ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 577/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin sentința nr. 242 din 4 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta P.M., în contradictoriu cu pârâta A.N.S.V.S.A. București. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin acțiunea introductivă, reclamanta P.M. a chemat în judecată pârâta A.S.V.S.A. București solicitând anularea actului administrativ prin care reclamanta a fost eliberată din funcția publică de conducere, respectiv Ordinul emis de Președintele A.N.S.V.S.A. București nr. 69598/2009; repunerea părților în situația anterioară emiterii ordinului contestat, prin reintegrarea reclamantei în funcția publică de conducere deținută anterior, respectiv aceea de Director Executiv Adjunct în cadrul D.S.V.S.A.

Timiș; obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, precum și a primelor, stimulentelor și celorlalte drepturi de care reclamanta ar fi beneficiat dacă nu ar fi intervenit ordinul contestat, acestea din urmă la nivelul coeficientului mediu pe unitate, plus coeficientul acordat funcțiilor de conducere, de la data desfacerii raporturilor de serviciu și până la reintegrarea efectivă, actualizate la zi cu aplicarea coeficientului de inflație calculat până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata daunelor morale în sumă de 50.000 lei, cu cheltuieli de judecată. La dosar a depus întâmpinare pârâta A.N.S.V.S.A. prin care a solicitat respingerea în principal ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Cu prioritate, pârâta invocă excepția prescripției dreptului la acțiune, raportat la dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și fiscal, arătând că termenul prevăzut la alin. (l) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere.” Așa fiind, reclamanta avea posibilitatea ca, în condițiile prevăzute de art. 11 alin. (l) din Legea nr. 554/2004, să introducă acțiunea în anulare, în termenul de 6 luni, acesta fiind un termen de prescripție. De asemenea, înțelege să invoce și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată din punct de vedere al neîndeplinirii procedurii prealabile cu intimata, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Lenea nr. 554/2004 care statuează ca o condiție obligatorie parcurgerea procedurii plângerii prealabile.

Conform art. 137 C. proc. civ., „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.

Instanța de fond, analizând excepția prescripției dreptului la acțiune, raportat la dispozițiile art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, invocată de pârâtă, constată că excepția este întemeiată și o va admite și, pe cale de consecință, va respinge acțiunea reclamantei ca fiind prescrisă, reținând următoarele considerente: Conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, ce reglementează „Termenul de introducere a acțiunii” (I) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la; a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii; (d) data expirării termenului prevăzut la ari.

2 alin. (j) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; (e) data încheierii procesului - verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative. Instanța de fond a reținut că termenul prevăzut la alin. (l) este un termen de prescripție, astfel că reclamanta avea obligația de a formula acțiune în anulare în cadrul termenului prevăzut de dispozițiile art. 11 alin. (l). Instanța reține că, din probele administrate în cauză, reclamanta nu a arătat nici un motiv temeinic prin care să justifice că s-a aflat în imposibilitate de a formula acțiune în termenul prevăzut de art. 11 alin. (l), astfel că în cauza dedusă judecății nu sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Văzând soluția dată excepției de tardivitate, instanța nu a mai analizat excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă și nici fondul cauzei. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală. A precizat că a formulat acțiunea introductivă, solicitând anularea actului administrativ de revocare din funcție, având în vedere faptul că actul atacat a fost emis în considerarea prevederilor unui act normativ declarat neconstituțional de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1257/2009. A precizat că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile acestei decizii a Curții Constituționale, prin care O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională, fiind introdusă la instanță în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of.

A precizat că acțiunea a fost depusă la instanță, la data de 17 februarie 2010, iar decizia Curții Constituționale a fost publicată la data de 6 noiembrie 2009, considerând că avea dreptul să formuleze acțiunea introductivă până la data de 6 noiembrie 2010. Recurenta a precizat că într-o cauză similară, Curtea de Apel Timișoara a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii și s-a pronunțat pe fondul cauzei. A răspuns la excepția de inadmisibilitate a acțiunii introductive, în ceea ce privește lipsa plângerii prealabile, invocată de autoritatea pârâtă, arătând că parcurgerea acestei proceduri nu era necesară și a indicat ca temei al recursului formulat dispozițiile art. 304 1 , art. 304 pct. 8 - 9, art. 312 alin. (5) și dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează: Înalta Curte reține că prin Ordinul nr. 69598/2009 emis de Președintele A.N.S.V.S.A. București, funcția publică de conducere de director executiv adjunct în cadrul D.S.V.S.A. Timiș se desființează, urmând ca raportul de serviciu al reclamantei să înceteze prin eliberarea din funcția publică de conducere începând cu data de 23 mai 2009, după expirarea termenului de preaviz de 30 de zile. Împotriva acestui ordin reclamanta a formulat acțiune introductivă, întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 554/2004, arătând că nu a îndeplinit procedura prealabilă împotriva O.U.G.

nr. 37/2009, văzând practica instanței în cauze similare. Înalta Curte nu poate primi apărarea reclamantei cu privire la faptul că a formulat acțiunea înăuntrul termenului de prescripție, întrucât în cauza de față dreptul la acțiune al reclamantei este prescris.

Astfel, văzând dispozițiile art. ll din Legea nr. 554/2004 în conformitate cu care cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii, Înalta Curte a constatat că acțiunea reclamantei a fost introdusă la data de 17 februarie 2010, în condițiile în care actul administrativ individual, ce este atacat, a fost luat la cunoștință încă din luna aprilie 2009, fără ca ulterior acestui moment reclamanta să formuleze vreo cerere.

Astfel, Înalta Curte, analizând critica adusă sentinței atacate, nu poate primi apărarea formulată de recurenta-reclamantă, care arată că termenul de prescripție se calculează începând cu data publicării în M. Of. a deciziei nr. 1257/2009, întrucât Decretul nr. 167/1958 stabilește regulile privind începutul termenului de prescripție. Determinarea momentului în care expiră termenul de prescripție implică un calcul, care presupune cunoașterea următoarelor elemente: termenul de prescripție aplicabil în cazul dat, începutul acestui termen, dacă a intervenit sau nu o cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripției și regulile de calcul ale termenului de prescripție. Analizând înscrisurile din dosar, Înalta Curte a constatat că termenul de prescripție aplicabil cauzei este de 6 luni de la..

conform art. ll alin. (l) din Legea nr. 554/2004, cu referire la dispozițiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ, care reglementează o condiție de admisibilitate a acțiunii introductive. Instanța de control judiciar a constatat că instanța de fond corect a apreciat numai asupra termenului de prescripție și nu s-a pronunțat pe admisibilitatea acțiunii introductive și a constatat prescrisă acțiunea reclamantei, întrucât în cauză recurenta-reclamantă nu a formulat nicio cerere, nici un act de întrerupere ori suspendare a acestei prescripții. Ori, de la data emiterii actului atacat, 23 aprilie 2009, când începe să curgă prescripția și până la data de 17 februarie 2010, când reclamanta s-a adresat instanței de judecată pentru apărarea dreptului vătămat, aceasta nu a ieșit din pasivitate, în sensul că nu a înțeles să conteste măsura luată, astfel încât la momentul sesizării instanței, acțiunea sa este prescrisă.

Înalta Curte reține că recurenta nu a formulat nicio cerere de repunere în termenul de prescripție, repunere în termen care conform art. 19 din Decretul nr. 167/1958 are caracter judiciar, în sensul că presupune darea unei hotărâri în acest sens. În conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. (2) din actul normativ arătat „cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție”. Înalta Curte reține că de la momentul publicării deciziei Curții Constituționale se putea formula cererea de repunere în termenul de prescripție, însă reclamanta nu a înțeles să uzeze de acest drept, astfel încât se constată că dreptul reclamantei în sens material la acțiune s-a stins, căci de la data publicării deciziei, până la data introducerii acțiunii a trecut un termen mai mare de o lună.

Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de P.M. împotriva sentinței nr. 242 din 4 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2011.