ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 577/2011

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a

constatat următoarele:

Prin sentința nr. 242 din 4 mai 2010 a

Curții de Apel Timișoara a fost admisă excepția prescripției dreptului la

acțiune și, în consecință, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta P.M.,

în contradictoriu cu pârâta A.N.S.V.S.A. București.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că,

prin

acțiunea introductivă, reclamanta P.M. a chemat în judecată pârâta A.S.V.S.A. București

solicitând anularea actului administrativ prin care reclamanta a fost eliberată

din funcția publică de conducere, respectiv Ordinul emis de Președintele

A.N.S.V.S.A. București nr. 69598/2009; repunerea părților în situația anterioară

emiterii ordinului contestat, prin reintegrarea reclamantei în funcția publică

de conducere deținută anterior, respectiv aceea de Director Executiv Adjunct în

cadrul D.S.V.S.A. Timiș; obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu

salariile indexate, majorate și recalculate, precum și a primelor,

stimulentelor și celorlalte drepturi de care reclamanta ar fi beneficiat dacă

nu ar fi intervenit ordinul contestat, acestea din urmă la nivelul

coeficientului mediu pe unitate, plus coeficientul acordat funcțiilor de conducere,

de la data desfacerii raporturilor de serviciu și până la reintegrarea

efectivă, actualizate la zi cu aplicarea coeficientului de inflație calculat

până la data plății efective; obligarea pârâtei la plata daunelor morale în

sumă de 50.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

La dosar a depus întâmpinare pârâta A.N.S.V.S.A.

prin care a solicitat respingerea în principal ca inadmisibilă și în subsidiar

ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Cu prioritate, pârâta invocă excepția

prescripției dreptului la acțiune, raportat la dispozițiile art. 11 din Legea nr.

554/2004 privind contenciosul administrativ și fiscal, arătând că termenul

prevăzut la alin. (l) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin.

(2) este termen de decădere.”

Așa fiind, reclamanta avea

posibilitatea ca, în condițiile prevăzute de art. 11 alin. (l) din Legea nr. 554/2004,

să introducă acțiunea în anulare, în termenul de 6 luni, acesta fiind un termen

de prescripție.

De asemenea, înțelege să invoce și excepția

inadmisibilității cererii de chemare în judecată din punct de vedere al

neîndeplinirii procedurii prealabile cu intimata, prevăzută de art. 7 alin. (1)

din Lenea nr. 554/2004 care statuează ca o condiție obligatorie parcurgerea

procedurii plângerii prealabile.

Conform art. 137 C. proc. civ.,

„instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și

asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în

fond a pricinii”.

Instanța de fond, analizând excepția

prescripției dreptului la acțiune, raportat la dispozițiile art. 11 din Legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ, invocată de pârâtă, constată că

excepția este întemeiată și o va admite și, pe cale de consecință, va respinge

acțiunea reclamantei ca fiind prescrisă, reținând următoarele considerente:

Conform art. 11 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 privind contenciosul administrativ, ce reglementează „Termenul de

introducere a acțiunii”

(I)

Cererile prin care se

solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract

administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se

pot introduce în termen de 6 luni de la;

a) data comunicării răspunsului la

plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului

nejustificat de soluționare a cererii;

c) data

expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile,

respectiv data expirării termenului

legal de soluționare a cererii;

(d) data expirării termenului prevăzut

la ari. 2 alin. (j) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ

emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii

prealabile;

(e) data încheierii procesului -

verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor

administrative.

Instanța de fond a reținut că termenul

prevăzut la alin. (l) este un termen de prescripție, astfel că reclamanta avea

obligația de a formula acțiune în anulare în cadrul termenului prevăzut de

dispozițiile art. 11 alin. (l).

Instanța reține că, din probele administrate

în cauză, reclamanta nu a arătat nici un motiv temeinic prin care să justifice

că s-a aflat în imposibilitate de a formula acțiune în termenul prevăzut de art.

11 alin. (l), astfel că în cauza dedusă judecății nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Văzând soluția dată

excepției de tardivitate, instanța nu a mai analizat excepția inadmisibilității

acțiunii invocată de pârâtă și nici fondul cauzei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamanta, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și

nelegală.

A precizat că a formulat acțiunea

introductivă, solicitând anularea actului administrativ de revocare din

funcție, având în vedere faptul că actul atacat a fost emis în considerarea

prevederilor unui act normativ declarat neconstituțional de Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 1257/2009.

A precizat că acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile acestei decizii a Curții Constituționale, prin care

O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională, fiind introdusă la

instanță în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la data

publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of.

A precizat că acțiunea a fost depusă

la instanță, la data de 17 februarie 2010, iar decizia Curții Constituționale a

fost publicată la data de 6 noiembrie 2009, considerând că avea dreptul să

formuleze acțiunea introductivă până la data de 6 noiembrie  2010.

Recurenta a precizat că într-o cauză

similară, Curtea de Apel Timișoara a respins excepția de inadmisibilitate a

acțiunii și s-a pronunțat pe fondul cauzei.

A răspuns la excepția de

inadmisibilitate a acțiunii introductive, în ceea ce privește lipsa plângerii

prealabile, invocată de autoritatea pârâtă, arătând că parcurgerea acestei

proceduri nu era necesară și a indicat ca temei al recursului formulat

dispozițiile art. 304

1

, art. 304 pct. 8 - 9, art. 312 alin. (5) și

dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele invocate în

raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale

incidente în cauză, va respinge recursul formulat, ca nefondat, pentru

considerentele ce urmează:

Înalta Curte reține că prin Ordinul nr.

69598/2009 emis de Președintele A.N.S.V.S.A. București, funcția publică de

conducere de director executiv adjunct în cadrul D.S.V.S.A. Timiș se

desființează, urmând ca raportul de serviciu al reclamantei să înceteze prin

eliberarea din funcția publică de conducere începând cu data de 23 mai 2009,

după expirarea termenului de preaviz de 30 de zile.

Împotriva acestui ordin reclamanta a

formulat acțiune introductivă, întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 554/2004,

arătând că nu a îndeplinit procedura prealabilă împotriva O.U.G. nr. 37/2009,

văzând practica instanței în cauze similare.

Înalta Curte nu poate primi apărarea

reclamantei cu privire la faptul că a formulat acțiunea înăuntrul termenului de

prescripție, întrucât în cauza de față dreptul la acțiune al reclamantei este

prescris.

Astfel, văzând dispozițiile art. ll

din Legea nr. 554/2004 în conformitate cu care cererile prin care se solicită

anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ,

recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce

în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la

plângerea prealabilă;

b) data comunicării refuzului

nejustificat de soluționare a cererii;

c) data expirării termenului de

soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal

de soluționare a cererii,

Înalta

Curte a constatat că acțiunea reclamantei a fost introdusă la data de 17

februarie 2010, în condițiile în care actul administrativ individual, ce este

atacat, a fost luat la cunoștință încă din luna aprilie 2009, fără ca ulterior

acestui moment reclamanta să formuleze vreo cerere.

Astfel, Înalta Curte, analizând

critica adusă sentinței atacate, nu poate primi apărarea formulată de

recurenta-reclamantă, care arată că termenul de prescripție se calculează

începând cu data publicării în M. Of. a deciziei nr. 1257/2009, întrucât

Decretul nr. 167/1958 stabilește regulile privind începutul termenului de

prescripție.

Determinarea momentului în care expiră

termenul de prescripție implică un calcul, care presupune cunoașterea

următoarelor elemente: termenul de prescripție aplicabil în cazul dat,

începutul acestui termen, dacă a intervenit sau nu o cauză de suspendare sau de

întrerupere a prescripției și regulile de calcul ale termenului de prescripție.

Analizând înscrisurile din dosar, Înalta

Curte a constatat că termenul de prescripție aplicabil cauzei este de 6 luni de

la..

conform art. ll alin. (l) din

Legea nr. 554/2004, cu referire la dispozițiile art. 7 din Legea contenciosului

administrativ, care reglementează o condiție de admisibilitate a acțiunii

introductive.

Instanța de control judiciar a

constatat că instanța de fond corect a apreciat numai asupra termenului de

prescripție și nu s-a pronunțat pe admisibilitatea acțiunii introductive și a

constatat prescrisă acțiunea reclamantei, întrucât în cauză

recurenta-reclamantă nu a formulat nicio cerere, nici un act de întrerupere ori

suspendare a acestei prescripții.

Ori, de la data emiterii actului

atacat, 23 aprilie 2009, când începe să curgă prescripția și până la data de 17

februarie 2010, când reclamanta s-a adresat instanței de judecată pentru

apărarea dreptului vătămat, aceasta nu a ieșit din pasivitate, în sensul că nu

a înțeles să conteste măsura luată, astfel încât la momentul sesizării

instanței, acțiunea sa este prescrisă.

Înalta Curte reține că recurenta nu a

formulat nicio cerere de repunere în termenul de prescripție, repunere în

termen care conform art. 19 din Decretul nr. 167/1958 are caracter judiciar, în

sensul că presupune darea unei hotărâri în acest sens.

În conformitate cu dispozițiile art. 19

alin. (2) din actul normativ arătat „cererea de repunere în termen va putea fi

făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică

depășirea termenului de prescripție”.

Înalta Curte reține că de la momentul

publicării deciziei Curții Constituționale se putea formula cererea de repunere

în termenul de prescripție, însă reclamanta nu a înțeles să uzeze de acest

drept, astfel încât se constată că dreptul reclamantei în sens material la

acțiune s-a stins, căci de la data publicării deciziei, până la data

introducerii acțiunii a trecut un termen mai mare de o lună.

Pentru aceste considerente, văzând că

nu sunt motive de casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de P.M.

împotriva sentinței nr. 242 din 4 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

2 februarie 2011.