ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 232/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 232/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin sentința nr. 225 din 26 aprilie
2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a
respins acțiunea formulată de reclamanta G.L., în contradictoriu cu pârâta A.N.S.V.S.A.
București, având ca obiect anularea Ordinului nr. 69497 din 23 aprilie 2009
emis de Președintele A.N.S.V.S.A. București, prin care a fost eliberată din
funcția publică de conducere, repunerea părților în situația anterioară
emiterii ordinului contestat, prin reintegrarea sa în funcția publică de
conducere deținută anterior, respectiv aceea de director executiv adjunct în
cadrul D.S.V.S.A. Arad, obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri egale cu
salariile indexate, majorate și recalculate, precum și a primelor,
stimulentelor și celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi
intervenit ordinul contestat, acestea din urmă la nivelul coeficientului mediu
pe unitate plus coeficientul acordat funcțiilor de conducere, de la data
încetării raporturilor de serviciu și până la reintegrarea efectivă,
actualizate la zi cu aplicarea coeficientului de inflație calculat până la data
plății efective, obligarea pârâtei la plata daunelor morale în sumă de 50.000
lei, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a hotăra astfel, instanța a
reținut faptul că pârâta a invocat inadmisibilitatea acțiunii în anulare pentru
neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii sub două aspecte: în primul
rând s-a invocat formularea plângerii prealabile cu depășirea termenului de 30
de zile reglementat de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar în al
doilea rând, plângerea prealabilă a fost formulată în speță odată cu
introducerea acțiunii în fața instanțelor de contencios administrativ
competente, ori prin esența sa, această procedură este prealabilă sesizării
instanței, iar în speță, reclamanta nu a așteptat finalizarea acestei
procedurii pentru a formula acțiunea în anulare.
Referitor la primul aspect al
inadmisibilității acțiunii, prima instanță a constatat faptul că reclamanta s-a
adresat cu procedura prealabilă la data de 12 februarie 2010, așa cum rezultă
din recipisa confirmării de primire depusă la fila 24 dosar și, prin urmare,
plângerea prealabilă a fost formulată după expirarea termenului de 30 de zile
de la comunicarea actului administrativ atacat.
Față de această situație, instanță a
apreciat că efectuarea procedurii administrative prealabile cu mult după
împlinirea termenului de 30 de zile instituit de art. 7 alin. (1) din Legea nr.
554/2004, conduce la concluzia neîndeplinirii în fapt a acestei procedurii,
astfel încât, prezenta acțiune privind anularea ordinului apare ca fiind
inadmisibilă în temeiul art. 109 alin. (2) C. proc. civ. procedura prealabilă
administrativă reprezentând o condiție de exercitare a dreptului la acțiune, a
cărei neîndeplinire este sancționată cu respingerea acțiunii ca inadmisibile.
Susținerile ce au vizat cel de-al
doilea motiv al inadmisibilității acțiunii, au fost respinse, Curtea reținând
inadmisibilitatea acțiunii, în condițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. cu
raportare la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe considerentul potrivit
căruia plângerea prealabilă a fost exercitată în speță după expirarea
termenului de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ atacat.
Curtea a apreciat că soluția se
impune, cu atât mai mult cu cât, reclamanta a indicat expres drept temei al
acțiunii sale prevederile art. 1, art. 8 și art. 11 din Legea nr. 554/2004 și,
deși în cuprinsul motivării acțiunii face referire la declararea ca și
neconstituțională a O.U.G. nr. 37/2009 prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257
din 07 octombrie 2009, nu a înțeles să-și întemeieze acțiunea pe prevederile
art. 9 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 ce permit formularea acțiunilor
în fața instanțelor de contencios administrativ de către cei vătămați în
drepturi sau interese legitime prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe
declarate neconstituționale.
Împotriva acestei sentințe, în
termen legal a formulat recurs reclamanta G.L., criticând-o ca nelegală și
netemeinică, solicitând în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc.
civ. admiterea recursului în sensul casării sentinței recurate și trimiterea cauzei
spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara iar în subsidiar, modificarea în
totalitate a sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii formulate, în temeiul
dispozițiilor art. 312 alin. (4) C. proc. civ.
În motivarea recursului formulat,
recurenta-reclamantă a susținut în esență că soluția instanței de fond este nelegală
și netemeinică întrucât s-a reținut ca fiind inadmisibilă acțiunea pentru lipsa
procedurii prealabile deși ordinul atacat era emis în temeiul O.U.G. nr.
37/2009.
Apreciază recurenta că în speță nu
era necesară efectuarea procedurii prealabile, în cauză fiind incidente dispozițiile
art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora în situația în care decizia
de declarare a neconstituționalității este urmarea unei excepții invocate în
altă cauză, acțiunea poate fi introdusă direct la instanța de contencios administrativ
competentă, în limitele unui termen de decădere de un an, de la data publicării
deciziei.
Apreciază recurenta că, în raport de
dispozițiile legale invocate, acțiunea a fost introdusă în termen, având în
vedere data publicării deciziei nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curții Constituționale, respectiv 6 noiembrie 2009.
În subsidiar, recurenta apreciază
că, în raport de prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit
cărora, dispozițiile legii contenciosului administrativ se completează cu
prevederile Codului de procedură civilă, în cauză devin aplicabile dispozițiile
art. 105 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora orice nelegalitate a
procedurii atrage nulitatea actului, în măsura în care nerespectarea legii a
produs o vătămare părții, ceea ce în speță nu s-a produs întrucât autoritatea
pârâtă s-a opus admiterii acțiunii.
În drept au fost invocate dispozițiile
art. 304
1
, art. 304 pct. 8-9, art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Intimata A.N.S.V.S.A. a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului formulat și menținerea ca legală
și temeinică a hotărârii atacate, susținând în esență că în mod corect instanța
de fond a reținut neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de dispozițiile
art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Analizând actele dosarului, motivele
de recurs și în raport de dispozițiile art. 304
1
C. proc. civ.,
Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat.
Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1)
din Legea nr. 554/2004 „Înainte de a se adresa instanței de contencios
administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al
său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să
solicite autorității publice emitente sau autorității superioare, dacă aceasta
există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în
tot sau în parte a acestuia”.
Din interpretarea acestor dispoziții
legale, rezultă că sesizarea autorității publice emitente sau a autorității ierarhic
superioare este o etapă prealabilă obligatorie sesizării instanței de contencios,
reprezentând o cerință pentru sesizarea instanței care se adaugă celorlalte condiții
de exercitare a acțiunii, fiind o condiție specială care atunci când nu este îndeplinită
în termenul legal, soluția care se impune este respingerea acțiunii ca
inadmisibilă astfel cum s-a statuat atât de practica judiciară în materie cât
și în doctrină.
Astfel cum rezultă din probatoriul
administrat în cauză acțiunea recurentei-reclamante, având ca obiect anularea
Ordinului nr. 69497 din 23 aprilie 2009 privind eliberarea din funcția publică
de conducere, comunicat acesteia la data de 24 aprilie 2009 a fost înregistrată
la instanță la 17 februarie 2010 fără a fi îndeplinită procedura prealabilă
obligatorie prevăzută de dispozițiile legale ale art. 7 alin. (1) din Legea nr.
554/2004, în termenul legal de 30 de zile, care a expirat din data de 14 mai 2009.
Nu pot fi reținute criticile
recurentei-reclamante referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor art. 9
alin. (4) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, privind
posibilitatea introducerii acțiunii direct la instanța de contencios
administrativ, în limitele unui termen de decădere de un an, calculat de la
data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1257 din 7 octombrie 2009,
întrucât acțiunea formulată a avut ca obiect anularea unui act administrativ
individual considerat vătămător fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1 și art.
8 din Legea contenciosului administrativ și nu o acțiune împotriva unei ordonanțe
de guvern, ale cărei condiții de exercitare sunt reglementate de dispozițiile
art. 9 alin. (1) - (5) din același act normativ.
În concluzie, nefiind întrunite motivele
de recurs formulate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și
art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, urmează a se
respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de G.L.
împotriva sentinței nr. 225 din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția
contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18
ianuarie 2011.