ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5551/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5551/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 15/ CC din 19 iulie 2011,

pronunțată în dosarul nr. 637/59/2011, Curtea de Apel Timișoara, a respins

cererea reclamantului B.E.A., formulată în contradictoriu cu pârâtele Agenția

Națională de Administrare Fiscală, Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția

Regională de Accize și operațiuni vamale Timișoara, ca nefondată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Reclamantul a arătat

că având la bază mai multe hotărâri judecătorești, s-a adresat D.R.A.O.V.

Timișoara, cererile sale fiind înregistrate sub nr. 22348 și nr. 22349,

solicitând instituției publice să pună în executare acele hotărâri,în sensul

achitării sumelor de bani datorate reclamantului cu titlu de drepturi salariale

și cheltuieli de judecată, iar suma calculată a fost de 11.186 lei, aferentă

perioadei 05 mai 2009 - 16 iunie 2010, constând din diferența dintre salariile

de încadrare aferente funcțiilor avute, indemnizația de conducere, sporul de

vechime și sporul de fidelitate, plus suma de 2.181,23 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

La data de 29 iulie 2010,

D.R.A.O.V. Timișoara i-a răspuns prin adresa nr. 23223, solicitând depunerea

hotărârilor judecătorești investite cu formulă executorie, precizarea sumei

solicitate și modul de calcul al acesteia, contul și banca în care să fie

virată suma, iar la data de 30 iulie 2010, prin adresa nr. 23339 i s-a cerut

din nou să depună hotărârile judecătorești investite cu formulă executorie.

Reclamantul susține

că la data de 04 noiembrie 2010, s-a adresat, din nou, autorității publice

precizând cuantumul aproximativ al sumelor de bani datorate, celelalte date

solicitate și a depus toate și înscrisurile cerute, însă nu a primit nici un

răspuns, iar la data de 07 ianuarie 2011, prin adresa nr. 597 autoritatea

publică i-a răspuns și i-a cerut alte înscrisuri, ca urmare a apariției Ordinului

nr. 2626 din 02 noiembrie 2010 a Ministerului Finanțelor Publice, act prin care

s-a reglementat procedura operațională de verificare și plată a obligațiilor

bănești stabilite prin hotărâri pronunțate de instanțele judecătorești pe

teritoriul României.

Mai arată că

autoritatea publică i-a comunicat că s-a adresat Instanțelor judecătorești în

vederea intrării în posesia hotărârilor implicate pentru a da curs cu

celeritate cererii sale, și după o nouă corespondență, prin adresa nr. 2394 din

25 martie 2011, i s-a mai transmis că s-au efectuat toate demersurile

procedurale interne în vederea determinării sumei reprezentând drepturi

salariale însă, până la data introducerii acțiunii nu s-a dat curs

solicitărilor sale.

În drept, se invocă

prev. art. 24,alin. (1), din Legea nr. 554/2004, republicată, art. 24,alin. (2),

precum și cu aplicarea prev. art. 24. alin. (3) și art. 274 C. proc.

civ.

Reclamantul a depus

la dosar o precizare la acțiune pentru termenul din 05 iulie 2011, arătând că

înțelege să-și majoreze câtimea pretențiilor cu suma de 1.000 lei daune morale

și 4,3 lei cheltuieli de judecată, conform sentinței civile nr. 402 din 22

septembrie 2010 pronunțată în dosar nr. 546/59/2010 a Curții de Apel Timișoara,

irevocabilă prin Decizia nr. 3080 din 26 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, potrivit înscrisurilor depuse la dosar. La același termen, având în

vedere și solicitarea pârâtei formulată în același sens, instanța a pus în

vedere reclamantului să precizeze și să depună la dosar toate hotărârile

judecătorești de care se prevalează, precum și modul de calcul al sumelor

solicitate.

Pentru termenul din

12 iulie 2011, reclamantul a depus la dosar înscrisurile solicitate și a

formulat o nouă precizare de acțiune, în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc.

civ, prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a

domnului M.A., în calitate de director executiv al D.R.A.O.V. Timișoara, cu

motivația că acesta a emis în sarcina sa Decizia de imputare nr. 82 din 10

iunie 2011, depusă la dosar, contestată într-o altă cauză ca răspuns la

solicitările repetate ale reclamantului de executare a despăgubirilor

solicitate, acordate prin hotărâri judecătorești. De asemenea, a precizat

hotărârile a căror executare s-a cerut, cuantumul total al despăgubirilor fiind

de 14.622,53 lei, potrivit modelului de calcul anexat.

Legal citată, pârâta

A.N.A.F. București a formulat întâmpinare invocând excepția lipsei calității

sale procesuale pasive în cauză și solicitând respingerea acțiunii

reclamantului, cu motivația că, reclamantul se referă la D.R.A.O.V. Timișoara,

ca structură subordonată A.N.V. București, astfel că aceasta este parte în

raportul juridic dedus judecății, conform dispozițiilor art. 2 din H.G. nr. 109/2009,

art. 4 alin. (1) pct. 21 și 26 din H.G. nr. 110/2009, coroborate cu cele ale art.

1 și 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Și pârâta D.R.A.O.V.

Timișoara a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca nefondată

pentru următoarele considerente:

Hotărârile

judecătorești pronunțate în dosarul nr. 897/59/2009 au fost puse în executare

în sensul că, prin OP nr. 828 din 29 aprilie 2009 reclamantului i s-a virat în

cont suma de 900 lei reprezentând cheltuielile de judecată acordate, iar

hotărârile pronunțate în dosarul nr. 866/59/2009 au fost puse în executare prin

emiterea Ordinului nr. 1853 din 16 iunie 2010 de către Ministerul Finanțelor Publice,

prin care reclamantul a fost repus în funcția de director executiv la D.J.A.O.V.

Arad începând cu data de 16 iunie 2010.

Pârâta susține însă

că drepturile realizate de reclamant în perioada 05 mai 2009 – 25 mai 2010, în

care acesta a deținut mai multe funcții, au fost mai mari decât cele care i

s-ar fi cuvenit pentru funcția de director coordonator, astfel că a fost emisă

Dispoziția de imputare nr. 82 din 10 iunie 2011 pentru restituirea sumelor

încasate necuvenit, potrivit calculației depuse la dosar, respectiv, diferențe

de reținut de 1.258 lei pentru anul 2009 și de 1.609 lei pentru anul 2010, prin

recalcularea drepturilor salariale cuvenite în perioada 25 mai 2009 - 15 iunie 2010,

conform hotărârilor pronunțate în dosarul nr. 866/59/2009.

Cu privire dosarele nr.

341/59/2010 și nr. 546/59/2010, pârâta arată că reclamantul nu a formulat

cerere de punere în executare a hotărârilor judecătorești în conformitate cu

dispozițiile Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 2626 din 02

noiembrie 2010 pentru aprobarea procedurii operaționale PO-05.02 „Verificarea

si plata obligațiilor bănești stabilite prin hotărâri pronunțate de instanțele

judecătorești pe teritoriul Statului Roman”.

Referitor la dosarul nr.

546/59/2010, învederează că prin Sentința civila nr. 402 din 22 octombrie 2010

pronunțata de Curtea de Apel Timișoara, a fost admisă acțiunea reclamantului și

s-a dispus anularea Raportului de evaluare pe anul 2009, fiind obligată

autoritatea vamala la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 4,3 lei si

daune morale in cuantum de 1000 lei, iar recursul formulat de către autoritatea

vamala a fost respins de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia

civila nr. 3080 din 26 mai 2011 .Susține că la data promovării prezentei

acțiuni recursul împotriva sentinței civile nr. 402 din 22 octombrie 2010 nu

era soluționat de către instanța suprema, iar Decizia civila nr. 3080 din 26

mai 2011 nu este încă redactată, astfel ca Autoritatea Naționala a Vămilor a

formulat cerere pentru urgentarea redactării acestei decizii, urmând ca

ulterior să pună in executare hotărârile judecătorești pronunțate în acest

dosar, în conformitate cu dispozițiile Ordinului Ministerului Finanțelor

Publice nr. 2626 din 02 noiembrie 2010.

Analizând cererea

reclamantului astfel cum a fost precizată, în raport cu excepțiile și apărările

invocate instanța a constatat următoarele:

Potrivit precizărilor

de la fila 36, reclamantul se prevalează în prezenta cauză de următoarele

hotărâri judecătorești:

civilă nr. 455 din 22 decembrie 2009 pr. de Curtea de Apel Timișoara, în dosar nr.

866/59/2009, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului în contradictoriu cu

pârâta A.N.V. București, s-a dispus anularea Ordinelor nr. 1214 din 05 mai 2009

și nr. 1335 din 23 mai 2009 emise de pârâtă, s-a dispus reintegrarea

reclamantului în funcția corespunzătoare de director coordonator la D.J.A.O.V.

Arad, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamant a drepturilor

salariale cuvenite de la data eliberării din funcția de director executiv până

la reintegrarea în funcția de director coordonator, la plata daunelor morale în

cuantum de 5.000 lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată de 41,93 lei

către reclamant. Prin aceeași hotărâre a fost respinsă acțiunea reclamantului

împotriva pârâtei A.N.A.F. București, ca fiind formulată împotriva unei

persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Prin Decizia civilă nr.

3382 din 24 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de

control judiciar a admis recursul pârâtei împotriva acestei sentințe, pe care a

modificat-o în parte în sensul că a respins cererea de obligare la plata daunelor

morale către reclamant, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

nr. 311 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosar nr.

897/59/2009, a fost respinsă acțiunea reclamantului, în contradictoriu cu

pârâții A.N.A.F. și A.N.V. București, având ca obiect suspendarea executării

acelorași acte administrative, formulată în temeiul art. 15 alin. (1) coroborat

cu art. 14 alin. (2) și4 din Legea nr. 554/2004.

Prin Decizia civilă nr.

2234 din 29 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis

recursul reclamantului împotriva acestei sentințe, care a fost modificată în

sensul admiterii acțiunii și suspendării executării ordinelor contestate, cu

obligarea intimaților la plata sumei de 900 lei cheltuieli de judecată în

recurs.

nr. 208 din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosar nr.

341/59/2010, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului în contradictoriu cu

pârâții A.N.A.F. și A.N.V. București, s-a dispus anularea Ordinului nr. 287 din

27 ianuarie 2010, emis de pârâți, reîncadrarea reclamantului pe postul deținut

anterior emiterii ordinului (acela de director executiv la D.J.A.O.V. Arad) și

obligarea pârâților la plata drepturilor salariale, a daunelor morale în

cuantum de 2.000 EURO, precum și a cheltuielilor de judecată de 839,3 lei.

Prin Decizia civilă nr.

4212 din 08 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost

admise recursurile împotriva acestei sentințe, care a fost modificată în parte

în sensul că s-a respins cererea privind daunele morale iar pârâtele au fost

obligate la 400 lei cheltuieli de judecată către reclamant, cu menținerea

celorlalte dispoziții ale sentinței.

nr. 402 din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosar nr.

546/59/2010, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului în contradictoriu cu

pârâta A.N.V. București și a fost admisă excepția lipsei calității procesuale

pasive a A.N.A.F. București. S-a dispus anularea raportului de evaluare a

performanțelor profesionale ale reclamantului pe anul 2009 și anularea adresei nr.

8746 din 23 februarie 2010 emisă de pârâta A.N.V. București, care a fost

obligată la refacerea acestui raport de evaluare și comunicarea acestuia

reclamantului. Pârâta a fost obligată și la plata sumei de 1.000 lei daune

morale și la 4,3 lei cheltuieli de judecată către reclamant, fiind respinsă în

rest acțiunea.

Prin Decizia civilă nr.

3080 din 26 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul declarat

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat.

Examinând cu

prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.A.F.

București, invocată de aceasta prin întâmpinare, excepție de procedură care

primează analizei fondului cauzei, s-a constatat că obiectul al acțiunii

reclamantului, raportat la temeiul juridic invocat îl constituie, în principal,

obligarea celor 3 autorități pârâte, la plata sumelor de bani – drepturi

salariale, daune morale și cheltuieli de judecată, care decurg din hotărârile

precizate și, în subsidiar, aplicarea sancțiunilor prevăzute de art. 24 alin.

(2) și (3) din Legea nr. 554/2004.

Așa cum rezultă însă

din hotărârile menționate rezultă, pe de-o parte, că au fost obligate la plata

acestor sume atât pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală București

cât și Autoritatea Națională a Vămilor București, iar pe de altă parte sancțiunile

pe care le solicită reclamantul se referă la conducătorul autorității publice

sau persoana obligată, potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

coroborate cu alin. (3) al aceluiași articol. Prin urmare, calitatea procesuală

pasivă în prezenta cauză este dată de calitatea de pârâte a celor 2 autorități,

conform hotărârilor menționate, care nu mai poate fi pusă în discuție, chiar

dacă în două dintre aceste hotărâri s-a statuat irevocabil că pârâta A.N.A.F.

București nu are calitate procesuală pasivă, câtă vreme celelalte două hotărâri

au fost pronunțate în contradictoriu și cu această pârâtă.

Pe fondul cauzei,

rezultă că reclamantul pretinde, în esență, că despăgubirile bănești și

cheltuielile de judecată acordate prin aceste hotărâri nu au fost executate,

motiv pentru care solicită prin primul petit, obligarea pârâtelor, în solidar

la plata tuturor acestor sume. Or, o astfel de cerere nu poate fi primită câtă

vreme prin hotărârile menționate s-a dispus în mod irevocabil, cu autoritate de

lucru judecat, cu privire la plata acestor sume care, în lipsa executării de

bunăvoie a debitorului, pot fi executate în condițiile dispozițiilor dreptului

comun privind executarea silită și titlul executoriu, respectiv, art. 371

1

și urm. C. proc. civ, iar faptul că drepturile salariale acordate prin hotărâri

judecătorești nu au fost cuantificate nu reprezintă nicidecum un impediment la

executare, atât timp cât este identificată funcția ce se impunea a fi

exercitată și intervalul de timp în care reclamantul a fost privat de

drepturile salariale aferente, având în vedere dispozițiile art. 371

2

alin. (2) C. proc. civ, potrivit cărora, în cazul în care prin titlu executoriu

au fost acordate dobânzi, penalități sau alte sume, fără să se fi stabilit

cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit

legii.

Cu privire la

celelalte petițe, reclamantul solicită aplicarea dispozițiilor art. 24 alin.

(2) și (3), motivat de faptul că niciuna din aceste hotărâri privind plata

drepturilor bănești, a daunelor morale și a cheltuielilor de judecată nu au

fost executate.

Dispozițiile art. 24 alin.

(1) și (3) din Legea nr. 554/2004 stipulează următoarele:

(1) Dacă în urma

admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască

sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să

efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și

irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa

unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile

a hotărârii.

(2) În cazul în care

termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau,

după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe

economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru

întârziere.

(3) Neexecutarea din

motive imputabile sau nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și

irevocabile pronunțate de instanța de contencios administrativ, în termen de 30

de zile de la data aplicării amenzii prevăzute la alin. (2), constituie

infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă

de la 2.500 lei la 10.000 lei.

Din interpretarea

coroborată a acestor dispoziții, rezultă că numai în ipotezele prevăzute expres

de alin. (1), executarea se face din oficiu, în termen de 30 de zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii în lipsa unui alt termen, și doar dacă în

aceste cazuri termenul de executare nu este respectat, se aplică conducătorului

autorității publice amenda și despăgubirile prevăzute de alin. (2) al aceluiași

articol. Potrivit alin. (3), neexecutarea din motive neimputabile sau

nerespectarea acestor hotărâri constituie infracțiune, numai dacă aceasta nu a

avut loc în termenul de 30 de zile de la data aplicării amenzii prevăzute de alin.

(2), ceea ce înseamnă că aplicarea acestei sancțiuni este subsecventă unei

hotărâri prin care s-a aplicat amenda prevăzută de alin. (2).

Potrivit prezentei

acțiuni, reclamantul nu se plânge de refuzul autorității publice de a încheia,

înlocui sau modifica actul administrativ, de a elibera un alt înscris sau de a

efectua anumite operațiuni administrative, în sensul art. 24 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, ci doar de neplata sumelor prevăzute în aceste hotărâri,

care, așa cum s-a arătat, se execută silit în condițiile dreptului comun, ceea

ce nu exclude existența unei proceduri privind executarea de către autoritatea

publică, prevăzută prin acte normative speciale, derogatorii de la dreptul

comun, cum ar fi Ordinul M.P.F. nr. 2626 din 02 noiembrie 2010 referitor la

verificarea și plata obligațiilor bănești, de care se prevalează pârâta,

executare pe care reclamantul are posibilitatea să o conteste în condițiile

legii.

Mai mult, sentința

civilă nr. 455 din 22 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în

dosar nr. 866/59/2009, în care s-au instituit obligații de genul celor

prevăzute de textul de lege a fost executată, în sensul că, prin emiterea

Ordinului nr. 1853 din 16 iunie 2010 de către Ministerul Finanțelor Publice,

reclamantul a fost repus în funcția de director executiv la D.J.A.O.V. Arad

începând cu data de 16 iunie 2010, fapt necontestat de către reclamant, acesta

contestând doar modalitatea de plată drepturilor salariale aferente funcției,

iar emiterea unei decizii de imputare pentru plata drepturilor încasate de

reclamant pe aproximativ aceeași perioadă, urmare a unui cumul de funcții, nu

face obiectul cauzei și nu este de natură să conducă la aplicarea sancțiunilor

din perspectiva dispozițiilor menționate, mai ales că respectiva decizie

formează obiectul unei alte cauze, așa cum susțin părțile.

Problema se pune în

mod similar și cu privire la sentința civilă nr. 208 din 20 aprilie 2010

pronunțată în dosar nr. 341/59/2010, prin care s-a dispus practic, repunerea în

situația anterioară emiterii Ordinului nr. 287 din 27 ianuarie 2010, constatat

ca fiind nelegal, respectiv în funcția de director executiv la aceeași unitate,

D.J.A.O.V. Arad, reclamantul necontestând faptul că nu ar fi fost repus în

funcție, ci solicitând drepturile bănești aferente, susținând că neplata

acestora atrage sancțiunile prevăzute de textul menționat.

În sfârșit, în ceea

ce privește Sentința civilă nr. 402 din 22 septembrie 2010 pronunțată în dosar nr.

546/59/2010, prin care s-a dispus, în principal, anularea raportului de

evaluare al reclamantului pe anul 2009 și emiterea unui nou raport de evaluare

conform dispozițiilor legale, dispoziția instanței încadrându-se în ipotezele

prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu se poate vorbi despre

nerespectarea termenului de punere în executare, cu consecința aplicării

sancțiunii prev. de alin. (2) - câtă vreme se confirmă susținerile pârâtei,

potrivit cărora termenul de 30 de zile curge de la data rămânerii irevocabile a

hotărârii or, în speță, hotărârea instanței de control judiciar a fost

pronunțată la data de 26 mai 2011, iar acțiunea a fost promovată anterior,

respectiv, la data de 13 mai 2011, când termenul menționat nu începuse să

curgă.

Având în vedere

considerentele de mai sus și dispozițiile legale menționate, acțiunea

reclamantului a fost respinsă în întregime ca nefondată și s-a luat act că nu

s-au solicitat cheltuieli de judecată părții care a căzut în pretenții, conform

art. 274 C. proc. civ.

Împotriva acestei, în

termen legal, a formulat recurs reclamantul, invocând hotărâri ca temei legal

prevederile art. 304 pct. 4, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului a arătat că sunt incidente prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.,

în condițiile în care instanța a încălcat mai multe principii de drept,

respectiv principiul disponibilității, principiul contradictorialității și

principiul dreptului la apărare și accesul liber la justiție.

În speță sunt

incidente și prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care

instanța a reținut că obiectul acțiunii a fost amenda pentru neexecutarea

hotărârilor judecătorești, consecința imediată fiind aceea a schimbării naturii

acțiunii, în sensul trimiterii la instanța de drept comun pentru executarea

silită a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, în ciuda faptului

că acestea au fost date de instanțe de contencios administrativ.

În cauză sunt

aplicabile și prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece instanța de

judecată a ignorat aplicabilitatea art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004,

cât și a prevederilor art. 16

1

din același act normativ, din moment

ce a stabilit că executarea se face potrivit dreptului comun și a respins

introducerea în cauză a conducătorului autorității publice, persoana care

urmează să suporte consecințele neexecutării culpabile a unor hotărâri

judecătorești pronunțate de instanțele de contencios administrativ.

Examinând sentința

prin prisma motivelor invocate, precum și a prevederilor art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat și urmează a fi

respins ca atare.

Nu poate fi reținută

în cauza incidența prevederilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ. Ipoteza normativă

descrisă în textul legal amintit are în vedere sancționarea incursiunii

judecătorului în sfera altor puteri constituționale. Cu alte cuvinte, devin

incidente aceste prevederi legale atunci când instanța de judecată se

substituie celorlalte puteri și săvârșește acte date în competența exclusivă

fie a puterii legislative, fie a celei executive. Din motivarea recursului

rezultă, însă, că nu i se impută judecătorului cauzei un comportament de tipul

celui mai sus descris, ci în recurs fiind criticat modul în care acesta, cu

ocazia tranșării litigiului dintre părți, a interpretat și a aplicat anumite

principii juridice, critici care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Nici critica

întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Instanța de judecată nu a interpretat greșit actul dedus judecății și nici nu a

schimbat natura acestuia, în condițiile în care a observat că reclamantul, prin

cererea sa, reclamă neexecutarea de către autoritățile pârâte a mai multor

hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele de contencios administrativ,

situație în care, cu îndreptățire, s-a socotit sesizată cu o cerere în temeiul

prevederilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. În

realitate, observă Înalt Curte, cererea reclamantului este formulată confuz, în

condițiile în care, pe de o parte, acesta reclamă neexecutarea de către pârâți

a unor hotărâri judecătorești, solicitând aplicarea unei amenzi în cuantum de

20% din salariul minim brut pe economie, conducătorului autorității publice

obligate, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

iar, pe de altă parte, invocă prevederile art. 8 din același act normativ, text

legal care se referă la acțiunea principală în contencios administrativ, cu

toate că el este deja beneficiarul unor hotărâri judecătorești prin care au

fost soluționate cererile sale, inclusiv cele referitoare la plata drepturilor

salariale și a cheltuielilor de judecată.

Conform unei

jurisprudențe consolidate a instanței supreme, art. 24 din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, reprezintă un instrument de presiune asupra

conducătorilor autorităților publice, menit să înfrângă rezistența acestora la

executarea hotărârilor pronunțate de către instanțele de contencios administrativ,

care se materializează în sancțiunea pecuniară de 20% din salariul minim brut

pe economie, aplicată conducătorului autorității publice pârâte, care nu pune

în executare o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Art. 24 alin. (1) din

actul normativ precizat enumeră doar hotărârile judecătorești susceptibile de

executare în materia contenciosului administrativ și fixează termenul în care

acestea trebuie duse la îndeplinire, în timp ce, așa cum s-a arătat mai sus, alin.

(2) al aceluiași articol stabilește instrumentul prin care autoritățile publice

pârâte sunt determinate să execute hotărârile judecătorești pronunțate în acest

domeniu. Din această perspectivă, este de observat că reclamantul a renunțat la

judecarea capetelor de cerere nr. 2 și 3 din acțiunea introductivă, adică exact

la instrumentele de sancționare a celor vinovați de nepunerea în executare a

hotărârilor judecătorești la care se referă în cererea de chemare în judecată.

Aceasta face inutilă orice discuție privitoare la modul în care prima instanță

a soluționat capătul 1 din cererea de judecată, referitor la plata drepturilor

salariale, întrucât, prin renunțarea expresă la judecată, în ipoteza în care

s-ar reține o culpă în neexecutarea hotărârilor judecătorești, un astfel de

comportament nu mai poate fi sancționat.

Cât privește critica

privitoare la nerespectarea art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, soluția

primei instanțe este corectă. Pe de o parte, introducerea în cauză a

funcționarului se întemeiază pe prevederile art. 16 iar nu a art. 16

1

și se poate face într-un litigiu întemeiat pe prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004,

iar nu în această fază, ulterioară pronunțării unor hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, când nu pot fi incidente decât prevederile art. 24

din lege. Pe de altă parte, tragerea la răspundere a conducătorului autorității

pârâte, după cum s-a arătat mai sus, se realizează exclusiv prin sancționarea

pecuniară a acestuia în baza art. 24 alin. (2) din același act normativ, capăt

de cerere la a cărui judecată s-a renunțat de către reclamant.

Față de cele ce

preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat de

reclamantul B.E.A. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de B.E.A. împotriva sentinței civile nr. 15/ CC din 19 iulie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 noiembrie 2011.