ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1610/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1610/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost

precizată la data de 29 septembrie 2010, reclamantul A.N.V., a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale,

anularea actului prin care a fost eliberat din funcția publică de conducere,

respectiv ordinul din 24 aprilie 2009 emis de pârât; repunerea părților în

situația anterioară emiterii actului contestat, prin reintegrarea reclamantului

în funcția publică de conducere deținută anterior, respectiv aceea de director

executiv adjunct în cadrul Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală

Arad; obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri egale cu diferența dintre

salariile indexate, majorate și recalculate, precum și a primelor,

stimulentelor și celorlalte drepturi de care reclamantul ar fi beneficiat dacă

nu ar fi intervenit ordinul contestat, acestea din urmă la nivelul

coeficientului mediu pe unitate plus coeficientul acordat funcțiilor de

conducere și drepturile salariale de care a beneficiat reclamantul, de la data

eliberării din funcția publică de conducere și până la data de 2 iulie 2010,

actualizate la zi, cu aplicarea coeficientului de inflație, calculat până la

data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 432 din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în Dosar nr.

509/59/2010, a fost respinsă excepția lipsei plângerii prealabile și a fost admisă

excepția tardivității, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului A.N.V.,

ca tardiv formulată.

Excepția tardivității

s-a considerat a fi întemeiată întrucât actul administrativ de eliberare din funcție

este unul cu caracter individual și a fost comunicat reclamantului la data de 24

aprilie 2009, iar termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 s-a împlinit la data de 26 mai 2009 [calculat conform art. 28 din lege

raportat la art. 101 alin. (1) C. proc. civ.].

Or, plângerea a fost formulată

4 mai 2010, la aproape un an de la împlinirea termenului, iar potrivit art. 103

alin. (1) C. proc. civ., „Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui

alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea

dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare

mai presus de voința ei.”.

Prin decizia nr. 1452

din 10 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a fost admis recursul reclamantului A.N.V., fiind casată

sentința de fond și trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe.

S-a reținut că, la baza

actului de eliberare din funcție a reclamantului a stat O.U.G. nr. 37/2009 ce a

fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257/2009 a Curții Constituționale,

pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, fiind aplicabile dispozițiile art.

9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, termenul pentru introducerea

acțiunii este de 1 an de la data publicării deciziei Curții Constituționale or,

în speță, acesta nu s-a împlinit, câtă vreme decizia a fost publicată în monitorul

oficial la data de 6 noiembrie 2009, acțiunea fiind înregistrată la 5 mai 2010.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Curții de Apel Timișoara instanțe, iar în rejudecare pârâta a depus la

dosar actele care au stat la baza emiterii deciziei contestate.

Prin Sentința civilă

nr. 453 din 13 octombrie 2011, Curtea de apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal a admis în parte acțiunea reclamantului A.N.V., în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale cu precizarea din 20 septembrie 2010.

A dispus anularea Ordinului

nr. 452/2009 emis de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin care reclamantul

a fost eliberat din funcția publică de conducere de director executiv adjunct din

cadrul Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Arad.

A obligat pârâtul la plata

unor despăgubiri egale cu salariile și celelalte drepturi bănești de care ar fi

beneficiat reclamantul conform ordinului menționat, începând cu data eliberării

din funcție și până la data reintegrării, respectiv 2 iulie 2010, actualizate la

zi, cu aplicarea coeficientului de inflație calculat până la data plății efective.

A obligat pârâtul la 46

RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instană a reținut, în esență următoarele:

Cu privire la cererea

privind constatarea nulității ordinului de eliberare din funcție, s-a constatat

că legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, în temeiul căreia a fost emis ordinul

de eliberare din funcție, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257/2009

a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 758/06.11.2009, pe motiv că ordonanța

însăși este neconstituțională.

Prin urmare, a reținut

instanța de fond că cererea de anulare a acestui ordin este întemeiată, întrucât

o menținere a unor acte administrative emise în baza unui act normativ declarat

neconstituțional ar pune în discuție supremația Constituției și ar permite prelungirea

nelegală a unui comportament abuziv al autorității publice emitente. De vreme ce

a fost declarat neconstituțional actul normativ care a constituit temeiul actului

administrativ contestat, nu mai există nici un temei pentru a se reține că actul

acesta ar fi emis cu respectarea supremației Constituției.

În ceea ce privește cererea

de reintegrare în funcție, instanța de fond a reținut că aceasta a rămas fără obiect

întrucât, anexat precizării, reclamantul a depus la dosar Ordinul Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 906/2010, potrivit căruia, începând cu aceeași

dată, este reintegrat în funcția publică de conducere de director executiv adjunct,

domeniul de dezvoltare rurală în cadrul Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare

Rurală Arad, funcție identică cu cea din care reclamantul a fost eliberat prin Ordinul

contestat nr. 452/2009.

Referitor la cererea privind

plata salariilor și celelalte drepturi aferente de ar fi beneficiat reclamantul

pe perioada eliberării din funcție, curtea de apel a constatat că potrivit art.

78 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii,

în cazul în care concedierea

a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei

și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate,

majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul

și,

în consecință,

va obliga pârâtul la plata către reclamant a tuturor drepturilor salariale cuvenite,

a indemnizației de conducere și a sporurilor cuvenite de la data eliberării din

funcția de director coordonator și până la reintegrarea acestuia în funcția corespunzătoare,

ce a avut loc la data de 2 iulie 2010, actualizate la zi, cu aplicarea coeficientului

de inflație calculat până la data plății efective.

Sub acest aspect, s-a

constatat că formularea cererii în sensul solicitării diferenței între drepturile

de care reclamantul a beneficiat în perioada eliberării din funcție, și drepturile

bănești aferente funcției de care a fost privat în mod nelegal, este lipsită de

relevanță întrucât, pe de-o parte, reclamantul nu făcut dovada plății drepturilor

salariale și a calității în care le-a încasat în această perioadă, iar în cazul

în care a ocupat o funcție inferioară în cadrul aceleiași autorități, în mod evident,

va beneficia doar de plata diferențelor corespunzătoare, constând în salariile și

celelalte drepturi bănești la care era îndreptățit conform funcției de conducere.

Pe de altă parte, pe baza dispozițiilor hotărârii definitive și executorii, sumele

datorate vor fi stabilite cu ocazia executării, iar în situația executării silite

se procedează la cuantificarea și actualizarea sumelor, conform dispozițiilor de

drept comun, respectiv, art. 371

2

C. proc. civ.

Sub aspectul cheltuielilor

de judecată cuvenite reclamantului în temeiul art. 274 C. proc. civ, instanța de

fond a constatat că acesta nu a dovedit în cauză efectuarea altor cheltuieli, cu

excepția taxei de timbru și a timbrului judiciar, cu privire la care va dispune

restituirea.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs reclamantul A.N.V. și pârâtul Ministerul Agrioculturii și Dezvoltării

Rurale, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

A.N.V. și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și

ale art. 304

1

C. proc. civ., fără a le dezvolta separat, solicitând modificarea

în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii și a capătului 4 din cererea

introductivă, respectiv obligarea părâtului la plata daunelor morale în cuantum

de 50.000 RON.

În susținerea motivelor

de recurs, recurentul-reclamant invocă situația, potrivit căreia, instanța de fond

nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind acordarea daunelor morale solicitate,

în cuantum de 50.000 RON. Consideră că era îndreptățit la primirea acestor daune,

având în vedere caracterul abuziv al măsurii destituirii din funcție, precum și

prin prisma faptului că era o persoană cunoscută în municipiul Arad, fiind pus în

imposibilitatea de a-și mai exercita profesia, fiindu-i lezate demnitatea și imaginea

în comunitatea locală.

Agriculturii și Dezvoltării Rurale și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.

304 pct. 5 și pct. 9 și ale art. 304

1

C. proc. civ., în temeiul cărora

solicită modificarea în tot a sentinței recurate și pe fond, respingerea acțiunii

ca neîntemeiată.

Prin cererea de recurs,

ministerul recurent aduce următoarele critici sentinței atacate:

- În mod greșit, instanța

de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, încălcând termenul

imperativ de 6 luni prevpzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, care, în cazul reclamantului

a început să curgă de la data 24 mai 2009, când a expirat perioada de preaviz de

30 de zile stabilită prin Ordinul nr. 452/2009.

- În mod greșit, instanța

de fond a anulat ordinul prin care reclamantul a fost destituit din funcția prublică

de conducere, având în vedere că acesta a fost emis cu respectarea dispozițiilor

legale în vigoare la acel moment, iar în urma Deciziei Curții Constituționale

nr. 414/2010, reclamantul a fost reintegrat în funcția publică de conducere, începând

cu data de 2 iulie 2010

- Soluția instanței de

fond privind obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile și

celelalte drepturi bănești de care ar fi beneficiat reclamantul, începând cu data

eliberării din funcție și până la data reintegrării, încalcă principiul neretrocativității

legii, consacrat de art. 19 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia daunele pot

fi acordate doar de la data introducerii acțiunii. Afirmă recurentul că, în tot

cursul intervalului de timp aferent sumei pretinse, reclamantul a beneficiat de

remunerație salarială pentru munca prestată, în conformitate cu funcția publică

de execuție pe care a exercitat-o.

- Hotărârea instanței

de fond nu este motivată, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 261 C. proc.

civ.

Analizând recursurile

formulate, prin prisma criticilor dezvoltate, în raport de actele și lucrările dosarului

și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul reclamantului

A.N.V. este nefondat, iar recursul pârâtului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării

Rurale este întemeiat, în parte, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

recurentul-reclamant A.N.V.

Critica adusă de recurentul-reclamant

hotărârii atacate constă în aceea că, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului

de cerere prin care reclamantul a solicitat acordarea de daune morale, în cuantum

de 50.000 RON.

Verificând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte constată că, deși în acțiunea introductivă de instanță,

reclamantul a solicitat prin capătul patru al cererii de chemare în judecată obligarea

pârâtului la plata daunelor morale, în cuantum de 50.000 RON, ulterior, prin precizarea

la acțiune depusă la termenul din 20 septembrie 2010, în fața Curții de Apel Timișoara,

în primul ciclu procesual, reclamantul nu a înțeles să mențină și acest capăt de

cerere, solicitând obligarea autorității numai la plata despăgubirilor materiale.

În acest context, judecătorul

fondului, corect procedural, a soluționat cauza în limitele învestirii instanței

de judecată, cu respectarea principiului disponibilității părților în procesul civil.

Prin urmare, reclamantul

a fost cel care a stabilit cadrul procesual în care a înțeles să se judece în contradictoriu

cu ministerul pârât, instanța de fond neputând să depășească limitele demersului

judiciar dedus judecății, în caz contrar, riscând a pronunța o hotărâre judecătorească

nelegală.

Pentru aceste considerente,

recursul reclamantului A.N.V. este nefondat și va fi respins ca atare.

pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

a. În ceea ce privește

motivul de recurs referitor la prescripția dreptului la acțiune al reclamantului,

Înalta Curte constată că această critică excede cadrului procesual dedus judecății

Curții de Apel Timișoara, în rejudecare, după casarea primei sentințe de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal (decizia

nr. 1452 din 10 martie 2011).

Astfel, prin decizia de

casare, s-a stabilit că acțiunea formulată de reclamant se întemeiază pe dispozițiile

art. 9 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, fiind respectat termenul

de 1 an prevăzut de alin. (4) al acestui articol, termen de excepție față de cele

stabilite de art. 7 și art. 11 din aceeași lege, raportat la data de publicării

Deciziei nr. 1257/2009 a Curții Consituționale în Monitorul Oficial al României

nr. 758/06.01.2009.

Prin urmare, prin sentința

recurată, Curtea de Apel Timișoara, cu ocazia rejudecării, a soluționat în fond

cauza, cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., iar în această fază

procesuală nu a mai fost invocată nicio excepție de către autoritatea pârâtă, asupra

căreia instanța să fie învestită să se pronunțe.

În concluzie, această

critică este vădit nefondată și nu poate fi primită ca motiv de modificare a sentinței

recurate.

b. A doua critică formulată

de recurentul-pârât vizează soluția de anulare a Ordinului nr. 452/2009 privind

eliberarea din funcția publică de conducere a reclamantului.

Susținerile recurentului-pârât,

în sensul că acest ordin a fost emis cu respectarea legislației în vigoare la acel

moment și că reclamatul a fost repus în funcția deținută după declararea ca neconstituțională

a O.U.G. nr. 37/2009 nu pot conduce la concluzia că soluția primei instanțe este

nelegală.

Într-adevăr, având în

vedere că actul administrativ este emis pentru organizarea executării legii sau

aplicarea în concret a legii, deci în baza și în limitele legii, rezultă că instanța

trebuie să-și limiteze verificarea conformității actului administrativ cu legea,

raportându-se la data emiterii sau adoptării actului administrativ.

Art. 126 alin. (6) din

Constituție și art. 9 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu

completările și modificările ulterioare, au instituit, însă, o soluție juridică

nouă, de natură să lipsească de efecte juridice un act administrativ care a fost

dat în baza unei ordonanțe sau dispoziții din ordonanță care au fost declarate ca

fiind neconstituționale.

Cu alte cuvinte, un act

administrativ care a fost dat în baza unei ordonanțe sau dispoziție dintr-o ordonanță

declarată ulterior neconstituțională, poate fi lipsit de efectele sale, dacă este

atacat în termenele prevăzute la art. 9 din Legea nr. 554/2004, cum s-a procedat,

de altfel, în cauza de față.

Mai mult, în considerentele

Deciziei nr. 414/2010, Curtea Constituțională, antamând situația creată ca urmare

a aplicării O.U.G. nr. 37/2009, a menționat în mod expres că: „lipsirea de temei

constituțional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a

actelor subsecvente emise în temeiul acestora (...)”.

Pe de altă parte, faptul

că reclamantul a fost reintegrat pe funcția publică de conducere deținută anterior

intrării în vigoare a O.U.G. nr. 37/2009, în mod voluntar, de către ministreul pârât,

nu echivalează cu ștergerea efectelor juridice produse de ordinul de eliberare din

funcție până la momentul reintegrării.

Prin urmare, și această

critică de nelegalitate adusă sentinței atacate este nefondată.

c. Motivul de recurs referitor

la nemotivarea hotărârii nu poate fi primit, în contextul în care, instanța de fond

a adus argumente de fapt și de drept pentru soluția dată fiecărui capăt de cerere

al acțiunii reclamantului, răspunzând astfel și apărărilor formulate de autoritatea

pârâtă.

De altfel, judecătorul

nu este ținut să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficient ca din raționamentul

său juridic să rezulte, în mod clar, convingerea sa că soluția pronunțată este în

acord cu situația de fapt dedusă judecății și dispozițiile legale aplicabile acesteia.

d. Motivul de recurs formulat

în legătură cu soluția de obligare a pârâtului la plata unor despăgubiri este întemeiat.

Prin soluția pronunțată,

instanța de fond a obligat pârâtul la plata unor despăgubiri egale cu salariile

și celelalte drepturi bănești de care ar fi beneficiat reclamantul conform ordinului

menționat, începând cu data eliberării din funcție și până la data reintegrării,

respectiv 2 iulie 2010, actualizate la zi, cu aplicarea coeficientului de inflație,

calculat până la data plății efective.

A reținut instanța că,

formularea cererii de către reclamant în sensul acordării diferenței dintre drepturile

de care a beneficiat pe perioada de la eliberarea din funcție și până la reintegrare

și drepturile de care ar fi beneficiat dacă era menținut în funcție, nu are relevanță,

deoarece aceasta reprezintă o chestiune ce ține de executarea hotărârii.

În primul rând, instanța

a acordat mai mult decât s-a cerut de către reclamant prin acțiune, astfel cum a

fost precizată la data de 20 septembrie 2010. Astfel, deși reclamantul a solicitat

acordarea diferențelor dintre drepturile bănești ce i s-a fi cuvenit în calitate

de director executiv adjunct și drepturile bănești obținute după eliberarea din

funcție, instanța de fond a acordat drepturile bănești în integralitatea lor (salarii

și alte drepturi bănești), nesocotind astfel, situația de fapt existentă în cauză

și netăgăduită de părți.

Motivarea instanței că

întinderea drepturilor bănești va fi stabilită cu ocazia executării este reală doar

în ceea ce privește cuantumul concret al sumei de bani pe care reclamantul urmează

să o primească. Or, atunci când se stabilește întinderea despăgubirilor, instanța

este obligată să indice în concret, perioada pentru care acestea se acordă și modul

în care urmează a fi calculată.

Având în vedere că din

susținerile, atât ale reclamantului, cât și ale autorității pârâte, rezultă că reclamantul

A.N.V., de la momentul eliberării din funcția publică de conducere prin Ordinul

nr. 452/2009 și data reintegrării pe această funcție, respectiv 2 iulie 2010, a

obținut venituri salariale pentru funcția pe care a ocupat-o în această perioadă,

Înalta Curte constată că, în mod legal, acesta trebuia să fie despăgubit doar pentru

diferența existentă între drepturile bănești pe care le încasa anterior eliberării

din fucnție și cele obținute pe perioada următoare, până la reintegrare.

Din această perspectivă,

motivul de recurs formulat de recurentul-pârât este întemeiat, iar instanța de fond

a dat o soluție nelegală acestui capăt de cerere.

În concluzie, Înalta Curte

va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale,

cu consecința modificării în parte a sentinței recurate, în sensul obligării pârâtului

la plata unor despăgubiri egale cu diferența dintre drepturile bănești care i s-ar

fi cuvenit și drepturile bănești de care a beneficiat de la data eliberării din

funcția de conducere și până la data reintegării efective. Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

În temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de A.N.V., împotriva sentinței civile nr. 453 din 13 octombrie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul Ministerului

Agriculturii și Dezvoltării Rurale, împotriva aceleiași sentințe.

Modifică în parte sentința

atacată, în sensul că obligă pârâtul la plata unor despăgubiri egale cu diferența

dintre drepturile bănești care i s-ar fi cuvenit și drepturile bănești de care a

beneficiat reclamantul, de la data eliberării din funcția de conducere și până la

data reintegrării efective.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2012.