ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1610/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată la data de 29 septembrie 2010, reclamantul A.N.V., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, anularea actului prin care a fost eliberat din funcția publică de conducere, respectiv ordinul din 24 aprilie 2009 emis de pârât; repunerea părților în situația anterioară emiterii actului contestat, prin reintegrarea reclamantului în funcția publică de conducere deținută anterior, respectiv aceea de director executiv adjunct în cadrul Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Arad; obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri egale cu diferența dintre salariile indexate, majorate și recalculate, precum și a primelor, stimulentelor și celorlalte drepturi de care reclamantul ar fi beneficiat dacă nu ar fi intervenit ordinul contestat, acestea din urmă la nivelul coeficientului mediu pe unitate plus coeficientul acordat funcțiilor de conducere și drepturile salariale de care a beneficiat reclamantul, de la data eliberării din funcția publică de conducere și până la data de 2 iulie 2010, actualizate la zi, cu aplicarea coeficientului de inflație, calculat până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 432 din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în Dosar nr. 509/59/2010, a fost respinsă excepția lipsei plângerii prealabile și a fost admisă excepția tardivității, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului A.N.V., ca tardiv formulată. Excepția tardivității s-a considerat a fi întemeiată întrucât actul administrativ de eliberare din funcție este unul cu caracter individual și a fost comunicat reclamantului la data de 24 aprilie 2009, iar termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 s-a împlinit la data de 26 mai 2009 [calculat conform art. 28 din lege raportat la art. 101 alin. (1) C. proc. civ.]. Or, plângerea a fost formulată 4 mai 2010, la aproape un an de la împlinirea termenului, iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc.

civ., „Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.”. Prin decizia nr. 1452 din 10 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul reclamantului A.N.V., fiind casată sentința de fond și trimisă cauza spre rejudecare primei instanțe. S-a reținut că, la baza actului de eliberare din funcție a reclamantului a stat O.U.G.

nr. 37/2009 ce a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257/2009 a Curții Constituționale, pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, fiind aplicabile dispozițiile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, termenul pentru introducerea acțiunii este de 1 an de la data publicării deciziei Curții Constituționale or, în speță, acesta nu s-a împlinit, câtă vreme decizia a fost publicată în monitorul oficial la data de 6 noiembrie 2009, acțiunea fiind înregistrată la 5 mai 2010. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara instanțe, iar în rejudecare pârâta a depus la dosar actele care au stat la baza emiterii deciziei contestate.

Prin Sentința civilă nr. 453 din 13 octombrie 2011, Curtea de apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea reclamantului A.N.V., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale cu precizarea din 20 septembrie 2010. A dispus anularea Ordinului nr. 452/2009 emis de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin care reclamantul a fost eliberat din funcția publică de conducere de director executiv adjunct din cadrul Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Arad. A obligat pârâtul la plata unor despăgubiri egale cu salariile și celelalte drepturi bănești de care ar fi beneficiat reclamantul conform ordinului menționat, începând cu data eliberării din funcție și până la data reintegrării, respectiv 2 iulie 2010, actualizate la zi, cu aplicarea coeficientului de inflație calculat până la data plății efective.

A obligat pârâtul la 46 RON cheltuieli de judecată către reclamant. Pentru a pronunța această soluție, prima instană a reținut, în esență următoarele: Cu privire la cererea privind constatarea nulității ordinului de eliberare din funcție, s-a constatat că legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, în temeiul căreia a fost emis ordinul de eliberare din funcție, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1257/2009 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 758/06.11.2009, pe motiv că ordonanța însăși este neconstituțională. Prin urmare, a reținut instanța de fond că cererea de anulare a acestui ordin este întemeiată, întrucât o menținere a unor acte administrative emise în baza unui act normativ declarat neconstituțional ar pune în discuție supremația Constituției și ar permite prelungirea nelegală a unui comportament abuziv al autorității publice emitente.

De vreme ce a fost declarat neconstituțional actul normativ care a constituit temeiul actului administrativ contestat, nu mai există nici un temei pentru a se reține că actul acesta ar fi emis cu respectarea supremației Constituției. În ceea ce privește cererea de reintegrare în funcție, instanța de fond a reținut că aceasta a rămas fără obiect întrucât, anexat precizării, reclamantul a depus la dosar Ordinul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 906/2010, potrivit căruia, începând cu aceeași dată, este reintegrat în funcția publică de conducere de director executiv adjunct, domeniul de dezvoltare rurală în cadrul Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Arad, funcție identică cu cea din care reclamantul a fost eliberat prin Ordinul contestat nr. 452/2009.

Referitor la cererea privind plata salariilor și celelalte drepturi aferente de ar fi beneficiat reclamantul pe perioada eliberării din funcție, curtea de apel a constatat că potrivit art. 78 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul și, în consecință, va obliga pârâtul la plata către reclamant a tuturor drepturilor salariale cuvenite, a indemnizației de conducere și a sporurilor cuvenite de la data eliberării din funcția de director coordonator și până la reintegrarea acestuia în funcția corespunzătoare, ce a avut loc la data de 2 iulie 2010, actualizate la zi, cu aplicarea coeficientului de inflație calculat până la data plății efective.

Sub acest aspect, s-a constatat că formularea cererii în sensul solicitării diferenței între drepturile de care reclamantul a beneficiat în perioada eliberării din funcție, și drepturile bănești aferente funcției de care a fost privat în mod nelegal, este lipsită de relevanță întrucât, pe de-o parte, reclamantul nu făcut dovada plății drepturilor salariale și a calității în care le-a încasat în această perioadă, iar în cazul în care a ocupat o funcție inferioară în cadrul aceleiași autorități, în mod evident, va beneficia doar de plata diferențelor corespunzătoare, constând în salariile și celelalte drepturi bănești la care era îndreptățit conform funcției de conducere. Pe de altă parte, pe baza dispozițiilor hotărârii definitive și executorii, sumele datorate vor fi stabilite cu ocazia executării, iar în situația executării silite se procedează la cuantificarea și actualizarea sumelor, conform dispozițiilor de drept comun, respectiv, art. 371 2 C. proc.

civ. Sub aspectul cheltuielilor de judecată cuvenite reclamantului în temeiul art. 274 C. proc. civ, instanța de fond a constatat că acesta nu a dovedit în cauză efectuarea altor cheltuieli, cu excepția taxei de timbru și a timbrului judiciar, cu privire la care va dispune restituirea. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul A.N.V. și pârâtul Ministerul Agrioculturii și Dezvoltării Rurale, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. 1. Recurentul-reclamant A.N.V. și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și ale art. 304 1 C. proc. civ., fără a le dezvolta separat, solicitând modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii și a capătului 4 din cererea introductivă, respectiv obligarea părâtului la plata daunelor morale în cuantum de 50.000 RON.

În susținerea motivelor de recurs, recurentul-reclamant invocă situația, potrivit căreia, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind acordarea daunelor morale solicitate, în cuantum de 50.000 RON. Consideră că era îndreptățit la primirea acestor daune, având în vedere caracterul abuziv al măsurii destituirii din funcție, precum și prin prisma faptului că era o persoană cunoscută în municipiul Arad, fiind pus în imposibilitatea de a-și mai exercita profesia, fiindu-i lezate demnitatea și imaginea în comunitatea locală. 2. Recurentul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 și ale art. 304 1 C. proc.

civ., în temeiul cărora solicită modificarea în tot a sentinței recurate și pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin cererea de recurs, ministerul recurent aduce următoarele critici sentinței atacate: - În mod greșit, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, încălcând termenul imperativ de 6 luni prevpzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, care, în cazul reclamantului a început să curgă de la data 24 mai 2009, când a expirat perioada de preaviz de 30 de zile stabilită prin Ordinul nr. 452/2009.

- În mod greșit, instanța de fond a anulat ordinul prin care reclamantul a fost destituit din funcția prublică de conducere, având în vedere că acesta a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, iar în urma Deciziei Curții Constituționale nr. 414/2010, reclamantul a fost reintegrat în funcția publică de conducere, începând cu data de 2 iulie 2010 - Soluția instanței de fond privind obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile și celelalte drepturi bănești de care ar fi beneficiat reclamantul, începând cu data eliberării din funcție și până la data reintegrării, încalcă principiul neretrocativității legii, consacrat de art. 19 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia daunele pot fi acordate doar de la data introducerii acțiunii.

Afirmă recurentul că, în tot cursul intervalului de timp aferent sumei pretinse, reclamantul a beneficiat de remunerație salarială pentru munca prestată, în conformitate cu funcția publică de execuție pe care a exercitat-o. - Hotărârea instanței de fond nu este motivată, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 261 C. proc. civ. Analizând recursurile formulate, prin prisma criticilor dezvoltate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul reclamantului A.N.V. este nefondat, iar recursul pârâtului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale este întemeiat, în parte, pentru considerentele expuse în cele ce urmează. 1. Recursul declarat de recurentul-reclamant A.N.V.

Critica adusă de recurentul-reclamant hotărârii atacate constă în aceea că, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere prin care reclamantul a solicitat acordarea de daune morale, în cuantum de 50.000 RON. Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, deși în acțiunea introductivă de instanță, reclamantul a solicitat prin capătul patru al cererii de chemare în judecată obligarea pârâtului la plata daunelor morale, în cuantum de 50.000 RON, ulterior, prin precizarea la acțiune depusă la termenul din 20 septembrie 2010, în fața Curții de Apel Timișoara, în primul ciclu procesual, reclamantul nu a înțeles să mențină și acest capăt de cerere, solicitând obligarea autorității numai la plata despăgubirilor materiale.

În acest context, judecătorul fondului, corect procedural, a soluționat cauza în limitele învestirii instanței de judecată, cu respectarea principiului disponibilității părților în procesul civil. Prin urmare, reclamantul a fost cel care a stabilit cadrul procesual în care a înțeles să se judece în contradictoriu cu ministerul pârât, instanța de fond neputând să depășească limitele demersului judiciar dedus judecății, în caz contrar, riscând a pronunța o hotărâre judecătorească nelegală. Pentru aceste considerente, recursul reclamantului A.N.V. este nefondat și va fi respins ca atare. 2. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

a. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la prescripția dreptului la acțiune al reclamantului, Înalta Curte constată că această critică excede cadrului procesual dedus judecății Curții de Apel Timișoara, în rejudecare, după casarea primei sentințe de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal (decizia nr. 1452 din 10 martie 2011). Astfel, prin decizia de casare, s-a stabilit că acțiunea formulată de reclamant se întemeiază pe dispozițiile art. 9 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, fiind respectat termenul de 1 an prevăzut de alin. (4) al acestui articol, termen de excepție față de cele stabilite de art. 7 și art. 11 din aceeași lege, raportat la data de publicării Deciziei nr. 1257/2009 a Curții Consituționale în Monitorul Oficial al României nr. 758/06.01.2009.

Prin urmare, prin sentința recurată, Curtea de Apel Timișoara, cu ocazia rejudecării, a soluționat în fond cauza, cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., iar în această fază procesuală nu a mai fost invocată nicio excepție de către autoritatea pârâtă, asupra căreia instanța să fie învestită să se pronunțe. În concluzie, această critică este vădit nefondată și nu poate fi primită ca motiv de modificare a sentinței recurate. b. A doua critică formulată de recurentul-pârât vizează soluția de anulare a Ordinului nr. 452/2009 privind eliberarea din funcția publică de conducere a reclamantului. Susținerile recurentului-pârât, în sensul că acest ordin a fost emis cu respectarea legislației în vigoare la acel moment și că reclamatul a fost repus în funcția deținută după declararea ca neconstituțională a O.U.G.

nr. 37/2009 nu pot conduce la concluzia că soluția primei instanțe este nelegală. Într-adevăr, având în vedere că actul administrativ este emis pentru organizarea executării legii sau aplicarea în concret a legii, deci în baza și în limitele legii, rezultă că instanța trebuie să-și limiteze verificarea conformității actului administrativ cu legea, raportându-se la data emiterii sau adoptării actului administrativ. Art. 126 alin. (6) din Constituție și art. 9 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu completările și modificările ulterioare, au instituit, însă, o soluție juridică nouă, de natură să lipsească de efecte juridice un act administrativ care a fost dat în baza unei ordonanțe sau dispoziții din ordonanță care au fost declarate ca fiind neconstituționale.

Cu alte cuvinte, un act administrativ care a fost dat în baza unei ordonanțe sau dispoziție dintr-o ordonanță declarată ulterior neconstituțională, poate fi lipsit de efectele sale, dacă este atacat în termenele prevăzute la art. 9 din Legea nr. 554/2004, cum s-a procedat, de altfel, în cauza de față. Mai mult, în considerentele Deciziei nr. 414/2010, Curtea Constituțională, antamând situația creată ca urmare a aplicării O.U.G. nr. 37/2009, a menționat în mod expres că: „lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (...)”. Pe de altă parte, faptul că reclamantul a fost reintegrat pe funcția publică de conducere deținută anterior intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 37/2009, în mod voluntar, de către ministreul pârât, nu echivalează cu ștergerea efectelor juridice produse de ordinul de eliberare din funcție până la momentul reintegrării. Prin urmare, și această critică de nelegalitate adusă sentinței atacate este nefondată. c. Motivul de recurs referitor la nemotivarea hotărârii nu poate fi primit, în contextul în care, instanța de fond a adus argumente de fapt și de drept pentru soluția dată fiecărui capăt de cerere al acțiunii reclamantului, răspunzând astfel și apărărilor formulate de autoritatea pârâtă. De altfel, judecătorul nu este ținut să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficient ca din raționamentul său juridic să rezulte, în mod clar, convingerea sa că soluția pronunțată este în acord cu situația de fapt dedusă judecății și dispozițiile legale aplicabile acesteia.

d. Motivul de recurs formulat în legătură cu soluția de obligare a pârâtului la plata unor despăgubiri este întemeiat. Prin soluția pronunțată, instanța de fond a obligat pârâtul la plata unor despăgubiri egale cu salariile și celelalte drepturi bănești de care ar fi beneficiat reclamantul conform ordinului menționat, începând cu data eliberării din funcție și până la data reintegrării, respectiv 2 iulie 2010, actualizate la zi, cu aplicarea coeficientului de inflație, calculat până la data plății efective. A reținut instanța că, formularea cererii de către reclamant în sensul acordării diferenței dintre drepturile de care a beneficiat pe perioada de la eliberarea din funcție și până la reintegrare și drepturile de care ar fi beneficiat dacă era menținut în funcție, nu are relevanță, deoarece aceasta reprezintă o chestiune ce ține de executarea hotărârii.

În primul rând, instanța a acordat mai mult decât s-a cerut de către reclamant prin acțiune, astfel cum a fost precizată la data de 20 septembrie 2010. Astfel, deși reclamantul a solicitat acordarea diferențelor dintre drepturile bănești ce i s-a fi cuvenit în calitate de director executiv adjunct și drepturile bănești obținute după eliberarea din funcție, instanța de fond a acordat drepturile bănești în integralitatea lor (salarii și alte drepturi bănești), nesocotind astfel, situația de fapt existentă în cauză și netăgăduită de părți. Motivarea instanței că întinderea drepturilor bănești va fi stabilită cu ocazia executării este reală doar în ceea ce privește cuantumul concret al sumei de bani pe care reclamantul urmează să o primească.

Or, atunci când se stabilește întinderea despăgubirilor, instanța este obligată să indice în concret, perioada pentru care acestea se acordă și modul în care urmează a fi calculată. Având în vedere că din susținerile, atât ale reclamantului, cât și ale autorității pârâte, rezultă că reclamantul A.N.V., de la momentul eliberării din funcția publică de conducere prin Ordinul nr. 452/2009 și data reintegrării pe această funcție, respectiv 2 iulie 2010, a obținut venituri salariale pentru funcția pe care a ocupat-o în această perioadă, Înalta Curte constată că, în mod legal, acesta trebuia să fie despăgubit doar pentru diferența existentă între drepturile bănești pe care le încasa anterior eliberării din fucnție și cele obținute pe perioada următoare, până la reintegrare.

Din această perspectivă, motivul de recurs formulat de recurentul-pârât este întemeiat, iar instanța de fond a dat o soluție nelegală acestui capăt de cerere. În concluzie, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, cu consecința modificării în parte a sentinței recurate, în sensul obligării pârâtului la plata unor despăgubiri egale cu diferența dintre drepturile bănești care i s-ar fi cuvenit și drepturile bănești de care a beneficiat de la data eliberării din funcția de conducere și până la data reintegării efective. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. În temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și alin. (2) C. proc.

civ., Înalta Curte,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.V., împotriva sentinței civile nr. 453 din 13 octombrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, împotriva aceleiași sentințe. Modifică în parte sentința atacată, în sensul că obligă pârâtul la plata unor despăgubiri egale cu diferența dintre drepturile bănești care i s-ar fi cuvenit și drepturile bănești de care a beneficiat reclamantul, de la data eliberării din funcția de conducere și până la data reintegrării efective. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2012.