ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3234/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal Prin cerere adresată, reclamantul N.F.M. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Administrației și Internelor (M.A.I.), reprezentant de N.D., ministru al administrației și internelor, S.I., secretar general al M.A.I., F.C., secretar de stat în M.A.I., B.C., director general al Direcției Generale Resurse Umane din cadrul M.A.I., P.I.D., director al Direcției Juridice din cadrul M.A.I.

și G.I., angajat al Direcției Juridice din cadrul M.A.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună : 1. anularea ordinului ministrului administrației și internelor prin care a fost eliberat din funcția ocupată și pus la dispoziție, precum și a tuturor actelor administrative subsecvente; 2. anularea ordinului ministrului administrației și internelor prin care s-a stabilit în sarcina sa obligația de a îndeplini sarcini și atribuții la nivelul Direcției Generale de Pașapoarte, precum și a tuturor actelor administrative subsecvente; 3. suspendarea executării actelor administrative cu caracter individual a căror anulare o solicită; 4. repararea pagubei ce i-a fost cauzată, după cum urmează : numirea sa, începând cu data eliberării din funcție, pe o funcție similară respectiv de director general adjunct în aparatul central al ministerului, disponibilă fie la momentul soluționării irevocabile a cauzei, fie la momentul emiterii actului administrativ a cărui anulare o solicită; acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale care i-au fost cauzate, reprezentând diferența de venituri salariale; despăgubiri pentru daune morale pricinuite printr-o atitudine rău – voitoare și abuzivă a pârâților, precum și datorită prejudiciilor de imagine pe care i le-au creat,

în cuantum determinat prin înmulțirea cu 6 a sumei reprezentând totalitatea drepturilor bănești ce i s-ar fi cuvenit pentru luna martie 2009, dacă nu ar fi fost eliberat din funcție; 5. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată; 6. în temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, să se constate culpa pârâților chemați personal în judecată și să se dispună obligarea lor în solidar între ei și cu instituția pârâtă la plata despăgubirilor solicitate la pct. 4, precum și a cheltuielilor solicitate la pct. 5. În motivarea cererii se arată că reclamantul este angajat al Ministerului Administrației și Internelor și a ocupat funcția de director general adjunct al Direcției Generale Juridice din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, dar în cadrul acestei direcții a lucrat de 9 ani, iar eliberarea din funcție s-a produs fără a-i fi comunicat vreun ordin scris și deși a purtat corespondență cu conducerea ministerului, abia în luna aprilie 2009 i-au fost comunicate răspunsuri la plângerea prealabilă.

Prin încheierea din 25 martie 2010, Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a luat act de renunțarea la judecata cu privire la pârâții N.D., S.I., F.C., B.C., P.I.D. și G.I., în baza dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., a dispus obligarea reclamantului la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli parțiale de judecată către pârâtul B.C. și respingerea cererii privind pronunțarea unei hotărâri de expedient, pentru motivele enunțate în considerentele încheierii. Prin încheierea din data de 20 mai 2010, în temeiul dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., Curtea a luat act de renunțarea reclamantului la judecata cu privire la : - capătul trei de cerere, având ca obiect suspendarea executării actelor administrative a căror anulare o solicită.

- capătul de cerere, având ca obiect repararea pagubei, în ceea ce privește numirea sa pe o funcție similară, începând cu data eliberării din funcție; - capătul cinci de cerere referitor la obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată; - capătul șase de cerere având ca obiect constatarea culpei pârâților chemați personal în judecată, cu obligarea acestora, la plata despăgubirilor menționate la punctul 4 și a cheltuielilor de judecată formulate la punctul 5. La data de 21 iunie 2010, la solicitarea instanței, reclamantul a formulat precizare la acțiune, în sensul că : 1. Își menține pretențiile în ceea ce privește anularea ordinului m.a.i. prin care a fost eliberat din funcția ocupată până la data de 15 martie 2009 și pus la dispoziție pe o perioadă de 6 luni, respectiv a ordinului m.a.i.

prin care s-a stabilit obligația în sarcina acestuia de a îndeplini sarcini și atribuții la nivelul Direcției Generale de Pașapoarte și a tuturor actelor administrative subsecvente, cu precizarea că acestea sunt emise până la data de 02 octombrie 2010, dată la care a fost împuternicit să exercite funcția de director la Direcția Juridică; 2. Renunță la capătul de cerere privind suspendarea ordinelor m.a.i. atacate (pct. 3 din cererea de chemare în judecată) precum și la cele de la pct. 5 și 6 ale cererii de chemare în judecată; 3. referitor la solicitarea formulată la pct. 4 din cererea de chemare în judecată, renunță la capătul de cerere referitor la numirea sa, începând cu data eliberării din funcție și punerii la dispoziție, pe o funcție similară cu cea din care a fost eliberat la data de 15 martie 2009 prin emiterea Ordinului m.a.i.

nr. S/II/3086/2009, respectiv cea de director general adjunct în aparatul central al M.A.I., și își menține toate celelalte solicitări formulate la pct. 4 al cererii de chemare în judecată. Ca o consecință legală a anulării actelor administrative la care s-a făcut referire, solicită obligarea pârâtului Ministerul Administrației și Internelor la plata daunelor materiale care i-au fost cauzate ca urmare a emiterii ordinului anterior menționat, reprezentând diferența de venituri salariale, rezultată prin scăderea din sumele ce i se cuveneau, în condițiile ocupării efective a funcției din care a fost eliberat, a sumelor încasate efectiv în perioada scursă de la momentul în care a fost numit director al Direcției Juridice din M.A.I.

– 12 februarie 2010, actualizate cu indicele de inflație. De asemenea, solicită obligarea pârâtului M.A.I. să-i recunoască vechimea neîntreruptă în funcția de conducere de director general adjunct în Aparatul Central al M.A.I. pe perioada cuprinsă între data eliberării din funcție și punerii la dispoziție - 15 martie 2009 și data numirii în funcția de director al Direcției Juridice din cadrul M.A.I. – 12 februarie 2010. Își menține solicitarea astfel cum a fost formulată la teza a III-a pct. nr. 4 (referitoare la obligarea pârâților la plata despăgubirilor morale). 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3787 din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul N.F.M.

În motivarea soluției s-a reținut că prin ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. II/3086 din 15 martie 2009, reclamantul N.F.M. a fost eliberat din funcția de director general adjunct la Direcția Generală Juridică și pus la dispoziția conducerii ministerului pe o perioadă de 6 luni, măsură dispusă ca urmare a modificării structurii organizatorice a M.A.I. conform H.G. nr. 266/2009, publicată în M.Of. Partea I nr. 156 din 12 martie 2009 și având în vedere prevederile art. 22 alin. (7) și (8) din Legea nr. 360/2002 și art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 300/2003. Susținerile reclamantului că la momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 266/2009 au existat funcții similare neîncadrate au fost considerate neîntemeiate pentru că adresa nr. 213449 din 16 martie 2009 a D.G.M.R.U.

nu este o dovadă în acest sens. A fost respinsă ca neîntemeiată critica de nelegalitate ce vizează încălcarea principiului nediscriminării atâta timp cât nu s-a făcut dovada unei fapte de discriminare în sensul O.G. nr. 137/2000. În privința pretinsei nerespectări a principiului proporționalității reclamantul a făcut referiri tocmai la limitele reorganizării” care permiteau oferirea unor funcții echivalente, dar s-a precizat de către instanță că nu s-a făcut dovada existenței acestor funcții. Referitor la comunicarea Ordinului nr. II/3086 din 15 martie 2009 Curtea a reținut că aceasta s-a făcut prin informarea verbală a reclamantului la 16 martie 2009 și prin asigurarea posibilității studierii documentelor din dosarul prevăzut la 1 aprilie 2009. Deși reclamantul a invocat nelegalitatea ordinului, nu a evidențiat și nu a dovedit încălcarea vreunei prevederi din actele normative care au constituit temeiul juridic al emiterii ordinului.

În privința Ordinului nr. II/3283 din 23 martie 2009 prin care s-a dispus ca reclamantul să-și desfășoare activitatea la Direcția Generală de Pașapoarte, reclamantul, pe lângă motivele de nelegalitate similare cu cele analizate deja, a făcut referiri la nerespectarea dispozițiilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 pentru că i s-au stabilit obligații de îndeplinit la nivelul altei persoane juridice și nu la nivelul Direcției juridice unde reclamantul își desfășoară activitatea, dar susținerile au fost considerate neîntemeiate deoarece termenul de „unitate” nu este folosit în sens restrictiv, ci vizează toate structurile Ministerului Administrației și Internelor . 3.Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul N.F.M., dar și împotriva încheierii din 25 martie 2010. - Referitor la încheierea din 25 martie 2010, în motivele de recurs se critică soluția instanței de fond, deoarece în art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 se dă posibilitatea autorității publice emitente a unui act administrativ unilateral nelegal să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care măsura revocării nu mai este posibilă pentru că actul a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice.

În speță, de vreme ce emitentul actului a recunoscut nelegalitatea acestuia și a achiesat la cererea sa de anulare a Ordinului nr. S/II / 3086 din 15 martie 2009, instanța de fond nu avea decât să se pronunțe asupra legalității măsurilor convenite de părți prin contractul de tranzacție. S-a solicitat rejudecarea cauzei și să se ia act de tranzacție și să se pronunțe o hotărâre de expedient conformă cu înțelegerea părților. - Referitor la sentința civilă nr. 3787 din 7 octombrie 2010, în motivele de recurs se critică soluția instanței de fond în privința: 1.- modului de soluționare a criticilor privind noțiunea de funcție similară. Sunt invocate dispozițiile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul M.A.I.

nr. 300/2004 și cele ale art. 22 alin. (1) și (2) din l egea nr. 260/2002. Soluția instanței de fond este considerată nelegală pentru a avut în vedere și alte criterii de diferențiere a funcțiilor decât cele prevăzute la art. 22 alin. (1) și (2) din Legea nr. 360/2002, respectiv cele stabilite prin Ordinul M.A.I. nr. 300/2004 și Ordinul M.A.I. nr. 665/2008, acte cu nivel inferior legii și a fost înlăturată greșit adresa nr. 213449 din 16 martie 2009 a D.G.R.U. din cadrul Ministerului Administrației și Internelor . Instanța de fond a fost lipsită și de rol activ pentru că putea solicita instituției pârâte să depună la dosarul cauzei fișele posturilor de director general adjunct vacante la momentul punerii la dispoziție a recurentului și s-ar fi putut observa că funcțiile din adresă erau similare cu cea din care a fost eliberat recurentul.

2.- modului de soluționare a criticilor privind comunicarea actului administrativ contestat. Se arată că soluția instanței de fond este nelegală, deoarece comunicarea actului administrativ individual reprezintă o condiție de validitate a acestuia, necesar a fi îndeplinită pentru ca actul administrativ să-și producă efectele juridice pentru care a fost emis. Chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în sensul că necomunicarea către reclamant a unor documente clasificate reprezintă o încălcare a art. 6 paragraf 1 din Convenție și de aceea, neîndeplinirea obligației de comunicare nu poate fi justificată de caracterul clasificat al acestuia. Faptul că i-a fost asigurată posibilitatea studierii dosarului personal nu înseamnă comunicarea actului administrativ pentru că nu a putut face copii dintr-un dosar cu acte clasificate, iar declasificarea s-a făcut numai cu ocazia judecării în fond a cauzei.

3.- modului de soluționare a criticilor privind nelegalitatea Ordinului nr. S/II/3086 din 15 martie 2009. Prevederile legale ce au fost încălcare sunt chiar cele ale art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, art. 120 alin. (2) lit. a) din Ordinul M.A.I. nr. 300/2004 deoarece nu s-a dovedit situația temeinic justificată și nici imposibilitatea numirii într-o funcție similară. Instituția pârâtă trebuia să verifice mai întâi, dacă existau funcții similare și abia, ulterior, să dispună punerea sa la dispoziție. Încălcarea prevederilor legale determină concluzia că ordinul a fost emis cu exces de putere, termen definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 și a dus la prejudicierea reclamantului și se impune acordarea daunelor morale.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței și admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată. Ministerul Administrației și Internelor a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. 4. Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat atât împotriva încheierii din 25 martir 2010 cât și împotriva sentinței civile nr. 3787 din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

- Recursul declarat împotriva Încheierii din 25 martie 2010 este nefondat deoarece, așa cum chiar recurentul a arătat în motivele de recurs, potrivit art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, „Autoritatea publică emitentă a unui act administrative unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produse efecte juridice”. În același timp, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile c odului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritatea publică, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, iar compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabilește de instanță, cu prilejul soluționării cauzei.

De aceea, în raport de aceste dispoziții și față de obiectul cererii adresate instanței de fond (anularea unui act administrativ considerat nelegal) se constată că nu se putea lua act de tranzacția încheiată între reclamant și autoritatea publică emitentă a actului. Dacă aprecia că actul este nelegal emis, autoritatea publică, în cazul în care nu se mai putea revoca actul, putea uza de dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004. - Recursul declarat împotriva sentinței nr. 3787 din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal , este și el nefondat. 1.- Soluția instanței de fond în raport de criticile privind noțiunea de funcție similară este legală.

Potrivit art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, polițiștii pot fi puși la dispoziția unității în situații temeinic justificate, altele decât cele prevăzute la art. 65 din lege, stabilite prin ordin al ministrului, pe o perioadă de cel mult 6 luni. În art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul M.A.I. nr. 300/2004 privind activitatea de resurse umane în unitățile M.A.I., se precizează că polițiștii pot fi puși la dispoziție, în urma reorganizării, în cazul în care nu există posibilitatea numirii într-o funcție similară. Chiar dacă în actele normative nu este definită „funcția similară”, pentru că dispozițiile art. 22 alin. (1) și (2) din Legea nr. 360/2002, clasifică funcțiile polițiștilor în raport de natura lor, în funcții de execuție și funcții de conducere, cum reclamantul-recurent a deținut o funcție de conducere, prin numirea într-o funcție similară se înțelege numirea tot într-o funcție de conducere.

Din probele aflate la dosar, la momentul emiterii Ordinului nr. S/II/3086 din 15 martie 2009 la nivelul M.A.I. nu a existat o funcție similară pe care să fie încadrat recurentul. Dacă prin dispozițiile Ordinului M.A.I. nr. 300/2004 și Ordinului M.A.I. nr. 665/2008, s-ar fi apreciat de către recurent că se adaugă la Legea nr. 360/2002 avea posibilitatea să invoce nelegalitatea acestor dispoziții, dar nu a fost invocată o asemenea excepție. Referitor la adresa nr. 213449 din 16 martie 2009 aceasta nu poate dovedi susținerile recurentului pentru că ea conține numele persoanelor care au fost împuternicite să ocupe funcția de director adjunct, director general sau secretar general adjunct la Ministerul Administrației și Internelor.

În cazul în care reclamantul dorea suplimentarea probatoriilor în legătură cu acea adresă o putea face în fața instanței de fond, dar nu se poate aprecia că instanța nu a avut rol activ. 2.- Și în raport de criticile privind comunicarea actului administrativ atacat, soluția instanței de fond este legală. Într-adevăr, comunicarea actului administrativ individual reprezintă o condiție de validitate și numai de la acel moment produce efecte juridice. Însă, pentru a fi considerată vătămătoare în drepturi trebuie să fim în prezența unei lipse totale a comunicării actului administrativ. Or, în speță, reclamantului i s-a adus la cunoștință actul administrativ, dovadă fiind faptul că l-a putut contesta în fața instanței de contencios administrativ și, prin urmare, nu se poate considera că a existat o necomunicare a actului, așa cum pretinde recurentul și cu referiri la jurisprudența CEDO.

3.- Referitor la criticile privind prevederile legale încălcate prin emiterea Ordinului M.A.I. nr. S/II/3086 din 15 martie 2009, acestea sunt nefondate. Așa cum s-a arătat și de către instanța de fond, dar și de către recurent, art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 face referiri la „situații temeinic justificate” în care polițiștii pot fi puși la dispoziția unității. Pentru că s-a stabilit că, la momentul eliberării din funcție, nu a existat posibilitatea numirii pe o funcție similară, s-a dispus punerea la dispoziția a recurentului. Punerea la dispoziție a fost tocmai consecința imposibilității numirii, la acea dată, pe o funcție similară, astfel că și această măsură a fost dispusă în mod legal, la acel moment.

Legalitatea ordinului se analizează în raport de datele existente la momentul emiterii acestuia. De altfel, din probele aflate la dosar, rezultă că recurentul a și fost numit, în cadrul eforturilor de numire pe o funcție similară, începând cu 21 iulie 2009 în funcția de director al Direcției pentru imigrări din cadrul Oficiului Român pentru imigrări, iar ulterior, chiar director al Direcție Juridice din Ministerul Administrației și Internelor , chiar în cadrul litigiului de fond fiind invocat de celelalte părți din proces, un conflict de interese. Apreciind că, atât Încheierea din 25 martie 2010 cât și sentința civilă nr. 3787 din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sunt legale și temeinice, în baza art. 312 C. proc.

civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.F.M. împotriva încheierii de ședință din 25 martie 2010 și a sentinței civile nr. 3787 din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 iunie 2011.