ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3234/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3234/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal

Prin cerere adresată,

reclamantul N.F.M. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Administrației și

Internelor (M.A.I.), reprezentant de N.D., ministru al administrației și

internelor, S.I., secretar general al M.A.I., F.C., secretar de stat în M.A.I.,

B.C., director general al Direcției Generale Resurse Umane din cadrul M.A.I., P.I.D.,

director al Direcției Juridice din cadrul M.A.I. și G.I., angajat al Direcției

Juridice din cadrul M.A.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să

se dispună :

ministrului administrației și internelor prin care a fost eliberat din funcția

ocupată și pus la dispoziție, precum și a tuturor actelor administrative

subsecvente;

ministrului administrației și internelor prin care s-a stabilit în sarcina sa

obligația de a îndeplini sarcini și atribuții la nivelul Direcției Generale de

Pașapoarte, precum și a tuturor actelor administrative subsecvente;

executării actelor administrative cu caracter individual a căror anulare o

solicită;

ce i-a fost cauzată, după cum urmează : numirea sa, începând cu data eliberării

din funcție, pe o funcție similară respectiv de director general adjunct în

aparatul central al ministerului, disponibilă fie la momentul soluționării

irevocabile a cauzei, fie la momentul emiterii actului administrativ a cărui

anulare o solicită; acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale care i-au

fost cauzate, reprezentând diferența de venituri salariale; despăgubiri pentru

daune morale pricinuite printr-o atitudine rău – voitoare și abuzivă a

pârâților, precum și datorită prejudiciilor de imagine pe care i le-au creat,

în cuantum determinat prin înmulțirea cu 6 a sumei reprezentând totalitatea drepturilor bănești ce i s-ar fi cuvenit pentru luna martie 2009, dacă nu ar fi

fost eliberat din funcție;

pârâților la plata cheltuielilor de judecată;

din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, să se

constate culpa pârâților chemați personal în judecată și să se dispună

obligarea lor în solidar între ei și cu instituția pârâtă la plata

despăgubirilor solicitate la pct. 4, precum și a cheltuielilor solicitate la

pct. 5.

În motivarea cererii

se arată că reclamantul este angajat al Ministerului Administrației și

Internelor și a ocupat funcția de director general adjunct al Direcției

Generale Juridice din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, dar în

cadrul acestei direcții a lucrat de 9 ani, iar eliberarea din funcție s-a

produs fără a-i fi comunicat vreun ordin scris și deși a purtat corespondență

cu conducerea ministerului, abia în luna aprilie 2009 i-au fost comunicate

răspunsuri la plângerea prealabilă.

Prin încheierea din

25 martie 2010, Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a luat act de renunțarea la judecata cu privire la

pârâții N.D., S.I., F.C., B.C., P.I.D. și G.I., în baza dispozițiilor art. 246 C.

proc. civ., a dispus obligarea reclamantului la plata sumei de 1.000 lei

cheltuieli parțiale de judecată către pârâtul B.C. și respingerea cererii

privind pronunțarea unei hotărâri de expedient, pentru motivele enunțate în

considerentele încheierii.

Prin încheierea din

data de 20 mai 2010, în temeiul dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., Curtea a

luat act de renunțarea reclamantului la judecata cu privire la :

- capătul trei de

cerere, având ca obiect suspendarea executării actelor administrative a căror

anulare o solicită.

- capătul de cerere,

având ca obiect repararea pagubei, în ceea ce privește numirea sa pe o funcție

similară, începând cu data eliberării din funcție;

-

capătul

cinci de cerere referitor la obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată;

-

capătul

șase de cerere având ca obiect constatarea culpei pârâților

chemați personal în judecată, cu obligarea acestora, la plata despăgubirilor

menționate la punctul 4 și a cheltuielilor de judecată formulate la punctul 5.

La data

de 21 iunie 2010, la solicitarea instanței, reclamantul a formulat precizare la

acțiune, în sensul că :

menține pretențiile în ceea ce privește anularea ordinului

m.a.i.

prin care a fost eliberat din

funcția ocupată până la data de 15 martie 2009 și pus la dispoziție pe o

perioadă de 6 luni, respectiv a ordinului

m.a.i.

prin

care s-a stabilit obligația în sarcina acestuia de a îndeplini sarcini și

atribuții la nivelul Direcției Generale de Pașapoarte și a tuturor actelor

administrative subsecvente, cu precizarea că acestea sunt emise până la data de

02 octombrie 2010, dată la care a fost împuternicit să exercite funcția de

director la Direcția Juridică;

de cerere privind suspendarea ordinelor

m.a.i.

atacate (pct. 3 din cererea de chemare în judecată) precum și la cele de la

pct. 5 și 6 ale cererii de chemare în judecată;

solicitarea formulată la pct. 4 din cererea de chemare în judecată, renunță la

capătul de cerere referitor la numirea sa, începând cu data eliberării din

funcție și punerii la dispoziție, pe o funcție similară cu cea din care a fost

eliberat la data de 15 martie 2009 prin emiterea Ordinului

m.a.i.

nr. S/II/3086/2009, respectiv

cea de director general adjunct în aparatul central al M.A.I., și își menține

toate celelalte solicitări formulate la pct. 4 al cererii de chemare în

judecată.

Ca o consecință

legală a anulării actelor administrative la care s-a făcut referire, solicită

obligarea pârâtului Ministerul Administrației și Internelor la plata daunelor

materiale care i-au fost cauzate ca urmare a emiterii ordinului anterior

menționat, reprezentând diferența de venituri salariale, rezultată prin

scăderea din sumele ce i se cuveneau, în condițiile ocupării efective a

funcției din care a fost eliberat, a sumelor încasate efectiv în perioada

scursă de la momentul în care a fost numit director al Direcției Juridice din

M.A.I. – 12 februarie 2010, actualizate cu indicele de inflație.

De asemenea, solicită

obligarea pârâtului M.A.I. să-i recunoască vechimea neîntreruptă în funcția de

conducere de director general adjunct în Aparatul Central al M.A.I. pe perioada

cuprinsă între data eliberării din funcție și punerii la dispoziție - 15 martie

2009 și data numirii în funcția de director al Direcției Juridice din cadrul

M.A.I. – 12 februarie 2010.

Își menține

solicitarea astfel cum a fost formulată la teza a III-a pct. nr. 4 (referitoare

la obligarea pârâților la plata despăgubirilor morale).

de fond

Prin sentința civilă

nr. 3787 din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea, astfel cum a fost precizată,

formulată de reclamantul N.F.M.

În motivarea soluției

s-a reținut că prin ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. II/3086

din 15 martie 2009, reclamantul N.F.M. a fost eliberat din funcția de director

general adjunct la Direcția Generală Juridică și pus la dispoziția conducerii

ministerului pe o perioadă de 6 luni, măsură dispusă ca urmare a modificării structurii

organizatorice a M.A.I. conform H.G. nr. 266/2009, publicată în M.Of. Partea I

nr. 156 din 12 martie 2009 și având în vedere prevederile art. 22 alin. (7) și (8)

din Legea nr. 360/2002 și art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul Ministrului

Administrației și Internelor nr. 300/2003.

Susținerile

reclamantului că la momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 266/2009 au existat

funcții similare neîncadrate au fost considerate neîntemeiate pentru că adresa

nr. 213449 din 16 martie 2009 a D.G.M.R.U. nu este o dovadă în acest sens.

A fost respinsă ca

neîntemeiată critica de nelegalitate ce vizează încălcarea principiului

nediscriminării atâta timp cât nu s-a făcut dovada unei fapte de discriminare în

sensul O.G. nr. 137/2000.

În privința pretinsei

nerespectări a principiului proporționalității reclamantul a făcut referiri

tocmai la limitele reorganizării” care permiteau oferirea unor funcții

echivalente, dar s-a precizat de către instanță că nu s-a făcut dovada existenței

acestor funcții.

Referitor la

comunicarea Ordinului nr. II/3086 din 15 martie 2009 Curtea a reținut că

aceasta s-a făcut prin informarea verbală a reclamantului la 16 martie 2009 și

prin asigurarea posibilității studierii documentelor din dosarul prevăzut la 1

aprilie 2009.

Deși reclamantul a

invocat nelegalitatea ordinului, nu a evidențiat și nu a dovedit încălcarea

vreunei prevederi din actele normative care au constituit temeiul juridic al

emiterii ordinului.

În privința Ordinului

nr. II/3283 din 23 martie 2009 prin care s-a dispus ca reclamantul să-și

desfășoare activitatea la Direcția Generală de Pașapoarte, reclamantul, pe

lângă motivele de nelegalitate similare cu cele analizate deja, a făcut

referiri la nerespectarea dispozițiilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002

pentru că i s-au stabilit obligații de îndeplinit la nivelul altei persoane

juridice și nu la nivelul Direcției juridice unde reclamantul își desfășoară

activitatea, dar susținerile au fost considerate neîntemeiate deoarece termenul

de „unitate” nu este folosit în sens restrictiv, ci vizează toate structurile Ministerului

Administrației și Internelor .

3.Calea de atac

exercitată

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamantul N.F.M., dar și împotriva încheierii din

25 martie 2010.

- Referitor la

încheierea din 25 martie 2010, în motivele de recurs se critică soluția

instanței de fond, deoarece în art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 se dă

posibilitatea autorității publice emitente a unui act administrativ unilateral

nelegal să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care măsura

revocării nu mai este posibilă pentru că actul a intrat în circuitul civil și a

produs efecte juridice.

În speță, de vreme ce

emitentul actului a recunoscut nelegalitatea acestuia și a achiesat la cererea

sa de anulare a Ordinului nr. S/II / 3086 din 15 martie 2009, instanța de fond

nu avea decât să se pronunțe asupra legalității măsurilor convenite de părți

prin contractul de tranzacție.

S-a solicitat

rejudecarea cauzei și să se ia act de tranzacție și să se pronunțe o hotărâre

de expedient conformă cu înțelegerea părților.

- Referitor la

sentința civilă nr. 3787 din 7 octombrie 2010, în motivele de recurs se critică

soluția instanței de fond în privința:

1.- modului de

soluționare a criticilor privind noțiunea de funcție similară.

Sunt invocate

dispozițiile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, art. 120 alin. (1) lit.

a) din Ordinul M.A.I. nr. 300/2004 și cele ale art. 22 alin. (1) și (2) din

l

egea nr. 260/2002.

Soluția instanței de

fond este considerată nelegală pentru a avut în vedere și alte criterii de

diferențiere a funcțiilor decât cele prevăzute la art. 22 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 360/2002, respectiv cele stabilite prin Ordinul M.A.I. nr. 300/2004

și Ordinul M.A.I. nr. 665/2008, acte cu nivel inferior legii și a fost înlăturată

greșit adresa nr. 213449 din 16 martie 2009 a D.G.R.U. din cadrul Ministerului Administrației și Internelor .

Instanța de fond a fost

lipsită și de rol activ pentru că putea solicita instituției pârâte să depună

la dosarul cauzei fișele posturilor de director general adjunct vacante la momentul

punerii la dispoziție a recurentului și s-ar fi putut observa că funcțiile din

adresă erau similare cu cea din care a fost eliberat recurentul.

2.- modului de

soluționare a criticilor privind comunicarea actului administrativ contestat.

Se arată că soluția

instanței de fond este nelegală, deoarece comunicarea actului administrativ

individual reprezintă o condiție de validitate a acestuia, necesar a fi îndeplinită

pentru ca actul administrativ să-și producă efectele juridice pentru care a

fost emis.

Chiar Curtea

Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în sensul că necomunicarea către

reclamant a unor documente clasificate reprezintă o încălcare a art. 6 paragraf

1 din Convenție și de aceea, neîndeplinirea obligației de comunicare nu poate

fi justificată de caracterul clasificat al acestuia.

Faptul că i-a fost

asigurată posibilitatea studierii dosarului personal nu înseamnă comunicarea

actului administrativ pentru că nu a putut face copii dintr-un dosar cu acte

clasificate, iar declasificarea s-a făcut numai cu ocazia judecării în fond a

cauzei.

3.- modului de

soluționare a criticilor privind nelegalitatea Ordinului nr. S/II/3086 din 15

martie 2009.

Prevederile legale ce

au fost încălcare sunt chiar cele ale art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002,

art. 120 alin. (2) lit. a) din Ordinul M.A.I. nr. 300/2004 deoarece nu s-a

dovedit situația temeinic justificată și nici imposibilitatea numirii într-o

funcție similară.

Instituția pârâtă

trebuia să verifice mai întâi, dacă existau funcții similare și abia, ulterior,

să dispună punerea sa la dispoziție.

Încălcarea

prevederilor legale determină concluzia că ordinul a fost emis cu exces de

putere, termen definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 și a

dus la prejudicierea reclamantului și se impune acordarea daunelor morale.

S-a solicitat

admiterea recursului, modificarea sentinței și admiterea acțiunii astfel cum a

fost precizată.

Ministerul

Administrației și Internelor a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea

recursului, ca nefondat.

de recurs

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de

Casație și Justiție va respinge recursul declarat atât împotriva încheierii din

25 martir 2010 cât și împotriva sentinței civile nr. 3787 din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

- Recursul declarat

împotriva Încheierii din 25 martie 2010 este nefondat deoarece, așa cum chiar

recurentul a arătat în motivele de recurs, potrivit art. 1 alin. (6) din Legea

nr. 554/2004, „Autoritatea publică emitentă a unui act administrative

unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în

care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a

produse efecte juridice”.

În același timp,

potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispozițiile acestei legi se

completează cu prevederile

c

odului

de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul

raporturilor de putere dintre autoritatea publică, pe de o parte, și persoanele

vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, iar

compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabilește de

instanță, cu prilejul soluționării cauzei.

De aceea, în raport

de aceste dispoziții și față de obiectul cererii adresate instanței de fond

(anularea unui act administrativ considerat nelegal) se constată că nu se putea

lua act de tranzacția încheiată între reclamant și autoritatea publică emitentă

a actului.

Dacă aprecia că actul

este nelegal emis, autoritatea publică, în cazul în care nu se mai putea revoca

actul, putea uza de dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

- Recursul declarat

împotriva sentinței nr. 3787 din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal , este și el

nefondat.

1.- Soluția instanței

de fond în raport de criticile privind noțiunea de funcție similară este

legală.

Potrivit art. 22 alin.

(8) din Legea nr. 360/2002, polițiștii pot fi puși la dispoziția unității în

situații temeinic justificate, altele decât cele prevăzute la art. 65 din lege,

stabilite prin ordin al ministrului, pe o perioadă de cel mult 6 luni.

În art. 120 alin. (1)

lit. a) din Ordinul M.A.I. nr. 300/2004 privind activitatea de resurse umane în

unitățile M.A.I., se precizează că polițiștii pot fi puși la dispoziție, în urma

reorganizării, în cazul în care nu există posibilitatea numirii într-o funcție

similară.

Chiar dacă în actele

normative nu este definită „funcția similară”, pentru că dispozițiile art. 22 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 360/2002, clasifică funcțiile polițiștilor în raport

de natura lor, în funcții de execuție și funcții de conducere, cum

reclamantul-recurent a deținut o funcție de conducere, prin numirea într-o

funcție similară se înțelege numirea tot într-o funcție de conducere.

Din probele aflate la

dosar, la momentul emiterii Ordinului nr. S/II/3086 din 15 martie 2009 la

nivelul M.A.I. nu a existat o funcție similară pe care să fie încadrat

recurentul.

Dacă prin

dispozițiile Ordinului M.A.I. nr. 300/2004 și Ordinului M.A.I. nr. 665/2008,

s-ar fi apreciat de către recurent că se adaugă la Legea nr. 360/2002 avea posibilitatea să invoce nelegalitatea acestor dispoziții, dar nu a

fost invocată o asemenea excepție.

Referitor la adresa

nr. 213449 din 16 martie 2009 aceasta nu poate dovedi susținerile recurentului

pentru că ea conține numele persoanelor care au fost împuternicite să ocupe

funcția de director adjunct, director general sau secretar general adjunct la Ministerul Administrației și Internelor.

În cazul în care

reclamantul dorea suplimentarea probatoriilor în legătură cu acea adresă o

putea face în fața instanței de fond, dar nu se poate aprecia că instanța nu a

avut rol activ.

2.- Și în raport de

criticile privind comunicarea actului administrativ atacat, soluția instanței

de fond este legală.

Într-adevăr,

comunicarea actului administrativ individual reprezintă o condiție de

validitate și numai de la acel moment produce efecte juridice.

Însă, pentru a fi considerată

vătămătoare în drepturi trebuie să fim în prezența unei lipse totale a

comunicării actului administrativ.

Or, în speță,

reclamantului i s-a adus la cunoștință actul administrativ, dovadă fiind faptul

că l-a putut contesta în fața instanței de contencios administrativ și, prin

urmare, nu se poate considera că a existat o necomunicare a actului, așa cum

pretinde recurentul și cu referiri la jurisprudența CEDO.

3.- Referitor la

criticile privind prevederile legale încălcate prin emiterea Ordinului M.A.I.

nr. S/II/3086 din 15 martie 2009, acestea sunt nefondate.

Așa cum s-a arătat și de către

instanța de fond, dar și de către recurent, art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002

face referiri la „situații temeinic justificate” în care polițiștii pot fi puși

la dispoziția unității.

Pentru că s-a stabilit că, la

momentul eliberării din funcție, nu a existat posibilitatea numirii pe o

funcție similară, s-a dispus punerea la dispoziția a recurentului.

Punerea la dispoziție a fost

tocmai consecința imposibilității numirii, la acea dată, pe o funcție similară,

astfel că și această măsură a fost dispusă în mod legal, la acel moment.

Legalitatea ordinului se

analizează în raport de datele existente la momentul emiterii acestuia. De

altfel, din probele aflate la dosar, rezultă că recurentul a și fost numit, în

cadrul eforturilor de numire pe o funcție similară, începând cu 21 iulie 2009

în funcția de director al Direcției pentru imigrări din cadrul Oficiului Român

pentru imigrări, iar ulterior, chiar director al Direcție Juridice din

Ministerul Administrației și Internelor , chiar în cadrul litigiului de fond

fiind invocat de celelalte părți din proces, un conflict de interese.

Apreciind că, atât Încheierea din

25 martie 2010 cât și sentința civilă nr. 3787 din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sunt legale și

temeinice, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004,

va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de N.F.M.

împotriva încheierii de ședință din 25 martie 2010 și a sentinței civile nr. 3787

din 7 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 3 iunie 2011.