ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 397/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual Prin acțiunea formulată, în contradictoriu cu pârâții M.A.I., N.D., F.C., B.C., S.I., P.I.D. și G.I., reclamantul P.A. a solicitat (i) anularea Ordinului M.A.I. prin care a fost eliberat din funcția ocupată și pus la dispoziție, precum și a tuturor actelor administrative subsecvente, (ii) anularea ordinului M.A.I.

prin care s-a stabilit obligația în sarcina sa de a îndeplini sarcini și atribuții la nivelul Oficiului Român pentru Imigrări, precum și a tuturor actelor administrative subsecvente, (iii) suspendarea executării actelor administrative cu caracter individual, (iv) numirea sa, începând cu data eliberării din funcție pe o altă funcție similară, respectiv de director general adjunct în aparatul central al ministerului, cu (v) obligarea la plata de daune materiale constând în diferențe de drepturi salariale dintre sumele care i se cuveneau în funcția din care a fost eliberat și sumele efectiv încasate, pentru perioada cuprinsă între momentul eliberării din funcție și data rămânerii irevocabile a sentinței, actualizată cu indicele de inflație și (vi) daune morale, prin înmulțirea cu 6 a sumei reprezentând totalitatea drepturilor bănești care i s-ar fi cuvenit pe luna martie 2009, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul arată că a deținut funcția de director general adjunct al Direcției Generale Juridice din cadrul M.A.I. până în luna martie 2009, a funcționat în cadrul acestei structuri a M.A.I. primind calificative de „excepțional” și „foarte bun”, că a formulat cererea din 18 martie 2009 ministrului administrației și internelor prin care a menționat că nu i s-a comunicat vreun act care ar fi stat la baza eliberării sale din funcție, iar dacă un asemenea act este legal și se întemeiază în fapt pe o reorganizare necesară, a solicitat să se dispună numirea sa pe o funcție similară, corespunzătoare unui post vacant existent atât la data formulării acelei cereri cât și la data eliberării din funcție.

A mai arătat reclamantul că la data de 27 martie 2009 a formulat plângere prealabilă, prin care a solicitat informarea expresă cu privire la existența și conținutul actului administrativ, revocarea actului, în măsura în care rezultă că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și să se dispună luarea tuturor măsurilor de prezervare necesare restabilirii stării de legalitate, incluzând interzicerea încadrării altor persoane pe posturi similare, precum și suspendarea oricăror eventuale proceduri corespunzătoare în curs, repunerea în situația anterioară încadrării altor persoane pe posturi similare. Reclamantul a indicat motivele pentru care consideră măsura nelegală, respectiv că punerea sa la dispoziție trebuia să respecte procedura instituită de art. 22 din Legea nr. 360/2002 și art. 120 alin. (1) lit. a) din O.M.A.I.

nr. 300/2004, întrucât urmare a reorganizării au fost mai multe funcții vacante similare, după cum rezultă inclusiv din adresa D.G.M.R.U. din 16 martie 2009, pe care trebuia încadrat, ceea ce nu s-a făcut și nici nu s-a pus problema de către reprezentanții instituției de a i se solicita acordul cu privire la ocuparea unei funcții de conducere în cadrul Direcției Juridice, deși atribuțiile acestei structuri sunt identice cu cele ale Direcției Generale Juridice, nefiindu-i comunicat nici un act cu privire la situația sa profesională.

Reclamantul a precizat astfel că își menține motivele de nelegalitate invocate în procedura administrativă prealabilă, arătând în plus că la data de 01 aprilie 2009, împreună cu alți doi foști directori de la Direcția Generală Juridică, s-au deplasat la Direcția Generală de Resurse Umane, solicitând accesul la dosarul de personal, ocazie cu care a constatat că există un ordin de punere la dispoziția ministerului și un alt ordin prin care se dispune să-și desfășoare activitatea în cadrul O.R.I., neavând voie să fotocopieze aceste acte, întrucât sunt clasificate, deși aveau autorizație de acces. În ceea ce privește aspectele de nelegalitate, în plus de cele din plângerile prealabile, reiterate și în acțiunea în contencios administrativ, s-a susținut că Ordinul a fost emis cu încălcarea principiului emiterii în baza și executarea legii, deoarece în cuprinsul său se invocă drept temei legal „situația de reorganizare” născută în baza O.U.G.

nr. 20/2009, intrată în vigoare la data de 15 martie 2009, însă doar sub condiția prevăzută de art. 115 alin. (5) din Constituție, or înregistrarea depunerii ordonanței la Camera Deputaților s-a făcut doar la data de 16 martie 2009, aceasta fiind data când putea fi intrată în vigoare, Ordinul contestat fiind emis la data de 15 martie 2009. Reclamantul a susținut că Ordinele criticate sunt lovite de nulitate întrucât nu au fost comunicate, viciul necomunicării ducând la inexistența actului administrativ, solicitând aplicarea raționamentelor C.E.D.O. în cauza Miran c. Turciei, în care s-a concluzionat că a fost încălcat art. 6 par. 1 din Convenție, precum și a raționamentelor Curții în cauza Nițescu c. României.

În ceea ce privește cererea de suspendare, s-a arătat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atât în ceea ce privește condiția cazului temeinic justificat cât și a pagubei iminente. 1.2. Prin întâmpinările formulate în cauză, pârâții G.I., B.C., S.I. au invocat excepția lipsei de interes, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La data de 11 mai 2010 pârâtul M.A.I. a depus un punct de vedere, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 1.3. De asemenea, prin întâmpinări, pârâții D.N. și F.C. au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și lipsei de interes, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

1.4. La data de 08 iunie 2010 reclamantul a depus o cerere precizatoare, prin care a arătat că, întrucât prin O.M.A.I. nr. S/II/5362/2009 a fost numit în funcția de director general al Direcției Generale Resurse Umane, își menține pretențiile în ceea ce privește anularea O.M.A.I. prin care a fost eliberat din funcția ocupată până la data de 15 martie 2009 și pus la dispoziție pe o perioadă de 6 luni și a celorlalte acte subsecvente, renunță la capătul de cerere privind numirea sa, începând cu data eliberării din funcție pe o altă funcție similară, respectiv aceea de director general adjunct în aparatul central al ministerului, precum și la capătul de cerere privind suspendarea executării ordinelor M.A.I.

atacate, menținându-și capătul de cerere privind daunele materiale și morale. De asemenea, reclamantul a solicitat respingerea excepțiilor lipsei de interes și lipsei calității procesuale pasive. În ședința publică din data de 14 ianuarie 2011 pârâții D.N., B.C. și F.C. au arătat că înțeleg să renunțe la excepția lisei de interes invocată. 2. Hotărârea instanței de fond. Prin sentința civilă nr. 921 din 8 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, a respins acțiunea formulată de reclamantul P.A., în contradictoriu cu pârâții M.A.I., N.D., F.C., B.C., S.I., P.I.D. și G.I., ca neîntemeiată și a obligat reclamantul la plata către pârâții B.C., N.D.

și F.C. a sumei de 5580 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a apreciat, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților persoane fizice, că este neîntemeiată, reținând că reclamantul a solicitat chemarea în judecată a acestor pârâți, după cum arată expres în cererea de chemare în judecată, în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirile. În consecință, instanța a apreciat că pârâții au calitate procesuală pasivă, fiind chemați în judecată în calitate de persoane care au contribuit la emiterea ordinelor contestate, în ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirile.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, prin Ordinul M.A.I. nr. S/II/3085 din 15 martie 2009, reclamantul a fost eliberat din funcția de director general adjunct al Direcției Generale Juridice ca urmare a reorganizării M.A.I. și pus la dispoziția conducerii ministerului pe o perioadă de 6 (șase) luni, că ordinul contestat a fost emis în baza prevederilor art. 22 alin. (7) și (8) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, H.G. nr. 416/2007, art. 361 din O.G. nr. 38/2003 și art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul M.A.I. nr. 300/2004, cu modificările și completările ulterioare; că ulterior punerii la dispoziție, prin O.M.A.I. nr. S/II/3282 din data de 23 martie 3009, reclamantul a fost desemnat să-și desfășoare activitatea în cadrul Oficiului Român pentru Imigrări, urmând să îndeplinească sarcinile și atribuțiile stabilite de directorul general al acestei unități, fără a fi numit într-o funcție; că prin O.M.A.I.

nr. S/II/4438 din 21 iulie 2009 reclamantul a fost mutat în interesul serviciului la Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor, iar prin Dispoziția nr. S/252 din 24 iulie 2009 emisă de către directorul general al I.N.E.P. a fost numit în funcția de șef serviciu la Serviciul Verificare și Valorificare Date și că prin O.M.A.I. nr. S/II/4994/2009, începând cu data de 06 octombrie 2009, reclamantul a fost împuternicit să exercite funcția de director general al Direcției Generale Resurse Umane, iar la data de 16 noiembrie 2009, ca urmare a participării la concursul organizat pentru ocuparea funcției respective, prin O.M.A.I. nr. S/II/5362/2009 a fost numit în această funcție. Instanța a avut în vedere faptul că prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost restrânsă, reclamantul a solicitat anularea O.M.A.I.

nr. S/II/3085 din 15 martie 2009, prin care a fost eliberat din funcția ocupată până la data de 15 martie 2009 și pus la dispoziție pe o perioadă de 6 luni și a celorlalte acte subsecvente și obligarea pârâților în solidar la plata de daunele materiale, pentru perioada scursă între data eliberării din funcție și punerii la dispoziție și data de 06 octombrie 2009, precum și daune morale. Instanța a apreciat că reclamantul nu mai prezintă un interes actual în ceea ce privește anularea O.M.A.I. nr. S/II/3085 din 15 martie 2009, întrucât, ca urmare a anulării acestui ordin, reclamantul ar trebui pus în situația anterioară, or acest lucru nu este posibil, întrucât, tocmai urmare a punerii la dispoziție, la data de 06 octombrie 2009, reclamantul a fost împuternicit să exercite funcția de director general al Direcției Generale Resurse Umane, iar la data de 16 noiembrie 2009, ca urmare a participării la concursul organizat pentru ocuparea funcției respective, prin O.M.A.I.

nr. S/II/5362/2009 a fost numit în această funcție. Instanța de fond a apreciat că totuși reclamantul prezintă interes în cauza de față, întrucât, în soluționarea capătului de cerere privind despăgubirile, Curtea va putea constata nelegalitatea emiterii ordinului atacat și a actelor subsecvente, pentru a putea verifica îndeplinirea condițiilor art. 998-999 C. civ. în vederea acordării de daune materiale și morale. Totodată, instanța a reținut că punerea la dispoziția M.A.I. a fost temeinic justificată, având în vedere modul de reorganizare al fostei structuri, prin H.G. nr. 266/2009 pentru modificarea H.G.

nr. 416/2007, privind structura organizatorică și efectivele M.A.I., cu aplicabilitate din 15 martie 2009, în urma căruia Direcția Generală Juridică a fost reorganizată în Direcție Juridică, în subordinea Direcției Resurse umane, funcția de director general fiind desființată; că punerea reclamantului la dispoziție nu a avut ca temei competența profesională, ci reorganizarea structurală a M.A.I., astfel încât reclamantului nu-i pot produce prejudicii de imagine. S-a mai arătat de către prima instanță că, având în vedere funcția deținută inițial de reclamant, așa cum rezultă din noua structură organizatorică aprobată prin H.G. nr. 266/2009, pentru modificarea H.G.

nr. 416/2007, nu exista posibilitatea punerii la dispoziție pe o funcție similară vacantă în cadrul M.A.I., astfel încât nu s-au încălcat prevederile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, că prevederile invocate nu excludeau posibilitatea numirii în cadrul unei structuri a M.A.I., în condițiile în care nu s-a identificat un post similar la nivelul structurii în cadrul căreia a funcționat reclamantul, atâta timp cât punerea la dispoziție este o măsură temporară, pe durata a 6 luni, în timpul căreia autoritatea trebuia să identifice un post corespunzător reclamantului. Prin urmare, instanța a apreciat că nu se poate reține nelegalitatea O.M.A.I. nr. S/II/3282 din data de 23 martie 3009, prin care reclamantul a fost desemnat să-și desfășoare activitatea în cadrul Oficiului Român pentru Imigrări, și apoi a O.M.A.I.

nr. S/II/4438 din 21 iulie 2009 prin care reclamantul a fost mutat în interesul serviciului la Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor, unde prin Dispoziția nr. S/252 din 24 iulie 2009 emisă de către directorul general al I.N.E.P. a fost numit în funcția de șef serviciu la Serviciul Verificare și Valorificare Date, întrucât aceste numiri au fost temporare, în perioada de punere la dispoziție, în timpul căreia autoritatea pârâtă i-a căutat un post corespunzător.

Instanța de fond a constatat că ordinele contestate au fost emise în executarea legii, fiind determinate de reorganizarea Direcției Generale Juridice, respectiv art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 privind statului polițistului și art. 120 alin. (1) litera a) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 300/2004, reclamantul nefiind vătămat în drepturile sale, de vreme ce în termenul de 6 luni i s-a oferit posibilitatea ocupării unei funcții echivalente și, cu acordul său, măsura punerii la dispoziție a fost proporțională cu cauza care a determinat-o, anume cu „reorganizarea" direcției și imposibilitatea oferirii unei funcții corespunzătoare vacante.

Reținând că reclamantul nu a suferit un prejudiciu material sau moral ca urmare a punerii la dispoziție, acesta păstrându-și toate drepturile salariale, cu excepția indemnizației de conducere, precum și faptul că măsura, în sine, nu putea să-i cauzeze un prejudiciu moral, întrucât a fost generată de necesitatea reorganizării structurii și nu din motive ce țin de conduita profesională și modul în care-și exercita atribuțiile reclamantul, Curtea de apel a respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor ca neîntemeiat. Față de considerentele expuse, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. 3. Motivele de recurs înfățișate de recurentul-reclamant. Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs reclamantul P.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În principal, prin cererea de recurs dezvoltată, recurentul a solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii acțiunii sale astfel cum a fost formulată și în consecință, cu exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, în ipoteza aprecierii ca legală și temeinică a soluției date asupra fondului cererii, recurentul a menționat că solicită numai diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa. În contextul prezentării situației de fapt, următoarele critici și motive de recurs au fost dezvoltate de către recurent, atât în ceea ce privește cererea principală cât și cu referire la solicitarea subsidiară înfățișată instanței de control judiciar: - hotărârea instanței de fond este nelegală fiind dată cu aplicarea greșită a legii și cu ignorarea actelor de la dosar, în condițiile în care Ordinul M.A.I.

nr. S/II/3085 din 15 martie 2009 a fost emis cu exces de putere, dată fiind încălcarea prevederilor legale care au constituit temeiul emiterii lui, deși instanța de fond nu le-a identificat ca atare (art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, art. 120 alin. (1) lit. a) din O.M.A.I. nr. 3008/2004, cu modificările și completările ulterioare; - instanța de fond nu a analizat aprofundat materialul probator în sensul că s-a reținut îndeplinirea obligației de către pârâți deși împuternicirea sa pe funcția de director general al D.G.R.U. prin O.M.A.I.

nr. S/II/4994 din 6 octombrie 2009 a fost ulterioară expirării termenului de 6 luni, care s-a împlinit la 15 septembrie 2009; - în mod neîntemeiat s-a apreciat că reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu material sau moral păstrându-și drepturile salariale, în condițiile în care s-a ignorat că indemnizația de conducere reprezintă 50% din salariul de bază ca și împrejurarea că prin emiterea actelor a căror anulare se solicită, au creat suferințe psihice, disconfort și incertitudine; - în ipoteza aprecierii asupra legalității actelor atacate, este de reținut, cu titlu subsidiar, în sensul că suma stabilită ca obligație de plată, cu titlu de cheltuieli de judecată, în cuantum de 5580 lei este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită de apărător în acest dosar, astfel că se impunea aplicării dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., pretențiile materiale vizând cheltuieli de judecată fiind nejustificat de mari. 4. Soluția instanței de recurs Recursul este fondat numai în limitele și pentru considerentele în continuare arătate. Analizând motivele de recurs înfățișate atât în susținerea cererii principale cât și a celei subsidiare, Înalta Curte, raportat și la dispozițiile legale incidente reține temeinicia criticilor recurentului-reclamant numai în ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat prin hotărârea atacată. Astfel cum rezultă și din considerentele mai sus sumarizate, ale sentinței ce formează obiectul recursului de față, recurentul-reclamant a sesizat instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a Ordinului M.A.I.

prin care a fost eliberat din funcția ocupată și pus la dispoziție, precum și a tuturor actelor administrative subsecvente, renunțând, prin cererea precizatoare din data de 8 iunie 2010, la solicitarea de a fi numit pe o funcție similară dată fiind numirea sa în funcția de director general al Direcției Generale Resurse Umane prin Ordinul M.A.I. nr. S/II/5362/2009. Au fost totodată solicitate daune materiale și daune morale. Contrar celor susținute de recurent prin motivele de recurs vizând fondul cererii sale, Înalta Curte reține că prima instanță a realizat în cauză o corectă și minuțioasă analiză a situației de fapt, respectiv a tuturor actelor depuse la dosar, cărora, pe baza unui raționament pertinent argumentat, le-a acordat o justă interpretare, raportat la prevederile legale incidente.

Acestea sunt art. 22 din Legea nr. 360/2002 și art. 120 alin. (1) lit. a) din O.M.A.I. nr. 300/2004, din perspectiva noii structuri organizatorice aprobate prin H.G. nr. 266/2009, pentru modificarea H.G. nr. 416/2007 privind structura organizatorică și efectivele M.A.I. și a H.G. nr. 1678/2008 privind înființarea Institutului de Studii pentru Ordine Publică în subordinea M.A.I. și pentru completarea la H.G. nr. 416/2007 privind structura organizatorică și efectivele M.A.I., act normativ publicat în M. Of. al României nr. 156 la data de 12 martie 2007. Ordinul contestat a fost emis în baza prevederilor art. 22 alin. (7) și (8) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, H.G. nr. 416/2007, art. 361 din O.G nr. 38/2003 și art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul M.A.I.

nr. 300/2004, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare, (forma în vigoare în perioada de referință) polițiștii pot fi puși la dispoziția unității în situații temeinic justificate, altele decât cele prevăzute la art. 65 din lege, stabilite prin ordin al ministrului. Nu sunt fondate criticile recurentului vizând greșita aplicare și interpretare de prima instanță a prevederilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, cu referire specială la sintagma „funcție specială”. Astfel, art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul M.A.I. nr. 300/2004 privind activitatea de resurse umane în unitățile M.A.I. precizează faptul că polițiștii pot fi puși la dispoziție, în urma reorganizării, în cazul în care nu există posibilitatea numirii într-o funcție similară.

Chiar dacă în actele normative incidente speței în discuție nu este definită „funcția similară", întrucât prevederile art. 22 alin. (1) și (2) din Legea nr. 360/2002 clasifică funcțiile polițiștilor, în raport de natura lor, în funcții de execuție și funcții de conducere, cum recurentul - reclamant a deținut o funcție de conducere, prin numirea într-o funcție similară se poate înțelege numirea tot într-o astfel de funcție. Așa după cum a apreciat și instanța de fond cu ocazia soluționării cererii de chemare în judecată, la momentul emiterii Ordinului M.A.I. nr. 11/3085/2009, la nivelul instituției pârâte nu a existat o funcție similară pe care să poată fi încadrată persoana în discuție. Nici celelalte critici privind prevederile legale încălcate, prin emiterea actului administrativ cu caracter individual contestat, nu sunt fondate.

Așa după cum s-a arătat de către instanța de fond dar și de către recurentul-reclamant, art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 face referire la „situații temeinic justificate" în care polițiștii pot fi puși la dispoziția unității. Întrucât s-a stabilit că, la momentul eliberării din funcție, nu a existat posibilitatea numirii pe o funcție similară, s-a dispus punerea la dispoziție a recurentului-reclamant, or punerea la dispoziție a fost tocmai consecința imposibilității numirii, la acea data, pe o funcție similară, astfel că și această măsură a fost dispusă în raport de normele juridice incidente situației de fapt existente. Pe de altă parte, așa după cum a reținut și prima instanță, începând cu data de 06 octombrie 2009, prin Ordinul M.A.I.

nr. S/11/4994, recurentul a fost împuternicit să exercite funcția de director general al Direcției Generale Resurse Umane, iar ulterior, în urma participării la concursul organizat pentru ocuparea funcției respective, prin Ordinul M.A.I. nr. S/11/5362 din data de 16 noiembrie 2009 a fost numit în această funcție.

În fine, conchizând pe aspectul legalității actului administrativ atacat, de natură a antrena și legalitatea actelor administrative subsecvente, Înalta Curte reține, în sensul argumentelor înfățișate în apărare și de intimatul M.A.I., că incidente speței deduse discuției sunt și prevederile art. 100 alin. (3)din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „în cazul în care există mai mulți funcționari publici, se organizează examen de către autoritatea sau instituția publică." În acest sens, așa cum s-a apreciat și în jurisprudență, „autoritatea administrativă nu este obligată să-i ofere recurentului o astfel de funcție de conducere, el având doar vocația pentru a o ocupa, dar nu și dreptul prevăzut de lege” (Decizia I.C.C.J.

- S.C.A.F. nr. 255/2010). Practic, concluzia la care a ajuns instanța de fond în privința legalității ordinului contestat este justă, atâta vreme cât actul administrativ a fost emis în limitele competenței legale a autorității emitente, nu au fost identificate motive de nelegalitate a procedurii de emitere, iar măsurile de restructurare a statelor de funcții nu s-au îndepărtat de la scopul legii, astfel că nu ar putea fi reținut un exces de putere în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 (Decizia I.C.C.J. – S.C.A.F. nr. 1144/2009).

Reținând așadar, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, ce instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicție, că actul administrativ atacat nu este afectat de nici un viciu de nelegalitate, nu a fost emis cu exces de putere, astfel cum s-a susținut de recurent, Înalta Curte apreciază, în acord cu cele arătate și de prima instanță, că nu subzistă temei pentru acordarea daunelor morale și materiale pretinse. Și aceasta cu atât mai mult cu cât, în situația concretă a reclamantului-recurent, măsura luată, de punere la dispoziție a generată de reorganizarea structurii administrative și în plus a fost urmată de numirea acestuia într-o altă funcție de conducere, la 4 luni de la punerea la dispoziție (O.M.A.I.

nr. S/II/3282 din 23 martie 2009). Înalta Curte reține însă temeinicia criticilor recurentului referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat prin hotărârea atacată (5.580 lei), către pârâții persoane fizice B.C., N.D. și F.C. În acest sens, este de reținut, raportat la prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., că în cauză se putea face aplicarea acestei norme, în sensul reducerii onorariului avocatului celor trei intimați, persoane fizice, ținându-se cont de dificultatea relativ redusă a aspectelor asupra cărora a avut a se pronunța ca și de împrejurarea că întâmpinările formulate în cauză și depuse la dosar nu au prezentat un grad de complexitate deosebită, date fiind apărările oarecum similare ale celor trei persoane fizice.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va admite recursul de față și se va modifica numai în parte sentința recurată, în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligat reclamantul, la suma de 2.500 lei, fiind menținute celelalte dispoziții ale hotărârii pronunțate de prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de P.A. împotriva sentinței civile nr. 921 din 08 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința recurată, în sensul că reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la care reclamantul a fost obligat, la suma de 2500 lei. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2013.