ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 414/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 414/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2098 din 23 martie

2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul T.D., în contradictoriu cu

pârâții Ministrul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, și S.N., F.D.,

B.D., G.F. și N.M., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

Prin acțiunea

formulată, reclamantul T.D. a chemat în judecată pe pârâții Ministrul Economiei

Comerțului și Mediului de Afaceri, I.A., N.S. - Secretar General, D.F. -

Director General al Direcției Generale Contabilitate-Financiar, D.B. - Director

General Adj. al Direcției Generale Contabilitate-Financiar, F.G. - Șef serviciu

Financiar-Contabilitate și M.N. - inspector la Serviciul salarizare,

solicitând:

- Aplicarea unei

amenzi procesual-administrative în cuantum de 20% din salariul minim brut pe

economie pe zi de întârziere, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr.

554/2004, conducătorului autorității publice pentru nerespectarea termenului

prevăzut de art. 24 alin. (1) din același act normativ, în ce privește

nepunerea în executare în termen de cel mult 30 de zile a unei hotărâri rămasă

irevocabilă.

- Obligarea

celorlalți pârâți, în temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004, în solidar cu

conducătorul autorității publice în cauză, la plata despăgubirilor solicitate,

pentru refuzul și nepăsarea acestora de a rezolva cererea sa în termen legal,

care este referitoare la un drept subiectiv și un interes legitim, prevăzut de

lege și consfințit și de o sentință civila rămasă irevocabilă.

- Despăgubiri

materiale pentru întârziere în sumă de 5.000 RON;

- Daune morale 1.000

RON;

- Cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că prin Sentința civilă nr. 4432 din 11 decembrie 2009,

pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă, prin Decizia nr.

1663 din 22 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus printre altele:

- Obligarea pârâtei

la anularea în parte a Ordinului MEC nr. 575 din 13 noiembrie 2006 și implicit

la emiterea unui nou ordin prin care să fie reîncadrat în funcția deținută la

data de 14 noiembrie 2006;

- Obligarea pârâtei

la plata, către reclamant a diferențelor salariale între drepturile cuvenite

conform funcției deținute până la 14 noiembrie 2006 și cele efectiv primate

după acest moment, suma indexată, majorată și recalculată potrivit legii,

precum și la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat (aici intrând

stimulentele primite de către toți Directorii din instituție, aferent funcției

și salariului lor, precum și alte sporuri).

După cum se poate

constata cu ușurință hotărârea la care a făcut referire, rămasă irevocabilă,

trebuia pusă în executare întocmai și de bună voie până cel târziu la data de

22 aprilie 2011.

La o succintă analiza

se poate constată următoarele:

Ordinul nr. 1095 prin

care a fost repus în funcția de director general adjunct, a fost emis în data

de 26 mai 2011, adică la peste 30 de zile de când trebuia pusă în executare

hotărârea invocată.

Drepturile bănești la

care a fost obligată pârâta nu au fost primite de reclamant nici până la data

formulării prezentei cereri, trecând peste 60 de zile, de când hotărârea

devenită irevocabilă trebuia pusă în executare.

Demn de remarcat mai

este faptul că înainte de a se adresa instanței a încercat soluționarea

amiabilă a acestei probleme, generate în exclusivitate de reprezentanții

pârâtei, care nu numai că au manifestat un dispreț total față de lege,

Constituție și persoana sa, dar și față de jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, ignorând pur și simplu și refuzând executarea unui titlu

executor în înțelesul legii.

Culmea paradoxului

este faptul că din datele pe care le are deși a rezultat, în mod indubitabil,

că domnul ministru I.A. a fost de acord, în calitate ordonator principal de

credite, să pună în executare aceasta hotărâre irevocabilă, ceilalți pârâți

considerându-se deasupra legii prin comportamentul lor față de lege și conducătorul

instituție, au tergiversat în mod voit punerea în executare a unui titlu

executor.

În fața acestei

evidențe apare pe deplin justificat să solicite obligarea acestora la plata

despăgubirilor solidar cu autoritatea publică.

În raport cu cele invocate

se face precizarea că;

- Pârâtul N.S., ca

Secretar General, are în subordine și răspunde de activitatea Direcției

Generale Contabilitate-Financiar acesta fiind informat și cunoscând situația de

fapt. În plus a avizat nota care a fost supusă spre aprobare Ministrului;

- Pârâta D.F., este

Director General al Direcției Generale Contabilitate-Financiar și nu numai că

are în coordonare aceasta Direcție Generală, dar a semnat alături de secretarul

general nota care a fost supusă spre aprobare ministrului.

- Pârâtul D.B.,

director general adjunct al Direcției Generale Contabilitate-Financiar,

răspunde și are în coordonare activitatea privind efectuarea plăților în astfel

de cazuri, domnia sa recunoscând acest lucru în fața Directorului de Cabinet al

Ministrului;

- Pârâta F.G., șef

Serviciu Financiar-Contabilitate a reținut documentația primită care era

aprobată de domnul Ministru și refuză întocmirea documentației aferente care

are ca finalitate plata propriu-zisă;

- Pârâta M.N.,

inspector la Serviciul Salarizare refuză să întocmească calculul drepturilor

bănești care urmează a fi plătite și documentația aferenta alături de numita

F.G., obstrucționând în acest fel cu bună știință punerea în executare a unei

hotărâri irevocabile.

În ce privește

acordarea de daune morale și acest capăt de cerere apare ca pe deplin

justificat solicitarea făcută în acest sens fiind temeinică și legală.

Potrivit art. 998 C.

civ., "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe

acela din a cărei greșeală s-a ocazionat a-l repara".

Demn de remarcat este

și faptul că art. 998 și 999 C. civ. nu face o distincție care să privească

natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului impunându-se clar

interpretarea că textele invocate se referă la orice fel de prejudiciu, adică

atât patrimonial, cât și nepatrimonial.

În ce privește

domeniul personalității umane încălcate, prejudiciile nepatrimoniale sunt

acelea cauzate personalității fizice, personalității afective și personalității

sociale, iar daunele morale reprezintă în realitate suferințe de ordin fizic și

psihic.

Or, în cauză,

demnitatea, onoarea, prestigiul sau profesional au fost grav afectate prin

măsura ilegală, discriminatorie și abuziva luată împotriva sa. La acestea se

adaugă faptul că în materie de daune morale, acordarea acestora rămâne la

aprecierea instanței, aceste daune nefiind daune cu caracter patrimonial,

situație în care și această problemă trebuie abordat distinct în funcție de

situația de fapt, presiunile și traumele psihice la care a fost supus reclamantul.

În plus trebuie avut

în vedere că prin abuzurile săvârșite la adresa sa a rezultat și crearea unor

importante daune materiale.

În raport cu cele

invocate, în materie de daune morale, solicita să se mai rețină și faptul că

răspunderea civilă este tocmai acel mijloc de înlăturare a încălcării unui

drept, autorul faptei ilicite și dăunătoare fiind chemat și obligat să-l

repare.

La 30 august 2011,

pârâtul B.D. a invocat excepția de inadmisibilitate a capătului 2 din cererea

de chemare în judecată, respectiv a acțiunii îndreptată împotriva sa, având în

vedere dispozițiile exprese ale art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

privind contenciosul administrativ.

În concluzie, din

interpretarea coroborată a dispozițiilor citate, cererea de chemare în judecată

formulată în temeiul art. 25 cu referire la art. 24 alin (1) și (2

1

)

din Legea nr. 554/2004 se soluționează în contradictoriu cu subiectul de drept

prevăzut expres de textele de lege citate, și anume conducătorul autorității

publice, obligat să execute hotărârea definitivă și irevocabilă pronunțată de

instanța de contencios administrativ și nu cum în mod greșit a înțeles

reclamantul care și-a întemeiat capătul 2 al cererii de chemare în judecată în

temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004.

De altfel, interpretând

și dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 și prin raportare la prevederile

art. 26 din aceeași lege, care prevăd posibilitatea pe care o are conducătorul

autorității publice obligat la plata sancțiunii amenzii pe zi de întârziere de

a îndrepta cu acțiune împotriva celor vinovați de neexecutarea hotărârii,

potrivit dreptului comun, solicită admiterea excepției invocate.

În drept, invocă

dispozițiile art. 156 C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 6 pct. 1 teza 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respective ale art. 26 și art. 25

cu referire la art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

La 14 octombrie 2011,

pârâții N.S., D.F., D.B., F.G. și M.N. au depus întâmpinare, solicitând

respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată și obligarea

reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, pârâții

au arătat că prin Sentința civilă nr. 4432 din 11 decembrie 2009, rămasă

irevocabilă la data de 22 martie 2011, Curtea de Apel București a dispus:

- anularea în parte a

Ordinului MEC nr. 575/2006, în ceea ce privește desființarea postului de

director adjunct din cadrul Direcției Generale Contabilitate-Financiar;

- obligarea la

reîncadrarea reclamantului în funcția deținută la data de 14 noiembrie 2006;

- obligarea la plata

către reclamant a diferențelor salariate existente între drepturile cuvenite

funcției până la data de 14 noiembrie 2006 și cele efectiv primite după acest

moment, sume indexate și majorate.

Prin urmare, în baza

Sentinței nr. 4432 din 11 decembrie 2009 existau două obligații;

- obligația de a

emite un ordin prin care să dispună reîncadrarea reclamantului pe postul de

director adjunct în cadrul Direcției Generale Contabilitate Financiar;

- obligația de a

plăti reclamantului diferențele salariale dintre drepturile bănești încasate

ulterior momentului 14 noiembrie 2006 și cele ce i s-ar fi cuvenit acestuia

pentru ocuparea funcției de director adjunct.

Din probele

administrate, Curtea reține că prin Sentința civilă nr. 4432 din 11 decembrie

2009, rămasă irevocabilă la data de 22 martie 2011, Curtea de Apel București a

dispus:

- anularea în parte a

Ordinului MEC nr. 575/2006, în ceea ce privește desființarea postului de

director adjunct din cadrul Direcției Generale Contabilitate-Financiar;

- obligarea paratului

Ministerul Economiei la reîncadrarea reclamantului în funcția deținută la data

de 14 noiembrie 2006;

- obligarea paratului

Ministerul Economiei la plata către reclamant a diferențelor salariate

existente între drepturile cuvenite funcției până la data de 14 noiembrie 2006

și cele efectiv primite după acest moment, sume indexate și majorate și la

plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat.

Potrivit

dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, executarea hotărârilor

definitive și irevocabile se face, în cel mult 30 de zile de la momentul

rămânerii irevocabilă a hotărârii.

În vederea

reîncadrării reclamantului pe funcția de director adjunct în cadrul Direcției

Generale Contabilitate-Financiar, era necesar ca această funcție să fie reînființată

(pentru că altfel nu ar fi avut pe ce funcție să-l reintegreze).

În ceea ce privește

reînființarea funcției, această operațiune putea fi îndeplinită doar cu

respectarea dispozițiilor art. III din O.U.G. nr. 229/2008, raportate la

dispozițiile art. 112 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 și la dispozițiile art.

XVI din Legea nr. 161/2003, potrivit cu care, numărul total al funcțiilor

publice de conducere din cadrul oricărei autorități sau instituții publice,

este de maxim 12% din numărul total al funcțiilor publice.

În acest sens, având

în vedere faptul că funcția de Director Adjunct în cadrul Direcției Generale

Contabilitate Financiar este o funcție de conducere (motiv pentru care a și

fost desființată în cursul anului 2006), în vederea reînființării acesteia, a

fost necesară transformarea unei funcții publice vacante (consilier clasă I)

din cadrul Direcției Generale Planificare și Dezvoltare Economică -

Compartimentul Sisteme Informatice. În funcția publică de conducere director

general adjunct în cadrul Direcției Generale Financiar-Contabil.

Mai mult, în vederea

efectuării acestei transformări a fost necesar avizul Agenției Naționale a

Funcționarilor Public (obligație legală ce rezultă din cuprinsul art. III alin.

(2) din O.U.G. nr. 229/2008).

Prin urmare, abia la

momentul obținerii avizului din partea Agenției Naționale a Funcționarilor

Public a fost posibilă emiterea Ordinului nr. 1095 din 26 mai 2011, prin care a

fost reînființată funcția de Director Adjunct în cadrul Direcției Generale

Contabilitate Financiar și s-a dispus reîncadrarea reclamantului pe această

funcție.

Plata diferențelor

salariale se putea face:

- doar ulterior

emiterii ordinului de reintegrare (pentru că abia atunci s-ar fi putut calcula

perioada exactă pentru care trebuie acordate aceste diferențe);

- și doar dacă, la

acel moment (al emiterii ordinului de reintegrare), în contul cheltuieli

personal al instituției, exista disponibil. În măsura în care la acel moment nu

exista disponibil suficient în acel cont, plata nu s-ar fi putut realiza (fără

ca acest lucru să se datoreze vinei vreunei persoane).

Pe de altă parte,

plata acestor diferențe salariale nu s-ar fi putut realiza în lipsa unui

referat întocmit în vederea aprobării de către ordonatorul de credite a plății

respective. Acest referat a fost înregistrat la minister în data de 6 mai 2011

și a ajuns la Direcția Generală Financiar Contabil (direcția care putea efectua

plata) în data de 15 iunie 2011.

Cu toate acestea,

întrucât la data de 15 iunie 2011, în contul cheltuieli de personal al

instituției nu exista disponibil, plata diferențelor salariale s-a putut

efectua abia la data de 8 iulie 2011 (prin OP-ul din 8 iulie 2011).

Curtea considera ca

amenda prevăzută la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are rolul unei

măsuri de constrângere, iar nu rolul unei sancțiuni.

De acea, în măsura în

care, la momentul soluționării acțiunii în instanță, hotărârea judecătorească a

fost deja dusă la îndeplinire, cerere prin care se solicită aplicarea amenzii

nu mai este întemeiată. Cu alte cuvinte, amenda prevăzută la art. 24 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004, poate fi aplicată doar în măsura în care, la momentul

soluționării cauzei, instanța ar reține faptul că obligația dispusă printr-o

hotărâre judecătorească nu a fost încă adusă la îndeplinire.

După momentul

aducerii la îndeplinire a obligaților dispuse prin hotărâri judecătorești,

singurul lucru pe care persoana vătămată îl mai poate solicita, este acordarea

de daune interese.

Amenda prevăzută la

art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai în măsura în care

obligația dispusă printr-o hotărâre judecătorească nu a fost adusă la

îndeplinire din culpa conducătorului sau personalului autorității publice.

În acest sens, deși

textul legal stabilește că obligațiile dispuse prin hotărâri judecătorești

trebuie aduse la îndeplinire în cel mult 30 de zile de la momentul rămânerii

definitive și irevocabile a respectivei hotărâri, datorită i) situației faptice

existente și a ii) cadrului legal incident, era imposibil ca Ministerul Economiei

și Comerțului să poată aduce la îndeplinire, în termen de 30 de zile, obligația

de reintegrare a reclamantului pe postul deținut anterior de acesta.

Astfel, pentru

aducerea la îndeplinire a obligației de reintegrare trebuiau îndeplinite

următoarele condiții:

- identificarea unei

funcții de conducere vacante (existența în cadrul unei alte direcții) care să

fie transformată în funcția de Director Adjunct al Direcției Generale

Contabilitate Financiar (deoarece reînființarea acestei funcții trebuia să se

realizeze în condițiile art. III din O.U.G. nr. 229/2008, raportate la

dispozițiile art. 112 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 și la dispozițiile art.

XVI din Legea nr. 161/2003);

- obținerea unui aviz

din partea Agenției Naționale a Funcționarilor Public (obligație legală ce

rezultă din cuprinsul art. III alin. (2) din O.U.G. nr. 229/2008);

- emiterea unui ordin

prin care să se decidă reînființarea postului și reintegrarea reclamantului pe

acest post.

Or, efectuarea

tuturor acestor pași obligatorii a fost necesar un interval de timp mai mare de

30 de zile.

Prin urmare, este

adevărat că ordinul de reintegrare a fost emis cu depășirea termenului de 30

legal de zile, însă acest lucru nu s-a datorat culpei conducătorului sau

funcționarilor publici, ci s-a datorat necesității respectării legii (prin

parcurgea mai multor proceduri).

În aceste condiții,

este evident faptul că conducătorul autorității publice nu poate fi sancționat

cu amenda prevăzută la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât

lipsește elementul vinovăției/culpei.

În privința

despăgubirilor, Curtea de apel a constatat că potrivit art. 16 din Legea nr.

554/2004, pot fi chemate în justiție și acele persoane care se fac vinovate de

refuzul de a soluționa o cerere referitoare la un drept subiectiv sau un

interes legitim.

În acest sens,

reclamantul avea obligația de a face dovada, pentru fiecare în parte dintre

pârâți, existenței unei cereri căreia părții să nu-i fi dat curs în mod

nejustificat.

Cu toate acestea,

analizând actele depuse la dosar, se poate observa faptul că reclamantul nu a

făcut, în niciun fel, dovada refuzului pârâților de a da curs cererilor

formulate de acesta.

Mai mult,

îndeplinirea obligației de reintegrare ținea exclusiv de persoana

conducătorului autorității publice (acesta fiind cel care avea competențele

necesare în vederea emiterii ordinului de reintegrare), iar nu de persoana

subsemnaților.

Pe de altă parte,

demersurile necesare în vederea efectuării plății diferențelor salariale,

puteau fi făcute doar după emiterea ordinului de reintegrare (deoarece abia la

acel moment s-ar fi putut stabili perioada exactă pentru care trebuie calculate

și acordate aceste diferențe).

Privitor la cererea

formulată de către reclamant, se poate observa faptul că acesta solicită

despăgubiri materiale în cuantum de 5.000 RON și despăgubiri morale în cuantum

de 1.000 RON, însă fără a face în vreun fel dovada existenței și întinderii

unui eventual prejudiciu.

Mai mult, având în

vedere faptul că aceste despăgubiri sunt solicitate care urmare a presupusei

neîndepliniri a obligației de plată a diferențelor salariale, eventualul

prejudiciu material suferit de către reclamant ar putea fi reprezentat tocmai

de valoarea acestor diferențe salariale. Or, așa cum rezultă și din

înscrisurile aflate la dosarul cauzei, aceste diferențe au fost deja plătite

reclamantului prin OP-ul nr. 1339 din 8 iulie 2011.

Pentru antrenarea

răspunderii patrimoniale a pârâților era necesar ca reclamantul să fi făcut

dovada săvârșirii cu vinovăție (din culpă) a unei fapte ilicite.

Or, faptul că

reclamantului i-au fost plătite drepturile salariale abia la data de 8 iulie

2011, nu este o împrejurare care să poată fi imputată pârâților, având în

vedere următoarele aspecte:

- plata diferențelor

salariale nu putea fi făcută decât după emiterea ordinului de reintegrare (doar

atunci putea fi calculată perioada exactă avută în vedere); or faptul că

ordinul de reintegrare a fost emis la data de 26 mai 2011 (cu depășirea

termenului de 30 de zile) nu este imputabil subsemnaților:

- chiar și după

emiterea ordinului de reintegrare, plata diferențelor salariale putea fi făcută

doar în condițiile în care, în contul destinat cheltuielilor de personal,

există disponibil necesar pentru efectuarea aceste plăți; or, faptul că

ulterior emiterii ordinului și avizării referatului de efectuare a plății. în

contul cheltuielilor de personal nu existau sume suficiente în vederea

efectuării acestei plăți, nu este, de asemenea, o împrejurare imputabilă

subsemnaților.

Mai mult, așa cum se

poate observa și din cuprinsul înscrisurilor aflate la dosar, pârâții au luat

toate măsurile necesare în vederea aducerii la îndeplinire a dispozitivului

Sentinței civile nr. 4432 din 11 decembrie 2009.

Din aceste motive, în

baza textelor de lege menționate, Curtea a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

hotărâri reclamantul T.D. a formulat cerere de recurs, întemeiată pe

dispozițiile art. 299, 404 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului arată că sentința pronunțată în cauză a fost dată într-o totală

contradicție cu prevederile art. 4 alin. (1) raportat la art. 24 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004.

Reclamantul a

solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună modificarea în tot

a Sentinței civile nr. 2098 din 23 martie 2012 care este nu numai netemeinică

și nelegală dar într-o totală contradicție cu legea, situația de fapt și

probele din dosar precum și cu art. 1 alin. (5) din Constituție și practica în

materie urmând ca pe fond acțiunea să fie admisă așa cum a fost formulată, cu

cheltuieli de judecată.

În practică și

literatura juridică de specialitate, raportat la art. 24 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, s-a stabilit în mod constant că termenul de 30 de zile prevăzut

de lege în astfel de cazuri se calculează de la data pronunțării deciziei

civile prin care o hotărâre judecătoreasca pronunțată în recurs devine

irevocabilă.

La aceste

considerente se adaugă și faptul că, orice alte discuții sau puncte de vedere

contrare sunt străine nu numai de lege, dar și de practica Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Sentința civilă

atacată a fost dată de către instanța de fond cu interpretarea greșită a

actului juridic dedus judecății schimbându-se în înțelesul art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Practic, la motivarea

Sentinței civile nr. 2098 din 23 martie 2012 instanța nu a avut în vedere

Sentința civilă nr. 4432 din 11 decembrie 2009 rămasă irevocabilă și nici art.

24 alin. (1) raportat la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. În plus, din

moment ce Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ

și fiscal, a menținut aceasta, orice altă interpretare este lipsită de obiect.

La aceasta se adaugă și faptul că orice scuză invocată de pârâți nu poate fi

primită decât dacă este în cadrul legal ori în cauză legea este clară și nu

poate fi interpretată. În plus aici pot fi reluate toate considerentele

invocate mai sus.

Hotărârea atacată și

criticată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii fiind

îndeplinite întru totul și cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

La o scurtă analiză a

sentinței civile atacate se poate constata că aceasta se bazează pe

interpretări proprii ale legii făcute de instanța de fond prin care în pag. 3,

4, 5 și 6 se aduce practic adăugiri la lege.

De asemenea motivele

invocate sunt nu numai contradictorii dar și străine de natura pricinii,

neputând fi primite, aceste aprecieri și considerente fiind lipsite de temei

legal și acoperire juridică.

Astfel nici în Legea

nr. 554/2004 și în nici un alt act normativ nu există o prevedere legală

expresă în care să se condiționeze aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (1)

raportat la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul făcând vorbire

expresă numai la obligarea executării hotărârii irevocabile în cel mult 30 de

zile și atât.

De asemenea tot în

textele de lege la care s-a făcut referire nu se vorbește de culpa sau

vinovăția conducătorului instituției sau de cazuri de exonerare de răspundere a

acestuia.

Cu alte cuvinte dacă

un conducător al unei autorități sau instituții publice execută când vrea după

termenul de 30 de zile expres prevăzut de lege și cum vrea (în cauză o parte

din suma la care este obligată instituția) înseamnă că acesta a pus în

executare întocmai, de bună-voie și în integralitatea sa hotărârea în cauză în

această situație efectiv îmi pun întrebarea, dacă legea mai are caracter

imperativ sau se aplică preferențial în funcție de poziția ocupată vremelnic în

administrație de cei în cauză sau în situația în care un ministru nu respectă

legea ca ordonator de credite și conducător al unei instituții publice centrale

acesta trebuie exonerat de răspundere întrucât funcția să îi poziționeze

deasupra legii.

Recursul este

nefondat.

Art. 24 și

următoarele din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie o

procedură prin care se urmărește a se înfrânge rezistența conducătorilor

autorităților publice la executarea hotărârilor judecătorești prin aplicarea

unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere,

amenda aplicabilă având dublul rol de presiune și de sancționare a persoanelor

ce exercită astfel de funcții.

Având ca repere

textele art. 24 alin. (1) și (2) rezultă că amenda procesual-administrativă

amintită se aplică exclusiv conducătorilor autorităților publice, iar nu și

funcționarilor din cadrul acelor autorități care se fac vinovați de

neexecutarea unor astfel de hotărâri. Aceste din urmă persoane nu pot fi

chemate în judecată alături de conducătorii autorităților publice, pentru

sancționarea lor în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

răspunderea lor putând fi angajată numai în baza art. 26 din lege, prin

promovarea unei acțiuni în regres.

De asemenea, în

cadrul procedurii reglementată în art. 24 - 25 din lege nu pot fiu chemați în

judecată funcționarii care au contribuit la elaborarea sau emiterea actului

administrativ, în temeiul art. 16 alin. (1) din același act normativ. Astfel de

cereri pot fi formulate numai în cadrul acțiunilor în contencios administrativ

formulate în baza art. 8 din Legea nr. 554/2004, ce vizează anularea actelor

infralegislative, procedeul urmat de reclamantul T.D. fiind nelegal, în

prezenta cauză pârâții S.N., F.D., B.D., G.F. și N.M. neavând calitate

procesuală pasivă. Din acest motiv, corect prima instanță a respins acțiunea

față de aceștia.

În ceea ce privește

cererea de sancționare a pârâtului A.I. în calitatea sa de ministru al

Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, în temeiul prevederilor art. 24

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prima instanță a pronunțat, de asemenea, o

hotărâre legală și temeinică.

Într-o interpretare

corectă a prevederilor legale precitate, amendarea pentru neexecutarea unei

hotărâri judecătorești în termenul de 30 de zile prevăzut în alin. (1) al

aceluiași articol, este posibilă numai în ipoteza în care se produc probe care

să demonstreze culpa conducătorului autorității publice în privința

neexecutării unei asemenea hotărâri. Altfel, într-o interpretare contrară s-ar

ajunge la situația aplicării amenzii chiar și atunci când neexecutarea s-ar datora

unor motive obiective, neimputabile, ceea ce în mod evident nu ar fi în

spiritul reglementării din art. 24 al Legii contenciosului administrativ.

Or, în speță, așa cum

a demonstrat judecătorul fondului, executarea Sentinței civile nr. 4432 din 11

decembrie 2009, în ceea ce privește reintegrarea reclamantului T.D. în funcția

de conducere de director adjunct, a presupus parcurgerea mai multor etape,

printre care, identificarea unei funcții vacante în vederea transformării

acesteia în funcția deținută anterior, funcție ce a trebuit

reînființată,obținerea unui aviz de la Agenția Națională a Funcționarilor

Publici, obligatoriu conform art. III din O.U.G. nr. 229/2008, or, toate

acestea, în mod obiectiv au condus la depășirea termenului de 30 de zile prevăzut

de art. 24 alin. (1).

De asemenea, nici

acordarea diferențelor salariale nu se putea realiza imediat, plata drepturilor

bănești fiind în mod necesar o etapă ulterioară reintegrării efective a

reclamantului pe funcție, numai astfel putându-se calcula care este perioada

pentru care acestea se acordă.

Față de cele ce

preced, în speță nu se poate reține în sarcina pârâtului A.I. că neexecutarea

Sentinței civile nr. 4432 din 11 decembrie 2009 s-ar datora culpei acestuia în

sensul existenței intenției de tergiversare a aducerii la îndeplinire a

hotărârii amintite ori a unei nejustificate pasivități într-un termen

nerezonabil, care să atragă sancționarea sa în condițiile prescrise în art. 24

din Legea nr. 554/2004.

Așa fiind, Înalta

Curte apreciază că recursul declarat de reclamantul T.D. este nefondat, astfel

că îl va respinge ca atare, potrivit art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.

Văzând că intimații

S.N., F.D., B.D., G.F. și N.M. au solicitat cheltuieli de judecată în recurs,

Înalta Curte în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga reclamantul să

le plătească, cu acest titlu, suma de 3.720 RON, conform înscrisurilor

doveditoare de la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de D.T. împotriva Sentinței civile nr. 2098 din 23 martie 2012 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Obligă

recurentul-reclamant la plata sumei de 3.720 RON cheltuieli de judecată către

intimații-pârâți S.N., F.D., B.D., G.F. și N.M..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 ianuarie 2013.

Procesat de GGC - CL