ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 414/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2098 din 23 martie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul T.D., în contradictoriu cu pârâții Ministrul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, și S.N., F.D., B.D., G.F. și N.M., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul T.D. a chemat în judecată pe pârâții Ministrul Economiei Comerțului și Mediului de Afaceri, I.A., N.S. - Secretar General, D.F. - Director General al Direcției Generale Contabilitate-Financiar, D.B.

- Director General Adj. al Direcției Generale Contabilitate-Financiar, F.G. - Șef serviciu Financiar-Contabilitate și M.N. - inspector la Serviciul salarizare, solicitând: - Aplicarea unei amenzi procesual-administrative în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, conducătorului autorității publice pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 24 alin. (1) din același act normativ, în ce privește nepunerea în executare în termen de cel mult 30 de zile a unei hotărâri rămasă irevocabilă. - Obligarea celorlalți pârâți, în temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004, în solidar cu conducătorul autorității publice în cauză, la plata despăgubirilor solicitate, pentru refuzul și nepăsarea acestora de a rezolva cererea sa în termen legal, care este referitoare la un drept subiectiv și un interes legitim, prevăzut de lege și consfințit și de o sentință civila rămasă irevocabilă.

- Despăgubiri materiale pentru întârziere în sumă de 5.000 RON; - Daune morale 1.000 RON; - Cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Sentința civilă nr. 4432 din 11 decembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă, prin Decizia nr. 1663 din 22 martie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus printre altele: - Obligarea pârâtei la anularea în parte a Ordinului MEC nr. 575 din 13 noiembrie 2006 și implicit la emiterea unui nou ordin prin care să fie reîncadrat în funcția deținută la data de 14 noiembrie 2006; - Obligarea pârâtei la plata, către reclamant a diferențelor salariale între drepturile cuvenite conform funcției deținute până la 14 noiembrie 2006 și cele efectiv primate după acest moment, suma indexată, majorată și recalculată potrivit legii, precum și la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat (aici intrând stimulentele primite de către toți Directorii din instituție, aferent funcției și salariului lor, precum și alte sporuri).

După cum se poate constata cu ușurință hotărârea la care a făcut referire, rămasă irevocabilă, trebuia pusă în executare întocmai și de bună voie până cel târziu la data de 22 aprilie 2011. La o succintă analiza se poate constată următoarele: Ordinul nr. 1095 prin care a fost repus în funcția de director general adjunct, a fost emis în data de 26 mai 2011, adică la peste 30 de zile de când trebuia pusă în executare hotărârea invocată. Drepturile bănești la care a fost obligată pârâta nu au fost primite de reclamant nici până la data formulării prezentei cereri, trecând peste 60 de zile, de când hotărârea devenită irevocabilă trebuia pusă în executare.

Demn de remarcat mai este faptul că înainte de a se adresa instanței a încercat soluționarea amiabilă a acestei probleme, generate în exclusivitate de reprezentanții pârâtei, care nu numai că au manifestat un dispreț total față de lege, Constituție și persoana sa, dar și față de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ignorând pur și simplu și refuzând executarea unui titlu executor în înțelesul legii. Culmea paradoxului este faptul că din datele pe care le are deși a rezultat, în mod indubitabil, că domnul ministru I.A. a fost de acord, în calitate ordonator principal de credite, să pună în executare aceasta hotărâre irevocabilă, ceilalți pârâți considerându-se deasupra legii prin comportamentul lor față de lege și conducătorul instituție, au tergiversat în mod voit punerea în executare a unui titlu executor.

În fața acestei evidențe apare pe deplin justificat să solicite obligarea acestora la plata despăgubirilor solidar cu autoritatea publică. În raport cu cele invocate se face precizarea că; - Pârâtul N.S., ca Secretar General, are în subordine și răspunde de activitatea Direcției Generale Contabilitate-Financiar acesta fiind informat și cunoscând situația de fapt. În plus a avizat nota care a fost supusă spre aprobare Ministrului; - Pârâta D.F., este Director General al Direcției Generale Contabilitate-Financiar și nu numai că are în coordonare aceasta Direcție Generală, dar a semnat alături de secretarul general nota care a fost supusă spre aprobare ministrului.

- Pârâtul D.B., director general adjunct al Direcției Generale Contabilitate-Financiar, răspunde și are în coordonare activitatea privind efectuarea plăților în astfel de cazuri, domnia sa recunoscând acest lucru în fața Directorului de Cabinet al Ministrului; - Pârâta F.G., șef Serviciu Financiar-Contabilitate a reținut documentația primită care era aprobată de domnul Ministru și refuză întocmirea documentației aferente care are ca finalitate plata propriu-zisă; - Pârâta M.N., inspector la Serviciul Salarizare refuză să întocmească calculul drepturilor bănești care urmează a fi plătite și documentația aferenta alături de numita F.G., obstrucționând în acest fel cu bună știință punerea în executare a unei hotărâri irevocabile.

În ce privește acordarea de daune morale și acest capăt de cerere apare ca pe deplin justificat solicitarea făcută în acest sens fiind temeinică și legală. Potrivit art. 998 C. civ., "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărei greșeală s-a ocazionat a-l repara". Demn de remarcat este și faptul că art. 998 și 999 C. civ. nu face o distincție care să privească natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului impunându-se clar interpretarea că textele invocate se referă la orice fel de prejudiciu, adică atât patrimonial, cât și nepatrimonial. În ce privește domeniul personalității umane încălcate, prejudiciile nepatrimoniale sunt acelea cauzate personalității fizice, personalității afective și personalității sociale, iar daunele morale reprezintă în realitate suferințe de ordin fizic și psihic.

Or, în cauză, demnitatea, onoarea, prestigiul sau profesional au fost grav afectate prin măsura ilegală, discriminatorie și abuziva luată împotriva sa. La acestea se adaugă faptul că în materie de daune morale, acordarea acestora rămâne la aprecierea instanței, aceste daune nefiind daune cu caracter patrimonial, situație în care și această problemă trebuie abordat distinct în funcție de situația de fapt, presiunile și traumele psihice la care a fost supus reclamantul. În plus trebuie avut în vedere că prin abuzurile săvârșite la adresa sa a rezultat și crearea unor importante daune materiale. În raport cu cele invocate, în materie de daune morale, solicita să se mai rețină și faptul că răspunderea civilă este tocmai acel mijloc de înlăturare a încălcării unui drept, autorul faptei ilicite și dăunătoare fiind chemat și obligat să-l repare.

La 30 august 2011, pârâtul B.D. a invocat excepția de inadmisibilitate a capătului 2 din cererea de chemare în judecată, respectiv a acțiunii îndreptată împotriva sa, având în vedere dispozițiile exprese ale art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. În concluzie, din interpretarea coroborată a dispozițiilor citate, cererea de chemare în judecată formulată în temeiul art. 25 cu referire la art. 24 alin (1) și (2 1 ) din Legea nr. 554/2004 se soluționează în contradictoriu cu subiectul de drept prevăzut expres de textele de lege citate, și anume conducătorul autorității publice, obligat să execute hotărârea definitivă și irevocabilă pronunțată de instanța de contencios administrativ și nu cum în mod greșit a înțeles reclamantul care și-a întemeiat capătul 2 al cererii de chemare în judecată în temeiul art. 16 din Legea nr. 554/2004.

De altfel, interpretând și dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 și prin raportare la prevederile art. 26 din aceeași lege, care prevăd posibilitatea pe care o are conducătorul autorității publice obligat la plata sancțiunii amenzii pe zi de întârziere de a îndrepta cu acțiune împotriva celor vinovați de neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun, solicită admiterea excepției invocate. În drept, invocă dispozițiile art. 156 C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 6 pct. 1 teza 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respective ale art. 26 și art. 25 cu referire la art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004. La 14 octombrie 2011, pârâții N.S., D.F., D.B., F.G. și M.N.

au depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. În motivare, pârâții au arătat că prin Sentința civilă nr. 4432 din 11 decembrie 2009, rămasă irevocabilă la data de 22 martie 2011, Curtea de Apel București a dispus: - anularea în parte a Ordinului MEC nr. 575/2006, în ceea ce privește desființarea postului de director adjunct din cadrul Direcției Generale Contabilitate-Financiar; - obligarea la reîncadrarea reclamantului în funcția deținută la data de 14 noiembrie 2006; - obligarea la plata către reclamant a diferențelor salariate existente între drepturile cuvenite funcției până la data de 14 noiembrie 2006 și cele efectiv primite după acest moment, sume indexate și majorate.

Prin urmare, în baza Sentinței nr. 4432 din 11 decembrie 2009 existau două obligații; - obligația de a emite un ordin prin care să dispună reîncadrarea reclamantului pe postul de director adjunct în cadrul Direcției Generale Contabilitate Financiar; - obligația de a plăti reclamantului diferențele salariale dintre drepturile bănești încasate ulterior momentului 14 noiembrie 2006 și cele ce i s-ar fi cuvenit acestuia pentru ocuparea funcției de director adjunct.

Din probele administrate, Curtea reține că prin Sentința civilă nr. 4432 din 11 decembrie 2009, rămasă irevocabilă la data de 22 martie 2011, Curtea de Apel București a dispus: - anularea în parte a Ordinului MEC nr. 575/2006, în ceea ce privește desființarea postului de director adjunct din cadrul Direcției Generale Contabilitate-Financiar; - obligarea paratului Ministerul Economiei la reîncadrarea reclamantului în funcția deținută la data de 14 noiembrie 2006; - obligarea paratului Ministerul Economiei la plata către reclamant a diferențelor salariate existente între drepturile cuvenite funcției până la data de 14 noiembrie 2006 și cele efectiv primite după acest moment, sume indexate și majorate și la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat.

Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, executarea hotărârilor definitive și irevocabile se face, în cel mult 30 de zile de la momentul rămânerii irevocabilă a hotărârii. În vederea reîncadrării reclamantului pe funcția de director adjunct în cadrul Direcției Generale Contabilitate-Financiar, era necesar ca această funcție să fie reînființată (pentru că altfel nu ar fi avut pe ce funcție să-l reintegreze). În ceea ce privește reînființarea funcției, această operațiune putea fi îndeplinită doar cu respectarea dispozițiilor art. III din O.U.G. nr. 229/2008, raportate la dispozițiile art. 112 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 și la dispozițiile art. XVI din Legea nr. 161/2003, potrivit cu care, numărul total al funcțiilor publice de conducere din cadrul oricărei autorități sau instituții publice, este de maxim 12% din numărul total al funcțiilor publice.

În acest sens, având în vedere faptul că funcția de Director Adjunct în cadrul Direcției Generale Contabilitate Financiar este o funcție de conducere (motiv pentru care a și fost desființată în cursul anului 2006), în vederea reînființării acesteia, a fost necesară transformarea unei funcții publice vacante (consilier clasă I) din cadrul Direcției Generale Planificare și Dezvoltare Economică - Compartimentul Sisteme Informatice. În funcția publică de conducere director general adjunct în cadrul Direcției Generale Financiar-Contabil. Mai mult, în vederea efectuării acestei transformări a fost necesar avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Public (obligație legală ce rezultă din cuprinsul art. III alin. (2) din O.U.G.

nr. 229/2008). Prin urmare, abia la momentul obținerii avizului din partea Agenției Naționale a Funcționarilor Public a fost posibilă emiterea Ordinului nr. 1095 din 26 mai 2011, prin care a fost reînființată funcția de Director Adjunct în cadrul Direcției Generale Contabilitate Financiar și s-a dispus reîncadrarea reclamantului pe această funcție. Plata diferențelor salariale se putea face: - doar ulterior emiterii ordinului de reintegrare (pentru că abia atunci s-ar fi putut calcula perioada exactă pentru care trebuie acordate aceste diferențe); - și doar dacă, la acel moment (al emiterii ordinului de reintegrare), în contul cheltuieli personal al instituției, exista disponibil. În măsura în care la acel moment nu exista disponibil suficient în acel cont, plata nu s-ar fi putut realiza (fără ca acest lucru să se datoreze vinei vreunei persoane).

Pe de altă parte, plata acestor diferențe salariale nu s-ar fi putut realiza în lipsa unui referat întocmit în vederea aprobării de către ordonatorul de credite a plății respective. Acest referat a fost înregistrat la minister în data de 6 mai 2011 și a ajuns la Direcția Generală Financiar Contabil (direcția care putea efectua plata) în data de 15 iunie 2011. Cu toate acestea, întrucât la data de 15 iunie 2011, în contul cheltuieli de personal al instituției nu exista disponibil, plata diferențelor salariale s-a putut efectua abia la data de 8 iulie 2011 (prin OP-ul din 8 iulie 2011). Curtea considera ca amenda prevăzută la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are rolul unei măsuri de constrângere, iar nu rolul unei sancțiuni.

De acea, în măsura în care, la momentul soluționării acțiunii în instanță, hotărârea judecătorească a fost deja dusă la îndeplinire, cerere prin care se solicită aplicarea amenzii nu mai este întemeiată. Cu alte cuvinte, amenda prevăzută la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, poate fi aplicată doar în măsura în care, la momentul soluționării cauzei, instanța ar reține faptul că obligația dispusă printr-o hotărâre judecătorească nu a fost încă adusă la îndeplinire. După momentul aducerii la îndeplinire a obligaților dispuse prin hotărâri judecătorești, singurul lucru pe care persoana vătămată îl mai poate solicita, este acordarea de daune interese. Amenda prevăzută la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se aplică numai în măsura în care obligația dispusă printr-o hotărâre judecătorească nu a fost adusă la îndeplinire din culpa conducătorului sau personalului autorității publice.

În acest sens, deși textul legal stabilește că obligațiile dispuse prin hotărâri judecătorești trebuie aduse la îndeplinire în cel mult 30 de zile de la momentul rămânerii definitive și irevocabile a respectivei hotărâri, datorită i) situației faptice existente și a ii) cadrului legal incident, era imposibil ca Ministerul Economiei și Comerțului să poată aduce la îndeplinire, în termen de 30 de zile, obligația de reintegrare a reclamantului pe postul deținut anterior de acesta. Astfel, pentru aducerea la îndeplinire a obligației de reintegrare trebuiau îndeplinite următoarele condiții: - identificarea unei funcții de conducere vacante (existența în cadrul unei alte direcții) care să fie transformată în funcția de Director Adjunct al Direcției Generale Contabilitate Financiar (deoarece reînființarea acestei funcții trebuia să se realizeze în condițiile art. III din O.U.G.

nr. 229/2008, raportate la dispozițiile art. 112 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 și la dispozițiile art. XVI din Legea nr. 161/2003); - obținerea unui aviz din partea Agenției Naționale a Funcționarilor Public (obligație legală ce rezultă din cuprinsul art. III alin. (2) din O.U.G. nr. 229/2008); - emiterea unui ordin prin care să se decidă reînființarea postului și reintegrarea reclamantului pe acest post. Or, efectuarea tuturor acestor pași obligatorii a fost necesar un interval de timp mai mare de 30 de zile. Prin urmare, este adevărat că ordinul de reintegrare a fost emis cu depășirea termenului de 30 legal de zile, însă acest lucru nu s-a datorat culpei conducătorului sau funcționarilor publici, ci s-a datorat necesității respectării legii (prin parcurgea mai multor proceduri).

În aceste condiții, este evident faptul că conducătorul autorității publice nu poate fi sancționat cu amenda prevăzută la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât lipsește elementul vinovăției/culpei. În privința despăgubirilor, Curtea de apel a constatat că potrivit art. 16 din Legea nr. 554/2004, pot fi chemate în justiție și acele persoane care se fac vinovate de refuzul de a soluționa o cerere referitoare la un drept subiectiv sau un interes legitim. În acest sens, reclamantul avea obligația de a face dovada, pentru fiecare în parte dintre pârâți, existenței unei cereri căreia părții să nu-i fi dat curs în mod nejustificat. Cu toate acestea, analizând actele depuse la dosar, se poate observa faptul că reclamantul nu a făcut, în niciun fel, dovada refuzului pârâților de a da curs cererilor formulate de acesta.

Mai mult, îndeplinirea obligației de reintegrare ținea exclusiv de persoana conducătorului autorității publice (acesta fiind cel care avea competențele necesare în vederea emiterii ordinului de reintegrare), iar nu de persoana subsemnaților. Pe de altă parte, demersurile necesare în vederea efectuării plății diferențelor salariale, puteau fi făcute doar după emiterea ordinului de reintegrare (deoarece abia la acel moment s-ar fi putut stabili perioada exactă pentru care trebuie calculate și acordate aceste diferențe). Privitor la cererea formulată de către reclamant, se poate observa faptul că acesta solicită despăgubiri materiale în cuantum de 5.000 RON și despăgubiri morale în cuantum de 1.000 RON, însă fără a face în vreun fel dovada existenței și întinderii unui eventual prejudiciu.

Mai mult, având în vedere faptul că aceste despăgubiri sunt solicitate care urmare a presupusei neîndepliniri a obligației de plată a diferențelor salariale, eventualul prejudiciu material suferit de către reclamant ar putea fi reprezentat tocmai de valoarea acestor diferențe salariale. Or, așa cum rezultă și din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, aceste diferențe au fost deja plătite reclamantului prin OP-ul nr. 1339 din 8 iulie 2011. Pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâților era necesar ca reclamantul să fi făcut dovada săvârșirii cu vinovăție (din culpă) a unei fapte ilicite.

Or, faptul că reclamantului i-au fost plătite drepturile salariale abia la data de 8 iulie 2011, nu este o împrejurare care să poată fi imputată pârâților, având în vedere următoarele aspecte: - plata diferențelor salariale nu putea fi făcută decât după emiterea ordinului de reintegrare (doar atunci putea fi calculată perioada exactă avută în vedere); or faptul că ordinul de reintegrare a fost emis la data de 26 mai 2011 (cu depășirea termenului de 30 de zile) nu este imputabil subsemnaților: - chiar și după emiterea ordinului de reintegrare, plata diferențelor salariale putea fi făcută doar în condițiile în care, în contul destinat cheltuielilor de personal, există disponibil necesar pentru efectuarea aceste plăți; or, faptul că ulterior emiterii ordinului și avizării referatului de efectuare a plății.

în contul cheltuielilor de personal nu existau sume suficiente în vederea efectuării acestei plăți, nu este, de asemenea, o împrejurare imputabilă subsemnaților. Mai mult, așa cum se poate observa și din cuprinsul înscrisurilor aflate la dosar, pârâții au luat toate măsurile necesare în vederea aducerii la îndeplinire a dispozitivului Sentinței civile nr. 4432 din 11 decembrie 2009. Din aceste motive, în baza textelor de lege menționate, Curtea a respins cererea ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri reclamantul T.D. a formulat cerere de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 299, 404 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului arată că sentința pronunțată în cauză a fost dată într-o totală contradicție cu prevederile art. 4 alin. (1) raportat la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Reclamantul a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună modificarea în tot a Sentinței civile nr. 2098 din 23 martie 2012 care este nu numai netemeinică și nelegală dar într-o totală contradicție cu legea, situația de fapt și probele din dosar precum și cu art. 1 alin. (5) din Constituție și practica în materie urmând ca pe fond acțiunea să fie admisă așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. În practică și literatura juridică de specialitate, raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, s-a stabilit în mod constant că termenul de 30 de zile prevăzut de lege în astfel de cazuri se calculează de la data pronunțării deciziei civile prin care o hotărâre judecătoreasca pronunțată în recurs devine irevocabilă.

La aceste considerente se adaugă și faptul că, orice alte discuții sau puncte de vedere contrare sunt străine nu numai de lege, dar și de practica Înaltei Curți de Casație și Justiție. Sentința civilă atacată a fost dată de către instanța de fond cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății schimbându-se în înțelesul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Practic, la motivarea Sentinței civile nr. 2098 din 23 martie 2012 instanța nu a avut în vedere Sentința civilă nr. 4432 din 11 decembrie 2009 rămasă irevocabilă și nici art. 24 alin. (1) raportat la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. În plus, din moment ce Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a menținut aceasta, orice altă interpretare este lipsită de obiect.

La aceasta se adaugă și faptul că orice scuză invocată de pârâți nu poate fi primită decât dacă este în cadrul legal ori în cauză legea este clară și nu poate fi interpretată. În plus aici pot fi reluate toate considerentele invocate mai sus. Hotărârea atacată și criticată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii fiind îndeplinite întru totul și cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ. La o scurtă analiză a sentinței civile atacate se poate constata că aceasta se bazează pe interpretări proprii ale legii făcute de instanța de fond prin care în pag. 3, 4, 5 și 6 se aduce practic adăugiri la lege. De asemenea motivele invocate sunt nu numai contradictorii dar și străine de natura pricinii, neputând fi primite, aceste aprecieri și considerente fiind lipsite de temei legal și acoperire juridică.

Astfel nici în Legea nr. 554/2004 și în nici un alt act normativ nu există o prevedere legală expresă în care să se condiționeze aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) raportat la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul făcând vorbire expresă numai la obligarea executării hotărârii irevocabile în cel mult 30 de zile și atât. De asemenea tot în textele de lege la care s-a făcut referire nu se vorbește de culpa sau vinovăția conducătorului instituției sau de cazuri de exonerare de răspundere a acestuia.

Cu alte cuvinte dacă un conducător al unei autorități sau instituții publice execută când vrea după termenul de 30 de zile expres prevăzut de lege și cum vrea (în cauză o parte din suma la care este obligată instituția) înseamnă că acesta a pus în executare întocmai, de bună-voie și în integralitatea sa hotărârea în cauză în această situație efectiv îmi pun întrebarea, dacă legea mai are caracter imperativ sau se aplică preferențial în funcție de poziția ocupată vremelnic în administrație de cei în cauză sau în situația în care un ministru nu respectă legea ca ordonator de credite și conducător al unei instituții publice centrale acesta trebuie exonerat de răspundere întrucât funcția să îi poziționeze deasupra legii.

Recursul este nefondat. Art. 24 și următoarele din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie o procedură prin care se urmărește a se înfrânge rezistența conducătorilor autorităților publice la executarea hotărârilor judecătorești prin aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, amenda aplicabilă având dublul rol de presiune și de sancționare a persoanelor ce exercită astfel de funcții. Având ca repere textele art. 24 alin. (1) și (2) rezultă că amenda procesual-administrativă amintită se aplică exclusiv conducătorilor autorităților publice, iar nu și funcționarilor din cadrul acelor autorități care se fac vinovați de neexecutarea unor astfel de hotărâri.

Aceste din urmă persoane nu pot fi chemate în judecată alături de conducătorii autorităților publice, pentru sancționarea lor în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, răspunderea lor putând fi angajată numai în baza art. 26 din lege, prin promovarea unei acțiuni în regres. De asemenea, în cadrul procedurii reglementată în art. 24 - 25 din lege nu pot fiu chemați în judecată funcționarii care au contribuit la elaborarea sau emiterea actului administrativ, în temeiul art. 16 alin. (1) din același act normativ. Astfel de cereri pot fi formulate numai în cadrul acțiunilor în contencios administrativ formulate în baza art. 8 din Legea nr. 554/2004, ce vizează anularea actelor infralegislative, procedeul urmat de reclamantul T.D.

fiind nelegal, în prezenta cauză pârâții S.N., F.D., B.D., G.F. și N.M. neavând calitate procesuală pasivă. Din acest motiv, corect prima instanță a respins acțiunea față de aceștia. În ceea ce privește cererea de sancționare a pârâtului A.I. în calitatea sa de ministru al Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prima instanță a pronunțat, de asemenea, o hotărâre legală și temeinică. Într-o interpretare corectă a prevederilor legale precitate, amendarea pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești în termenul de 30 de zile prevăzut în alin. (1) al aceluiași articol, este posibilă numai în ipoteza în care se produc probe care să demonstreze culpa conducătorului autorității publice în privința neexecutării unei asemenea hotărâri.

Altfel, într-o interpretare contrară s-ar ajunge la situația aplicării amenzii chiar și atunci când neexecutarea s-ar datora unor motive obiective, neimputabile, ceea ce în mod evident nu ar fi în spiritul reglementării din art. 24 al Legii contenciosului administrativ. Or, în speță, așa cum a demonstrat judecătorul fondului, executarea Sentinței civile nr. 4432 din 11 decembrie 2009, în ceea ce privește reintegrarea reclamantului T.D. în funcția de conducere de director adjunct, a presupus parcurgerea mai multor etape, printre care, identificarea unei funcții vacante în vederea transformării acesteia în funcția deținută anterior, funcție ce a trebuit reînființată,obținerea unui aviz de la Agenția Națională a Funcționarilor Publici, obligatoriu conform art. III din O.U.G.

nr. 229/2008, or, toate acestea, în mod obiectiv au condus la depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (1). De asemenea, nici acordarea diferențelor salariale nu se putea realiza imediat, plata drepturilor bănești fiind în mod necesar o etapă ulterioară reintegrării efective a reclamantului pe funcție, numai astfel putându-se calcula care este perioada pentru care acestea se acordă. Față de cele ce preced, în speță nu se poate reține în sarcina pârâtului A.I. că neexecutarea Sentinței civile nr. 4432 din 11 decembrie 2009 s-ar datora culpei acestuia în sensul existenței intenției de tergiversare a aducerii la îndeplinire a hotărârii amintite ori a unei nejustificate pasivități într-un termen nerezonabil, care să atragă sancționarea sa în condițiile prescrise în art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de reclamantul T.D. este nefondat, astfel că îl va respinge ca atare, potrivit art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. Văzând că intimații S.N., F.D., B.D., G.F. și N.M. au solicitat cheltuieli de judecată în recurs, Înalta Curte în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga reclamantul să le plătească, cu acest titlu, suma de 3.720 RON, conform înscrisurilor doveditoare de la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.T. împotriva Sentinței civile nr. 2098 din 23 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 3.720 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți S.N., F.D., B.D., G.F. și N.M.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2013. Procesat de GGC - CL