ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 318/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cu recurs

Prin sentința nr. 72

din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara - secția contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A.M. în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Sănătății, având ca obiect anularea Ordinului nr. 1422

din 14 iulie 2009, emis de pârât, acordarea despăgubirilor salariale aferente

și obligarea pârâtului la plata daunelor morale, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin O.M.S. nr. 1422

din 14 iulie 2009, contestat în prezenta cauză, începând cu data de 15 iulie 2009,

reclamantul a fost revocat din funcția de manager al Spitalului Clinic de

Urgență „L.Ț.” Timișoara, conform prevederilor art. 183

3

lit. n) din

Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și

completările ulterioare. Potrivit preambulului aceluiași ordin, măsura a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 178 alin. (2) și prevederile art. II din O.U.G.

nr. 69/2009 privind modificarea și completarea Legii nr. 95/2006, și pe Anexa 1

din Raportul Comisiei de verificare din 14 iulie 2009, aprobat de conducerea

Ministerului Sănătății.

Prin O.U.G. nr. 69/2009,

pentru modificarea și completarea Legea nr. 95/2006, privind reforma în

domeniul sănătății, s-a modificat conținutul alin. (2) al art. 178 și a fost

introdus un nou alin. (2

1

), după cum urmează:

(2)

Managerul persoană fizică sau reprezentantul desemnat de managerul persoană

juridică trebuie să fie absolvent al unei instituții de învățământ superior în

domeniul medical, economic, juridic sau administrativ și al unor cursuri de

perfecționare în management sau management sanitar, agreate de Ministerul

Sănătății și stabilite prin ordin al ministrului sănătății.

(2

1

)

Pentru spitalele

clinice în care se desfășoară și activitate de învățământ și cercetare

științifică medicală, managerul trebuie să fie cadru universitar sau medic

primar și să fie absolvent al unor cursuri de perfecționare în management sau

management sanitar, agreate de Ministerul Sănătății și stabilite prin ordin al

ministrului sănătății.

Corelativ cu noile

modificări a fost introdus și un nou art. 183

3

, care prevede în mod

expres și limitativ cazurile în care încetează contractul de management,

respectiv, contractul de administrare, unul din aceste cazuri fiind cel

prevăzut la lit. n): „dacă se constată că managerul nu mai îndeplinește

condițiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare pentru exercitarea

funcției de manager.”

Față de

cele arătate, în opinia instanței de fond, rezultă în mod evident că

modificările legislative de mai sus, a căror urgență a fost motivată de

emitentul actului, sunt de imediata aplicare, stipulând în mod explicit prin

dispozițiile art. II alin. (1) că, începând cu data intrării în vigoare a

ordonanței, funcția nu mai poate fi ocupată decât de managerii care îndeplinesc

noile condiții, vizând inclusiv managerii în funcție prin sintagma „ocupată în

prezent, potrivit legii”.

În acest context, a

apreciat instanța de fond că nu poate primi susținerea reclamantului potrivit

căreia se înfrânge principiul neretroactivității legii, câtă vreme faptul că

noile dispoziții legale se aplică și managerilor în funcție, care îndeplineau

dispozițiile legale la momentul numirii, nu înseamnă că actul normativ

retroactivează.

Mai consideră

instanța de fond că faptul că, ulterior introducerii acțiunii, dispozițiile

legale ce impuneau absolvirea studiilor superioare în anumite domenii și în

baza cărora reclamantul a fost revocat din funcție, au fost abrogate în mod

expres prin Legea nr. 91/2010, de aprobare a O.U.G. nr. 69/2009, revenindu-se

la reglementarea anterioară - acesta fiind și motivul pentru care s-a constatat

inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate formulată de reclamant –

nu constituie un motiv suficient pentru anularea ordinului contestat, dat fiind

că ordinul contestat era conform legislației în vigoare de la momentul emiterii

sale.

În legătură cu

fundamentele discriminării invocate de reclamant în acțiune, față de

potențialii manageri care îndeplineau condițiile prevăzute de noua

reglementare, absolvenți ai studiilor superioare în domeniile precizate de

legiuitor, se mai reține că referirea pârâtei la Deciziile nr. 820 din 03 iulie 2008 și nr. 1325 din 04 decembrie 2008 ale Curții

Constituționale, este pertinentă, decizii prin care s-a statuat că dispozițiile

O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale, „în măsura în care din acestea se

desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să

refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt

discriminatorii…”, iar acțiunea de față nu este o cerere potrivit dreptului

comun, pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare

discriminării, formulată în condițiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000.

Împotriva sentinței nr.

72 din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara - secția contencios administrativ

și fiscal a declarat recurs reclamantul A.M., în temeiul art. 304 C. proc. civ.,

în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, următoarele:

Printr-o primă

critică formulată susține recurentul că în mod greșit instanța de fond a

apreciat asupra legalității Ordinului nr. 1422 din 14 iulie 2009, câtă vreme

acesta a fost întemeiat pe o serie de dispozițiile legale care nu puteau fi

aplicate în cauză, respectiv art. 178 alin. (2) și art. 183

3

din

Legea nr. 95/2006, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 69/2009.

Astfel, consideră

recurentul că art. 178 alin. (2

1

) din Legea nr. 95/2006, în forma

modificată și completată, se aplică doar pentru managerii persoane fizice la

spitalele clinice, începând cu data apariției O.U.G. nr. 69/2009, care

participă prima data la un concurs de manager pentru spital clinic, fiind și

cadru universitar, și reușesc să câștige concursul, ca apoi în termen de 30 de

zile să-și dea demisia de cadru universitar pentru a îndeplini condiția de la art.

180 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, modificată și completată

Printr-o altă critică

susține recurentul că fiind manager în funcție, în baza contractului de

management din 14 decembrie 2006, la data emiterii Ordinului nr. 1422 din 14

iulie 2009, trebuia să respecte dispozițiile art. 180 alin. (1), (3) și (5) din

Legea nr. 95/2006, care îl făceau incompatibil cu exercitarea oricărei

activități medicale în instituția respectivă sau în afara spitalului, sub

sancțiunea rezilierii de drept a contractului de manager, potrivit alin. (4) al

aceluiași articol.

Prin urmare

respectarea dispozițiilor art. 180 alin. (1), (3) și (5) din Legea nr. 95/2006

nu i-a permis să devină cadrul universitar în specialitatea sa de inginer,

calitate obținută abia ulterior din 11 noiembrie 2010, pentru a îndeplini,

astfel condiția impusă de art. 178 alin. (2

1

) din același act

normativ.

Consideră recurentul

că între momentul 18 iunie 2009, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 69/2009

și momentul 26 mai 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 91/2010, i s-a

aplicat un tratament discriminatoriu. Cum situația care a generat revocarea și

a fundamentat emiterea ordinului atacat, a dispărut prin intrarea în vigoare a

Legii nr. 91/2010, consideră recurentul că singura posibilitate de înlăturare a

vătămării produse este anularea ordinului contestat.

instanței de recurs

Înalta Curte analizând,

prin prisma motivelor de recurs formulate de recurent, actele și lucrările

dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză constată că nu poate

primi criticile formulate de recurent, circumscrise motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în considerarea celor ce urmează:

Înalta Curte

constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurentul

procedează la reiterarea aspectelor invocate în fața instanței de fond, cărora

li s-a răspuns în mod corect si detaliat în considerentele hotărârii recurate, condiții

în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului ci își va limita

analiza la criticile care se circumscriu unor reale motive de recurs.

Astfel, în condițiile

în care legalitatea unui act administrative se cenzurează în raport de

prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui, în mod corect

instanța de fond a apreciat asupra incidenței în cauză a O.U.G. nr. 69/2009

pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul

sănătății, indicată ca temei de drept pentru emiterea Ordinului nr. 1422 din 14

iulie 2009, contestat în prezenta cauză.

Câtă vreme recurentul

la data emiterii ordinului contestat nu mai îndeplinea condițiile prevăzute în art.

178 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 69/2009,

în mod corect instanța de fond a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art.

183

3

lit. n) din același act normative, în temeiul căruia s-a dispus

încetarea contractului de management, în baza căruia recurentul exercita

funcția de manager la Spitalul Clinic de Urgență L.Ț. din Timișoara.

Dat fiind faptul că

prin art. 183

3

lit. n) din O.U.G. nr. 69/2009 a fost reglementată o

cauză de încetare de drept a contractului de management, în situația

neîndeplinirii condițiilor impuse de art. 178 alin. (2), ceea ce presupune

într-o interpretare logică existența unor contracte de management în derulare,

și văzând și dispozițiile art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 69/2009, în mod

corect instanța de fond a apreciat că respectivul act normative este de

imediată aplicare fără ca prin acest fapt să se aducă atingere principiului

neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția

României, așa încât în mod neîntemeiat susține recurentul că dispozițiile O.U.G.

nr. 69/2009 nu își găsesc aplicare decât în cazul contractelor de management

încheiate după intrarea în vigoare a respectivului act normativ.

Faptul că prin Legea nr.

91/2010 privind aprobarea O.U.G. nr. 69/2009, art. 178 alin. (2) din Legea nr. 95/2006,

a fost modificat într-o formă care i-ar fi permis recurentului să exercite

funcția de manager, nu are relevanță sub aspectul controlului de legalitate al

Ordinului nr. 1422 din 14 iulie 2009 contestat, câtă vreme legalitatea

respectivului act administrativ se cenzurează doar în raport de prevederile

legale în vigoare la data emiterii lui iar o eventuală modificare sau abrogare

a unei norme juridice nu poate afecta actele administrative individuale emise

sau adoptate anterior intrării în vigoare a legii, cum în mod greșit se susține

prin cererea de recurs.

Totodată,

câtă vreme recurentul a fost revocat din funcția de manager pentru

neîndeplinirea condițiilor de studii, respectiv, să fie absolvent al unei

instituții de învățământ superior în domeniul medical, economic, juridic sau

administrativ și al unor cursuri de perfecționare în management sau management

sanitar, agreate de Ministerul Sănătății și stabilite prin ordin al ministrului

sănătății, sunt lipsite de relevanță susținerile recurentului referitoare la

respectarea dispozițiilor art. 180 alin. (1), (3) și (5) din Legea nr. 95/2006.

Pentru toate aceste

considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală

și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia,

recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a

fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul A.M. împotriva sentinței civile nr. 72 din 24 februarie

2011 a Curții de Apel Timișoara - secția contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.