ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1929/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1929/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față:

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

hotărârea primei instanțe.

Prin Acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 613/59/2010, la data de

28 mai 2010 reclamantul A.M. în contradictoriu cu intimatul Ministerul

Sănătății Publice, a solicitat anularea Ordinului nr. 2.288 din 26 noiembrie

2009 al Ministrului Sănătății Publice și, pe cale de consecință repunerea în

funcția deținută anterior, respectiv aceea de manager al S.C.U.C. "L.Ț."

Timișoara; obligarea intimatului la plata către reclamant a unei despăgubiri

egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte

drepturi de care ar fi beneficiat în această perioadă (concediu de odihnă,

prime, etc.) de la data lipsirii de funcția de manager și până la repunerea

efectivă în această funcție iar, în subsidiar, obligarea intimatului la plata

unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum

și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul în această

perioadă (concediu de odihnă, prime, etc.) de la data lipsirii de funcția de

manager și până la data de 14 decembrie 2009 (data încetării Contractului de

management nr. 320 din 14 decembrie 2006, prin ajungere la termen), obligarea intimatului

la plata unor daune morale în cuantum de 100.000 Euro, la cursul BNR din ziua

plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Motivându-și

acțiunea, reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 891 din 14 mai 2008 emis de

Ministerul Sănătății a fost revocat din funcția de manager al S.C.U.C.

"L.Ț." Timișoara, dispunându-se încetarea înainte de termen a

Contractului de management din 14 decembrie 2006 pentru nerealizarea

indicatorilor de performanță ai managementului spitalului public.

Prin Decizia nr. 3660/2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, irevocabilă, instanța de judecată, apreciind că s-a făcut dovada

cazului bine justificat și a pagubei iminente, a dispus suspendarea executării

Ordinului nr. 891/2008 până la soluționarea în fond, definitivă și irevocabilă,

a acțiunii în anularea acestui ordin.

Ca urmare a

conținutului dispozitivului deciziei instanței supreme, intimatul, într-o primă

fază, a emis Ordinul nr. 1395 din 8 iulie 2009, prin care a fost repus în

funcția de manager al Spitalului, pentru ca, apoi, după circa o săptămână - la

data de 14 iulie 2009 - a emis un nou ordin a cărui executare a produs aceleași

efecte ca și Ordinul nr. 891/2008, și anume, revocarea reclamantului din

funcția de manager.

Reclamantul a arătat

că actul atacat nu a fost motivat, ceea ce constituie o încălcare flagrantă a

dispozițiilor art. 31, alin. (2) din Constituție, în condițiile în care

motivarea reprezintă o obligație generală a autorității publice.

A mai susținut

reclamantul că actul atacat nu întrunește condițiile prevăzute expres de Legea

nr. 554/2004, condiții care țin de stricta respectare a competențelor

autorităților administrative care emit actul administrativ, ordinul de revocare

din funcția de manager fiind semnat de o persoană necompetentă.

Totodată, a precizat

că actul atacat a fost emis cu încălcarea flagrantă a disp. art. 183

3

lit. l) și art. 200, alin. (1) și (3) din Legea nr. 95/2006 precum și a

dispozitivului a două hotărâri judecătorești, respectiv Decizia nr. 3660/2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție și Sentința nr. 346 din 2009 a Curții de

Apel Timișoara.

Ministerul Sănătății

a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de obiect a cererii

de repunere în funcția deținută anterior de către reclamant.

1.2. Hotărârea primei

instanțe.

Prin Sentința nr. 233

din 25 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal a respins acțiunea reclamantului în contencios administrativ

formulată de reclamantul A.M. împotriva pârâtului Ministerul Sănătății Publice

București, având ca obiect anularea Ordinului nr. 2288 din 26 noiembrie 2009

emis de pârât, reîncadrarea în funcția deținută și plata despăgubirilor.

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut următoarele considerente:

Între Ministerul

Sănătății Publice și reclamantul A.M. a fost încheiat, la data de 14 decembrie

2006, contractul de management al S.C.U.C. "L.Ț." Timișoara, contract

încheiat pe o perioadă de 3 ani.

Prin Ordinul nr.

2.288 din 26 noiembrie 2009 al Ministrului Sănătății Publice reclamantul a fost

revocat din funcție începând cu data de 27 noiembrie 2009, cu aproximativ 2

săptămâni înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat contractul

de management.

Revocarea

reclamantului a fost dispusă în baza unei dispoziții legale care prevedea

necesitatea îndeplinirii unor condiții de studii medicale (art. 183

3

alin. (1) lit. l) din Legea nr. 95/2006 raportat la art. 178 alin. (2

1

)

din aceeași lege), fără a-i fi imputate reclamantului (de profesie inginer)

fapte care să vizeze modul în care și-a desfășurat activitatea, astfel încât nu

pot fi reținute susținerile reclamantului cu privire la pretinsa nemotivare a

actului de revocare.

Cu alte cuvinte,

Curtea a apreciat că trimiterea făcută în cuprinsul ordinului de revocare la

textul legal incident era suficientă, de vreme ce încetarea contractului de

management s-a produs de drept, în baza unei dispoziții legale.

Legat de motivul de

nelegalitate invocat de reclamant, respectiv acela al pretinsei nemotivări a

ordinului, Curtea a reținut că neredarea conținutului adreselor D.S.P. Timiș și

a Prefectului Județului Timiș, menționate în ordinul de revocare, nu conduc la

concluzia unei insuficiente motivări întrucât aceste adrese nu au stat la baza

emiterii ordinului atacat, instituțiile menționate sesizându-se doar în

privința studiilor reclamantului.

Având în vedere

motivul de revocare menționat în cuprinsul ordinului, Curtea nu a reținut nici

susținerea potrivit căreia ar fi trebuit înființată o comisie de evaluare a

performanțelor sale, întrucât revocarea s-a produs ca urmare a lipsei studiilor

medicale, iar nu ca urmare a unor performanțe scăzute în administrarea

spitalului.

Cât privește persoana

semnatară a ordinului contestat, Curtea a apreciat că semnarea unui act

administrativ de către secretarul de stat desemnat de ministrul interimar nu

conduce la ideea depășirii competențelor autorităților publice, în condițiile

în care H.G. nr. 1.718/2008 - privind organizarea și funcționarea Ministerului

Sănătății (în vigoare la data emiterii ordinului contestat), prevedea la art. 7

alin. (5) și (6) că în îndeplinirea atribuțiilor sale, ministrul sănătății este

ajutat de 3 secretari de stat, ministrul putând, în cazul în care nu își poate

exercita atribuțiile curente, să desemneze prin ordin un secretar de stat care

să exercite aceste atribuții.

În plus, chiar și în

ipoteza depășirii atribuțiilor unui funcționar public, fapt neprobat în cauză,

autoritatea publică poate infirma ori confirma actele astfel emise, ori

Ministerul Sănătății prin susținerile sale și-a însușit acest act, astfel încât

Curtea nu a reținut nici apărările reclamantului sub aspectul necompetenței

funcționarului public ce a semnat ordinul atacat.

Cât privește

referirea la hotărârile judecătorești prin care s-a suspendat un ordin anterior

de revocare, ori la existența unui litigiu anterior care a fost determinat de o

evaluare negativă a performanțelor sale profesionale, Curtea a constatat că

acestea nu au relevanță în cauza de față, litigiile menționate având la bază o

altă situație de fapt, în litigiul de față, revocarea producându-se ca urmare a

modificării Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

1.3. Recursul

declarat în cauză.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul A.M., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Recurentul a

solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre

rejudecare în vederea obligării intimatului să depună la dosarul cauzei toate

actele care au stat la emiterea Ordinului nr. 2288 din 26 noiembrie 2009 al

ministrului sănătății, inclusiv ordinul de delegare de atribuții emis de

ministrul interimar al sănătății.

A solicitat,

totodată, obligarea intimatului să depună la dosarul cauzei actele care au fost

întocmite cu ocazia controlului efectuat la S.C.U.C. "L.Ț" Timișoara

precum și punerea în discuție a incidenței prevederilor art. 244 pct. 2 C.

proc. civ., în condițiile în care plângerea penală formulată împotriva sa de

către A.A. și care a stat la baza eliberării din funcție nu are o soluție

definitivă.

În subsidiar, a

solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul

admiterii acțiunii și anulării Ordinului nr. 2288 din 26 noiembrie 2009, cu

consecința obligării intimatului la repunerea în funcția deținută anterior și

la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate,

majorate și reactualizate precum și cu celelalte drepturi de care ar fi

beneficiat în această perioadă.

A solicitat,

totodată, obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 100.000

Euro, la cursul BNR din ziua plății efective.

Recurentul a reiterat

motivele invocate și prin cererea de chemare în judecată, referitoare la

nemotivarea Ordinului nr. 2288 din 26 noiembrie 2009 emis de Ministerul

Sănătății susținând că s-au încălcat flagrant disp. art. 31, alin. (2) din

Constituție, în condițiile în care motivarea reprezintă o obligație generală a

autorității publice, aplicabilă oricărui act administrativ, ori, în speță

ordinul nu cuprinde nici un element de fapt care să creeze posibilitatea

verificării de către instanța de judecată a legalității și temeiniciei actului

emis.

A arătat că, în urma

studierii înscrisurilor depuse la dosar de către intimat o dată cu întâmpinarea

- reiese că la baza emiterii ordinului atacat a stat o plângere penală

formulată împotriva sa de către numita A.A. - director administrativ al

S.C.U.C. "L.Ț." Timișoara - pentru infracțiunea de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor, care nu a fost soluționat definitiv.

Recurentul a reiterat

motivele din cererea de chemare în judecată referitoare la faptul că actul

atacat nu întrunește condițiile prevăzute expres de Legea nr. 554/2004,

condiții care țin de stricta respectare a competențelor autorităților

administrative care emit actul administrativ, ordinul de revocare a sa din

funcția de manager fiind semnat de o persoană necompetentă.

Recurentul, în

criticile sale, se mai referă de asemenea și la nerespectarea prevederilor art.

183

3

, lit. l) și art. 200, alin. (1) și (3) din Legea nr. 95/2006,

în sensul că a fost revocat din funcția de manager în mod abuziv fără ca

pârâtul să fi numit o comisie de evaluare, precum și a celor două hotărâri

judecătorești prin care s-a dispus suspendarea executării actului administrativ

de revocare din funcția de manager de spital până la soluționarea acțiunii în

anularea acestui ordin, respectiv Decizia nr. 3660/2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție și Sentința nr. 346/2009 a Curții de Apel Timișoara.

A mai arătat că,

practic, cele trei ordine de revocare din funcția de manager - Ordinul nr.

891/2008, nr. 1422/2009, respectiv Ordinul nr. 2288/2009 - produc aceleași

efecte, executarea lor conducând la același rezultat, și anume, la revocarea

din funcția de manager și că au fost emise cu încălcarea flagrantă a disp. art.

3 din Ordinul de numire în funcția de manager (Ordinul nr. 2.100 din 16

noiembrie 2009).

A susținut, de

asemenea, că în cauză nu sunt aplicabile prevederile alin. (2

1

) al

art. 178, introdus prin O.U.G. nr. 69/2009 la Legea nr. 95/2006, întrucât

aceste dispoziții nu puteau retroactiva.

În fine, recurentul a

arătat că în Dosarul nr. 1123/59/2009 al Curții de Apel Timișoara, având ca

obiect anularea Ordinului Ministerului Sănătății nr. 1422 din 14 iulie 2009, a

invocat neconstituționalitatea modificării aduse art. 178 alin. (2) din Lege

prin O.U.G nr. 69/2009, însă Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1381 din

26 octombrie 2010, a respins ca devenită inadmisibilă critica de

neconstituționalitate, întrucât prin Legea nr. 91/2010, s-a revenit la situația

anterioară modificării aduse prin O.U.G. nr. 69/2009.

Prin urmare, între

momentul 18 iunie 2009, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 69/2009 și

momentul 26 mai 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 91/2010, s-a aplicat

un tratament discriminatoriu în cazul său, situația care a generat revocarea și

a fundamentat emiterea Ordinului atacat, a dispărut prin intrarea în vigoare a

Legii nr. 91/2010.

În consecință

singurul remediu, în absența posibilității de a se mai constata

neconstituționalitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 69/2009, este admiterea

acțiunii și anularea Ordinului atacat.

II. Considerentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și

dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Reclamantul a

solicitat anularea Ordinului nr. 2288 din 26 noiembrie 2009, act prin care s-a

dispus revocarea acestuia din funcția de manager și încetarea contractului de

management cu 18 zile înainte de expirarea termenului pentru care a fost

încheiat (data de 14 decembrie 2009).

Ordinul nr. 2288/2009

a fost emis ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 183

3

lit. l) și

ale art. 200 alin. (1) și (3) din Legea nr. 95/2006 precum și art. VIII lit. l)

din Contractul de management nr. X/2006.

Potrivit

dispozițiilor art. 183

3

din Legea nr. 95/2006 "Contractul de

management și, respectiv, contractul de administrare încetează în următoarele

situații: l) în cazul în care se constată abateri de la legislația în vigoare

constatate de organele de control și instituțiile abilitate în condițiile

legii;"

De asemenea, prin

O.U.G. nr. 69/2009 a fost introdus în cadrul art. 178 al Legii nr. 95/2006 un

alineat nou, respectiv alin. (2

1

), potrivit căruia pentru spitalele

clinice în care se desfășoară și activitate de învățământ și cercetare

științifică medicală, managerul trebuie să fie cadru universitar sau medic

primar și să fie absolvent al unor cursuri de perfecționare în management sau

management sanitar, agreate de Ministerul Sănătății și stabilite prin ordin al

ministrului sănătății.

Aceste dispoziții

și-au produs efectele de la data legiferării lor, potrivit dispozițiilor art.

II alin. (1) din O.U.G. nr. 69/2009, conform cărora "începând cu data

intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, funcția de manager ...

poate fi exercitată numai de persoana fizică ... care îndeplinește dispozițiile

prezentei ordonanțe de urgență."

Având în vedere că

dispozițiile acestei ordonanțe de urgență s-au aplicat inclusiv managerilor și

managerilor interimari aflați în funcții - chiar de la intrarea în vigoare a

acesteia, și ținând cont că reclamantul era manager al unui spital clinic ce nu

îndeplinea cerințele legale, în mod corect autoritatea pârâtă a procedat la

emiterea ordinului de eliberare din funcție.

Rezultă astfel, că

revocarea reclamantului a fost dispusă în baza unei dispoziții legale care

prevedea necesitatea îndeplinirii unor condiții de studii medicale (art. 183

3

alin. (1) lit. l) din Legea nr. 95/2006 raportat la art. 178 alin. (2

1

)

din aceeași lege), fără a-i fi imputate reclamantului (de profesie inginer)

fapte care să vizeze modul în care și-a desfășurat activitatea.

În consecință, Înalta

Curte apreciază că, în mod corect instanța de fond a respins criticile

reclamantului privind nemotivarea actului administrativ, de vreme ce încetarea

contractului de management s-a produs de drept, în baza unei dispoziții legale,

trimiterea făcută în cuprinsul ordinului de revocare la textul legal incident

fiind suficientă în cauză.

Legat tot de acest

aspect, al pretinsei nemotivări a ordinului de eliberare din funcție, Înalta

Curte reține că neredarea conținutului adreselor DSP Timiș și a Prefectului

Județului Timiș, menționate în ordinul de revocare, nu conduc la concluzia unei

insuficiente motivări întrucât aceste adrese nu au stat la baza emiterii

ordinului atacat, instituțiile menționate sesizându-se doar în privința

studiilor reclamantului.

În ceea ce privește

criticile din recurs, care se referă la faptul că autoritatea pârâtă nu a

înființat o comisie de evaluare a performanțelor sale, Înalta Curte reține că

și sub acest aspect prima instanță s-a pronunțat corespunzător, nefiind

necesară înființarea unei astfel de comisii, revocarea din funcție intervenind

ca urmare a lipsei studiilor medicale, iar nu ca urmare a unor performanțe

scăzute în administrarea spitalului.

Cât privește persoana

semnatară a ordinului contestat, în mod corect Curtea a apreciat că semnarea

unui act administrativ de către secretarul de stat desemnat de ministrul

interimar nu conduce la ideea depășirii competențelor autorităților publice, în

condițiile în care H.G. nr. 1718/2008 privind organizarea și funcționarea

Ministerului Sănătății (în vigoare la data emiterii ordinului contestat),

prevedea la art. 7 alin. (5) și (6) că în îndeplinirea atribuțiilor sale,

ministrul sănătății este ajutat de 3 secretari de stat, ministrul putând, în

cazul în care nu își poate exercita atribuțiile curente, să desemneze prin

ordin un secretar de stat care să exercite aceste atribuții.

Înalta Curte nu va

lua în considerare nici referirea la hotărârile judecătorești prin care s-a

suspendat un ordin anterior de revocare, ori la existența unui litigiu anterior

care a fost determinat de o evaluare negativă a performanțelor sale

profesionale, întrucât acestea nu au relevanță în cauza de față, litigiile

menționate având la bază o altă situație de fapt, în timp ce revocarea s-a

produs ca urmare a modificării Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul

sănătății.

Apărările referitoare

la aplicarea retroactivă a prevederilor alin. (2

1

) art. 178

introduse prin O.U.G. nr. 69/2009, nu pot fi primite, ținând cont de faptul că

la data eliberării din funcție, respectiv 26 noiembrie 2009, dispozițiile

ordonanței erau în vigoare, neavând relevanță împrejurarea că, la data de 26

mai 2010, au fost infirmate prin Legea nr. 91/2010.

În consecință, pentru

considerentele expuse, constatând că nu există motive de modificare ori casare

a hotărârii atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și art.

20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.M. împotriva Sentinței nr. 233 din 25 mai 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 aprilie 2012.

Procesat de GGC - CL