ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1929/2012

Asupra recursului de față: Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată și hotărârea primei instanțe. Prin Acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 613/59/2010, la data de 28 mai 2010 reclamantul A.M. în contradictoriu cu intimatul Ministerul Sănătății Publice, a solicitat anularea Ordinului nr. 2.288 din 26 noiembrie 2009 al Ministrului Sănătății Publice și, pe cale de consecință repunerea în funcția deținută anterior, respectiv aceea de manager al S.C.U.C.

"L.Ț." Timișoara; obligarea intimatului la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în această perioadă (concediu de odihnă, prime, etc.) de la data lipsirii de funcția de manager și până la repunerea efectivă în această funcție iar, în subsidiar, obligarea intimatului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul în această perioadă (concediu de odihnă, prime, etc.) de la data lipsirii de funcția de manager și până la data de 14 decembrie 2009 (data încetării Contractului de management nr. 320 din 14 decembrie 2006, prin ajungere la termen), obligarea intimatului la plata unor daune morale în cuantum de 100.000 Euro, la cursul BNR din ziua plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Motivându-și acțiunea, reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 891 din 14 mai 2008 emis de Ministerul Sănătății a fost revocat din funcția de manager al S.C.U.C. "L.Ț." Timișoara, dispunându-se încetarea înainte de termen a Contractului de management din 14 decembrie 2006 pentru nerealizarea indicatorilor de performanță ai managementului spitalului public. Prin Decizia nr. 3660/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, instanța de judecată, apreciind că s-a făcut dovada cazului bine justificat și a pagubei iminente, a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 891/2008 până la soluționarea în fond, definitivă și irevocabilă, a acțiunii în anularea acestui ordin.

Ca urmare a conținutului dispozitivului deciziei instanței supreme, intimatul, într-o primă fază, a emis Ordinul nr. 1395 din 8 iulie 2009, prin care a fost repus în funcția de manager al Spitalului, pentru ca, apoi, după circa o săptămână - la data de 14 iulie 2009 - a emis un nou ordin a cărui executare a produs aceleași efecte ca și Ordinul nr. 891/2008, și anume, revocarea reclamantului din funcția de manager. Reclamantul a arătat că actul atacat nu a fost motivat, ceea ce constituie o încălcare flagrantă a dispozițiilor art. 31, alin. (2) din Constituție, în condițiile în care motivarea reprezintă o obligație generală a autorității publice. A mai susținut reclamantul că actul atacat nu întrunește condițiile prevăzute expres de Legea nr. 554/2004, condiții care țin de stricta respectare a competențelor autorităților administrative care emit actul administrativ, ordinul de revocare din funcția de manager fiind semnat de o persoană necompetentă.

Totodată, a precizat că actul atacat a fost emis cu încălcarea flagrantă a disp. art. 183 3 lit. l) și art. 200, alin. (1) și (3) din Legea nr. 95/2006 precum și a dispozitivului a două hotărâri judecătorești, respectiv Decizia nr. 3660/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Sentința nr. 346 din 2009 a Curții de Apel Timișoara. Ministerul Sănătății a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de obiect a cererii de repunere în funcția deținută anterior de către reclamant. 1.2. Hotărârea primei instanțe. Prin Sentința nr. 233 din 25 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantului în contencios administrativ formulată de reclamantul A.M.

împotriva pârâtului Ministerul Sănătății Publice București, având ca obiect anularea Ordinului nr. 2288 din 26 noiembrie 2009 emis de pârât, reîncadrarea în funcția deținută și plata despăgubirilor. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente: Între Ministerul Sănătății Publice și reclamantul A.M. a fost încheiat, la data de 14 decembrie 2006, contractul de management al S.C.U.C. "L.Ț." Timișoara, contract încheiat pe o perioadă de 3 ani. Prin Ordinul nr. 2.288 din 26 noiembrie 2009 al Ministrului Sănătății Publice reclamantul a fost revocat din funcție începând cu data de 27 noiembrie 2009, cu aproximativ 2 săptămâni înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat contractul de management.

Revocarea reclamantului a fost dispusă în baza unei dispoziții legale care prevedea necesitatea îndeplinirii unor condiții de studii medicale (art. 183 3 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 95/2006 raportat la art. 178 alin. (2 1 ) din aceeași lege), fără a-i fi imputate reclamantului (de profesie inginer) fapte care să vizeze modul în care și-a desfășurat activitatea, astfel încât nu pot fi reținute susținerile reclamantului cu privire la pretinsa nemotivare a actului de revocare. Cu alte cuvinte, Curtea a apreciat că trimiterea făcută în cuprinsul ordinului de revocare la textul legal incident era suficientă, de vreme ce încetarea contractului de management s-a produs de drept, în baza unei dispoziții legale.

Legat de motivul de nelegalitate invocat de reclamant, respectiv acela al pretinsei nemotivări a ordinului, Curtea a reținut că neredarea conținutului adreselor D.S.P. Timiș și a Prefectului Județului Timiș, menționate în ordinul de revocare, nu conduc la concluzia unei insuficiente motivări întrucât aceste adrese nu au stat la baza emiterii ordinului atacat, instituțiile menționate sesizându-se doar în privința studiilor reclamantului. Având în vedere motivul de revocare menționat în cuprinsul ordinului, Curtea nu a reținut nici susținerea potrivit căreia ar fi trebuit înființată o comisie de evaluare a performanțelor sale, întrucât revocarea s-a produs ca urmare a lipsei studiilor medicale, iar nu ca urmare a unor performanțe scăzute în administrarea spitalului.

Cât privește persoana semnatară a ordinului contestat, Curtea a apreciat că semnarea unui act administrativ de către secretarul de stat desemnat de ministrul interimar nu conduce la ideea depășirii competențelor autorităților publice, în condițiile în care H.G. nr. 1.718/2008 - privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății (în vigoare la data emiterii ordinului contestat), prevedea la art. 7 alin. (5) și (6) că în îndeplinirea atribuțiilor sale, ministrul sănătății este ajutat de 3 secretari de stat, ministrul putând, în cazul în care nu își poate exercita atribuțiile curente, să desemneze prin ordin un secretar de stat care să exercite aceste atribuții.

În plus, chiar și în ipoteza depășirii atribuțiilor unui funcționar public, fapt neprobat în cauză, autoritatea publică poate infirma ori confirma actele astfel emise, ori Ministerul Sănătății prin susținerile sale și-a însușit acest act, astfel încât Curtea nu a reținut nici apărările reclamantului sub aspectul necompetenței funcționarului public ce a semnat ordinul atacat. Cât privește referirea la hotărârile judecătorești prin care s-a suspendat un ordin anterior de revocare, ori la existența unui litigiu anterior care a fost determinat de o evaluare negativă a performanțelor sale profesionale, Curtea a constatat că acestea nu au relevanță în cauza de față, litigiile menționate având la bază o altă situație de fapt, în litigiul de față, revocarea producându-se ca urmare a modificării Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

1.3. Recursul declarat în cauză. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul a solicitat, în principal, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea obligării intimatului să depună la dosarul cauzei toate actele care au stat la emiterea Ordinului nr. 2288 din 26 noiembrie 2009 al ministrului sănătății, inclusiv ordinul de delegare de atribuții emis de ministrul interimar al sănătății. A solicitat, totodată, obligarea intimatului să depună la dosarul cauzei actele care au fost întocmite cu ocazia controlului efectuat la S.C.U.C. "L.Ț" Timișoara precum și punerea în discuție a incidenței prevederilor art. 244 pct. 2 C. proc.

civ., în condițiile în care plângerea penală formulată împotriva sa de către A.A. și care a stat la baza eliberării din funcție nu are o soluție definitivă. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii și anulării Ordinului nr. 2288 din 26 noiembrie 2009, cu consecința obligării intimatului la repunerea în funcția deținută anterior și la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în această perioadă. A solicitat, totodată, obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 100.000 Euro, la cursul BNR din ziua plății efective.

Recurentul a reiterat motivele invocate și prin cererea de chemare în judecată, referitoare la nemotivarea Ordinului nr. 2288 din 26 noiembrie 2009 emis de Ministerul Sănătății susținând că s-au încălcat flagrant disp. art. 31, alin. (2) din Constituție, în condițiile în care motivarea reprezintă o obligație generală a autorității publice, aplicabilă oricărui act administrativ, ori, în speță ordinul nu cuprinde nici un element de fapt care să creeze posibilitatea verificării de către instanța de judecată a legalității și temeiniciei actului emis. A arătat că, în urma studierii înscrisurilor depuse la dosar de către intimat o dată cu întâmpinarea - reiese că la baza emiterii ordinului atacat a stat o plângere penală formulată împotriva sa de către numita A.A.

- director administrativ al S.C.U.C. "L.Ț." Timișoara - pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, care nu a fost soluționat definitiv. Recurentul a reiterat motivele din cererea de chemare în judecată referitoare la faptul că actul atacat nu întrunește condițiile prevăzute expres de Legea nr. 554/2004, condiții care țin de stricta respectare a competențelor autorităților administrative care emit actul administrativ, ordinul de revocare a sa din funcția de manager fiind semnat de o persoană necompetentă.

Recurentul, în criticile sale, se mai referă de asemenea și la nerespectarea prevederilor art. 183 3 , lit. l) și art. 200, alin. (1) și (3) din Legea nr. 95/2006, în sensul că a fost revocat din funcția de manager în mod abuziv fără ca pârâtul să fi numit o comisie de evaluare, precum și a celor două hotărâri judecătorești prin care s-a dispus suspendarea executării actului administrativ de revocare din funcția de manager de spital până la soluționarea acțiunii în anularea acestui ordin, respectiv Decizia nr. 3660/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Sentința nr. 346/2009 a Curții de Apel Timișoara. A mai arătat că, practic, cele trei ordine de revocare din funcția de manager - Ordinul nr. 891/2008, nr. 1422/2009, respectiv Ordinul nr. 2288/2009 - produc aceleași efecte, executarea lor conducând la același rezultat, și anume, la revocarea din funcția de manager și că au fost emise cu încălcarea flagrantă a disp.

art. 3 din Ordinul de numire în funcția de manager (Ordinul nr. 2.100 din 16 noiembrie 2009). A susținut, de asemenea, că în cauză nu sunt aplicabile prevederile alin. (2 1 ) al art. 178, introdus prin O.U.G. nr. 69/2009 la Legea nr. 95/2006, întrucât aceste dispoziții nu puteau retroactiva. În fine, recurentul a arătat că în Dosarul nr. 1123/59/2009 al Curții de Apel Timișoara, având ca obiect anularea Ordinului Ministerului Sănătății nr. 1422 din 14 iulie 2009, a invocat neconstituționalitatea modificării aduse art. 178 alin. (2) din Lege prin O.U.G nr. 69/2009, însă Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1381 din 26 octombrie 2010, a respins ca devenită inadmisibilă critica de neconstituționalitate, întrucât prin Legea nr. 91/2010, s-a revenit la situația anterioară modificării aduse prin O.U.G.

nr. 69/2009. Prin urmare, între momentul 18 iunie 2009, data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 69/2009 și momentul 26 mai 2010, data intrării în vigoare a Legii nr. 91/2010, s-a aplicat un tratament discriminatoriu în cazul său, situația care a generat revocarea și a fundamentat emiterea Ordinului atacat, a dispărut prin intrarea în vigoare a Legii nr. 91/2010. În consecință singurul remediu, în absența posibilității de a se mai constata neconstituționalitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 69/2009, este admiterea acțiunii și anularea Ordinului atacat. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: Reclamantul a solicitat anularea Ordinului nr. 2288 din 26 noiembrie 2009, act prin care s-a dispus revocarea acestuia din funcția de manager și încetarea contractului de management cu 18 zile înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat (data de 14 decembrie 2009). Ordinul nr. 2288/2009 a fost emis ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 183 3 lit. l) și ale art. 200 alin. (1) și (3) din Legea nr. 95/2006 precum și art. VIII lit. l) din Contractul de management nr. X/2006.

Potrivit dispozițiilor art. 183 3 din Legea nr. 95/2006 "Contractul de management și, respectiv, contractul de administrare încetează în următoarele situații: l) în cazul în care se constată abateri de la legislația în vigoare constatate de organele de control și instituțiile abilitate în condițiile legii;" De asemenea, prin O.U.G. nr. 69/2009 a fost introdus în cadrul art. 178 al Legii nr. 95/2006 un alineat nou, respectiv alin. (2 1 ), potrivit căruia pentru spitalele clinice în care se desfășoară și activitate de învățământ și cercetare științifică medicală, managerul trebuie să fie cadru universitar sau medic primar și să fie absolvent al unor cursuri de perfecționare în management sau management sanitar, agreate de Ministerul Sănătății și stabilite prin ordin al ministrului sănătății.

Aceste dispoziții și-au produs efectele de la data legiferării lor, potrivit dispozițiilor art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 69/2009, conform cărora "începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, funcția de manager ... poate fi exercitată numai de persoana fizică ... care îndeplinește dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență." Având în vedere că dispozițiile acestei ordonanțe de urgență s-au aplicat inclusiv managerilor și managerilor interimari aflați în funcții - chiar de la intrarea în vigoare a acesteia, și ținând cont că reclamantul era manager al unui spital clinic ce nu îndeplinea cerințele legale, în mod corect autoritatea pârâtă a procedat la emiterea ordinului de eliberare din funcție.

Rezultă astfel, că revocarea reclamantului a fost dispusă în baza unei dispoziții legale care prevedea necesitatea îndeplinirii unor condiții de studii medicale (art. 183 3 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 95/2006 raportat la art. 178 alin. (2 1 ) din aceeași lege), fără a-i fi imputate reclamantului (de profesie inginer) fapte care să vizeze modul în care și-a desfășurat activitatea. În consecință, Înalta Curte apreciază că, în mod corect instanța de fond a respins criticile reclamantului privind nemotivarea actului administrativ, de vreme ce încetarea contractului de management s-a produs de drept, în baza unei dispoziții legale, trimiterea făcută în cuprinsul ordinului de revocare la textul legal incident fiind suficientă în cauză.

Legat tot de acest aspect, al pretinsei nemotivări a ordinului de eliberare din funcție, Înalta Curte reține că neredarea conținutului adreselor DSP Timiș și a Prefectului Județului Timiș, menționate în ordinul de revocare, nu conduc la concluzia unei insuficiente motivări întrucât aceste adrese nu au stat la baza emiterii ordinului atacat, instituțiile menționate sesizându-se doar în privința studiilor reclamantului. În ceea ce privește criticile din recurs, care se referă la faptul că autoritatea pârâtă nu a înființat o comisie de evaluare a performanțelor sale, Înalta Curte reține că și sub acest aspect prima instanță s-a pronunțat corespunzător, nefiind necesară înființarea unei astfel de comisii, revocarea din funcție intervenind ca urmare a lipsei studiilor medicale, iar nu ca urmare a unor performanțe scăzute în administrarea spitalului.

Cât privește persoana semnatară a ordinului contestat, în mod corect Curtea a apreciat că semnarea unui act administrativ de către secretarul de stat desemnat de ministrul interimar nu conduce la ideea depășirii competențelor autorităților publice, în condițiile în care H.G. nr. 1718/2008 privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății (în vigoare la data emiterii ordinului contestat), prevedea la art. 7 alin. (5) și (6) că în îndeplinirea atribuțiilor sale, ministrul sănătății este ajutat de 3 secretari de stat, ministrul putând, în cazul în care nu își poate exercita atribuțiile curente, să desemneze prin ordin un secretar de stat care să exercite aceste atribuții.

Înalta Curte nu va lua în considerare nici referirea la hotărârile judecătorești prin care s-a suspendat un ordin anterior de revocare, ori la existența unui litigiu anterior care a fost determinat de o evaluare negativă a performanțelor sale profesionale, întrucât acestea nu au relevanță în cauza de față, litigiile menționate având la bază o altă situație de fapt, în timp ce revocarea s-a produs ca urmare a modificării Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Apărările referitoare la aplicarea retroactivă a prevederilor alin. (2 1 ) art. 178 introduse prin O.U.G. nr. 69/2009, nu pot fi primite, ținând cont de faptul că la data eliberării din funcție, respectiv 26 noiembrie 2009, dispozițiile ordonanței erau în vigoare, neavând relevanță împrejurarea că, la data de 26 mai 2010, au fost infirmate prin Legea nr. 91/2010.

În consecință, pentru considerentele expuse, constatând că nu există motive de modificare ori casare a hotărârii atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.M. împotriva Sentinței nr. 233 din 25 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2012. Procesat de GGC - CL