ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4736/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 143 din 10 martie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul V.G.F. în contradictoriu

cu pârâții Ministerul Sănătății și S.B. și a dispus anularea Ordinului din 29

octombrie 2009, emis de pârâtul persoană juridică, reintegrarea reclamantului pe

funcția publică deținută anterior, de manager interimar la Spitalul Municipal Lugoj

și a obligat pârâtul la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite începând

cu data expirării concediului medical și până la reintegrarea respectivă precum

și la plata unor daune morale, în cuantum de 5.000 RON; totodată, a fost respinsă

acțiunea precizată față de pârâtul S.B. pe excepția lipsei procedurii prealabile.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Potrivit probelor dosarului,

reclamantul a fost eliberat din funcția de manager interimar al Spitalului Municipal

Lugoj, începând cu data de 29 octombrie 2009, prin Ordinul din 29 octombrie 2009

emis de pârâtul Ministerul Sănătății, în temeiul Titlului VII - „Spitale”, din Legea

nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și în baza H.G. nr. 1718/2008

privind organizarea și funcționarea Ministerului Sănătății.

Potrivit certificatelor

medicale depuse la dosar, reclamantul s-a aflat în concediu medical în perioada

2 octombrie 2009 - 8 decembrie 2009. Ordinul atacat de reclamant a fost emis la

data de 29 octombrie 2009, deci în perioada de concediu medical a acestuia, ceea

ce, în opinia instanței de fond, contravine prevederilor art. 60 alin. (1) lit.

a) C. muncii care interzic încetarea raporturilor de muncă ale angajatului când

acesta se află în incapacitate de muncă datorată concediului medical.

Față de această situație

de fapt, instanța de fond a constatat că ordinul emis de pârât este lovit de nulitate

și a dispus restabilirii situației anterioare emiterii ordinului, prin obligarea

pârâtului la reintegrarea reclamantului pe funcția deținută anterior de manager

interimar al Spitalului Municipal Lugoj și prin acordarea drepturilor salariale

de la data expirării concediului medical și până la reintegrarea acestuia.

Totodată, instanța de

fond a mai reținut că ordinul contestat nu îndeplinește nici cerința legală a motivării

actului administrativ, în fapt și în drept, pentru că, din conținutul acestuia nu

rezultă considerentele de fapt și de drept care au dus la emiterea ordinului, ceea

ce încalcă dreptul la apărare al reclamantului și de asemenea împiedică controlul

judiciar al instanței asupra măsurii luate, atât timp cât nu se cunosc motivele

care au generat emiterea actului contestat.

De asemenea, judecătorul

fondului a considerat că, prin modul abuziv în care a emis ordinul contestat, pârâtul

a creat un prejudiciu moral reclamantului, în condițiile în care a dispus revocarea

acestuia în perioada în care acesta se afla în incapacitate de muncă datorată unor

afecțiuni ale sănătății și nici nu a comunicat acestuia care sunt motivele eliberării

din funcție, așa încât a apreciat ca fiind justificată cererea de acordare a daunelor

morale.

În ceea ce privește acțiunea

precizată față de pârâtul S.B., pentru anularea Ordinului din 29 octombrie 2009

prin care acesta a fost numit în funcția deținută de reclamant, Curtea a constatat

că nu s-a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, așa că această cerere a fost respinsă pe excepția inadmisibilității.

Împotriva sentinței

nr. 143 din 10 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătății, invocând motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs invocate recurentul-pârât a susținut, în esență că instanța de fond a

analizat cauza fără a ține cont de următoarele aspecte:

În primul rând, susține

recurentul-pârât, că prin Ordinul din 26 mai 2009 reclamantul a fost numit, prin

voința unilaterală a Ministrului Sănătății, în funcția de manager interimar. Așadar,

instanța ar fi trebuit să verifice și care au fost motivele de fapt și de drept

care au justificat numirea reclamantului în funcția de manager interimar prin Ordinul

din 26 mai 2009 până la revocarea unilaterală din funcție de către Ministrul Sănătății.

În al doilea rând, mai

arată recurentul-pârât că, în conformitate cu dispozițiile art. 4 din Ordinul

nr. 1035/2009 reclamantului îi erau aplicabile și dispozițiile Ordinului nr. 1836/2007

privind atribuțiile managerului interimar, conform cărora, avea obligația de a propune

un înlocuitor pentru perioada când nu se afla în spital; în concluzie managerul

interimar nu și-a îndeplinit obligația de a întreprinde diligențele necesare înștiințării

Ministerului Sănătății cu privire la apariția stării sale de incapacitate temporară

de boală, stare ce presupunea lipsa sa din spital.

În al treilea rând, se

mai susține că mandatul acordat de Ministrul Sănătății de manager interimar a fost

emis în baza unei legi speciale, respectiv Legea nr. 95/2006 și nu în baza C. muncii,

lege care de altfel nici nu reglementează această materie a mandatului special.

În concluzie, în opinia recurentului-pârât, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile

legale reținute în mod eronat de instanța de fond.

În ceea ce privește acordarea

daunelor morale, mai arată recurentul-pârât că instanța de fond a reținut numai

că prin luarea măsurii de retragere a mandatului special în perioada în care reclamantul

se afla în concediul medical s-a creat un prejudiciul moral acestuia fără însă a

aduce un alt argument. Instanța nu justifică motivarea care a condus la acordarea

daunelor morale și nici reclamantul nu a justificat și dovedit în ce constă prejudiciul

moral.

de recurs

Examinând hotărârea atacată

prin prisma criticilor recurenților ce pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a apărărilor formulate și raportat

la prevederile legale incidente, dar și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat, în cauză, nu este fondat,

în considerarea celor în continuare arătate.

În ceea ce privește motivul

întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

acesta nu poate fi primit, în condițiile în care recurenta-reclamantă, s-a limitat

l-a invocarea în termeni generali a acestui motiv de nelegalitate fără a preciza

care sunt, în concret, aspectele care i-au format convingerea că instanța de fond

a interpretat greșit actul juridic dedus judecății sau a schimbat natura ori înțelesul

acestuia, atunci când a constatat legalitatea ordinului contestat de intimatul-reclamant.

Înalta Curte urmează a

înlătura și criticile referitoare la nelegalitatea soluției pronunțate de Curtea

de Apel, care se circumscriu motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., constatând că în mod corect instanța de fond, constatând că actul administrativ

atacat în cauză a fost emis în perioada în care intimatul-reclamant se afla în concediul

medical, dovedit în cauză, a stabilit în mod corect caracterul abuziv, vătămător

pentru reclamant al actului atacat.

Astfel, Înalta Curte,

constată că prima critică formulată de recurentul-pârât, referitoare la motivarea

ordinului contestat prin raportate la modul de motivare al ordinului de numire nu

poate fi reținută, invocând, în acest context, doar principiul disponibilității

acțiunii civile, și reamintind că prin acțiunea dedusă prezentei judecăți, este

supus controlului de legalitate Ordinului din 29 octombrie 2009 prin care intimatul-reclamant

a fost revocat din funcția de manager interimar al Spitalului Municipal Lugoj și

nu ordinul prin care acesta a fost numit în funcția din care a fost revocat, ordin

a cărui legalitate nu poate fi cercetată nici măcar incidental.

De asemenea, Înalta Curte

va înlătura și cea de-a doua critică referitoare la încălcarea dispozițiilor

art. 2 pct. 52 din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 1836 din 23 octombrie 2007

pentru stabilirea atribuțiilor managerului interimar al spitalului public, în condițiile

în care, la dosarul cauzei se află dispoziția din 2 octombrie 2009 prin care se

dovedește îndeplinirea acestei obligații legale.

Totodată, va fi înlăturată

și critica referitoare la neaplicarea în cauză a C. muncii, față de împrejurarea

că acest act normativ se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi

speciale, în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii [art.

1 alin. (2) C. muncii]. Așadar, chiar dacă intimatul-reclamant a fost numit manager

interimar al Spitalului Municipal Lugoș, în temeiul art. 178 alin. (3) Teza finală

din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, dispozițiile art. 60

alin. (1) lit. c) C. muncii, sunt incidente, în condițiile în care, actul normativ

special nu conține dispoziții contrare în materia încetării raporturilor de muncă.

Urmează a fi respinsă

și critica referitoare la admiterea cererii privind plata daunelor morale, în cauză,

fiind îndeplinirii cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale,

prevăzute de art. 998-999 C. civ. în persoana recurentului-pârât.

Astfel, Înalta Curte constată

că în mod corect instanța de fond a obligat recurentul-pârât la plata sumei de 5.000

RON, cu titlu de daune morale, în condițiile în care, caracterul abuziv al ordinului

de revocare din funcția de manager interimar în perioada incapacității sale temporare

de muncă, face previzibil prejudiciul moral suferit de acesta, nefiind nevoie de

alte dovezi care să justifice obligația de reparație reținută în sarcina recurentului-pârât.

Toate considerentele expuse,

converg către concluzia că, în raport cu probele administrate în cauză, soluția

de admitere a cererii reclamantului, pronunțată de instanța de fond este temeinică

și legală, motiv pentru care urmează a fi înlăturate toate criticile formulate de

recurentele-pârâte.

În consecință, față de

considerentele expuse, recursul urmează a fi respins, ca nefondat, potrivit

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Sănătății împotriva sentinței nr. 143 din 10 martie 2010 a Curții

de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 noiembrie 2010.