ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4966/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

a. Cererea de chemare

în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara, reclamantul B.F.

a chemat în judecată pe pârâtul

Ministerul Sănătății Publice

, solicitând

anularea

în tot a Ordinului din 30 octombrie 2009, emis de către Ministerul Sănătății

Publice prin ministrul interimar al Sănătății Publice A.V., obligarea

Ministerului Sănătății, la plata de daune materiale reprezentând plata efectivă

a salariilor de la data revocării din funcția de manager interimar și până la

soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei dedusă judecații.

În motivare, reclamantul a arătat că și-a

îndeplinit

întrutotul și cu bună credință atribuțiile născute în sarcina sa așa cum sunt

ele prevăzute în cuprinsul - privind atribuțiile managerului interimar.

A precizat că nu au

fost îndeplinite condițiile pentru revocarea din funcția de manager, că ordinul

nu este motivat, ceea ce constituie cauză de nulitate a acestuia.

S-a mai arătat că

potrivit O.U.G. nr. 93/2008 și O.U.G. nr. 69/2009 ministrul sănătății numește

prin ordin un manager interimar până la ocuparea prin concurs a postului de manager,

ori în cauză nu se regăsește situația respectivă, în sensul că nu a fost

organizat concurs pentru ocuparea funcției, motiv pentru care ordinul este

nelegal.

b. Întâmpinarea

formulată în cauză

Pârâtul Ministerul

Sănătății Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepția

inadmisibilității cererii.

Pe fond, s-a arătat

că acțiunea este neîntemeiată, că reclamantul a fost numit temporar pe postul

de manager de spital, că prerogativa prelungirii mandatului aparține

ministrului.

c. Soluția instanței

de fond

Prin sentința nr. 98

din 16 februarie 2010 Curtea de Apel Timișoara a admis în parte acțiunea formulată

de reclamantul B.F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății Publice,

a anulat Ordinul din 30 octombrie 2009 emis de pârâtul Ministerul Sănătății

Publice, a dispus reintegrarea reclamantului B.F. în funcția de manager

interimar, conform ordinului de numire în funcție din 19 mai 2009 emis de pârâtul

Ministerul Sănătății Publice, a obligat pârâtul Ministerul Sănătății Publice să

plătească reclamantului despăgubirile materiale constând în salariile ce se

cuveneau acestuia de la data revocării din funcție și până la soluționarea

irevocabilă a cauzei, a respins în rest acțiunea precizată cu privire la

reintegrarea în funcție până la ocuparea prin concurs a postului de manager și

a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.210,3 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată reprezentând onorar avocat parțial și taxă judiciară de

timbru.

d. Motivarea soluției

Pentru a pronunța

această sentință prima instanță a reținut că Ordinul de revocare din funcție

nu conține referiri la motivul pentru care s-a dispus măsura eliberării

reclamantului din funcție.

În

acest context, instanța a apreciat că reclamantul

nu are cunoștință de motivele invocate de

către ministru în cuprinsul ordinului de revocare și nici nu are posibilitatea

de a formula vreo apărare.

În lipsa motivării

explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului

respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate examina motivele care

au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură. Absența

acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, întrucât

lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative.

Instanța a subliniat

că art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră

„dreptul la bună administrare”. Conform alin. (1) și (2) din acest art., (1)

„orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de

un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea

instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii;

Acest drept include

în principal obligația administrației de a-și motiva deciziile.

Date fiind aceste

obligații, instanța a apreciat că absența motivării actului administrativ

atacat constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la

o bună administrare și a încălcare a obligației constituționale a autorităților

administrative de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor

de interes personal ale acestora.

De asemenea, s-a mai

avut în vedere de judecătorul fondului că la dosarul cauzei nu există nici un

înscris prin care să se dovedească că postul ocupat de reclamant în calitate de

manager interimar a Spitalului Județean de Urgență Reșița ar fi fost ocupat

prin concurs de către o altă persoană.

S-a mai apreciat că

în condițiile în care prin contractul de management, reclamantul avea dreptul

la un salariu de care este lipsit prin revocarea sa din funcție, sunt aplicabile

prevederile art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în raport cu această reglementare, se impune

respectarea principiului legalității în cazul lipsirii unei persoane de

proprietatea sa, inclusiv în cazul în care este vorba despre o creanță contra

statului, creanță căreia acesta i-a pus capăt printr-o intervenție legislativă

care a rupt echilibrul contractual.

a. Motivele de recurs

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătății.

În motivarea recursului

s-a susținut că reclamantul a ocupat funcția de manager o perioadă de aproape 6

luni, iar menținerea în funcție peste această perioadă conduce la nesocotirea

prevederilor art. 200 alin. (5) și art. 179 alin. (5) din Legea nr. 95/2006.

S-a arătat că ordinul

de revocare este legal, cu respectarea prerogativelor legale ale ministrului

sănătății și că potrivit art. 1 din Ordinul nr. 1799/2009, putea fi revocat de

ministrul sănătății.

b. Analiza motivelor

de recurs

Înalta Curte

examinând motivele de recurs, probele cauzei, legislația aplicabilă reține că

recursul este fondat, potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare.

Reclamantul intimat B.F.

a fost numit în funcția de manager interimar al Spitalului de urgență Reșița

prin Ordinul din 19 mai 2009.

Potrivit art. 1 din

Ordinul nr. 984/2009 numirea s-a dispus începând cu data de 18 mai 2009 până la

revocarea unilaterală din funcție de către ministrul sănătății sau până la

ocuparea postului prin concurs.

Față de conținutul art.

1 din Ordinul nr. 984/2009 rezultă că reclamantul a acceptat numirea în

condițiile impuse prin ordin, cu privire la durata mandatului.

Încă prin actul de

numire pe postul de manager de spital s-a stabilit durata contractului, sub

cele două condiții alternative.

Astfel, reclamantul

urma să dețină funcția respectivă fie, până la revocarea unilaterală, fie, până

la ocuparea postului prin concurs.

Dacă reclamantul nu

ar fi fost de acord cu conținutul actului de numire, în ceea ce privește durata

mandatului, acesta ar fi avut posibilitatea să nu exercite mandatul respectiv,

adică să nu pună în executare Ordinul nr. 984/2009, care se constituie într-un

tot unitar, atât sub aspectul modului de numire, de exercitare a funcției și de

retragere, de revocare a acesteia.

În raport de

acceptarea ordinului de numire, în condițiile stabilite de emitent se constată

că Ordinul de eliberare din funcție nr. 1995/2009, care formează obiectul

prezentei analize judiciare nu se impunea a fi motivat.

În speța de față

anularea ordinului pentru nemotivare apare ca o cerință excesivă.

Dreptul la o bună

administrare reglementat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a

Uniunii Europene include, așa cum a arătat judecătorul fondului, și obligația

administrației de a-și motiva deciziile.

Acest drept face

parte din categoria „Drepturile cetățenilor” și a fost instituit pentru a

proteja persoanele de eventualul exces de putere al administrațiilor, pentru ca

acestea să beneficieze de un tratament imparțial și echitabil din partea

instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii dar și al statelor

membre ale Uniunii care aplică dreptul Uniunii.

Ori, în cauza

prezentă nu se pune în discuție aplicarea principiilor și scopurilor enunțate

în art. 41 din Cartă, pentru că așa cum s-a explicat în precedent, chiar

reclamantul intimat a acceptat cu ocazia numirii sale, ca autoritatea care l-a

numit să-l revocare oricând, chiar fără culpă și mai înainte de ocuparea

postului respectiv prin concurs.

Așa fiind, teoretic

motivarea instanței de fond corespunde exigențelor Cartei Drepturilor

Fundamentale a Uniunii Europene, numai că speța necesita o analiză concretă, în

cadrul căreia trebuia să se aibă în vedere circumstanțele concrete ale

litigiului, respectiv modul în care s-a inițiat și executat raportul juridic de

funcție.

Având în vedere

probele cauzei analizate în această decizie se constată că motivele de recurs

sunt fondate, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. și 304

1

C.

proc. civ., recursul se va admite, se va modifica sentința atacată în sensul că

se va respinge acțiunea reclamantului B.F., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Ministerul Sănătății împotriva sentinței civile nr. 98 din 16

februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului B.F., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2010.