ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3495/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 245/F-CONT din 3 noiembrie

2010 Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, a dispus următoarele:

- a respins excepția neîndeplinirii

procedurii prealabile, formulată de pârâtul Guvernul României;

- a respins acțiunea

formulată de reclamanții

B.M., B.C.D., B.I., C.A.M., C.I., C.A., A.C., M.F.C., N.M., N.C., O.F., P.C., P.M.,

în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Economiei, Comerțului

și Mediului de Afaceri și Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie;

- a respins cererea de

intervenție formulată de C.G., D.G., D.I.C., R.M. și S.C.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția

neîndeplinirii procedurii prealabile, ridicată de pârâtul Guvernul României, instanța

a reținut că în cauză, în pofida susținerilor pârâtului, a fost efectuată procedura

prealabilă obligatorie, prevăzută de lege, așa cum rezultă din conținutul actelor

depuse la dosar și, prin urmare, a respins excepția ca neîntemeiată.

În privința excepției

lipsei calității procesuale a reclamanților de a formula acțiunea, instanța a apreciat

odată cu fondul, în sensul că se impune respingerea acesteia în raport de următoarele

considerente:

Instanța a reținut că,

potrivit art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 49/1997, modificată și completată prin

O.G. nr. 55/2003, salariații SNP P. SA au dreptul să achiziționeze acțiuni ale societății

până la limita de 8% din capitalul social, același preț cu cel cu care se vor vinde

acțiunile în cadrul procesului de privatizare, iar cota procentuală ce urmează a

fi achiziționată și momentele la care se va realiza această acțiune, vor fi stabilite

prin hotărârea guvernului.

Instanța a apreciat că

reclamanții au considerat greșit că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru sesizarea instanței de contencios

administrativ, deoarece pe calea contenciosului administrativ nu se poate pretinde

autorității publice o anumită conduită generală sau adoptarea unui anumit act normativ,

pentru că în acest mod ar avea loc o imixtiune nepermisă în activitatea executivului,

încălcându-se principiul separației și echilibrului puterilor în stat, prevăzut

de art. 1 alin. (4) din Constituție.

S-a mai reținut că prin

art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 49/1997, așa cum a fost modificată și completată

prin O.G. nr. 55/2003, a fost conferit dreptul discreționar al guvernului de a decide

inclusiv momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către salariații

SNP P. SA, așa că, instanța nu poate dispune executarea unei obligații de reglementare

subrogându-se în atribuțiile puterii executive, concluzie care se impune și în raport

de dispozițiile art. 4

1

din O.U.G. nr. 88/1997, care prevăd că Guvernul

asigură înfăptuirea politicii de privatizare, ia măsuri obligatorii pentru accelerarea

și finalizarea procesului de privatizare și răspunde în fața Parlamentului pentru

îndeplinirea acestor obligații.

În concluzie, față de

cele arătate, instanța a respins acțiunea și cererea de intervenție.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs reclamanții

B.M., B.C.D., B.I., C.A.M., C.I., C.A., A.C., M.F.C., N.M.,

N.C., O.F., P.C., P.M. și intervenienții C.G., D.G., D.I.C., R.M. și S.C., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului,

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ., se arată că hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii.

Se arată astfel că instanța

de fond în mod greșit a apreciat că „deoarece pe calea contenciosului administrativ

nu se poate pretinde autorității publice o anumită conduită generală sau adoptarea

unui anumit act normativ, pentru că în acest mod ar avea loc o imixtiune nepermisă

în activitatea executivului, încălcându-se principiul separației și echilibrului

puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituție”.

Recurenții arată că este

adevărat că instanțele nu se pot subroga în rolul și atributele executivului, dar

- în măsura în care doar așa se realizează respectarea drepturilor și intereselor

legitime ale persoanelor - pot dispune ca executivul să adopte actele administrative

necesare pentru punerea în aplicare a legii.

Mai arată recurenții că,

dacă s-ar accepta motivarea instanței, conform căreia termenul limită pentru adoptarea

hotărârii Guvernului este lăsat la totala și neverificabila opțiune a Guvernului,

aceasta ar însemna ca actele normative să fie lipsite în realitate de eficiență,

ar însemna ca legea să nu se aplice. Or, legea nu poate fi interpretată decât în

sensul în care se aplică, iar nu în sensul în care textul este inutil.

Recurenții arată că a

aprecia că instanța de contencios administrativ nu este competentă să soluționeze

cererea persoanei vătămate într-un drept legitim, de refuzul autorității publice,

fie el și Guvernul României, de a duce la îndeplinire o obligație ce este stabilită

într-un act normativ, nu ar face altceva decât să încalce dispozițiile prevăzute

de art. 21 și 52 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Se subliniază de către

recurenți că motivarea instanței de fond conduce efectiv la negarea unui drept recunoscut

prin lege, drept care ar fi lipsit de substanță dacă se acceptă ideea termenului

sine die pentru adoptarea hotărârii de Guvern, precum și faptul că hotărârea primei

instanțe este nelegală și pentru că este nefondată aprecierea judecătorului referitoare

la dreptul discreționar al Guvernului de a decide inclusiv momentele la care se

va realiza achiziționarea acțiunilor de către salariații SNP P. SA, ținând cont

de trecerea unui termen suficient de mare, din anul 2003 și până în prezent, pentru

ca Guvernul României să pună în aplicare actul normativ adoptat de el însuși în

temeiul delegării legislative.

Se mai arată în motivele

de recurs faptul că recurenții nu au solicitat primei instanțe o subrogare în drepturile

Guvernului, în atribuțiile acestuia, ci au solicitat instanței să oblige Guvernul

să adopte o hotărâre care să corespundă cerințelor imperative ale textelor legale

ce reglementează privatizarea SNP P. SA, lăsând acestui organ administrativ marja

de apreciere asupra conținutului hotărârii.

Apreciază astfel recurenții

că instanța de fond în mod greșit a respins acțiunea și cererea de intervenție față

de pârâtele Guvernul României, Ministerul Economiei Comerțului și Mediului de Afaceri

și Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie, deoarece acești

pârâți au obligații anume stabilite de lege, referitor la cererea reclamanților.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

Astfel, Înalta Curte are

în vedere faptul că prin art. 5 pct. 2 din O.G. nr. 55/2003 privind unele măsuri

pentru derularea procesului de privatizare a SNP P. SA București (…), a fost modificată

O.U.G. nr. 49/1997 privind înființarea SNP P. SA, aprobată prin Legea nr. 70/1998,

în sensul că art. 9 din Anexa 1 a căpătat următorul cuprins: „Acțiunile societății

comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege. Societatea comercială

va ține evidența acțiunilor și acționarilor în Registrul acționarilor, deschis și

operat conform prevederilor legale în vigoare. Salariații SNP P. SA București au

dreptul să achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul

social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare.

Cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele la care

se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre

a Guvernului”.

În formularea anterioară,

art. 9 – Acțiunile – din Anexa 1 – Statutul SNP P. SA București, avea următorul

conținut: „Acțiunile nominative ale societății comerciale vor cuprinde toate elementele

prevăzute de lege. Acțiunile vor purta timbrul sec al societății comerciale și semnătura

a doi administratori. Societatea comercială va ține evidența acțiunilor într-un

registru numerotate, sigilat și parafat de către președintele consiliului de administrație,

registru care se păstrează la sediul acesteia. Persoanele fizice sau juridice, române

și străine, vor putea deține acțiuni ale SNP P. SA București, fără însă a se afecta

poziția statului de acționar majoritar. Salariații SNP P. SA București au drept

de preemțiune pentru cumpărarea de acțiuni ale societății comerciale la valoarea

nominală a acestora până la concurența limitei de 10% din capitalul social”.

Deci, cu alte cuvinte,

prin O.G. nr. 55/2003, „dreptul de preemțiune la cumpărarea de acțiuni ale societății

la valoarea nominală a acestora până la concurența limitei de 10% din capitalul

social” a fost transformat în „dreptul să achiziționeze acțiuni ale societății până

la limita de 8% din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile

în cadrul procesului de privatizare”.

Dar, în timp ce dreptul

salariaților reclamanți a fost consacrat de legiuitor în mod incontestabil, același

legiuitor a înțeles să confere Guvernului un drept de apreciere exclusiv în ceea

ce privește „cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele

la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia (care) vor fi stabilite

prin hotărâre (…)”.

Instanța de recurs constată

că autoritatea recurentă nu se află în situația unui refuz nejustificat de emitere

a unui act administrativ prin care să organizeze executarea și să execute în concret

dispozițiile art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, așa cum au fost modificate

prin art. 5 pct. 2 din O.G. nr. 55/2003, ci se află în exercitarea unui drept de

apreciere care i-a fost conferit de legiuitor într-o marjă cu limite foarte largi.

În mod corect a reținut

instanța de fond faptul că pe calea contenciosului administrativ nu se poate pretinde

autorității publice o anumită conduită generală sau adoptarea unui anumit act normativ,

pentru că în acest mod ar avea loc o imixtiune nepermisă în activitatea executivului,

încălcându-se principiul separației și echilibrului puterilor în stat, prevăzut

de art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și faptul că instanța nu poate dispune

executarea unei obligații de reglementare subrogându-se în atribuțiile puterii executive,

concluzie care se impune și în raport de dispozițiile art. 4

1

din O.U.G.

nr. 88/1997, care prevăd că Guvernul asigură înfăptuirea politicii de privatizare,

ia măsuri obligatorii pentru accelerarea și finalizarea procesului de privatizare

și răspunde în fața Parlamentului pentru îndeplinirea acestor obligații.

La pronunțarea prezentei

decizii

,

în realizarea rolului constituțional ce revine Jurisdicției Supreme de a asigura

interpretarea și aplicarea unitară a legii prin promovarea unei jurisprudențe unitare,

ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, care este prevăzut

implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și

care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (C.E.D.O.,

Decizia din 06 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39),

Înalta Curte are în vedere practica sa unitară anterioară, reprezentată de decizia

nr. 5463 din 02 decembrie 2009, decizia nr. 2757 din 26 mai 2010 și decizia nr.

4635 din 28 octombrie 2010.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de B.M., B.C.D., B.I., C.A.M., C.I., C.A., A.C., M.F.C., N.M., N.C., O.F., P.C.,

P.M., C.G., D.G., D.I.C., R.M. și S.C., împotriva sentinței civile nr. 245/F-CONT

din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 iunie 2011.