ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5134/2011

Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată sub nr. 3894/101/2010 pe rolul Tribunalului Mehedinți, reclamantul T.D.N. a formulat, în contradictoriu cu pârâta C.N.P.R. SA București, contestație împotriva Deciziei înregistrată la Oficiul Județean Poștal Mehedinți din 1 martie 2010 emisă de C.N.P.R. SA, prin care s-a dispus încetarea contractului de management privind numirea reclamantului în funcția de director adjunct. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost numit în funcția de director adjunct la O.J.P. Mehedinți începând cu data de 10 august 2009 conform deciziei din 10 august 2009 și a contractului de management din 10 august 2009. A mai precizat că în perioada 1 martie 2010-19 aprilie 2010 s-a aflat în concediu medical, iar la data de 21 aprilie 2010 când s-a prezentat la serviciu i s-a comunicat că a fost eliberat din funcție, fără a-i fi prezentata sau comunicata vreo decizie in acest sens. Reclamantul s-a adresat pârâtei, în scris, prin contestația din 26 aprilie 2010 solicitând să i se comunice decizia de eliberare din funcție și să se dispună anularea acesteia, iar prin adresa din 30 aprilie 2010 nu i-a fost comunicata decizia de eliberare din funcție. Pârâta C.N.P.R. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației formulate de reclamant ca neîntemeiată întrucât nu este o decizie de eliberare din funcție, cum în mod greșit susține reclamantul. Acest act constată doar încetarea raporturilor juridice, fiind emis în aplicarea legii. Prin sentința nr. 568 din 11 iunie 2010, Tribunalul Mehedinți a declinat competenta de soluționare a cauzei in favoarea Curții de Apel Craiova. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că raporturile de serviciu ale reclamantului au fost stabilite cu autoritatea centrala, respectiv C.N.P.R. SA București, reprezentata prin directorul general V.M., aceeași autoritate centrală, reprezentată prin directorul general T.G.B., dispunând încetarea raporturilor de serviciu. Decizia din 1 martie 2010 emisa de directorul general C.N.P.R. SA București, modificata prin Decizia nr. 128 din 1 martie 2010. Ca atare, s-a concluzionat ca reclamantul contestă un act emis de o autoritate centrală, iar litigiile legate de acesta sunt de competenta Curții de apel admițându-se excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mehedinți, invocată din oficiu și, în baza dispozițiile art. 3 pct. 1 raportat la art. 158 din C. proc. civ. s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal. La Curtea de Apel Craiova cauza a fost înregistrată sub nr. 2283/54/2010, iar la termenul de la data de 13 octombrie 2010 reclamantul a precizat cererea în sensul anularii deciziei din 1 martie 2010 și a deciziei din 1 martie 2010 emise de C.N.P.R. SA, prin care s-a dispus încetarea contractului de management, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariate, repunerea in funcția avuta înainte de emiterea deciziilor contestate și respectarea de către parata a deciziei din 10 august 2010. Sub un prim aspect, reclamantul a criticat deciziile pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 74 din C. mun., în sensul că nu conțin motivele care determină concedierea, durata preavizului, criteriile de stabilire a ordinii de priorități [conform art. 69 alin. (2) lit. d], lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate și termenul în care salariații urmează sa opteze pentru a ocupa un loc de munca vacant. De asemenea, nu au fost respectate prevederile art. 73 din C. mun., în sensul acordării unui preaviz obligatoriu, precum și prevederile art. 60 alin. (1) lit. a) din C. mun., încetarea contractului fiind dispusa in perioada incapacității temporare de munca stabilita prin certificat medical. Pe de alta parte, deciziile atacate încalcă și prevederile art. 75 din C. mun., care prevede că decizia de concediere produce efecte de la data comunicării, încetarea contractului de management dispunându-se cu data de 1 martie 2010, data la care reclamantul se afla in concediu medical.

Hotararea instanței de fond Prin sentinta nr. 44 din 2 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea, astfel cum a fost precizata, formulată de reclamantul T.D.N. în contradictoriu cu pârâta C.N.P.R. SA.

Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formarii convingerii instanței Contrar susținerilor reclamantului, Curtea a constatat ca reclamantul a fost numit în funcția de director coordonator adjunct in cadrul Direcției Regionale de Poșta Craiova, Oficiul Județean de Poșta Mehedinți prin Decizia din 10 august 2009 emisa de C.N.P.R. SA, în temeiul art. 3 alin. (3), (4), (5), (6)-(10) și alin. (12) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice. Prin O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 264/22.04.2009, au fost eliminate din categoria funcțiilor publice de conducere funcțiile de director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate. Prin aceeași ordonanță a fost înființată funcția de director-coordonator al acestor servicii. Prin urmare, se constată că aceste funcții au trecut din regimul funcției publice în regim contractual; Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 758/6.11.2009, pronunțată într-un control a priori de constituționalitate, prevederile legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, deci și ale ordonanței de urgență, au fost declarate neconstituționale. O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și pentru întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale și ale altor servicii publice, precum și pentru reglementarea unor măsuri privind cabinetul demnitarului din administrația publică centrală și locală, cancelaria prefectului și cabinetul alesului local, publicată în M. Of. al României Partea I nr. 668/6.10.2009, a continuat optica O.U.G. nr. 37/2009, astfel încât, chiar și ulterior Deciziei Curții Constituționale nr. 1.257/2009, conducerea serviciilor publice deconcentrate a fost încredințată acelorași directori-coordonatori. Prin Decizia nr. 1629/2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 28/14.01.2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. 1V, art. V, art. VIII și anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009, texte a căror soluție legislativă se regăsea și în O.U.G. nr. 37/2009. Acesta este cadrul legal în care a intervenit legea de modificare a Legii nr. 188/1999. Noutatea adusă prin această lege, în raport cu cele două ordonanțe de urgență menționate, constă în faptul că funcția de conducător al serviciilor publice deconcentrate revine la regimul de funcție publică, fiind astfel eliminată categoria directorilor-coordonatori, care avea statutul de personal contractual. Numai că noua lege înlocuiește funcția de director executiv și director executiv adjunct al serviciilor publice deconcentrate și instituie o nouă categorie de funcții publice și anume cea de director și director adjunct al acestor servicii. Rezultă că posturile contractuale create prin cele două ordonanțe de urgență în cursul anului 2009 nu revin la forma inițială, posturi de director executiv și director executiv adjunct, ci sunt transformate într-o nouă categorie de funcții publice de conducere, director și director adjunct. Lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative date în aplicarea celor două ordonanțe de urgență etc). Potrivit jurisprudenței sale, respectiv Decizia nr. 62/2007, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 104/12.02.2007, în cazul constatării neconstituționalității unor acte abrogatoare (precum cele două ordonanțe de urgență menționate în raport cu funcțiile de director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate), „acestea își încetează efectele juridice în condițiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituție, iar prevederile ilegale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte". Prin urmare, începând cu data de 28 februarie 2010 continuă să își producă efectele juridice Legea nr. 188/1999, cu conținutul său normativ ele dinainte de modificările neconstituționale, care i-au fost aduse prin O.U.G. nr. 37/2009 și art. I pct. 1-5 și pct. 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009. Acesta este un efect specific al pierderii legitimității constituționale a celor două ordonanțe de urgență menționate, sancțiune diferită și mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ. Curtea a constatat, de asemenea, că se instituie astfel o lipsă de egalitate de tratament juridic între persoanele care dețin posturi de conducere la nivelul serviciilor publice deconcentrate și cele care dețin astfel de posturi la nivelul instituției prefectului, al aparatului propriu al autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora, iar, pe de altă parte, înfrângerea principiului accesului la funcția publică și a celui al stabilității raporturilor de muncă. Totodată, Curtea a observat că legiuitorul nu a motivat în niciun fel necesitatea desființării unei categorii de funcții publice și înființării unor noi posturi de conducere la nivelul serviciilor publice deconcentrate, introducând astfel o reglementare diferită, fără a exista o motivare temeinică, obiectivă și rațională. Prin urmare, instituirea unui tratament juridic diferit cu privire la persoanele care dețin, în momentul de față, calitatea de director executiv și director executiv adjunct la nivelul serviciilor publice deconcentrate în raport cu directorii executivi sau directorii executivi adjuncți din cadrul instituției prefectului, aparatului propriu al autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora este de natură a încălca prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție. Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47 din 1992 cu modificările și completările ulterioare, „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”. În cazul de față, punerea în aplicare a deciziilor Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor Legii pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, a dispozițiilor art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și pentru întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale și ale altor servicii publice, precum și pentru reglementarea unor măsuri privind cabinetul demnitarului din administrația publică centrală și locală, cancelaria prefectului și cabinetul alesului local și a dispozițiilor art. I pct. 1, art. I pct. 6, art. I pct. 27 și ale art. I pct. 28 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici și aplicarea și punerea în aplicare a Legii nr. 188/1999 cu conținutul său normativ de dinainte de modificările neconstituționale ce i-au fost aduse prin O.U.G. nr. 37/2009 și art. I pct. 1-5 și pct. 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009, s-a materializat prin emiterea celor două decizii emise de C.N.P.R. SA, care fac obiectul litigiului de față. În ceea ce privește susținerile reclamantului privind emiterea deciziilor contestate în perioada incapacității temporare de muncă, stabilită prin certificate medicale, instanța a reținut că sunt neîntemeiate având în vedere că acestea nu au fost înregistrate la instituția pârâtă. Prin urmare, la data de 1 martie 2010, data emiterii deciziilor, emitentul actului nu avea posibilitatea de a cunoaște intervenirea unei stări de boală, deci a unei incapacități temporare de muncă a reclamantului.

Recursul declarat de reclamantul D.N. împotriva sentinței nr. 44 din 2 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8, pct. 9 din C. proc. civ. și art. 304 1 din C. proc. civ. 4.1. Instanța de fond a dat o interpretare greșită a probelor și a actului dedus judecății. În deciziile atacate se menționează că începând cu data de 1 martie 2010, încetează contractul de management. În întâmpinare se arată că de fapt este o încetare de drept a acestuia. Au fost încălcate astfel prevederile art. 77 din C. mun. care stipulează că „în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizie”. Instanța de fond și-a însușit apărările făcute de pârâtă prin întâmpinare, cu încălcarea prevederilor art. 77 sus menționate. Recurentul consideră că nu este o încetare de drept a contractului de management, deoarece cazurile încetării de drept sunt prevăzute de art. 58 și urm. C. mun. Deciziile atacate sunt decizii de concediere pentru că sunt acte unilaterale ale angajatorului prin care se dispune încetarea contractului de management. 4.2. Instanța de fond avea obligația să argumenteze și să motiveze de ce respinge susținerile reclamantului prin care a arătat că nu este vorba de o încetare de drept ci de o concediere. 4.3. Instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere prin care a solicitat respectarea deciziei din 10 august 2010, care produce în continuare efecte. 4.4. Este criticabilă susținerea instanței de fond conform căreia nu este vorba de o încetare a raporturilor de muncă în perioada de incapacitate temporară de muncă, pentru că nu a comunicat instituției intervenirea acestui motiv. Nu se poate reține culpa reclamantului deoarece nu există nicio obligație legală de a comunica anticipat concediul medical.

Apărările formulate de intimata-pârâtă C.N.P.R. SA. Prin întâmpinare s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 5.1. Primul motiv de recurs trebuie respins deoarece decizia din 1 martie 2010 nu este o decizie de eliberare din funcție, ci este un act care constată încetarea raporturilor juridice, nu reprezintă un act unilateral de voință al societății, încetarea a operat de drept prin declararea ca neconstituționale a prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009 pronunțată de Curtea Constituțională. Din preambulul deciziei din 2010 rezultă că unul dintre temeiurile legale care au stat la baza emiterii actului este și Decizia Curții Constituționale nr. 1629/2009. Încetarea prin efectul legii a raportului juridic dintre părți se găsește suportul juridic în înseși prevederile contractului de management, respectiv art. 9 lit. b). 5.2. Prin sentința nr. 44/2011 pronunțată în cauză, instanța fondului a motivat în mod exhaustiv soluția. 5.3. Decizia nr. 308/2008 la care face referire recurentul, reprezintă decizia de numire în funcție, emisă în temeiul prevederilor declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1629/2009. Acest act administrativ a fost astfel lipsit de efectele sale juridice. 5.4. La data la care a intervenit cauza de suspendare de drept a raporturilor de muncă, contractul de management încetase de drept și nu se poate vorbi de o stare de incapacitate de muncă anterioară emiterii deciziei din 1 martie 2010. II. Considerentele Înaltei Curții, instanța competentă să soluționeze calea de atac exercitată. Recursul este nefondat. 1.1. Decizia din 1 martie 2010 denumită „de încetare a contractului de management” a fost dată în temeiul H.G. nr. 371/1998, H.A.G.A. din 21.09.2005, H.C.A. din 21 septembrie 2009, Deciziei Curții Constituționale nr. 1629/2009 și a art. 9 lit. h) din contractul de management. Potrivit art. 9 lit. h) din contractul de management încheiat între părți, încetarea poate interveni și „în alte situații prevăzute expres de lege”. 1.2. Situația prevăzută expres de lege a apărut ca urmare a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1629/2009, care a constatat neconstituționalitatea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 și art. 14 din O.U.G. nr. 105/2009. 1.3. Rezultă că numirea recurentului și încheierea contractului de management s-au făcut în temeiul unor dispoziții legale neconstituționale și este firesc ca actele încheiate în temeiul acestora să suporte sancțiunea încetării de drept, contestate printr-o decizie emisă de autoritatea emitentă, astfel cum s-a procedat în cazul pendinte. 1.4. Intimata-pârâtă și-a exprimat opinia în sensul existenței unui caz de încetare de drept a contractului de management, în afara celor prevăzute de C. mun., odată cu decizia din 2010, dar și prin adresa din 30 aprilie 2010, anterior sesizării instanței de contencios administrativ. 1.5. În cauză nu este vorba despre o concediere, cum în mod greșit susține recurentul, argumentul fiind în mod corect respins și motivat ca atare de judecătorul fondului, prin prisma Deciziei Curții Constituționale nr. 1629/2009 și a prevederilor contractului de management. 1.

Este firesc ca Decizia din 10 august 2010, de numire a recurentului în funcția de director coordonator adjunct în cadrul Direcției Regionale de Poștă Craiova, Oficiul Județean de Poștă Mehedinți să nu își mai producă efectele. Decizia din 2010 a fost emisă urmare a încheierii contractului de management și întrucât contractul a încetat, decizia de numire nu-și mai poate produce efectele juridice, cum bine a reținut și judecătorul fondului. 1.

Decizia de încetare a contractului de management a fost emisă cu data de 1 martie 2010, de la aceeași dată încetând și efectele contractului. Din certificatele de concediu medical depuse la dosar, reiese împrejurarea că recurentul a beneficiat de concediu medical începând cu data de 1 martie 2010, însă nu a încunoștințat intimata cu privire la acest aspect. Mai mult, contractul de management încetase din 1 martie 2010, ca efect al declarării neconstituționalității unor prevederi legale, astfel încât nu se poate afirma că decizia a fost emisă în perioada de incapacitate temporară de muncă, din moment ce raportul de muncă era suspendat de drept. 2. Față de acestea, nefiind întrunite motivele de recurs în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/ 2004 modificată și completată, urmează a se respinge recursul ca nefondat.