ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5098/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, reclamantul W.H. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, suspendarea executării

deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată din 27 aprilie

2011, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, Activitatea de

Inspecție Fiscală, Serviciul Persoane Fizice 1, precum și a deciziei privind

înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA din 4 aprilie 2011, până la

pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare, declanșată prin

promovarea recursului grațios la Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că prin decizia de impunere privind obligațiile

suplimentare de plată din 27 aprilie 2011 s-au stabilit în sarcina sa impozit

pe venit suplimentar și accesorii în sumă de 58.336 RON și TVA suplimentar de

plată și accesorii în sumă de 658.116 RON.

Reclamantul a criticat

actele administrative menționate, cu argumentul veniturile obținute în perioada

2006-2010 din activități agricole nu sunt supuse impozitării potrivit art. 71 din

C. fisc., precum și că ceste venituri au fost divizate între membrii exploatației

agricole conduse de către reclamant, nerevenind exclusiv reclamantului, astfel încât

nu s-ar putea reține depășirea plafonului de scutire de la plata TVA în privința

sa.

În ceea ce privește prejudiciul

iminent, reclamantul a arătat că în cazul în care s-ar proceda la executarea deciziei

de impunere emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, ar urma să fie

executat silit imobilul în care locuiește împreună cu familia, precum și bunurile

necesare traiului zilnic.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă

nr. 268 din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de către reclamantul W.H.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:

- reclamantul este producător

agricol, calitate atestată de certificat și că, împreună cu alte 40 de persoane,

acesta a înființat o exploatație agricolă vegetală cu o suprafață de 226,9319 ha,

din care 52,53 ha deținute în proprietate și 174,40 ha luate în arendă;

- exploatația agricolă

a fost constituită conform art. 2 din O.U.G. nr. 108/2001, art. 2 din Legea nr.

36/1991 și art. 1499 și urm.din C. civ., neavând deci personalitate juridică, iar

veniturile obținute în cadrul exploatației agricole au fost împărțite între membrii

acesteia în funcția de suprafața adusă în exploatație, fiind preponderent utilizate

pentru înființarea de culturi în anii următori;

- reclamantul este și

administrator la SC B.M. SRL, având în proprietate o suprafață agricolă de 5 ha

teren arabil, în localitatea V., comuna Gotlob;

- din exploatarea terenurilor

agricole reclamantul a obținut venituri în cursul anilor 2006-2010, fără a se fi

înregistrat ca persoană impozabilă din punct de vedere al TVA și fără a achita impozit

pe venitul obținut din activități agricole, deși ar fi depășit plafonul de scutire

pentru întreprinderile mici.

Raportat la această stare

de fapt și la ansamblul înscrisurilor depuse în cauză, prima instanță a apreciat

că în speță nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea solicitată.

Referitor la existența

cazului bine justificat, Curtea a considerat criticile aduse de către reclamant

actelor administrativ-fiscale ca reprezentând o problemă de temeinicie a actului

administrativ, iar nu de legalitate în sensul restrâns la care face referire

art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, acestea neputând, astfel, fi reținute sau

analizate în detaliu în prezentul cadru procesual.

Examinând și eventualul

prejudiciu iminent, prima instanță a apreciat că, în speță, reclamantul nu a invocat

și nu a dovedit astfel de împrejurări concrete care ar justifica concluzia că executarea

actului administrativ fiscal anterior soluționării în fond a acțiunii ar fi de natură

a-i crea o pagubă iminentă, ce nu ar mai putea fi reparată și că amânarea executării

deciziei de impunere ar fi de natură să asigure echilibrul între necesitatea protejării

intereselor sale personale și imperativul realizării creanțelor fiscale.

Recursul

Împotriva acestei hotărâri

a formulat recurs reclamantul W.H., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de

recurs s-au arătat în esență următoarele:

- În mod greșit deși,

s-a făcut dovada că veniturile realizate în perioada fiscală 2007–2010, au fost

împărțite între toți membrii exploatației agricole și nu au revenit exclusiv reclamantului–recurent,

instanța nu a reținut acest lucru.

Consideră recurentul că

această împrejurare este îndestulătoare pentru a fi constată aparența de nelegalitate.

De asemenea se arată că

în acest condiții se impunea a fi realizată impunerea și a celorlalte 40 de persoane

nu numai a reclamantului–recurent.

Se arată că împrejurarea

relevată conduce la concluzia existenței aparenței de nelegalitate fără a fi necesară

cercetarea celorlalte motive de nelegalitate invocate în legătură cu inexistența

sistemelor de irigații , cu vânzarea cerealelor pe piața liberă și nu către instituții

specializate.

- În ceea ce privește

paguba iminentă, se arată că în mod eronat instanța de fond a reținut că nu s-a

făcut dovada unor împrejurări concrete care ar justifica concluzia că executarea

actului administrativ ar crea o pagubă ce nu ar mai putea fi reparată, întrucât

nu s-a raportat la situația financiară și patrimonială a recurentului–reclamant.

Consideră recurentul că

punerea în executare a deciziei de impunere ar produce consecințe păguboase și iremediabile

în dauna sa și a familiei sale.

S-a mai arătat că prin

decizia nr. 1204/261 din 24 iunie 2011 s-a dispus suspendarea soluționării contestației

administrative până la soluționarea definitivă a sesizării penale formulată de același

organ fiscal pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Organul de cercetare

penală va stabili prin mijloace specifice dacă într-adevăr cultura de legume proaspete

din a cărei valorificare au fost obținute veniturile pentru perioada 2007–2010,

a fost înființată în sistem neirigat și dacă cerealele au fost sau nu vândute către

unități specializate.

În drept cererea de recurs

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 , art. 304

1

din C. proc.

civ.

Întâmpinarea

Pârâta–intimată Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș, a formulat întâmpinare la cererea de recurs

și a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, nefiind îndeplinite condițiile

necesare pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal.

Considerentele și soluția

instanței de recurs

Recursul este fondat.

Recurentul-reclamant a

supus controlului instanței de contencios administrativ cererea de suspendare a

deciziei de impunere din 27 aprilie 2011 și decizia privind înregistrarea din oficiu

în scopuri de TVA din 4 aprilie 2011, emise de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș.

Prin decizia de impunere

s-a constatat că recurentul W.H. a realizat venituri din activități agricole prevăzute

de art. 71 din Legea nr. 571/2003, nefiind declarate de organul fiscal și în consecință

persoana fizică W.H. dobândește calitatea de persoană impozabilă.

În conformitate cu prevederile

art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004, „În

cazuri bine justificate

și pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea, în condițiile

art. 7, a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară

instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până

la pronunțarea instanței de fond”.

Instanța de control judiciar

apreciază că reclamantul-recurent a făcut dovada îndeplinirii cazului bine justificat.

Se reține că instanța

de fond în mod greșit a analizat situația de fapt prin raportare la dispozițiile

legale invocate de organele fiscale.

Astfel, instanța de fond

se contrazice, arătând pe de o parte că veniturile obținute în cadrul exploatării

agricole au fost împărțite între membrii acesteia în funcție de suprafața adusă

în exploatație iar pe de altă parte reține că reclamantul a obținut venituri în

cursul anilor 2006–2010 fără a se înregistra ca persoană impozabilă din punct de

vedere al TVA.

Or, recurentul–reclamant

a făcut dovada că într-adevăr a împărțit banii obținuți din exploatație de–a lungul

timpului existând aproximativ 35 de trimiteri poștale în acest sens.

Se reține de asemenea

din contractul de societate că exploatația agricolă are ca scop realizarea de foloase

materiale, cu participarea tuturor asociaților la beneficiile și pierderile din

activitatea agricolă.

Din procesele-verbale

depuse de recurentul–reclamant rezultă că, urmare a exploatării terenului agricol

beneficiul urmează a fi împărțit membrilor exploatației, aceștia urmând să opteze

cu privire la modalitatea de ridicare a beneficiilor, în natură sau în bani.

Fără a se antama fondul

cauzei, Înalta Curte apreciază că s-a făcut dovada cazului bine justificat, nefiind

lămurită situația de fapt reținută de organele fiscale. Pârâtul–intimat, Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș a stabilit în sarcina reclamantului ca persoană

fizică, nedeclararea veniturilor și neînregistrarea ca persoană plătitoare de TVA,

constatându-se depășirea plafonului de scutire prevăzut pentru întreprinderile mici,

în condițiile art. 153 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Înalta Curte constată

că organul de soluționare a contestației recurentului-reclamant împotriva deciziei

de impunere a dispus suspendarea soluționării acesteia până la pronunțarea unei

soluții definitive pe latura penală . Organele penale au fost sesizate de însăși

organul de control fiscal pentru a determina dacă reclamantul–recurent a cultivat

legume în sistem irigat.

Se observă că deși există

procese–verbale privind producția agricolă, beneficiile și pierderile și modalitățile

de împărțire a acestora, organul fiscal a constatat depășirea plafonului anual de

TVA prin estimarea bazei de impunere iar după cercetările penale ar urma o recalculare

a acesteia.

Din cele arătate mai sus

, se reține că situația de fapt arătată în actul de control este confuză, iar aceste

împrejurări de fapt induc o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Înalta Curte constată

că întotdeauna suspendarea actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție

provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care

instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente

juridice internaționale, atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare,

pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile

publice.

Cercetând în aparență

indiciile de nelegalitate ale actelor contestate, față de circumstanțele concrete

ale cauzei, Înalta Curte constată că și condiția pagubei iminente este îndeplinită,

recurentul-reclamant a dovedit care sunt veniturile sale ca administrator al exploatației

agricole, faptul că are proprietate 2,5 ha teren agricol și raportat la suma impusă

de organul fiscal, ar reprezenta pagubă ce nu ar mai putea fi reparată, cu atât

mai mult cu cât prin suspendarea soluționării contestației administrativ–fiscale,

curg accesoriile, dobânzi și penalități.

În consecință, rejudecând

cererea de suspendare formulată se constată îndeplinirea condițiilor prevăzute de

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, urmând ca în conformitate cu prevederile

art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. să se admită recursul,

să se modifice sentința recurenta și pe fond să se admită cererea de suspendare,

dispunând suspendarea executării Deciziei de impunere din 27 aprilie 2011 și deciziei

de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA din 4 aprilie 2011 până la pronunțarea

instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat

de către W.H. împotriva sentinței civile nr. 268 din data de 16 iunie 2011 a Curții

de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurenta

în sensul că admite cererea de suspendare.

Dispune suspendarea executării deciziei de impunere

nr. 3772 din 27 aprilie 2011 emisă de către Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș și a deciziei de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA din 4 aprilie 2011

până la pronunțarea instanței de fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie

2011.