ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1675/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/59/2011 la data de 08.12.2011 reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș anularea Deciziei de impunere nr. 7377 din 30 iunie 2011, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din 30 iunie 2011, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost supus unei inspecții fiscale pentru determinarea obligațiilor sale de plată a TVA în perioada 01.01.2005 -31.12.2010, inspecția fiind finalizată cu emiterea Raportului de inspecție fiscală nr. x din 30 iunie 2011, în baza căruia s-a emis de către pârâtă și Decizia de impunere nr. 7377 din 30 iunie 2011, fiind stabilită în sarcina sa obligația de a achita TVA suplimentară în sumă de 864.131 RON, majorări de întârziere în sumă de 499.697 RON și penalități de 129.620 RON.

Reclamantul a precizat că a contestat în procedura prealabilă sesizării instanței aceste acte, la data de 19.08.2011, însă până la data promovării acțiunii (8.12.2011), nu a fost soluționată această contestație, deși a expirat termenul de 45 de zile de la înregistrarea sa, la care face referire art. 70 C. proc. fisc.

S-a arătat că în decizia de impunere organul fiscal a reținut că are calitatea de persoană impozabilă din punct de vedere al TVA, că a desfășurat o activitate economică impozabilă, în condițiile art. 126, 127, 137, 140, 153 C. fisc., astfel cum sunt explicitate în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

S-a susținut că actele fiscale emise de pârâtă sunt nule, urmare a faptului că nu au fost respectate prevederile art. 13, 17, 94, 95-109 C. proc. fisc., care permit efectuarea inspecției fiscale doar asupra contribuabililor, respectiv a persoanelor în sarcina cărora a fost stabilită o datorie față de bugetul consolidat al statului, situație în care acesta nu s-ar regăsi, de vreme ce abia prin raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere atacate în speță i-au fost stabilite obligații de plată cu titlu de TVA.

De asemenea, s-a arătat că actele fiscale ce fac obiect al acțiunii sunt nule ca efect al depășirii termenului reglementat de art. 104 alin. (1) C. proc. fisc., care reglementează durata inspecției fiscale, aceasta începând la data de 28.05.2010, fiind suspendată abia la data de 29.09.2010, după expirarea termenului de 3 luni de la începerea sa și fiind finalizată abia la 30.06.2011, prin emiterea Raportului de inspecție fiscală nr. x din 30 iunie 2011.

S-a mai arătat în acțiune că actele atacate au fost emise cu încălcarea dispozițiilor legale în materia TVA, respectiv a celor din art. 127 alin. (1) și (2) C. fisc., precum și pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Reclamantul a susținut că aceste dispoziții trebuie interpretate în conformitate cu dispozițiile Directivei nr. 112/2006/CE, care armonizează materia TVA la nivelul Uniunii Europene, că pentru a supune o operațiune taxării este necesar a fi îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 126 alin. (1) lit. a)-d) C. fisc., nefiind suficient ca persoana ce a realizat acea operațiune să consimtă la o livrare de bunuri (un transfer de proprietate), fiind necesar totodată ca aceasta să rezulte dintr-o "activitate economică", identificată la art. 127 alin. (2) C. fisc.

S-a arătat că în chiar Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, la pct. 3 alin. (1), s-a stabilit că vânzarea de către persoanele fizice a unor bunuri folosite de către acestea în scopuri personale nu poate fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că acea activitate este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, situație ce nu se poate constata în speță, în ciuda faptului că terenurile vândute de reclamant au fost utilizate anterior în cadrul unei ferme familiale, pentru desfășurarea unei activități de producție agricolă.

Un alt motiv de nelegalitate a actelor atacate, invocat în speță, îl constituie aplicarea retroactivă a dispozițiilor pct. 3 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, la care organul fiscal a făcut referire în cuprinsul Raportului de inspecție fiscală nr. x din 30 iunie 2011, deși acestea au intrat în vigoare abia la 01.01.2010, fiind adoptate prin H.G. nr. 1620/2009.

Reclamantul a mai făcut referire la interpretarea eronată a noțiunii de "exploatare a bunurilor", despre care se face vorbire în actul de control întocmit de pârâtă, susținând că înstrăinarea bunurilor nu poate fi calificată drept exploatare, această din urmă activitate putând fi exercitată de către o persoană doar asupra bunurilor din patrimoniul său, potrivit interpretării realizate de CJUE în cauza C-60/90 Polysar. A susținut totodată că obținerea de venituri cu caracter de continuitate implică realizarea unor operațiuni prin mai multe prestații, în cadrul unor contracte cu prestații succesive în timp, categorie în care nu poate fi încadrată vânzarea.

Reclamantul a concluzionat că operațiunile de vânzare repetată a unor terenuri la care organele fiscale au făcut referire în cazul său nu pot fi calificate drept "activitate economică" în sensul art. 127 C. fisc., arătând și că reprezintă o dovadă de rea-credință verificarea acestor operațiuni la mai bine de 4 ani de la data efectuării lor, cu instituirea obligației de plată a unor majorări de întârziere, în condițiile în care s-a procedat și la suspendarea inspecției fiscale din oficiu, pentru obținerea unor lămuriri cu privire la sensul unora din termenii utilizați în legea fiscală.

A conchis că instituirea obligației de a achita majorări de întârziere are caracter abuziv, precum și faptul că nu poate fi obligat la plata de penalități de întârziere, de vreme ce debitul a fost stabilit în sarcina sa abia prin Decizia de impunere nr. 7377 din 30 iunie 2011, astfel încât nu a intervenit scadența de plată a acesteia, motiv pentru care nu au început să curgă penalități, conform art. 12

La termenul de judecată din 16.05.2012, reclamantul a depus la dosar o completare de acțiune, învederând că înțelege să solicite anularea și a Deciziei nr. 2170/570 din 8 decembrie 2011, prin care a fost respinsă în întregime ca neîntemeiată contestația sa administrativă, după promovarea acțiunii, fiind reiterate motivele de fapt și de drept care au fost expuse și în cererea inițială.

Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, susținând că reclamantul are calitatea de contribuabil, respectiv de subiect în cadrul unui raport juridic fiscal în sensul art. 17 C. proc. fisc., întrucât obligația sa de plată a TVA a intervenit la momentul exigibilității taxei, determinată potrivit art. 13

Prin sentința civilă nr. 669 din 12 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. x/2011 s-a respins cererea formulată, precizată și completată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A.

Prin decizia civilă nr. 718 din 11.03.2016 a fost admis recursul reclamantului, casată sentința recurată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se că sunt numai parțial fondate criticile reclamantului.

Înalta Curte a reținut că actele fiscale contestate sunt legale din punctul de vedere al stabilirii calității de persoană impozabilă și al desfășurării de activități cu caracter de continuitate, însă, în raport de răspunsul dat de CJUE la întrebarea preliminară în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12, întrebare adresată de Înalta Curte referitoare la modul de calcul al TVA aferent acestor genuri de tranzacții, se impune admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În cauzele conexe C-249/12 și C-250/12, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 7.11.2013, a stabilit că:

" atunci când prețul bunului a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA-ului datorat pentru operațiuni supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA solicitat de administrația fiscală, ca incluzând deja TVA".

Având în vedere aceste concluzii, s-a reținut că organele fiscale au procedat incorect când au aplicat cota legală de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător cu titlu de preț al vânzării și, de aceea, pentru refacerea calculelor, se impune efectuarea unei expertize contabile care să stabilească TVA prin calcularea acesteia ca fiind inclusă în prețul vânzării prevăzut în contractele de vânzare-cumpărare și, implicit, calcularea accesoriilor pentru sumele ce vor rezulta că se impun a fi plătite.

De asemenea, s-a stabilit ca la rejudecare, instanța de fond, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție, să analizeze și în ce măsură majorările de întârziere și cuantumul sancțiunii respectă principiul proporționalității din perspectiva jurisprudenței CJUE, sens în care s-a redat conținutul paragrafului 50, 51 și 52 din Hotărârea din 15.09.2011, CJUE, făcându-se referire la Hotărârea Fatorie, C 424/12, EU:C:2014:50, punctul 50, Hotărârea Rēdlihs, C 263/11, EU:C:2012:497, punctele 45, 46 și 54.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/59/2011* la data de 01.06.2016.

Prin sentința nr. 36 din 30 ianuarie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timiș; s-a dispus anularea parțială a deciziei de impunere nr. 7377 din 30 iunie 2011 și a deciziei de soluționare a contestației nr. 2170/570 din 08 decembrie 2011 emise de D.G.F.P. Timiș în limita sumei care depășește taxa pe valoare adăugată în cuantum de 724.067 RON și 528.318 RON accesorii aferente și s-a respins în rest acțiunea.

Totodată, a fost obligată pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timiș să achite reclamantului A. suma de 450 RON cheltuieli de judecată parțiale.

Instanța de fond a constatat a fi întemeiate, după cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare, susținerile reclamantului referitoare la determinarea eronată de organul fiscal a bazei de impunere la care a fost aplicată cota standard de TVA, prin includerea în aceasta în întregime a contrapartidei livrărilor de bunuri. În această privință, este de reținut că prin hotărârea dată la 7.11.2013 în cauzele conexate C-249/12 și C-250/12, Tulică-Plavoșin, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată. "

Având deci în vedere caracterul obligatoriu al hotărârii preliminare prin care CJUE a interpretat normele dreptului Uniunii Europene în materia TVA, atât pentru instanțe, cât și pentru celelalte autorități publice statale, se impune ca și în prezenta cauză să se concluzioneze că baza de impunere la calculul TVA datorat de reclamant nu poate include prețul integral obținut de acesta prin vânzarea imobilelor, ci prețul diminuat cu valoarea TVA, în considerarea faptului că părțile contractante nu au convenit nimic cu privire la TVA aferent.

Potrivit expertizei tehnice judiciare administrate în prezenta cauză, prin redimensionarea în acest mod a bazei de impunere, rezultă că reclamantul care a efectuat un număr de 67 de tranzacții imobiliare în perioada 2007-2010, datorează TVA în sumă de 724.067 RON, față de 864.131 RON, cât s-a stabilit prin actele atacate în speță și accesorii în cuantum de 528.249 RON față de 629.317 RON, cât s-a stabilit prin actele contestate.

Cu privire la indicațiile cuprinse în decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul verificării în ce măsură majorările de întârziere stabilite de organul fiscal și cuantumul sancțiunii respectă principiul proporționalității din perspectiva jurisprudenței CJUE, în rejudecare s-a solicitat reclamantului să facă dovada, în cazul în care a existat, a faptului că a purtat o corespondență expresă cu organele fiscale, anterior demarării activității impozabile, din care să fi rezultat că organele fiscale și-ar fi exprimat părerea că acesta nu datorează TVA, sau că deși a solicitat lămuriri asupra obligațiilor sale fiscale, nu i s-a răspuns. Reclamantul nu a făcut dovada existenței unei astfel de corespondențe, reprezentantul reclamantului învederând la termenul de judecată din data de 18.10.2016, că nu a existat o corespondență anterioară între organul fiscal și reclamant.

Prin urmare, Curtea de apel a analizat în rejudecare dacă majorările de întârziere stabilite de organul fiscal și cuantumul sancțiunii respectă principiul proporționalității din perspectiva jurisprudenței CJUE reținute de ÎCCJ, precum și conform hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C-183/14 Salomie și Oltean.

În raport de această hotărâre a CJUE, Curtea a constatat că în cauza de față nu s-a făcut dovada existenței unor împrejurări cu totul speciale de natură a crea în percepția reclamantului o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe operațiunilor efectuate de reclamant, ținând seama nu numai de claritatea și de previzibilitatea dreptului național aplicabil, ci și de faptul că în speță, având în vedere dimensiunea operațiunii imobiliare în discuție, care constă în înstrăinarea de terenuri construibile în suprafață de 73.162 m.p., respectiv 96 parcele de teren, iar în municipiul Timișoara înstrăinarea unui număr semnificativ de imobile - case de locuit și terenul aferent, se poate reține că reclamantul este un profesionist din domeniul imobiliar, iar un operator economic prudent și avizat nu putea să ajungă în mod rezonabil la concluzia că o astfel de operațiune nu este supusă TVA ului fără să fi primit sau cel puțin să fi încercat să obțină asigurări explicite în acest sens din partea autorităților fiscale naționale competente. Or, așa cum s-a menționat anterior, reclamantul nu a făcut o astfel de dovadă, deși i s-a solicitat de către instanță.

De asemenea, nu se poate reține că modalitatea de stabilire a accesoriilor încalcă principiul proporționalității, în condițiile în care aceste majorări au fost aplicate datorită acțiunii reclamantului de neînregistrare ca persoană plătitoare de TVA, iar prin decizia de impunere nr. 7377 din 30 iunie 2011, cuantumul accesoriilor nu depășește cuantumul obligației principale de plată, fiind evident că și urmare a anulării parțiale a actelor contestate datorită aplicării procedeului sutei mărite, în limita sumei care excede taxei de 724.067 RON și 528.318 accesorii aferente, cuantumul accesoriilor este mai mic decât cel al obligației principale.

Așa fiind, Curtea a apreciat că stabilirea unui cuantum mai mic al accesoriilor decât cel al debitului principal reprezintă o garanție a respectării principiului proporționalității, astfel că, având în vedere și cele stabilite cu putere de lucru judecat prin decizia de casare, se impune admiterea în parte a cererii reclamantului, în sensul anulării deciziei de impunere precum și a deciziei de soluționare a contestației administrative, în limita sumei care excede taxa pe valoare adăugată calculată prin aplicarea procedeului sutei mărite și accesoriile aferente, respectiv pentru suma de 724.067 RON și 528.318 RON accesorii aferente.

Referitor la susținerea reclamantului în sensul că întrucât accesoriile sunt complet eronate, așa cum s-a arătat și în raportul de expertiză, decizia de impunere este lovită de nulitate absolută, instanța de fond a reținut că, deși prin raportul de expertiză s-a stabilit un alt cuantum al obligațiilor fiscale datorate de reclamant constând în TVA și accesorii aferente, acest fapt s-a datorat aplicării procedeului sutei mărite și nu justifică anularea în totalitate a actelor contestate.

Astfel, Curtea a reamintit că prin decizia de casare s-a stabilit cu putere de lucru judecat că actele fiscale contestate sunt legale din punctul de vedere al stabilirii calității de persoană impozabilă și al desfășurării de activități cu caracter de continuitate, impunându-se doar refacerea calculelor în vederea stabilirii TVA prin calcularea acesteia ca fiind inclusă în prețul vânzării prevăzut în contractele de vânzare cumpărare și implicit, calcularea accesoriilor pentru sumele ce vor rezulta că se impun a fi plătite.

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Motivele de recurs invocate se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se în raport de dispozițiile art. 3041 C. proc. civ. greșita aplicare a legii și aprecierea nelegală a materialului probator în baza judecării dispusă în baza Deciziei nr. 718 din 11 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Aspectele de nelegalitate invocate în cadrul recursului sunt următoarele:

Primul vizează greșita aplicare a legii cu privire la determinarea sumei "TVA stabilită suplimentar de plată".

În cadrul acestui motiv de recurs se arată că instanța de fond nu avea competența materială să determină și să modifice baza de calcul a TVA care este atribuitul exclusiv al organelor fiscale.

Se arată că în acest sens sunt dispozițiile art. 7 alin. (2), art. 23, art. 32 art. 41 din O.G. nr. 92/2003 prin care se prevedea expres că decizia de impunere este singurul act prin care se determină sumele de bani datorate bugetului de stat.

Se apreciază de către recurentul-reclamant că instanța de fond prin soluția recurată prin care a modificat baza de impune a încălcat competența exclusivă a autorității fiscale și a încălcat principiul separației puterilor în stat.

Se arată că organul fiscal avea obligația înregistrării din oficiu a reclamantului ca plătitor de TVA la data depășirii plafonului legal, în raport de tranzacțiile efectuate, în raport de dispozițiile art. 150 C. fisc. din care rezultă că doar o persoană impozabilă este obligată să plătească TVA.

Al doilea aspect de nelegalitate se referă la cuantumul accesoriilor menționate de instanța de fond. Se reține că având în vedere lipsa de precizie și de claritate a normei menționate în ceea ce privește obligația de plată a TVA-ului aferent vânzărilor de terenuri. În condițiile în care exista o legislație neclară și o culpă a autorităților fiscale stabilirea și aplicarea cuantumului sancțiunilor trebuie apreciate și reduse sau înlăturare cu respectarea principiului proporționalității și a jurisprudenței CJUE - Hotărârea Salomie și Oltean 9.07.2015, Hotărârea Rēdlihs.

Se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul anulării în integralitate a actelor de impunere constatate și exonerării în totalitate de plata penalităților.

La dosar recurentul - reclamant a depus concluzii scrise și practică judecătorească - sentința civilă nedefinitivă pronunțată de CAB, secția de contencios administrativ și fiscal.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, curtea îl apreciază ca nefondat pentru următoarele considerentele:

Sentința atacată pronunțată în urma casării cu trimitere spre rejudecare dispusă în baza Deciziei nr. 718 din 11 martie 2016, este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile a jurisprudenței CJUE Salomie și Oltean - cauza C-185/14 și cu respectarea dezlegărilor date de instanța de trimitere conform art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Curtea apreciază că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs prin care se critică sentința de fond care a fost anulată în parte decizia de impunere de soluționare a contestației nu este fondat. Această soluție a fost dată cu respectarea dezlegării de drept dată de ÎCCJ prin decizia de casare asupra problemei de drept privind calificarea activității reclamantului ca fiind activitate economică - respectiv activități de obținere de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc. Instanța de fond a respectat și aplicat decizia de casare neputându-se reține că prin soluția dispusă s-a substituit organul fiscal, că a încălcat competența organului fiscal sau că ar fi încălcat principiul separației puterilor în stat. Controlul de legalitate efectuat de prima instanță asupra actelor administrative contestate este controlul de deplină jurisdicție realizat conform Legii nr. 554/2004 de instanța de contencios administrativ iar soluția în raport de obiect se încadrează în dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Irevocabil, prin decizia de casare s-a stabilit că nu există o aplicare retroactivă a prevederilor în materie de TVA și că, în cauză activitatea desfășurată în concret de către recurent a reprezentat o activitate economică cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) C. fisc. în care se prevedea că exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate constituie activitate economică. Prin aplicarea acestora au putut fi stabilitate obligațiile fiscale suplimentare, fără a fi necesară invocarea prevederilor C. fisc. și a Normelor metodologice începând cu 1.01.2010.

Sentința recurată a respectat decizia de casare prin care s-a constat că actele fiscale contestate sunt legale din punctul de vedere al stabilirii calității de persoană impozabilă și al desfășurării de activități cu caracter de continuitate, casarea privind numai modul de calcul al TVA în raport de cauzele conexe, respectiv CJUE din 7.11.2013 care a stabilit că "atunci când prețul bunului a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA-ului datorat pentru operațiuni supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA, ca incluzând deja TVA" . Pentru acest motiv s-a apreciat necesară efectuarea în cauză a unei expertize contabile pentru stabilirea corectă a TVA-ului datorat având în vedere că organele fiscale au procedat incorect când au aplicat cota legală de TVA la întreaga sumă plătită de cumpărător cu titlu de preț al vânzării. În rejudecare s-a efectuat raportul de expertiză care a concluzionat, în ceea ce privește TVA că acesta este legal datorat în cuantum de 724.067 RON față de cel stabilit de organele fiscale în cuantum de 864.131 RON. În consecință actele fiscale au fost anulate în limita sumei care depășește cuantumul stabilit prin expertiză respectiv pentru suma de 140.064 RON.

Al doilea aspect de nelegalitate privind stabilirea și aplicarea accesoriilor Curtea apreciază că prima instanță. Menținând în parte decizia și dispunând anularea numai în ceea ce privește suma care depășește valoarea de 528.318 RON reprezentând accesorii, a respectat și aplicat corect principiul proporționalității sancțiunilor astfel cum a fost menținut în jurisprudența CJUE.

În jurisprudența majoritară și consolidată a ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal aplicarea principiului proporționalității sancțiunilor nu înseamnă înlăturarea lor ci aprecierea cuantumului acestora, de la caz la caz în raport de legislația incidentă de conduită părților și raportat la cuantumul obligației principale. În prezenta cauză cuantumul penalităților legal datorat de 528.318 RON este mai mic decât cuantumul obligației principale reprezentând TVA de 724.067 RON neputându-se reține încălcarea principiului proporționalității. În ceea ce privește lipsa de claritate a normei naționale în raport de activitatea desfășurată în concret de recurent până la 1.01.2010 aceste elemente nu infirmă legalitatea soluției recurate privind stabilirea accesoriilor. În cauză acte accesorii, ca sancțiuni sunt proporționale având în vedere că activitatea desfășurată de către recurent reprezintă în mod clar și neechivoc o activitate economică imobiliară cu caracter de continuitate care nu era expus scutită de plata TVA -ului aferent, activitate care se încadra în dispozițiile art. 127 alin. (2) din C. fisc. în forma în vigoare și anterioară datei de 1.01.2010.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 36 din 30 ianuarie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2017.