ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2749/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2749/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele

cauzei

1.Obiectul cererii și

procedura derulată în prima instanță

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara, reclamanta N.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele

Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 8.374 din 28

iulie 2011, a raportului de inspecție fiscală cu același număr și a Deciziei

privind înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA, cu nr. 37558 din 01 august

2011, emise de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, pentru

stabilirea în sarcina reclamantei a unor obligații fiscale suplimentare, în

sumă de 3.542.329 RON, cu titlu de TVA, 3.915.928 RON - majorări de întârziere

și 531.349 RON - penalități de întârziere de 15%.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că a efectuat în perioada 01 ianuarie 2005 - 09 octombrie

2009 mai multe operațiuni cu bunuri imobile aflate în patrimoniul său, în

proprietate exclusivă ori comună, acestea fiind supuse controlului fiscal în

perioada septembrie 2009 - iulie 2011.

Controlul s-a

finalizat printr-un proces-verbal de constatare, din conținutul căruia rezultă

că acțiunea de control a fost demarată urmare a adresei emise de Agenția

Națională de Administrare Fiscală cu nr. 866013 din 08 septembrie 2009, de

verificare a respectării normelor C. fisc. referitoare la TVA de către persoane

fizice care au derulat tranzacții imobiliare, precum și că nu a fost stabilită

nicio obligație fiscală suplimentară în sarcina reclamantei.

A mai precizat

reclamanta că ulterior, același organ fiscal a declanșat o nouă inspecție

fiscală, în baza Avizului de inspecție fiscală nr. 3.397 din 26 martie 2010,

iar prin Adresa nr. 11.423 din 30 septembrie 2010, Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș a dispus suspendarea inspecției fiscale, până la obținerea unei

decizii a comisiei fiscale pentru aplicarea unitară a legislației în materia

tranzacțiilor imobiliare efectuate de persoanele fizice. Ulterior la data de 19

iulie 2011, reclamantei i-a fost comunicată pe fax o înștiințare referitoare la

data discuției finale asupra constatărilor și consecințelor inspecției fiscale,

stabilită la 26 iulie 2011, deși nu i se comunicase anterior vreo adresă de

reluare a inspecției fiscale, după dispariția motivelor de suspendare.

A mai precizat

reclamanta că la 22 iulie 2011 s-a prezentat la organul de control fiscal cu

documente doveditoare, susținând că nu se poate constata existența unor

obligații suplimentare de plată a TVA în sarcina sa, iar la 12 august 2011 i-au

fost comunicate prin poștă Decizia de impunere nr. 8.374 din 28 iulie 2011 și

raportul de inspecție fiscală cu același număr, fiind obligată la plata unor

obligații suplimentare de 7.989.606 RON, din care 3.542.329 RON - TVA și 4.447.277

RON - majorări și penalități.

A mai arătat

reclamanta că împotriva acestor acte a formulat contestație administrativă, în

temeiul art. 205 și următoarele C. proc. fisc. și art. 7 din Legea nr.

554/2004, în prezenta cauză solicitând suspendarea executării acestora până la

soluționarea acțiunii de fond, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 și

art. 215 alin. ( 2) C. proc. fisc.

A opinat reclamanta

că în cauză sunt îndeplinite cerințele legal impuse pentru suspendarea

executării actelor, respectiv existența unui caz bine justificat și necesitatea

prevenirii unei pagube iminente, existând și dovada declanșării procedurii

prealabile administrative.

Astfel, a susținut

reclamanta, că obligația de plată a TVA s-a stabilit în mod eronat în sarcina

sa, întrucât nu a desfășurat acte sau fapte de comerț ca persoană fizică, iar

terenurile ce au făcut obiect al vânzărilor nu erau construibile la momentul

înstrăinării lor, în accepțiunea legilor atunci în vigoare. Totodată, a mai

precizat reclamanta, în perioada 01 ianuarie 2007 - 01 ianuarie 2008 era

prevăzută în art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. o scutire de la plata TVA,

aplicabilă persoanelor care nu aveau drept de deducere, iar inspectorii fiscali

au determinat nelegal baza impozabilă, stabilind TVA datorat prin raportare la

valoarea integrală a terenurilor, deși o parte a acestora a fost deținută în

codevălmășie cu fostul soț sau în coproprietate cu numita V.A., în același scop

fiind aplicate valorile minime stabilite de expertizele notariale, nefiind valorificate

prețurile înscrise în contracte, fiind inclusă în baza impozabilă în mod eronat

și valoarea unui contract de schimb încheiat de reclamantă în urma unei

tranzacții judiciare.

Reclamanta a expus pe

larg argumente de fapt și de drept în susținerea criticilor sale, subliniind că

a fost de bună-credință în relația cu organele fiscale, care au creat o stare

de insecuritate juridică, astfel încât nu ar putea fi obligată la plata unor

majorări de întârziere sau penalități.

Din perspectiva

procedurală, reclamanta a invocat încălcarea prevederilor art. 105 alin. (5) C.

proc. fisc., prin reverificarea acelorași obligații fiscale în cadrul unei

inspecții fiscale realizate prin sondaj, după finalizarea celei desfășurate

prin control inopinat, cu toate că primul control, finalizat prin

Procesul-verbal de control nr. 3427 din 29 martie 2010, nu a stabilit în

sarcina sa obligații fiscale de plată.

Reclamanta a

subliniat că încălcarea principiului unicității inspecției fiscale atrage

nulitatea actelor întocmite în cursul celei de a doua acțiunii de control.

În subsidiar, în

măsura în care instanța urma să aprecieze că procesul-verbal de control nu

poate fi calificat decât act de constatare a unei situații de fapt, reclamanta

a solicitat a se reține ca un caz bine justificat încălcarea de către organul

de inspecție fiscală a duratei maxime de efectuare a inspecției fiscale,

stabilite de art. 104 alin. (1) C. proc. fisc., învederând că data demarării

inspecției fiscale este cea la care s-a efectuat controlul inopinat, în

septembrie 2009, înregistrându-se mai mult de trei luni până în septembrie

2010, când s-a dispus suspendarea inspecției fiscale, această întârziere fiind

vătămătoare, conducând la acumularea unor penalități de întârziere exclusiv

datorită modului defectuos de conducere al inspecției fiscale.

În ce privește paguba

iminentă reclamanta a arătat că suma stabilită în sarcina sa are un cuantum

foarte ridicat, de aproximativ 1.900.000 euro, neavând surse de venit din care

să acopere aceste debite, obținând doar venituri din salariul încasat în

calitate de administrator la o societate de tranzacții imobiliare, care însă nu

mai înregistrează profit după anul 2009.

Pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș a formulat întâmpinarea prin care a

solicitat respingerea cererii reclamantei, opinând că în speță nu sunt

întrunite cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea

executării deciziei de impunere.

Pârâta Agenția

Națională de Administrare Fiscală a formulat de asemenea întâmpinare, prin care

a susținut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, pe fond arătând că

cererea reclamantei este neîntemeiată, pentru argumente similare pârâtei

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Prin Încheierea de

ședință din 14 decembrie 2011 a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală.

La același termen de

judecată a fost invocată excepția de inadmisibilitate a cererii de suspendare

în privința raportului de inspecție fiscală și a deciziei de înregistrare din

oficiu în scopuri de TVA, de către pârâta Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș, excepția fiind pusă în discuție la termenul de judecată din data

de 18 ianuarie 2012, când reprezentantul pârâtei a arătat că nu mai susține

excepția în privința deciziei de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA.

instanțe

Prin Sentința Civilă

nr. 71 din 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, acțiunea reclamantei a fost respinsă.

Analizând cu

prioritate excepția invocată așa cum aceasta a fost precizată, instanța a

constatat că este întemeiată, reținând că după cum s-a statuat în literatura de

specialitate și în practica judiciară, raportul de inspecție fiscală nu poate

fi calificat act administrativ fiscal, întrucât nu produce efecte juridice prin

el însuși, în sensul că nu dă naștere, nu modifică și nici nu stinge raporturi

juridice de drept fiscal. O atare calificare poate fi dată exclusiv actelor

care, potrivit art. 41 C. proc. fisc., fiind emise de organele fiscale

competente, dau naștere, modifică ori sting drepturi și obligații fiscale.

Cât privește legătura

indisolubilă existentă între raport și decizia de impunere emisă în baza sa, la

care face referire reclamanta, instanța a apreciat că, deși indeniabilă,

aceasta nu justifică soluționarea în sens contrar a excepției supuse analizei,

sub acest aspect, instanța luând act că art. 18 alin. (2) din Legea nr.

554/2004 îi permite ca, în analizarea legalității unui act administrativ, să ia

în considerare și legalitatea operațiunilor administrative ce s-au derulat

pentru emiterea sa, fără, însă, ca această posibilitate să implice și anularea

acelor operațiuni.

Ca atare, instanța a

admis excepția de inadmisibilitate a cererii de suspendare a raportului de

inspecție fiscală, în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. cercetarea urmând a

fi limitată la solicitarea de suspendare a executării deciziei de impunere.

În ce privește

petitul vizând decizia de impunere, prima instanță a reținut că în speță nu

sunt întrunite condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se

dispune suspendarea solicitată.

În acest sens,

instanța a constatat îndeplinite în cazul reclamantei condițiile procedurale

impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru admiterea cererii de

suspendare, anume, consemnarea cauțiunii stabilite de instanță, respectiv

formularea unei contestații administrative în procedura prealabilă sesizării

instanței actului administrativ, respectiv a deciziei emise de DFGP Timiș sub

nr. 8.374 din 28 iulie 2011 și a raportului de inspecție fiscală cu același

număr, care a stat la baza emiterii acesteia.

În schimb, prima

instanță a constatat că reclamanta nu a dovedit existența unui caz bine

justificat pentru luarea măsurii de suspendare solicitate.

Sub acest aspect, s-a

reținut că potrivit practicii judiciare și literaturii de specialitate

aspectele de legalitate a actelor administrative fiscale care ar putea

justifica suspendarea executării în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004

vizează exclusiv condițiile de valabilitate privind competența autorității

emitente, privind procedura de emitere și cerințele de formă ale acestuia, iar

nicidecum cerințele de drept material, referitoare la respectarea actelor

normative în baza cărora actul administrativ este emis.

Din această

perspectivă s-a apreciat că aspectele invocate de reclamantă reprezintă o

problemă de temeinicie a actului administrativ, iar nu de legalitate în sensul

restrâns la care face referire art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, astfel

încât nu ar putea fi reținute pentru a se stabili existența unui caz bine

justificat de suspendare a executării, motiv pentru care nu pot fi analizate în

detaliu.

Instanța a apreciat

că dintre argumentele reclamantei ar putea fi supuse analizei în mod distinct

doar susținerile reclamantei referitoare la nerespectarea procedurii de

efectuare a inspecției fiscale, prin încălcarea principiului unicității

inspecției fiscale, consacrat de art. 105 alin. (5) C. proc. fisc., precum și a

dispozițiilor art. 104 alin. (1) din același act normativ, referitor la durata

maximă a inspecției fiscale.

Cu privire la aceste

aspecte s-a constatat că nu pot fi reținute ca un caz bine justificat de

suspendare a executării deciziei de impunere, întrucât, cel puțin în aparență,

nu s-ar putea constata că aceasta a fost supusă unei inspecții fiscale repetate

pentru aceeași perioadă și pentru aceleași obligații fiscale, deoarece

controlul inopinat efectuat de organul fiscal pârât în perioada octombrie 2009

- martie 2010 nu ar putea echivala unei inspecții fiscale, aceasta din urmă

având ca obiect stabilirea existenței și întinderii creanțelor fiscale ori a

obligațiilor fiscale, definite de art. 21 și 22 din același C. proc. fisc., pe

când controlul inopinat reglementat, alături de controlul încrucișat, de art.

97 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., este o procedură de control susceptibil a

fi aplicată în cadrul inspecției fiscale, constând în activitatea de verificare

faptică și documentară, în principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la

existența unor fapte de încălcare a legislației fiscale, fără anunțarea în

prealabil a contribuabilului. Așadar, a apreciat prima instanță, această

procedură de control este reglementată doar ca o metodă de lucru, presupunând exclusiv

o activitate de documentare, pentru stabilirea unor stări de fapt ce, eventual,

ar prezenta relevanță în cadrul raporturilor de drept fiscal, iar nicidecum de

stabilire a unor obligații fiscale ori creanțe fiscale, pentru a putea fi

considerată activitate de inspecție fiscală.

S-a mai constatat că

art. 97 alin. (2) C. proc. fisc. prevede că la finalizarea controlului inopinat

sau încrucișat se încheie un proces-verbal, în timp ce art. 109 alin. (1) și

(2) din același act normativ stabilește că rezultatul inspecției fiscale se

consemnează, în scris, într-un raport de inspecție fiscală, în care se prezintă

constatările inspecției fiscale din punct de vedere faptic și legal. Raportul

de inspecție fiscală se întocmește la finalizarea inspecției fiscale și cuprinde

toate constatările în legătură cu perioadele și obligațiile fiscale verificate,

iar în cazul în care contribuabilul și-a exercitat dreptul prevăzut la art. 107

alin. (4), raportul de inspecție fiscală cuprinde și opinia organului de

inspecție fiscală, motivată în drept și în fapt, cu privire la acest punct de

vedere.

În concluzie, prima

instanță a constatat că instituția inspecției fiscale, reglementată de C. proc.

fisc. cuprinde și activitatea de control inopinat, dar implică o activitate

suplimentară, de stabilire a existenței și, după caz, a întinderii unor

obligații fiscale ori a unor creanțe fiscale, prin stabilirea relevanței legale

a stărilor de fapt eventual stabilite prin activitatea de documentare din

cursul controlului inopinat.

Astfel, s-a reținut

că cel puțin în aparență, nu se poate deduce din împrejurarea că în speță

organul fiscal pârât ar fi fost încălcat principiul unicității inspecției

fiscale, reglementat de art. 105 alin. (3) C. proc. fisc.

S-au constatat de

asemenea a fi neîntemeiate și susținerile reclamantei care privesc

nelegalitatea deciziei de impunere pentru depășirea duratei maxime a inspecției

fiscale, reglementate de art. 104 alin. (1) C. proc. fisc., instanța reținând

că dispozițiile menționate nu stabilesc sancțiunea ce intervine în cazul

depășirii termenului maxim, în lipsa unei vătămări cauzate reclamantei (care nu

s-a prevalat decât de situația de incertitudine în care pretinde că s-ar fi

aflat în perioada de la demararea până la finalizarea inspecției fiscale), neputându-se

conchide, cel puțin în aparență, că argumentul invocat atrage nulitatea actului

încheiat la finalizarea inspecției fiscale ori a deciziei de impunere ce a fost

emisă în baza acestuia.

De asemenea, nu poate

fi reținută ca un caz bine justificat comunicarea cu întârziere a adresei de

reluare a inspecției fiscale după încetarea motivelor ce au condus la

suspendarea dispusă la 29 septembrie 2010, de vreme ce reclamanta nu a relevat

vreo vătămare cauzată de această întârziere, singurele acte ce s-au mai

desfășurat în cadrul inspecției după reluarea sa fiind discuție finală cu

contribuabilul, din data de 22 iulie 2011, la care aceasta recunoaște că a

participat și emiterea raportului de inspecție fiscală, care i-a fost

comunicat.

Cu privire la

condiția pagubei iminente s-a apreciat că valoarea și caracterul executoriu al

actului administrativ în privința căruia se solicită suspendarea executării nu

reprezintă, în sine, un motiv pentru acordarea suspendării, aceste elemente

nefăcând dovada, prin ele însele, a îndeplinirii cerinței în acest sens.

În raport cu cerința

îndeplinirii în mod cumulativ a celor două condiții, prima instanță a apreciat

că deși reclamanta a invocat și a dovedit împrejurări concrete care ar

justifica concluzia că executarea actului administrativ ar fi de natură a-i

crea o pagubă iminentă, în condițiile în care cazul bine justificat nu a fost

reținut, analizarea detaliată a susținerilor reclamantei referitoare la paguba

iminentă este lipsită de finalitate.

împotriva sentinței Curții de Apel

Reclamanta a atacat

cu recurs sentința menționată, solicitând modificarea ei în sensul admiterii

cererii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În esență,

recurenta-reclamantă a arătat, pe de o parte, că hotărârea primei instanțe este

nelegală prin prisma modului eronat în care a caracterizat și explicitat

înțelesul noțiunii de "caz bine justificat", pornind de la premisa

greșită că aparența de nelegalitate ar putea viza doar aspecte de ordin

procedural, iar nu și aspecte de drept substanțial, și făcând o scindare

artificială între nelegalitatea internă și nelegalitatea externă a actului

administrativ.

Pe de altă parte,

recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a art. 14 din Legea nr.

554/2004, arătând și explicând pe larg în ce constau, în speță, cazul bine

justificat și iminența producerii unei pagube.

Cu privire la cazul

bine justificat, a arătat că indiciile de nelegalitate decurg din modul

inconsecvent în care a fost reglementată materia TVA pentru tranzacțiile

imobiliare efectuate de persoane fizice, confuzia asupra naturii juridice a

terenurilor înstrăinate și maniera incorectă în care au fost calculate baza de

impozitare și debitele accesorii, iar sub aspect procedural, nelegalitatea

actelor fiscale rezidă în încălcarea principiului unicității inspecției fiscale

și durata ce depășește intervalul de timp stabilit de C. proc. fisc.

În ceea ce privește

paguba iminentă, recurenta-reclamantă a arătat că executarea unui debit în

cuantum atât de ridicat (7.989.606 RON) o lipsește de surse de venit pentru

întreținerea familiei și că activitatea sa în cadrul SC T.B. SRL este strâns

legată de evoluția pieții imobiliare, aflate în cădere.

formulate și procedura derulată în recurs

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, că actele administrativ

fiscale se bucură de prezumția de legalitate și de veridicitate, instanța de

fond efectuând o analiză corectă a datelor speței prin prisma prevederilor art.

14 din Legea nr. 554/2004.

În recurs a fost

administrată proba cu înscrisuri, depuse la dosar de recurenta-reclamantă, în

temeiul art. 305 C. pen., conform borderoului aflat la dosar: documente cu

privire la îndeplinirea condiției cazului bine justificat, documente cu privire

la îndeplinirea condiției pagubei iminente și jurisprudență în materie.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., ținând seama și de apărările autorităților fiscale, Înalta Curte

constată că recursul este fondat.

și de drept relevante

Debitul fiscal

stabilit prin actele administrative fiscale a căror suspendare de executare o

solicită recurenta-reclamantă constă în taxa pe valoarea adăugată, cu

accesoriile aferente, aplicată asupra unor tranzacții imobiliare (construcții

și terenuri arabile situate în intravilan extins și intravilan fără interdicție

de construire), efectuate în perioada 2007 - 2010.

Înalta Curte, ca

instanță de control judiciar, nu împărtășește concluzia la care a ajuns Curtea

de Apel, în sensul că, în speță, reclamanta nu a dovedit existența unui caz

bine justificat pentru a se putea dispune măsura provizorie a suspendării

executări actelor administrativ fiscale.

Art. 14 din Legea nr.

554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiției existenței

unui caz bine justificat și a iminenței unei pagube, conform definițiilor

legale cuprinse în art. 2 alin. (1) literele ș) și t) din același act normativ.

Cazul bine justificat

și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete

ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate

efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de

fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru

rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să

îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care

pot fi afectate.

Cazul bine justificat

poate fi reținut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate,

identificate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde amploarea și

consistența dovezilor ce urmează a fi administrate în cadrul acțiunii în

anularea actului, pentru că în cadrul procedurii sumare a suspendării de

executare nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

În speță, prima

instanță a reținut că nu există o aparență de nelegalitate a procedurii de

efectuare a inspecției fiscale, în raport cu prevederile art. 104 alin. (1) și

105 alin. (5) C. proc. fisc., dar nu a analizat în niciun fel, considerând că

exced procedurii sumare a suspendării de executare, aspectele de drept

substanțial, referitoare la calitatea de persoană impozabilă și la calificarea

juridică a tranzacțiilor imobiliare efectuate de recurenta-reclamantă, prin

prisma prevederilor art. 127 și 141 C. fisc., a normelor din legislația

secundară în materie și a jurisprudenței naționale și europene relevante.

Este adevărat că în

cadrul procedurii suspendării de executare nu se poate face o analiză

aprofundată a conținutului raportului juridic dedus judecății, pentru a nu se

prejudeca fondul cauzei, dar aceasta nu înseamnă că împrejurările de fapt sau

de drept care ar putea crea o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ se limitează la dimensiunea formală a acesteia.

Dimpotrivă, aparența

de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, esențial fiind ca

motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului

cauzei.

Curtea reține, în

acest sens, că împrejurările amplu și detaliat descrise în cererea de chemare

în judecată și susținute prin înscrisurile depuse la dosar conturează o

îndoială serioasă în ceea ce privește aplicarea art. 127 C. fisc. în perioada

supusă inspecției fiscale, îndoială decurgând din lipsa de coerență a conduitei

autorităților fiscale, cu consecința imposibilității contribuabililor de a-și

orienta propria conduită într-o manieră adecvată, fiind încălcat, astfel,

principiul certitudinii impunerii, conform căruia legiuitorului - atunci când

elaborează norma fiscală - și autorității - atunci când aplică norma pentru determinarea

sarcinii fiscale - le revine sarcina să nu ajungă la interpretări arbitrare și

să stabilească în mod precis termenele, modalitatea și sumele de plată pentru

fiecare plătitor, pentru ca aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală

ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor de management

financiar asupra sarcinii lor fiscale.

Îndoiala serioasă,

generată de caracterul confuz al reglementării, planează, de asemenea, asupra

modului de calcul al bazei de impozitare în situația reconsiderării statului

vânzătorului de persoană impozabilă, în scopuri de TVA, pe rolul Curții de

Justiție a Uniunii Europene aflându-se, în prezent, cauzele conexe C-249/12 și

C-250/12, având ca obiect cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare pentru

interpretarea art. 73 și 78 din Directiva 2006/112/CE.

În ceea ce privește

paguba iminentă, condiție a cărei îndeplinire nu a fost, de altfel, contestată

prin întâmpinarea formulată în recurs, Înalta Curte reține cuantumul foarte

ridicat al sumei în litigiu, a cărei executare silită ar afecta negativ

patrimoniul personal al recurentei-reclamante, luând în considerare și

rezultatele financiare ale societății comerciale de la care obține venituri, în

calitate de asociat și administrator, în contextul actualei crize economice.

Acestea sunt

argumentele pe baza cărora, fără a prejudeca fondul, Înalta Curte reține

îndeplinirea, în speță, a condițiilor prevăzute în art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004.

soluției adoptate în recurs

Având în vedere

considerentele expuse, ce conduc către concluzia că sentința atacată a fost

pronunțată cu aplicarea greșită a art. 14 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. ș)

și t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul formulat în

temeiul art. 14 alin. (4) din aceeași lege și va modifica sentința în sensul

admiteri cererii reclamantei potrivit art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de N.M. împotriva Sentinței civile nr. 71 din 27 ianuarie 2012 a

Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința în

sensul că admite cererea reclamantei.

Suspendă executarea

Deciziei de impunere nr. 8.374 din 28 iulie 2011, emisă de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș, până la soluționarea în primă instanță a acțiunii în

anulare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 iunie 2012.

Procesat de GGC - AM