ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2749/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I.Circumstanțele cauzei 1.Obiectul cererii și procedura derulată în prima instanță Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta N.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 8.374 din 28 iulie 2011, a raportului de inspecție fiscală cu același număr și a Deciziei privind înregistrarea din oficiu în scopuri de TVA, cu nr. 37558 din 01 august 2011, emise de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, pentru stabilirea în sarcina reclamantei a unor obligații fiscale suplimentare, în sumă de 3.542.329 RON, cu titlu de TVA, 3.915.928 RON - majorări de întârziere și 531.349 RON - penalități de întârziere de 15%.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a efectuat în perioada 01 ianuarie 2005 - 09 octombrie 2009 mai multe operațiuni cu bunuri imobile aflate în patrimoniul său, în proprietate exclusivă ori comună, acestea fiind supuse controlului fiscal în perioada septembrie 2009 - iulie 2011. Controlul s-a finalizat printr-un proces-verbal de constatare, din conținutul căruia rezultă că acțiunea de control a fost demarată urmare a adresei emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală cu nr. 866013 din 08 septembrie 2009, de verificare a respectării normelor C. fisc. referitoare la TVA de către persoane fizice care au derulat tranzacții imobiliare, precum și că nu a fost stabilită nicio obligație fiscală suplimentară în sarcina reclamantei.

A mai precizat reclamanta că ulterior, același organ fiscal a declanșat o nouă inspecție fiscală, în baza Avizului de inspecție fiscală nr. 3.397 din 26 martie 2010, iar prin Adresa nr. 11.423 din 30 septembrie 2010, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a dispus suspendarea inspecției fiscale, până la obținerea unei decizii a comisiei fiscale pentru aplicarea unitară a legislației în materia tranzacțiilor imobiliare efectuate de persoanele fizice. Ulterior la data de 19 iulie 2011, reclamantei i-a fost comunicată pe fax o înștiințare referitoare la data discuției finale asupra constatărilor și consecințelor inspecției fiscale, stabilită la 26 iulie 2011, deși nu i se comunicase anterior vreo adresă de reluare a inspecției fiscale, după dispariția motivelor de suspendare.

A mai precizat reclamanta că la 22 iulie 2011 s-a prezentat la organul de control fiscal cu documente doveditoare, susținând că nu se poate constata existența unor obligații suplimentare de plată a TVA în sarcina sa, iar la 12 august 2011 i-au fost comunicate prin poștă Decizia de impunere nr. 8.374 din 28 iulie 2011 și raportul de inspecție fiscală cu același număr, fiind obligată la plata unor obligații suplimentare de 7.989.606 RON, din care 3.542.329 RON - TVA și 4.447.277 RON - majorări și penalități. A mai arătat reclamanta că împotriva acestor acte a formulat contestație administrativă, în temeiul art. 205 și următoarele C. proc. fisc. și art. 7 din Legea nr. 554/2004, în prezenta cauză solicitând suspendarea executării acestora până la soluționarea acțiunii de fond, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 și art. 215 alin. ( 2) C. proc.

fisc. A opinat reclamanta că în cauză sunt îndeplinite cerințele legal impuse pentru suspendarea executării actelor, respectiv existența unui caz bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente, existând și dovada declanșării procedurii prealabile administrative. Astfel, a susținut reclamanta, că obligația de plată a TVA s-a stabilit în mod eronat în sarcina sa, întrucât nu a desfășurat acte sau fapte de comerț ca persoană fizică, iar terenurile ce au făcut obiect al vânzărilor nu erau construibile la momentul înstrăinării lor, în accepțiunea legilor atunci în vigoare. Totodată, a mai precizat reclamanta, în perioada 01 ianuarie 2007 - 01 ianuarie 2008 era prevăzută în art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc.

o scutire de la plata TVA, aplicabilă persoanelor care nu aveau drept de deducere, iar inspectorii fiscali au determinat nelegal baza impozabilă, stabilind TVA datorat prin raportare la valoarea integrală a terenurilor, deși o parte a acestora a fost deținută în codevălmășie cu fostul soț sau în coproprietate cu numita V.A., în același scop fiind aplicate valorile minime stabilite de expertizele notariale, nefiind valorificate prețurile înscrise în contracte, fiind inclusă în baza impozabilă în mod eronat și valoarea unui contract de schimb încheiat de reclamantă în urma unei tranzacții judiciare. Reclamanta a expus pe larg argumente de fapt și de drept în susținerea criticilor sale, subliniind că a fost de bună-credință în relația cu organele fiscale, care au creat o stare de insecuritate juridică, astfel încât nu ar putea fi obligată la plata unor majorări de întârziere sau penalități.

Din perspectiva procedurală, reclamanta a invocat încălcarea prevederilor art. 105 alin. (5) C. proc. fisc., prin reverificarea acelorași obligații fiscale în cadrul unei inspecții fiscale realizate prin sondaj, după finalizarea celei desfășurate prin control inopinat, cu toate că primul control, finalizat prin Procesul-verbal de control nr. 3427 din 29 martie 2010, nu a stabilit în sarcina sa obligații fiscale de plată. Reclamanta a subliniat că încălcarea principiului unicității inspecției fiscale atrage nulitatea actelor întocmite în cursul celei de a doua acțiunii de control. În subsidiar, în măsura în care instanța urma să aprecieze că procesul-verbal de control nu poate fi calificat decât act de constatare a unei situații de fapt, reclamanta a solicitat a se reține ca un caz bine justificat încălcarea de către organul de inspecție fiscală a duratei maxime de efectuare a inspecției fiscale, stabilite de art. 104 alin. (1) C. proc.

fisc., învederând că data demarării inspecției fiscale este cea la care s-a efectuat controlul inopinat, în septembrie 2009, înregistrându-se mai mult de trei luni până în septembrie 2010, când s-a dispus suspendarea inspecției fiscale, această întârziere fiind vătămătoare, conducând la acumularea unor penalități de întârziere exclusiv datorită modului defectuos de conducere al inspecției fiscale.

În ce privește paguba iminentă reclamanta a arătat că suma stabilită în sarcina sa are un cuantum foarte ridicat, de aproximativ 1.900.000 euro, neavând surse de venit din care să acopere aceste debite, obținând doar venituri din salariul încasat în calitate de administrator la o societate de tranzacții imobiliare, care însă nu mai înregistrează profit după anul 2009. Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a formulat întâmpinarea prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei, opinând că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării deciziei de impunere. Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat de asemenea întâmpinare, prin care a susținut că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, pe fond arătând că cererea reclamantei este neîntemeiată, pentru argumente similare pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Prin Încheierea de ședință din 14 decembrie 2011 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală. La același termen de judecată a fost invocată excepția de inadmisibilitate a cererii de suspendare în privința raportului de inspecție fiscală și a deciziei de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA, de către pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, excepția fiind pusă în discuție la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2012, când reprezentantul pârâtei a arătat că nu mai susține excepția în privința deciziei de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA. 2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința Civilă nr. 71 din 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, acțiunea reclamantei a fost respinsă.

Analizând cu prioritate excepția invocată așa cum aceasta a fost precizată, instanța a constatat că este întemeiată, reținând că după cum s-a statuat în literatura de specialitate și în practica judiciară, raportul de inspecție fiscală nu poate fi calificat act administrativ fiscal, întrucât nu produce efecte juridice prin el însuși, în sensul că nu dă naștere, nu modifică și nici nu stinge raporturi juridice de drept fiscal. O atare calificare poate fi dată exclusiv actelor care, potrivit art. 41 C. proc. fisc., fiind emise de organele fiscale competente, dau naștere, modifică ori sting drepturi și obligații fiscale.

Cât privește legătura indisolubilă existentă între raport și decizia de impunere emisă în baza sa, la care face referire reclamanta, instanța a apreciat că, deși indeniabilă, aceasta nu justifică soluționarea în sens contrar a excepției supuse analizei, sub acest aspect, instanța luând act că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 îi permite ca, în analizarea legalității unui act administrativ, să ia în considerare și legalitatea operațiunilor administrative ce s-au derulat pentru emiterea sa, fără, însă, ca această posibilitate să implice și anularea acelor operațiuni. Ca atare, instanța a admis excepția de inadmisibilitate a cererii de suspendare a raportului de inspecție fiscală, în baza art. 137 alin. (1) C. proc.

civ. cercetarea urmând a fi limitată la solicitarea de suspendare a executării deciziei de impunere. În ce privește petitul vizând decizia de impunere, prima instanță a reținut că în speță nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea solicitată. În acest sens, instanța a constatat îndeplinite în cazul reclamantei condițiile procedurale impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru admiterea cererii de suspendare, anume, consemnarea cauțiunii stabilite de instanță, respectiv formularea unei contestații administrative în procedura prealabilă sesizării instanței actului administrativ, respectiv a deciziei emise de DFGP Timiș sub nr. 8.374 din 28 iulie 2011 și a raportului de inspecție fiscală cu același număr, care a stat la baza emiterii acesteia.

În schimb, prima instanță a constatat că reclamanta nu a dovedit existența unui caz bine justificat pentru luarea măsurii de suspendare solicitate. Sub acest aspect, s-a reținut că potrivit practicii judiciare și literaturii de specialitate aspectele de legalitate a actelor administrative fiscale care ar putea justifica suspendarea executării în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 vizează exclusiv condițiile de valabilitate privind competența autorității emitente, privind procedura de emitere și cerințele de formă ale acestuia, iar nicidecum cerințele de drept material, referitoare la respectarea actelor normative în baza cărora actul administrativ este emis.

Din această perspectivă s-a apreciat că aspectele invocate de reclamantă reprezintă o problemă de temeinicie a actului administrativ, iar nu de legalitate în sensul restrâns la care face referire art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, astfel încât nu ar putea fi reținute pentru a se stabili existența unui caz bine justificat de suspendare a executării, motiv pentru care nu pot fi analizate în detaliu. Instanța a apreciat că dintre argumentele reclamantei ar putea fi supuse analizei în mod distinct doar susținerile reclamantei referitoare la nerespectarea procedurii de efectuare a inspecției fiscale, prin încălcarea principiului unicității inspecției fiscale, consacrat de art. 105 alin. (5) C. proc.

fisc., precum și a dispozițiilor art. 104 alin. (1) din același act normativ, referitor la durata maximă a inspecției fiscale. Cu privire la aceste aspecte s-a constatat că nu pot fi reținute ca un caz bine justificat de suspendare a executării deciziei de impunere, întrucât, cel puțin în aparență, nu s-ar putea constata că aceasta a fost supusă unei inspecții fiscale repetate pentru aceeași perioadă și pentru aceleași obligații fiscale, deoarece controlul inopinat efectuat de organul fiscal pârât în perioada octombrie 2009 - martie 2010 nu ar putea echivala unei inspecții fiscale, aceasta din urmă având ca obiect stabilirea existenței și întinderii creanțelor fiscale ori a obligațiilor fiscale, definite de art. 21 și 22 din același C. proc.

fisc., pe când controlul inopinat reglementat, alături de controlul încrucișat, de art. 97 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., este o procedură de control susceptibil a fi aplicată în cadrul inspecției fiscale, constând în activitatea de verificare faptică și documentară, în principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existența unor fapte de încălcare a legislației fiscale, fără anunțarea în prealabil a contribuabilului. Așadar, a apreciat prima instanță, această procedură de control este reglementată doar ca o metodă de lucru, presupunând exclusiv o activitate de documentare, pentru stabilirea unor stări de fapt ce, eventual, ar prezenta relevanță în cadrul raporturilor de drept fiscal, iar nicidecum de stabilire a unor obligații fiscale ori creanțe fiscale, pentru a putea fi considerată activitate de inspecție fiscală.

S-a mai constatat că art. 97 alin. (2) C. proc. fisc. prevede că la finalizarea controlului inopinat sau încrucișat se încheie un proces-verbal, în timp ce art. 109 alin. (1) și (2) din același act normativ stabilește că rezultatul inspecției fiscale se consemnează, în scris, într-un raport de inspecție fiscală, în care se prezintă constatările inspecției fiscale din punct de vedere faptic și legal. Raportul de inspecție fiscală se întocmește la finalizarea inspecției fiscale și cuprinde toate constatările în legătură cu perioadele și obligațiile fiscale verificate, iar în cazul în care contribuabilul și-a exercitat dreptul prevăzut la art. 107 alin. (4), raportul de inspecție fiscală cuprinde și opinia organului de inspecție fiscală, motivată în drept și în fapt, cu privire la acest punct de vedere.

În concluzie, prima instanță a constatat că instituția inspecției fiscale, reglementată de C. proc. fisc. cuprinde și activitatea de control inopinat, dar implică o activitate suplimentară, de stabilire a existenței și, după caz, a întinderii unor obligații fiscale ori a unor creanțe fiscale, prin stabilirea relevanței legale a stărilor de fapt eventual stabilite prin activitatea de documentare din cursul controlului inopinat. Astfel, s-a reținut că cel puțin în aparență, nu se poate deduce din împrejurarea că în speță organul fiscal pârât ar fi fost încălcat principiul unicității inspecției fiscale, reglementat de art. 105 alin. (3) C. proc. fisc. S-au constatat de asemenea a fi neîntemeiate și susținerile reclamantei care privesc nelegalitatea deciziei de impunere pentru depășirea duratei maxime a inspecției fiscale, reglementate de art. 104 alin. (1) C. proc.

fisc., instanța reținând că dispozițiile menționate nu stabilesc sancțiunea ce intervine în cazul depășirii termenului maxim, în lipsa unei vătămări cauzate reclamantei (care nu s-a prevalat decât de situația de incertitudine în care pretinde că s-ar fi aflat în perioada de la demararea până la finalizarea inspecției fiscale), neputându-se conchide, cel puțin în aparență, că argumentul invocat atrage nulitatea actului încheiat la finalizarea inspecției fiscale ori a deciziei de impunere ce a fost emisă în baza acestuia.

De asemenea, nu poate fi reținută ca un caz bine justificat comunicarea cu întârziere a adresei de reluare a inspecției fiscale după încetarea motivelor ce au condus la suspendarea dispusă la 29 septembrie 2010, de vreme ce reclamanta nu a relevat vreo vătămare cauzată de această întârziere, singurele acte ce s-au mai desfășurat în cadrul inspecției după reluarea sa fiind discuție finală cu contribuabilul, din data de 22 iulie 2011, la care aceasta recunoaște că a participat și emiterea raportului de inspecție fiscală, care i-a fost comunicat. Cu privire la condiția pagubei iminente s-a apreciat că valoarea și caracterul executoriu al actului administrativ în privința căruia se solicită suspendarea executării nu reprezintă, în sine, un motiv pentru acordarea suspendării, aceste elemente nefăcând dovada, prin ele însele, a îndeplinirii cerinței în acest sens.

În raport cu cerința îndeplinirii în mod cumulativ a celor două condiții, prima instanță a apreciat că deși reclamanta a invocat și a dovedit împrejurări concrete care ar justifica concluzia că executarea actului administrativ ar fi de natură a-i crea o pagubă iminentă, în condițiile în care cazul bine justificat nu a fost reținut, analizarea detaliată a susținerilor reclamantei referitoare la paguba iminentă este lipsită de finalitate. 3. Recursul exercitat împotriva sentinței Curții de Apel Reclamanta a atacat cu recurs sentința menționată, solicitând modificarea ei în sensul admiterii cererii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, recurenta-reclamantă a arătat, pe de o parte, că hotărârea primei instanțe este nelegală prin prisma modului eronat în care a caracterizat și explicitat înțelesul noțiunii de "caz bine justificat", pornind de la premisa greșită că aparența de nelegalitate ar putea viza doar aspecte de ordin procedural, iar nu și aspecte de drept substanțial, și făcând o scindare artificială între nelegalitatea internă și nelegalitatea externă a actului administrativ. Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a art. 14 din Legea nr. 554/2004, arătând și explicând pe larg în ce constau, în speță, cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube.

Cu privire la cazul bine justificat, a arătat că indiciile de nelegalitate decurg din modul inconsecvent în care a fost reglementată materia TVA pentru tranzacțiile imobiliare efectuate de persoane fizice, confuzia asupra naturii juridice a terenurilor înstrăinate și maniera incorectă în care au fost calculate baza de impozitare și debitele accesorii, iar sub aspect procedural, nelegalitatea actelor fiscale rezidă în încălcarea principiului unicității inspecției fiscale și durata ce depășește intervalul de timp stabilit de C. proc. fisc. În ceea ce privește paguba iminentă, recurenta-reclamantă a arătat că executarea unui debit în cuantum atât de ridicat (7.989.606 RON) o lipsește de surse de venit pentru întreținerea familiei și că activitatea sa în cadrul SC T.B.

SRL este strâns legată de evoluția pieții imobiliare, aflate în cădere. 4. Apărările formulate și procedura derulată în recurs Prin întâmpinarea depusă la dosar, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esență, că actele administrativ fiscale se bucură de prezumția de legalitate și de veridicitate, instanța de fond efectuând o analiză corectă a datelor speței prin prisma prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004. În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri, depuse la dosar de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 305 C. pen., conform borderoului aflat la dosar: documente cu privire la îndeplinirea condiției cazului bine justificat, documente cu privire la îndeplinirea condiției pagubei iminente și jurisprudență în materie.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., ținând seama și de apărările autorităților fiscale, Înalta Curte constată că recursul este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Debitul fiscal stabilit prin actele administrative fiscale a căror suspendare de executare o solicită recurenta-reclamantă constă în taxa pe valoarea adăugată, cu accesoriile aferente, aplicată asupra unor tranzacții imobiliare (construcții și terenuri arabile situate în intravilan extins și intravilan fără interdicție de construire), efectuate în perioada 2007 - 2010. Înalta Curte, ca instanță de control judiciar, nu împărtășește concluzia la care a ajuns Curtea de Apel, în sensul că, în speță, reclamanta nu a dovedit existența unui caz bine justificat pentru a se putea dispune măsura provizorie a suspendării executări actelor administrativ fiscale.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiției existenței unui caz bine justificat și a iminenței unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) literele ș) și t) din același act normativ. Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat poate fi reținut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate, identificate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde amploarea și consistența dovezilor ce urmează a fi administrate în cadrul acțiunii în anularea actului, pentru că în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu poate fi prejudecat fondul litigiului. În speță, prima instanță a reținut că nu există o aparență de nelegalitate a procedurii de efectuare a inspecției fiscale, în raport cu prevederile art. 104 alin. (1) și 105 alin. (5) C. proc.

fisc., dar nu a analizat în niciun fel, considerând că exced procedurii sumare a suspendării de executare, aspectele de drept substanțial, referitoare la calitatea de persoană impozabilă și la calificarea juridică a tranzacțiilor imobiliare efectuate de recurenta-reclamantă, prin prisma prevederilor art. 127 și 141 C. fisc., a normelor din legislația secundară în materie și a jurisprudenței naționale și europene relevante. Este adevărat că în cadrul procedurii suspendării de executare nu se poate face o analiză aprofundată a conținutului raportului juridic dedus judecății, pentru a nu se prejudeca fondul cauzei, dar aceasta nu înseamnă că împrejurările de fapt sau de drept care ar putea crea o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ se limitează la dimensiunea formală a acesteia.

Dimpotrivă, aparența de nelegalitate poate viza și aspecte de drept material, esențial fiind ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei. Curtea reține, în acest sens, că împrejurările amplu și detaliat descrise în cererea de chemare în judecată și susținute prin înscrisurile depuse la dosar conturează o îndoială serioasă în ceea ce privește aplicarea art. 127 C. fisc.

în perioada supusă inspecției fiscale, îndoială decurgând din lipsa de coerență a conduitei autorităților fiscale, cu consecința imposibilității contribuabililor de a-și orienta propria conduită într-o manieră adecvată, fiind încălcat, astfel, principiul certitudinii impunerii, conform căruia legiuitorului - atunci când elaborează norma fiscală - și autorității - atunci când aplică norma pentru determinarea sarcinii fiscale - le revine sarcina să nu ajungă la interpretări arbitrare și să stabilească în mod precis termenele, modalitatea și sumele de plată pentru fiecare plătitor, pentru ca aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.

Îndoiala serioasă, generată de caracterul confuz al reglementării, planează, de asemenea, asupra modului de calcul al bazei de impozitare în situația reconsiderării statului vânzătorului de persoană impozabilă, în scopuri de TVA, pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene aflându-se, în prezent, cauzele conexe C-249/12 și C-250/12, având ca obiect cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare pentru interpretarea art. 73 și 78 din Directiva 2006/112/CE. În ceea ce privește paguba iminentă, condiție a cărei îndeplinire nu a fost, de altfel, contestată prin întâmpinarea formulată în recurs, Înalta Curte reține cuantumul foarte ridicat al sumei în litigiu, a cărei executare silită ar afecta negativ patrimoniul personal al recurentei-reclamante, luând în considerare și rezultatele financiare ale societății comerciale de la care obține venituri, în calitate de asociat și administrator, în contextul actualei crize economice.

Acestea sunt argumentele pe baza cărora, fără a prejudeca fondul, Înalta Curte reține îndeplinirea, în speță, a condițiilor prevăzute în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere considerentele expuse, ce conduc către concluzia că sentința atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 14 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul formulat în temeiul art. 14 alin. (4) din aceeași lege și va modifica sentința în sensul admiteri cererii reclamantei potrivit art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de N.M. împotriva Sentinței civile nr. 71 din 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința în sensul că admite cererea reclamantei. Suspendă executarea Deciziei de impunere nr. 8.374 din 28 iulie 2011, emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, până la soluționarea în primă instanță a acțiunii în anulare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2012. Procesat de GGC - AM