ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 248/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 315 din 15 februarie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei D.R.M., a respins excepția inadmisibilității cererii reconvenționale. A admis excepția lipsei de interes pentru constatarea prescrierii dreptului de a cere nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. 162/112/1999 și a respins acest capăt al cererii reconvenționale ca fiind formulat de persoane lipsite de interes. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a pârâților reclamanți pe capetele de cerere privind nulitatea notificării nr. 3324 din 10 august 2011 și a contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase nr. 4566 din 11 noiembrie 2003 și au fost respinse aceste capete de cerere ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală activă.

A fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de pârâții persoane fizice, S.A. și S.T., C.D., R.C.M. și de P.M.B. prin P.G. și a fost respinsă acțiunea în revendicare ca inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe, la data de 12 iulie 2011, a formulat apel reclamanta D.R., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 22 august 2011. Prin decizia civilă nr. 105/ A din 08 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond. Pentru a decide astfel, Curtea a constatat că reclamanta a formulat două motive de apel, prin care de fapt a criticat nelegalitatea soluției de respingere a acțiunii în revendicare drept inadmisibilă.

Astfel, prin intermediul primului motiv de apel, reclamanta a invocat greșita apreciere a situației deduse judecății și a naturii juridice a acțiunii introductive, subliniind faptul că este o acțiune în revendicare și nu o acțiune determinată de pasivitatea intimatului pârât M.B. de a soluționa notificarea formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, iar prin cel de-al doilea motiv de apel, s-a invocat greșita încadrare juridică a obiectului cererii introductive, în sensul că s-a reținut în mod nelegal faptul că reclamanta ar avea la dispoziție doar acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că prima instanța a respins acțiunea în revendicare, ca inadmisibilă, justificat, în esență, de faptul că apariția Legii nr. 10/2001 nu mai permite foștilor proprietari să uzeze de mijloacele dreptului comun (acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.) pentru recuperarea proprietăților imobiliare de care au fost deposedați în perioada regimului comunist, iar sistemul reparatoriu al legii speciale a fost deblocat prin deciziile pronunțate de instanța supremă în recurs în interesul legii în această materie, precum și faptul că prima instanță nu a analizat deloc fondul cauzei, din perspectiva celor statuate de Înalta Curte prin decizia nr. 33/2008, Curtea a apreciat că nu pot face obiect de analiză în această fază procesuală chestiunile legate de fondul acțiunii în revendicare pe care reclamanta le invocă în susținerea motivelor de apel.

Curtea a considerat întemeiată critica referitoare la nelegalitatea soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, având în vedere faptul că prin decizia pronunțată în interesul legii, anterior menționată, s-a tranșat asupra concursului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., care reprezintă dreptul comun în materie. Pentru a clarifica chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun față de Legea nr. 10/2001, Curtea a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Examinând coroborat prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială și acțiunea de drept comun, Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare. Problema raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranșată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul Legii nr. 33/2008.

Instanța supremă a reținut că nu se poate recunoaște posibilitatea celor care nu au obținut restituirea imobilelor în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de a urma calea revendicării de drept comun, deoarece o astfel de concepție ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală, specialia generalibus derogant, și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Având în vedere că pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1989 – 22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Totodată, a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință si cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Sintetizând, Curtea a reținut că Înalta Curtea de Casație si Justiție a statuat că, deși nu există un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea in revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanța supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparație.

În același timp, instanța supremă a arătat ca, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii in revendicare, datorita deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture neconcordanțele Legii nr. 10/2001 cu C.E.D.O. Astfel, instanța supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate, precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil și care are drept componenta de bază accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanța, învestita cu o acțiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege. Dintre aceste aspecte pe care instanța supremă le-a impus spre analiză în vederea soluționării unei acțiuni în revendicare care privește un imobil preluat abuziv, prima cerință referitoare la existența unui bun în patrimoniul reclamantului este esențială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței în privința celorlalte chestiuni, anterior enumerate.

Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției. Prima instanță trebuia să aibă în vedere și faptul că reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată până în prezent, acest aspect având relevanță atât pentru a stabili dacă reclamanta poate fi considerată deținătoarea unui bun în sensul dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., cât și pentru a aprecia asupra concordanței legii speciale cu Convenția, așa cum a fost interpretată în jurisprudența Curții.

Pe cale de consecință, având în vedere că reclamanta a făcut demersuri pentru restituirea proprietății imobiliare de care au fost deposedați autorii săi, prevalându-se de dispozițiile legii speciale de reparație, Curtea a considerat că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare. Instanța de apel a constatat că motivarea dată de prima instanță excepției de inadmisibilitate nu conține o analiză a existenței sau inexistenței unui bun în patrimoniul reclamantei prin raportare la dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană în jurisprudența sa. Prin respingerea, în aceste condiții, a acțiunii promovate de reclamanta, ca inadmisibilă, s-a adus atingere dreptului constituțional al acesteia de a avea acces la justiție.

Dreptul de acces la o instanța care să se pronunțe pe fondul pretențiilor supuse judecății este o parte componenta a dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 din C.E.D.O. Interpretând aceste dispoziții ale convenției, în lumina celor statuate de instanța de contencios european, pe cale jurisprudențială, se desprinde ideea că, pentru a corespunde exigențelor impuse, accesul la justiție trebuie sa aibă caracter efectiv și real, în sensul de a duce la analizarea concretă a pretenției deduse judecății și la tranșarea definitivă a diferendului, prin soluționarea a însăși fondului litigiului. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate și menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond.

Au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea apelului au susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv o greșită apreciere a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și C.E.D.O., probleme ce au fost rezolvate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Această decizie nu exclude de plano posibilitatea introducerii unei acțiuni în revendicare, după cum nici nu obligă instanțele să intre în judecarea fondului, acestea putând aprecia dacă se impune analizarea concretă a pretenției deduse judecății. În cauză reclamanta a făcut diligențe în temeiul dispozițiilor legii reparatorii, pe care nu le-a finalizat.

Astfel, aceasta a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 878/1952, sesizând Tribunalul București, care a admis recursul și a trimis cauza spre rejudecare. În rejudecare cauza s-a perimat. Prin urmare, titlul prin care imobilul în litigiu a fost preluat în patrimoniul statului nu a fost niciodată desființat, dar chiar și dacă s-ar fi desființat, aceasta nu înseamnă că imobilul nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001. Lipsa de diligență a reclamantei nu poate fi suplinită prin admiterea în principiu a unei acțiuni în revendicare. Instanța de fond a soluționat în mod corect acțiunea, respingând-o ca inadmisibilă, ținând cont de situația juridică ce rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, care sunt suficiente pentru a determina legea aplicabilă, fără a fi necesară judecarea în fond.

Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise formal motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, trebuie să fie soluționată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracție de existența legii speciale care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi. Aceasta înseamnă că persoanele menționate pot să exercite acțiunea în revendicare, pentru că și-au păstrat calitatea de proprietar, dar nu oricând, ci după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, și conform prevederilor legii speciale. În egală măsură, în soluționarea acțiunii trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

Or, pentru determinarea tuturor aspectelor arătate, se impune o analiză a fondului pricinii, fără ca acțiunea în revendicare să fie respinsă de plano ca inadmisibilă. Soluționarea cauzei exclusiv pe cale de excepție, respectiv respingerea acțiunii ca inadmisibilă este contrară dreptului de acces la instanță, astfel cum este garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Astfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (hotărârea P. contra Franței (G.C.), cererea nr. 47287/1999 și hotărârea V.H. împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994). Or, în speță, prima instanță, prin hotărârea atacată, fără să analizeze probațiunea administrată de către reclamanți, a trecut în mod greșit la soluționarea cererii acestora, exclusiv pe cale de excepție fără să se analizeze fondul cauzei și a se pronunța cu privire la temeinicia acestuia.

Cercetarea aspectelor de fond ale cauzei de către prima instanță se impune și în baza deciziei nr. 33 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ședința din 9 iunie 2008, în dosar nr. 60/2007, secțiile unite, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 06 iulie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și care a decis printre altele că, «În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001), și C.E.D.O., convenția are prioritate». Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

Problema dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, respectiv dacă această acțiune poate constitui un remediu efectiv, se poate desluși în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiune în cadrul căreia se va analiza dacă și pârâtul avea un bun în sensul Convenției și anume: o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra bunul, o speranță legitimă conform legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect etc. În alți termeni, și făcând chiar o critică a jurisprudenței C.E.D.O., același lucru spune și instanța de apel în motivarea soluției de desființare a sentinței.

De aceea, critica recurenților referitoare la greșita apreciere de către instanța de apel a raportului dintre legea generală și legea specială, precum și a raportului dintre legea internă și C.E.D.O., nu poate fi primită. Mai mult, soluția pronunțată de instanța de apel nu reprezintă „o admitere în principiu a acțiunii în revendicare”, așa cum susțin recurenții-pârâți. Pe lângă faptul că o asemenea dezlegare nu poate fi dată în raport de dispozițiile legii, ceea ce curtea de apel a tranșat a fost necesitatea analizării pe fond a cererii introductive, fără ca prin aceasta să se constate a priori admisibilitatea acțiunii. Recurenții-pârâți au susținut că reclamanta nu ar avea o speranță legitimă, deoarece litigiul în care s-a solicitat desființarea titlului statului s-ar fi perimat.

În sprijinul acestei afirmații au fost depuse decizia din 18 decembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. 3479/2002, prin care a fost casată sentința civilă nr. 878/1952 și a fost trimisă cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 1 București, încheierea din 18 aprilie 2006 și încheierea din 5 septembrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București pronunțate în dosarul nr. 362/299/2003, prin care s-a respins cererea de repunere pe rol formulată de reclamantă. Înalta Curte observă că recurenții-pârâți nu au făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești în condițiile art. 253 alin. (2) C. proc. civ. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 248 – art. 254 C. proc . civ., rezultă că perimarea nu operează de drept, ci trebuie constatată judecătorește, astfel încât, în absența unei asemenea hotărâri, susținerea recurenților-pârâți este lipsită de suport probator și nu poate fi avută în vedere.

Pentru aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de instanța de apel. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții S.T.O., R.C.M. și C.D. împotriva deciziei civile nr. 105/ A din 08 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 ianuarie 2013.