ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 24.01.2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 248/2013

HOTĂRÂRE

24.01.2013

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2013
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 248/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile

art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă nr.

315 din 15 februarie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei D.R.M., a respins

excepția inadmisibilității cererii reconvenționale.

A admis excepția

lipsei de interes pentru constatarea prescrierii dreptului de a cere nulitatea

contractului de vânzare cumpărare nr. 162/112/1999 și a respins acest capăt al

cererii reconvenționale ca fiind formulat de persoane lipsite de interes.

A fost admisă

excepția lipsei calității procesuale active a pârâților reclamanți pe capetele

de cerere privind nulitatea notificării nr. 3324 din 10 august 2011 și a

contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase nr. 4566 din 11

noiembrie 2003 și au fost respinse aceste capete de cerere ca fiind formulate

de persoane fără calitate procesuală activă.

A fost admisă

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de pârâții persoane

fizice, S.A. și S.T., C.D., R.C.M. și de P.M.B. prin P.G. și a fost respinsă

acțiunea în revendicare ca inadmisibilă.

Împotriva acestei

sentințe, la data de 12 iulie 2011, a formulat apel reclamanta D.R., care a

fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, la data de 22 august 2011.

Prin decizia civilă nr.

105/ A din 08 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința

apelată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

Pentru a decide astfel,

Curtea a constatat că reclamanta a formulat două motive de apel, prin care de

fapt a criticat nelegalitatea soluției de respingere a acțiunii în revendicare

drept inadmisibilă. Astfel, prin intermediul primului motiv de apel, reclamanta

a invocat greșita apreciere a situației deduse judecății și a naturii juridice

a acțiunii introductive, subliniind faptul că este o acțiune în revendicare și

nu o acțiune determinată de pasivitatea intimatului pârât M.B. de a soluționa

notificarea formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, iar prin cel

de-al doilea motiv de apel, s-a invocat greșita încadrare juridică a obiectului

cererii introductive, în sensul că s-a reținut în mod nelegal faptul că

reclamanta ar avea la dispoziție doar acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii

nr. 10/2001.

Având în vedere că

prima instanța a respins acțiunea în revendicare, ca inadmisibilă, justificat,

în esență, de faptul că apariția Legii nr. 10/2001 nu mai permite foștilor

proprietari să uzeze de mijloacele dreptului comun (acțiunea în revendicare

întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.) pentru recuperarea proprietăților

imobiliare de care au fost deposedați în perioada regimului comunist, iar

sistemul reparatoriu al legii speciale a fost deblocat prin deciziile pronunțate

de instanța supremă în recurs în interesul legii în această materie, precum și

faptul că prima instanță nu a analizat deloc fondul cauzei, din perspectiva

celor statuate de Înalta Curte prin decizia nr. 33/2008, Curtea a apreciat că

nu pot face obiect de analiză în această fază procesuală chestiunile legate de

fondul acțiunii în revendicare pe care reclamanta le invocă în susținerea

motivelor de apel.

Curtea a considerat

întemeiată critica referitoare la nelegalitatea soluției de respingere ca

inadmisibilă a acțiunii în revendicare, având în vedere faptul că prin decizia

pronunțată în interesul legii, anterior menționată, s-a tranșat asupra

concursului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ., care reprezintă dreptul comun în materie.

Pentru a clarifica

chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun

față de Legea nr. 10/2001, Curtea a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001

are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru

rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada

regimului comunist.

Examinând coroborat

prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea

specială și acțiunea de drept comun, Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001

conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse

anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un

drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în

revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea

suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii

nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

Problema raportului

dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun,

atât sub aspectul admisibilității cât și din punct de vedere al interesului

legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C.

civ., a fost tranșată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul

Legii nr. 33/2008.

Instanța supremă a

reținut că nu se poate recunoaște posibilitatea celor care nu au obținut

restituirea imobilelor în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de

a urma calea revendicării de drept comun, deoarece o astfel de concepție ignoră

principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea

generală, specialia generalibus derogant, și care, pentru a fi aplicat, nu

trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Având în vedere că pentru

imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1989 – 22 decembrie

1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile

se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că

legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs

cu acesta.

Totodată, a apreciat

că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și

cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze

această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu

bună-credință si cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către

chiriași.

În consecință,

trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzuta de acest

act normativ si aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ.

Sintetizând, Curtea a

reținut că Înalta Curtea de Casație si Justiție a statuat că, deși nu există un

drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților

imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu

înseamnă ca acțiunea in revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă față

de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept,

în sensul că specialul derogă de la general, instanța supremă a stabilit că în

concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparație.

În același timp,

instanța supremă a arătat ca, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării

acțiunii in revendicare, datorita deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001,

acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a

acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture

neconcordanțele Legii nr. 10/2001 cu C.E.D.O.

Astfel, instanța

supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei

acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de

existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea

unei privări de proprietate, precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6

din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil și care are drept

componenta de bază accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului

judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Din decizia Înaltei

Curți se desprind elementele pe care instanța, învestita cu o acțiune în

revendicare trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile

cauzei: existența unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului,

neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății,

securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere

unei alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat

de lege.

Dintre aceste aspecte

pe care instanța supremă le-a impus spre analiză în vederea soluționării unei

acțiuni în revendicare care privește un imobil preluat abuziv, prima cerință

referitoare la existența unui bun în patrimoniul reclamantului este esențială

pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței în

privința celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea

interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în

existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.

Prima instanță

trebuia să aibă în vedere și faptul că reclamanta a formulat notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost soluționată până în prezent, acest

aspect având relevanță atât pentru a stabili dacă reclamanta poate fi

considerată deținătoarea unui bun în sensul dispozițiilor art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la C.E.D.O., cât și pentru a aprecia asupra concordanței legii

speciale cu Convenția, așa cum a fost interpretată în jurisprudența Curții.

Pe cale de

consecință, având în vedere că reclamanta a făcut demersuri pentru restituirea

proprietății imobiliare de care au fost deposedați autorii săi, prevalându-se

de dispozițiile legii speciale de reparație, Curtea a considerat că nu poate

reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare. Instanța de apel a

constatat că

motivarea dată de prima instanță excepției de inadmisibilitate nu conține o

analiză a existenței sau inexistenței unui bun în patrimoniul reclamantei prin

raportare la dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1, astfel cum a

fost interpretat de Curtea Europeană în jurisprudența sa.

Prin respingerea, în

aceste condiții, a acțiunii promovate de reclamanta, ca inadmisibilă, s-a adus

atingere dreptului constituțional al acesteia de a avea acces la justiție.

Dreptul de acces la o instanța care să se pronunțe pe fondul pretențiilor

supuse judecății este o parte componenta a dreptului la un proces echitabil,

consacrat de prevederile art. 6 din C.E.D.O. Interpretând aceste dispoziții ale

convenției, în lumina celor statuate de instanța de contencios european, pe

cale jurisprudențială, se desprinde ideea că, pentru a corespunde exigențelor

impuse, accesul la justiție trebuie sa aibă caracter efectiv și real, în sensul

de a duce la analizarea concretă a pretenției deduse judecății și la tranșarea

definitivă a diferendului, prin soluționarea a însăși fondului litigiului.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții, solicitând modificarea în

tot a hotărârii atacate și menținerea ca temeinică și legală a sentinței

instanței de fond. Au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În motivarea apelului

au susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv o

greșită apreciere a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială și

Codul civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și C.E.D.O.,

probleme ce au fost rezolvate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Această

decizie nu exclude de plano posibilitatea introducerii unei acțiuni în

revendicare, după cum nici nu obligă instanțele să intre în judecarea fondului,

acestea putând aprecia dacă se impune analizarea concretă a pretenției deduse

judecății. În cauză reclamanta a făcut diligențe în temeiul dispozițiilor legii

reparatorii, pe care nu le-a finalizat. Astfel, aceasta a formulat recurs

împotriva sentinței civile nr. 878/1952, sesizând Tribunalul București, care a

admis recursul și a trimis cauza spre rejudecare. În rejudecare cauza s-a

perimat. Prin urmare, titlul prin care imobilul în litigiu a fost preluat în

patrimoniul statului nu a fost niciodată desființat, dar chiar și dacă s-ar fi

desființat, aceasta nu înseamnă că imobilul nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001.

Lipsa de diligență a

reclamantei nu poate fi suplinită prin admiterea în principiu a unei acțiuni în

revendicare. Instanța de fond a soluționat în mod corect acțiunea, respingând-o

ca inadmisibilă, ținând cont de situația juridică ce rezultă din înscrisurile

de la dosarul cauzei, care sunt suficiente pentru a determina legea aplicabilă,

fără a fi necesară judecarea în fond.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise formal motivului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:

Acțiunea în

revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a

acestei legi, trebuie să fie soluționată, în egală măsură, prin compararea

titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face

abstracție de existența legii speciale care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite.

Astfel, potrivit art.

2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost

preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data

preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi. Aceasta înseamnă

că persoanele menționate pot să exercite acțiunea în revendicare, pentru că

și-au păstrat calitatea de proprietar, dar nu oricând, ci după primirea

deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, și conform prevederilor

legii speciale.

În egală măsură, în

soluționarea acțiunii trebuie să se determine care este partea ce poate fi

considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

Or, pentru

determinarea tuturor aspectelor arătate, se impune o analiză a fondului pricinii,

fără ca acțiunea în revendicare să fie respinsă de plano ca inadmisibilă.

Soluționarea cauzei

exclusiv pe cale de excepție, respectiv respingerea acțiunii ca inadmisibilă

este contrară dreptului de acces la instanță, astfel cum este garantat de art. 6

alin. (1) din C.E.D.O.

Pe de altă parte,

dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include

printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le

consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop

garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și

efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste

observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către

instanța sesizată. Astfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanței

obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al

elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența

(hotărârea P. contra Franței (G.C.), cererea nr. 47287/1999 și hotărârea V.H. împotriva

Olandei, din 19 aprilie 1994).

Or, în speță, prima

instanță, prin hotărârea atacată, fără să analizeze probațiunea administrată de

către reclamanți, a trecut în mod greșit la soluționarea cererii acestora,

exclusiv pe cale de excepție fără să se analizeze fondul cauzei și a se

pronunța cu privire la temeinicia acestuia. Cercetarea aspectelor de fond ale

cauzei de către prima instanță se impune și în baza deciziei nr. 33 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în ședința din 9 iunie 2008, în dosar nr.

60/2007, secțiile unite, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv,

în perioada 06 iulie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și care a decis printre altele că, «În cazul în

care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001), și C.E.D.O.,

convenția are prioritate».

Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice”.

Problema dacă

prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare

de drept comun, respectiv dacă această acțiune poate constitui un remediu

efectiv, se poate desluși în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun

introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiune în cadrul

căreia se va analiza dacă și pârâtul avea un bun în sensul Convenției și anume:

o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a

păstra bunul, o speranță legitimă conform legii speciale, unită cu o

jurisprudență constantă pe acest aspect etc.

În alți termeni, și

făcând chiar o critică a jurisprudenței C.E.D.O., același lucru spune și

instanța de apel în motivarea soluției de desființare a sentinței.

De aceea, critica

recurenților referitoare la greșita apreciere de către instanța de apel a raportului

dintre legea generală și legea specială, precum și a raportului dintre legea

internă și C.E.D.O., nu poate fi primită.

Mai mult, soluția

pronunțată de instanța de apel nu reprezintă „o admitere în principiu a

acțiunii în revendicare”, așa cum susțin recurenții-pârâți. Pe lângă faptul că

o asemenea dezlegare nu poate fi dată în raport de dispozițiile legii, ceea ce

curtea de apel a tranșat a fost necesitatea analizării pe fond a cererii

introductive, fără ca prin aceasta să se constate a priori admisibilitatea

acțiunii.

Recurenții-pârâți au

susținut că reclamanta nu ar avea o speranță legitimă, deoarece litigiul în

care s-a solicitat desființarea titlului statului s-ar fi perimat. În sprijinul

acestei afirmații au fost depuse decizia din 18 decembrie 2002 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. 3479/2002, prin care a fost

casată sentința civilă nr. 878/1952 și a fost trimisă cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 1 București, încheierea din 18 aprilie 2006 și încheierea din 5 septembrie

2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București pronunțate în dosarul nr. 362/299/2003,

prin care s-a respins cererea de repunere pe rol formulată de reclamantă.

Înalta Curte observă

că recurenții-pârâți nu au făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești

în condițiile art. 253 alin. (2) C. proc. civ. Din interpretarea coroborată a

dispozițiilor art. 248 – art. 254 C. proc . civ., rezultă că perimarea nu

operează de drept, ci trebuie constatată judecătorește, astfel încât, în

absența unei asemenea hotărâri, susținerea recurenților-pârâți este lipsită de

suport probator și nu poate fi avută în vedere.

Pentru aceste

considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, cu consecința menținerii deciziei pronunțate de

instanța de apel.