ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 861/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 861/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 984 din 13 iulie

2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei de

interes a primului capăt al cererii de chemare în judecată, a respins excepția

lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, a respins excepția

inadmisibilității ca neîntemeiată, a respins ca lipsit de interes primul capăt

al cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta B.S., în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, C.C. și

C.A. și a respins ca neîntemeiat al doilea capăt al cererii de chemare în judecată,

având ca obiect revendicare.

Prin Decizia civilă

nr. 110A din 15 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepția inadmisibilității

invocării excepției inadmisibilității acțiunii, precum și excepția

inadmisibilității acțiunii, ca nefondate, a respins excepția lipsei de interes

a primului capăt de cerere, ca nefondat, a admis apelul formulat de

apelanta-reclamantă B.S. împotriva Sentinței civile nr. 984 din 13 iulie 2009,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr.

26189/3/2008, pe care a desființat-o în tot și a trimis cauza spre rejudecare,

aceleiași instanțe Tribunalul București.

Prin Decizia civilă

nr. 4484 din 26 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul

declarat de pârâții C.C. și C.A., împotriva Deciziei civile nr. 110 A din 15

februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare

la aceeași instanță.

Pentru a pronunța

această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. 8277/300 din

31 iulie 2007, reclamanta B.S. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul

București prin Primar General, C.C. și C.A., solicitând instanței ca prin

hotărârea ce va pronunța să constate că apartamentul nr. 29 situat în

București, sector 2 a fost preluat fără titlu valabil, iar pârâții persoane

fizice să fie obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul menționat.

La termenul din data

de 11 decembrie 2007 instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de

interes invocata de pârâtul Municipiul București, iar la termenul din data de

22 ianuarie 2008 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității

cererii în revendicare invocată de pârâții C.C. și C.A.

La termenul din data

de 26 februarie 2008, la solicitarea instanței, reclamanta a evaluat bunul

imobil la suma de 300.000 RON, pârâții invocând excepția necompetenței

materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, respectiv excepția lipsei

calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 4416 din 13 mai 2008, pronunțată în Dosarul nr. 8272/300/2007, Judecătoria

Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei

Sectorului 2 București și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 26189/3/2008.

Prin Sentința civilă

nr. 984 din 13 iulie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția lipsei de interes a primului capăt al cererii de chemare în judecată,

a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, a

respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată, a respins ca lipsit de

interes primul capăt al cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta

B.S., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General,

C.C. și C.A. și a respins ca neîntemeiat al doilea capăt al cererii de chemare

în judecată, având ca obiect revendicare.

În ce privește

excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâții C.C. și C.A.,

instanța a apreciat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, susțin pârâții că

reclamanta nu ar mai putea pretinde vreun drept de proprietate asupra

imobilului, câtă vreme pentru bunul preluat de stat, reclamanta ar fi primit

despăgubiri. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, este considerată ca

fiind "preluare abuzivă" și situația în care persoana care a făcut

cerere de plecare definitivă din țară, a fost obligată să înstrăineze locuința

către stat, situație în care la stabilirea despăgubirilor urmează a se avea în

vedere și cuantumul despăgubirilor efectiv încasate, având în vedere că o

asemenea înstrăinare venea în contradicție cu reglementările constituționale de

la acea dată.

În consecință, câtă

vreme reclamanta afirmă un drept de proprietate în legătură cu imobilul

revendicat, s-a apreciat că excepția lipsei calității procesuale active este

neîntemeiată.

Referitor la excepția

inadmisibilității invocată de pârâții C.C. și C.A., instanța a constatat că

prevederile Legii nr. 10/2001 nu exclud, nici expres și nici implicit, acțiunea

directă în revendicare împotriva cumpărătorului, neconținând prevederi

substanțiale imperative derogatorii de la dreptul comun în materia acțiunii în

revendicare.

Prin urmare, în cazul

în care imobilul a fost înstrăinat, fostul proprietar are deschisă calea

acțiunii directe în revendicarea imobilului cât timp principiul consacrat de

art. 1 alin. (1) din legea specială de reparație este cel al restituirii în

natură a imobilelor preluate abuziv. Nu s-a putut reține interpretarea în

sensul că Legea nr. 10/2001 ar fi instituit o procedură prealabilă obligatorie

înainte de sesizarea instanței de judecată cu o cerere în revendicare formulată

în contradictoriu cu persoane fizice.

În ce privește fondul

cauzei, instanța a constatat că pârâții C.C. și C.A. au cumpărat în baza Legii

nr. 112/1995 apartamentul nr. 29 din imobilul situat în București, sector 2, cu

Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1211 din 17 decembrie 1996, contract în

privința căruia instanța a reținut că este valabil încheiat, câtă vreme nu s-a

făcut dovada că ar fi fost anulat prin vreo sentință definitivă și irevocabilă,

în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În cazul imobilelor

preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995,

fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură,

fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c), după cum contractul de

vânzare-cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001.

De altfel nici cadrul

juridic instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat constant

de jurisprudență și de literatura de specialitate nu garantează restituirea

bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să

constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a

unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.

Din cele mai sus

expuse rezultă și lipsa de interes a reclamantei în ceea ce privește capătul de

cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât

soluționarea acțiunii în revendicare se face pe baza reglementării speciale

cuprinse în Legea nr. 10/2001. În consecință, instanța a admis excepția lipsei

de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului, invocată de pârâtul Municipiul București prin Primar General prin

întâmpinare, a respins ca atare acest capăt de cerere.

Totodată, față de

toate aceste considerente, instanța a respins ca neîntemeiat capătul doi al

cererii de chemare în judecată, având ca obiect revendicare.

Împotriva Sentinței

civile nr. 984 din 13 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, a declarat apel reclamanta B.S.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia civilă nr. 110A din 15 februarie 2010, a respins excepția

inadmisibilității invocării excepției inadmisibilității acțiunii, precum și

excepția inadmisibilității acțiunii, ca nefondate, a respins excepția lipsei de

interes a primului capăt de cerere, ca nefondat, a admis apelul formulat de

apelanta-reclamantă B.S. împotriva Sentinței civile nr. 984 din 13 iulie 2009,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr.

26189/3/2008, pe care a desființat-o în tot și a trimis cauza spre rejudecare,

aceleiași instanțe Tribunalul București.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480

C. civ., în contra cumpărătorilor-chiriași ai imobilului, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită, întrucât o astfel de

inadmisibilitate este unanim admisă potrivit practicii judiciare clar

conturată, doar atunci când revendicarea este îndreptată împotriva statului,

revendicarea împotriva cumpărătorilor - persoane fizice rezolvându-se

dimpotrivă, prin cercetarea fondului cauzei, ieșind practic din cadrul strict

reglementat prin Legea nr. 10/2001, neexistând un impediment în revendicare,

faptul că nu s-a constatat în prealabil nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Inadmisibilitatea

reiterării acestei excepții în apel, deși prima instanță s-a pronunțat prin

respingerea acestei excepții nu a fost de asemenea primită, întrucât excepția

este una de ordine publică, pârâții contestând soluția pe acest aspect la prima

instanță, în apărările formulate în apel.

Apelul a fost găsit

însă fondat cu privire la soluția greșită a primei instanțe privind admiterea

excepției lipsei de interes a primului capăt de cerere formulat de reclamantă

în acțiunea sa, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului.

Este cert că suntem

în prezența unei acțiuni în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 și

următoarele C. civ. și art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, îndreptată împotriva cumpărătorilor-chiriași, prin

compararea titlurilor, fiind chemat în judecată și Municipiul București spre a

se cerceta, deopotrivă, valabilitatea titlului vechi al reclamantei și titlul

pretins nevalabil al pârâților-cumpărători, ca urmare a nevalabilității

titlului statului, a cărei cercetare pe fond se impune, spre a se pune apoi în

comparare, cele două titluri.

Refuzul cercetării

nevalabilității titlului statului care a stat la baza transferului proprietății

către cumpărătorii-pârâți, astfel cum a înțeles reclamanta să-și construiască

acțiunea, prin respingerea primului capăt de cerere, ca lipsit de interes, este

greșit, încălcându-se accesul la justiție, reclamanta având dimpotrivă,

interes, prezent, legal și apreciabil într-o cercetare pe fond și a acestui

capăt de cerere, spre a-și susține apoi revendicarea prin compararea de

titluri, astfel cum a solicitat.

Pârâții-cumpărători

își formulează, la rândul lor, apărările, în temeiul bunei-credințe și

respectării Legii nr. 112/1995, precum și a ocrotirii dreptului lor câștigat și

ocrotit prin prevederile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 1/2009, invocându-se

inclusiv art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului în favoarea lor.

Respingând primul

capăt de cerere al acțiunii reclamantei, pe lipsa de interes, s-a pășit la

analizarea comparată a celor două titluri, în mod parțial, incomplet, nefiind

practic analizate, toate susținerile pe fond ale reclamantei invocate în cauza

dedusă judecății, fiind incidente prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

care atrage nulitatea sentinței apelate.

În consecință, Curtea

a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei de interes a primului

capăt de cerere ca nefondate, ca și inadmisibilitatea reiterării excepției

inadmisibilității acțiunii în apel, a admis apelul potrivit textului de lege

sus-menționat, a desființat în tot sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare,

aceleiași instanțe - Tribunalul București.

Împotriva deciziei

civile nr. 110/2010 au declarat recurs pârâți C.C. și C.A.

O primă critică a

hotărârii atacate constă în aceea că instanța de apel a dat hotărârea cu

încălcarea prevederilor legale în materie.

Astfel, Decretul nr.

223/1974, la data respectivă, nu contravenea prevederilor Constituției României

și ca atare se apreciază că trecerea în proprietatea statului a apartamentului

în litigiu, este legală fiind valabil actul de trecere în proprietatea

statului.

Oricum, legalitatea

deciziei de trecere în proprietatea statului nu a fost contestată la vremea

respectivă, iar prin cererea de chemare în judecată se solicită constatarea

preluării fără titlu valabil a apartamentului și nu se contestă legalitatea

deciziei de preluare și nici constituționalitatea Decretului nr. 223/1974.

De altfel,

apartamentul în litigiu a fost cumpărat de reclamantă cu sprijinul statului

român, în condițiile Legii nr. 4/1973 și nu a fost achitat în întregime, aspect

ce rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei.

O altă critică adusă

hotărârii atacate este aceea că, din informațiile ce rezultă din înscrisurile

trimise de SC F. SA, la cererea instanței de apel, reiese clar că suma achitată

reclamantei, reprezentând parte din prețul apartamentului, a fost ridicată de

mama acesteia în baza procurii date. Atunci când a ridicat această sumă

cunoștea faptul că reprezintă despăgubirile pentru apartamentul trecut în

proprietatea statului.

Faptul că a primit

acele despăgubiri, că nu a contestat acea sumă, că nu a contestat decizia de

preluare în proprietatea statului a apartamentului, nu a contestat

constituționalitatea Decretului nr. 223/1974, conduce la concluzia că această

cerere a fost formulată nu pentru justa și dreapta despăgubire, pe care deja o

primise, ci urmărește prejudicierea Statului Român și respectiv, îmbogățirea

reclamantei.

O a treia critică

adusă deciziei atacate este aceea că instanța de apel nu a motivat soluția pe

excepția inadmisibilității sau cel puțin nu a combătut punctul de vedere

advers, argumentat legal, față de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr.

10/2001.

Neparcurgând

procedura administrativă, reclamanta trebuie sancționată procesual cu

inadmisibilitatea acțiunii, sancțiune ce intervine în cazul efectuării unui act

procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede sau îl interzice, în cazul

exercitării unui drept procesual nerecunoscut, ori care a fost epuizat pe o

altă cale procesuală.

Această interpretare

se regăsește și în Decizia LIII (53)14 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție - Secțiile Unite și în Decizia 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție - Secțiile Unite.

În continuare, se

redau argumentele pentru care recurenții-pârâți apreciază ca fiind corectă

soluția primei instanțe, dată pe fondul cauzei, pe ambele capete de cerere.

Recursul declarat de

pârâții C.C. și C.A., având în vedere criticile formulate, a fost găsit fondat

de instanța supremă pentru următoarele considerente:

Astfel, instanța de

judecată, prin acțiunea civilă cu care a fost învestită, a avut de analizat

acțiunea în revendicare a reclamantei B.S., întemeiată pe dispozițiile art. 480

C. civ., art. 20 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Atât instanța de

fond, cât și instanța de apel au înlăturat excepția de inadmisibilitate a

acțiunii în revendicare, în raport de data promovării acesteia, ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și caracterul special al acestei legi

față de dispozițiile dreptului comun, având în vedere dreptul neîngrădit al

reclamantei la un proces echitabil, principiul accesului liber la justiție și

cel al securității raporturilor juridice, garantate de prevederile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de

contencios european a statuat că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și

principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul

fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, astfel

că oricare dintre aceștia nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru cauză

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, precum și de

principiile dreptului internațional.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a statuat, de asemenea, că prin implementarea corectă și rezonabilă a

soluției de restituire a bunurilor preluate de stat trebuie să se evite, pe cât

posibil, insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă

măsurile de aplicare a acestei soluții.

Pentru cazul în care

nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către

stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, spre exemplu, titlul

subdobânditorului nu a fost anulat, urmează să i se plătească persoanei

îndreptățite despăgubiri.

Existența Legii nr.

10/2001, însă, nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, dacă reclamantul într-o atare acțiune se poate prevala

la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional,

asigurându-i-se accesul la justiție.

Este, însă, necesar a

se analiza în funcție de circumstanțele concrete în ce măsură legea internă

intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în

revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Nu este exclus ca în

cazul acțiunii în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența

unui bun în sensul Convenției, așa cum este cazul în speța de față, situație în

care, instanța este pusă în situația de a da preferabilitate unuia în

detrimentul celuilalt, cu observarea în același timp a principiului securității

raporturilor juridice.

În speță,

intimata-reclamantă a revendicat imobilul de la recurenții-pârâți cumpărători

de bună-credință, de vreme ce titlul acestora de proprietate nu a fost

desființat, anulat.

În cadrul acțiunii în

revendicare de față, reclamanta nu poate pune în discuție, pe cale incidentală,

valabilitatea titlului de proprietate al recurenților pârâți, invocând

preluarea bunului lor fără titlu de către stat, în contrapondere cu prezumția

legală a bunei -credințe a recurenților pârâți și aceea a valabilității

oricărui act juridic până la desființarea acestuia prin anulare.

În acest context, a

reținut prima instanță ca fiind lipsit de interes primul capăt de cerere având

ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, motivând că instanța

fiind învestită cu o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri, urmează

a face analiza titlului statului în cadrul acțiunii în revendicare, care are

aceeași finalitate.

Prin urmare, nu s-au

reținut considerentele instanței de apel în sensul că, respingând primul capăt

de cerere al acțiunii reclamantei, pe lipsa de interes, s-a pășit la analizarea

comparată a celor două titluri, în mod parțial, incomplet, nefiind practic

analizate toate susținerile pe fond ale reclamantei invocate în cauza dedusă

judecății, fiind incidente prevederile an. 297 alin. (1) C. proc. civ. care

atrage nulitatea sentinței apelate.

Concluzionând astfel,

instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art.

297 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare primei instanțe, întrucât, textul menționat prevede că această

măsură poate fi dispusă de instanța de apel doar în situația în care, "în

mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea

fondului". Instanța nu cercetează fondul atunci când pronunță soluția în

temeiul unei excepții procesuale, omite să se pronunțe asupra unei cereri ori

dă altceva decât s-a cerut.

Or, în speță,

tribunalul nu numai că nu a soluționat procesul în temeiul unei excepții

procesuale, ci a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunțându-se asupra tuturor

capetelor cererii reclamantei, pe care le-a admis sau respins motivat.

Respingerea primului

capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, din

cauza lipsei de interes, nu a pus capăt litigiului în ansamblul său și, mai

mult, nu a soluționat vreunul din capetele de cerere în raport de toate părțile

implicate în proces.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, hotărârea primei instanțe este motivată în fapt

și în drept pe toate capetele de cerere, iar eventualele lacune ori inadvertențe

ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanței de apel,

așa încât s-a considerat că acea cauză nu trebuie trimisă spre rejudecare la

tribunal, nefiind îndeplinite condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, având

în vedere considerentele expuse în precedent, Înalta Curte a constatat că în

mod greșit curtea de apel a desființat în tot sentința și a trimis cauza spre

rejudecare la tribunal, fără a soluționa apelul declarat de reclamantă în

cauză.

În raport de dispozițiile

art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de

pârâții C.C. și C.A. împotriva deciziei atacate, a casat decizia și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel

Rejudecând cauza după

casare cu trimitere, instanța, ținând seama și de dispozițiile art. 315 C.

proc. civ., reține că:

În apelul formulat și

analizat inițial la curtea de apel, ulterior decizia fiind casată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, se reține că prin decizia de casare s-au dezlegat

problemele referitoare și la apelul formulat, singura (de altfel fiind și

motivul de apel adresat curții) problema nerezolvată fiind aceea a comparării

titlurilor.

Acțiunea având temei

art. 480 și următoarele C. civ., ceea ce se impune și a arătat și Înalta Curte

de Casație și Justiție este compararea celor două titluri de proprietate.

Astfel, avem titlul

invocat de C.C. și C.A. pentru apartamentul nr. 29 din București, sector 2

(titlul nr. 1211 din 17 decembrie 1996) și cel invocat de B.S., care ulterior plecării

din țară prin Decizia nr. 783 din 13 mai 1987, apartamentul în litigiu a fost

trecut în proprietatea statului, titlul ei fiind nr. 3/2677 din 10 decembrie

1975, considerând că preferabil este titlul de proprietate al pârâților.

Cum celelalte probleme

de drept au fost dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art.

296 C. proc. civ. apelul a fost respins ca nefondat prin decizia Curții de Apel

București.

Împotriva Deciziei

civile nr. 102 A din 5 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta

B.S. care a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Nu este exclus ca în

cazul acțiunii în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența

unui bun în sensul Convenției, așa cum este cazul în speța de față, situație în

care, instanța este pusă în situația de a da preferabilitate unuia în

detrimentul celuilalt, cu observarea în același timp a principiului securității

raporturilor juridice.

Instanța de apel a

respins apelul formulat fără a avea în vedere aceste dispoziții ale deciziei de

casare și a stabilit preferabilitatea titlului de proprietate a intimaților

pârâți C., motivat de faptul că aceștia au fost de bună-credință la data

achiziționării apartamentului în litigiu, iar reclamanta nu a contestat în

instanță sau prin alte mijloace Decizia nr. 783 din 13 mai 1987 emisă în baza

Decretului nr. 223/1974. Astfel, a analizat cererea de revendicare exclusiv

prin compararea titlurilor de proprietate pe baza criteriilor dreptului comun

presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., și nu și în considerarea normelor

europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În al doilea rând,

decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție are în vedere în soluționarea

acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, acordarea priorității

Convenției față de Legea nr. 10/2001 cu condiția să nu se aducă atingere unui

alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice civile,

înțelesul condiției fiind acela de a "nu se aduce atingere unui alt drept

de proprietate legal dobândit".

Or, în lipsa unui

titlu valabil de preluare a imobilului, transmiterea dreptului de proprietate

către pârâți nu s-a făcut în mod legal deoarece viciul titlului statului s-a

transmis către subdobânditori.

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Pentru a fi incident

motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este

necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită

a legii sau să fie lipsită de temei legal.

În cauză instanța de

apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 45

din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile Deciziei în interesul

legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Secțiile Unite nu exclude

posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată

prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Reclamanta se află în

situația de a fi inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului

în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original

al autoarei sale.

În speță, reclamanta

a invocat ca temei al cererii de chemare în judecată dispozițiile dreptului

comun, art. 480 C. civ.

În ceea ce privește

criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate

asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlurile

pârâților, care au dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și deci sunt anulabile, intrând astfel sub

protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce

urmează:

Titlurile pârâților,

nefiind contestate în justiție în termenul legal, sunt valabile, iar reclamanta

în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul original al autoarei

sale.

Instanța supremă

(prin Decizia nr. 33/2008) a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se reține că decizia

dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză,

deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de

titluri, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii

chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de

închiriere.

Astfel, Înalta Curte

a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete

ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană

și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul

securității raporturilor juridice.

Prin decizia

amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este

posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da

preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului

securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește

noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât

bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la

care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le

vedea concretizate.

Conform principiilor

ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

"bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau

judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect

dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții

împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie

2005).

În schimb, Curtea

Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului

menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de

mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea

condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea Curții Europene

a Drepturilor Omului din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe,

hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza

Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea Curții Europene a

Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002).

Însă, jurisprudența

Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză

pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în

recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o

hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie

titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea Curții Europene a

Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010).

Față de aceste

considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la

restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe

calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul

la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă

incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în

revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest

act normativ.

De precizat, că, până

în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României,

era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care

o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii

în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de

către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa

totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin

intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât

prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu

dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a

hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor

din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui

drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în

măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ,

care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă

a dreptului pretins, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Schimbarea de

abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii

hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a

adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv

drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei

Atanasiu.

Stabilirea obligației

Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin

amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri

simplificate și eficiente, (parag. 232) echivalează, în același timp, cu

validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu

acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorata de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată

și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție.

Referitor la

preferabilitatea titlului pârâților persoane fizice, se constată că,

într-adevăr, aceștia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin

neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege,

titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului

proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie

contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de

securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ

și din jurisprudența Curții Europene.

Prin urmare,

reclamanta, care nu deține un "bun actual", nu are un drept la

restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care

este inutilă evaluarea cerinței existenței unui "bun" și în

patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor

arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Așadar, față de

considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și

ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta B.S. împotriva Deciziei civile nr. 102 A din 5 martie

2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2013.

Procesat de GGC - GV