ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 861/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 984 din 13 iulie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei de interes a primului capăt al cererii de chemare în judecată, a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată, a respins ca lipsit de interes primul capăt al cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta B.S., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, C.C. și C.A. și a respins ca neîntemeiat al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, având ca obiect revendicare.

Prin Decizia civilă nr. 110A din 15 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepția inadmisibilității invocării excepției inadmisibilității acțiunii, precum și excepția inadmisibilității acțiunii, ca nefondate, a respins excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere, ca nefondat, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă B.S. împotriva Sentinței civile nr. 984 din 13 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 26189/3/2008, pe care a desființat-o în tot și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe Tribunalul București. Prin Decizia civilă nr. 4484 din 26 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâții C.C.

și C.A., împotriva Deciziei civile nr. 110 A din 15 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. 8277/300 din 31 iulie 2007, reclamanta B.S. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar General, C.C. și C.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate că apartamentul nr. 29 situat în București, sector 2 a fost preluat fără titlu valabil, iar pârâții persoane fizice să fie obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul menționat.

La termenul din data de 11 decembrie 2007 instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes invocata de pârâtul Municipiul București, iar la termenul din data de 22 ianuarie 2008 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția inadmisibilității cererii în revendicare invocată de pârâții C.C. și C.A. La termenul din data de 26 februarie 2008, la solicitarea instanței, reclamanta a evaluat bunul imobil la suma de 300.000 RON, pârâții invocând excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, respectiv excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată. Prin Sentința civilă nr. 4416 din 13 mai 2008, pronunțată în Dosarul nr. 8272/300/2007, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 26189/3/2008. Prin Sentința civilă nr. 984 din 13 iulie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei de interes a primului capăt al cererii de chemare în judecată, a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată, a respins ca lipsit de interes primul capăt al cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta B.S., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, C.C. și C.A. și a respins ca neîntemeiat al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, având ca obiect revendicare.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâții C.C. și C.A., instanța a apreciat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, susțin pârâții că reclamanta nu ar mai putea pretinde vreun drept de proprietate asupra imobilului, câtă vreme pentru bunul preluat de stat, reclamanta ar fi primit despăgubiri. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, este considerată ca fiind "preluare abuzivă" și situația în care persoana care a făcut cerere de plecare definitivă din țară, a fost obligată să înstrăineze locuința către stat, situație în care la stabilirea despăgubirilor urmează a se avea în vedere și cuantumul despăgubirilor efectiv încasate, având în vedere că o asemenea înstrăinare venea în contradicție cu reglementările constituționale de la acea dată.

În consecință, câtă vreme reclamanta afirmă un drept de proprietate în legătură cu imobilul revendicat, s-a apreciat că excepția lipsei calității procesuale active este neîntemeiată. Referitor la excepția inadmisibilității invocată de pârâții C.C. și C.A., instanța a constatat că prevederile Legii nr. 10/2001 nu exclud, nici expres și nici implicit, acțiunea directă în revendicare împotriva cumpărătorului, neconținând prevederi substanțiale imperative derogatorii de la dreptul comun în materia acțiunii în revendicare. Prin urmare, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat, fostul proprietar are deschisă calea acțiunii directe în revendicarea imobilului cât timp principiul consacrat de art. 1 alin. (1) din legea specială de reparație este cel al restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv.

Nu s-a putut reține interpretarea în sensul că Legea nr. 10/2001 ar fi instituit o procedură prealabilă obligatorie înainte de sesizarea instanței de judecată cu o cerere în revendicare formulată în contradictoriu cu persoane fizice. În ce privește fondul cauzei, instanța a constatat că pârâții C.C. și C.A. au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 29 din imobilul situat în București, sector 2, cu Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1211 din 17 decembrie 1996, contract în privința căruia instanța a reținut că este valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că ar fi fost anulat prin vreo sentință definitivă și irevocabilă, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c), după cum contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001. De altfel nici cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudență și de literatura de specialitate nu garantează restituirea bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.

Din cele mai sus expuse rezultă și lipsa de interes a reclamantei în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât soluționarea acțiunii în revendicare se face pe baza reglementării speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001. În consecință, instanța a admis excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, invocată de pârâtul Municipiul București prin Primar General prin întâmpinare, a respins ca atare acest capăt de cerere. Totodată, față de toate aceste considerente, instanța a respins ca neîntemeiat capătul doi al cererii de chemare în judecată, având ca obiect revendicare. Împotriva Sentinței civile nr. 984 din 13 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a declarat apel reclamanta B.S.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 110A din 15 februarie 2010, a respins excepția inadmisibilității invocării excepției inadmisibilității acțiunii, precum și excepția inadmisibilității acțiunii, ca nefondate, a respins excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere, ca nefondat, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă B.S. împotriva Sentinței civile nr. 984 din 13 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 26189/3/2008, pe care a desființat-o în tot și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe Tribunalul București.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în contra cumpărătorilor-chiriași ai imobilului, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită, întrucât o astfel de inadmisibilitate este unanim admisă potrivit practicii judiciare clar conturată, doar atunci când revendicarea este îndreptată împotriva statului, revendicarea împotriva cumpărătorilor - persoane fizice rezolvându-se dimpotrivă, prin cercetarea fondului cauzei, ieșind practic din cadrul strict reglementat prin Legea nr. 10/2001, neexistând un impediment în revendicare, faptul că nu s-a constatat în prealabil nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Inadmisibilitatea reiterării acestei excepții în apel, deși prima instanță s-a pronunțat prin respingerea acestei excepții nu a fost de asemenea primită, întrucât excepția este una de ordine publică, pârâții contestând soluția pe acest aspect la prima instanță, în apărările formulate în apel. Apelul a fost găsit însă fondat cu privire la soluția greșită a primei instanțe privind admiterea excepției lipsei de interes a primului capăt de cerere formulat de reclamantă în acțiunea sa, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului. Este cert că suntem în prezența unei acțiuni în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 și următoarele C. civ.

și art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, îndreptată împotriva cumpărătorilor-chiriași, prin compararea titlurilor, fiind chemat în judecată și Municipiul București spre a se cerceta, deopotrivă, valabilitatea titlului vechi al reclamantei și titlul pretins nevalabil al pârâților-cumpărători, ca urmare a nevalabilității titlului statului, a cărei cercetare pe fond se impune, spre a se pune apoi în comparare, cele două titluri. Refuzul cercetării nevalabilității titlului statului care a stat la baza transferului proprietății către cumpărătorii-pârâți, astfel cum a înțeles reclamanta să-și construiască acțiunea, prin respingerea primului capăt de cerere, ca lipsit de interes, este greșit, încălcându-se accesul la justiție, reclamanta având dimpotrivă, interes, prezent, legal și apreciabil într-o cercetare pe fond și a acestui capăt de cerere, spre a-și susține apoi revendicarea prin compararea de titluri, astfel cum a solicitat.

Pârâții-cumpărători își formulează, la rândul lor, apărările, în temeiul bunei-credințe și respectării Legii nr. 112/1995, precum și a ocrotirii dreptului lor câștigat și ocrotit prin prevederile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 1/2009, invocându-se inclusiv art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în favoarea lor. Respingând primul capăt de cerere al acțiunii reclamantei, pe lipsa de interes, s-a pășit la analizarea comparată a celor două titluri, în mod parțial, incomplet, nefiind practic analizate, toate susținerile pe fond ale reclamantei invocate în cauza dedusă judecății, fiind incidente prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care atrage nulitatea sentinței apelate.

În consecință, Curtea a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei de interes a primului capăt de cerere ca nefondate, ca și inadmisibilitatea reiterării excepției inadmisibilității acțiunii în apel, a admis apelul potrivit textului de lege sus-menționat, a desființat în tot sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe - Tribunalul București. Împotriva deciziei civile nr. 110/2010 au declarat recurs pârâți C.C. și C.A. O primă critică a hotărârii atacate constă în aceea că instanța de apel a dat hotărârea cu încălcarea prevederilor legale în materie. Astfel, Decretul nr. 223/1974, la data respectivă, nu contravenea prevederilor Constituției României și ca atare se apreciază că trecerea în proprietatea statului a apartamentului în litigiu, este legală fiind valabil actul de trecere în proprietatea statului.

Oricum, legalitatea deciziei de trecere în proprietatea statului nu a fost contestată la vremea respectivă, iar prin cererea de chemare în judecată se solicită constatarea preluării fără titlu valabil a apartamentului și nu se contestă legalitatea deciziei de preluare și nici constituționalitatea Decretului nr. 223/1974. De altfel, apartamentul în litigiu a fost cumpărat de reclamantă cu sprijinul statului român, în condițiile Legii nr. 4/1973 și nu a fost achitat în întregime, aspect ce rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei. O altă critică adusă hotărârii atacate este aceea că, din informațiile ce rezultă din înscrisurile trimise de SC F. SA, la cererea instanței de apel, reiese clar că suma achitată reclamantei, reprezentând parte din prețul apartamentului, a fost ridicată de mama acesteia în baza procurii date.

Atunci când a ridicat această sumă cunoștea faptul că reprezintă despăgubirile pentru apartamentul trecut în proprietatea statului. Faptul că a primit acele despăgubiri, că nu a contestat acea sumă, că nu a contestat decizia de preluare în proprietatea statului a apartamentului, nu a contestat constituționalitatea Decretului nr. 223/1974, conduce la concluzia că această cerere a fost formulată nu pentru justa și dreapta despăgubire, pe care deja o primise, ci urmărește prejudicierea Statului Român și respectiv, îmbogățirea reclamantei. O a treia critică adusă deciziei atacate este aceea că instanța de apel nu a motivat soluția pe excepția inadmisibilității sau cel puțin nu a combătut punctul de vedere advers, argumentat legal, față de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Neparcurgând procedura administrativă, reclamanta trebuie sancționată procesual cu inadmisibilitatea acțiunii, sancțiune ce intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede sau îl interzice, în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut, ori care a fost epuizat pe o altă cale procesuală. Această interpretare se regăsește și în Decizia LIII (53)14 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite și în Decizia 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite. În continuare, se redau argumentele pentru care recurenții-pârâți apreciază ca fiind corectă soluția primei instanțe, dată pe fondul cauzei, pe ambele capete de cerere.

Recursul declarat de pârâții C.C. și C.A., având în vedere criticile formulate, a fost găsit fondat de instanța supremă pentru următoarele considerente: Astfel, instanța de judecată, prin acțiunea civilă cu care a fost învestită, a avut de analizat acțiunea în revendicare a reclamantei B.S., întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 20 din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au înlăturat excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, în raport de data promovării acesteia, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și caracterul special al acestei legi față de dispozițiile dreptului comun, având în vedere dreptul neîngrădit al reclamantei la un proces echitabil, principiul accesului liber la justiție și cel al securității raporturilor juridice, garantate de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța de contencios european a statuat că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, astfel că oricare dintre aceștia nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, precum și de principiile dreptului internațional.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, că prin implementarea corectă și rezonabilă a soluției de restituire a bunurilor preluate de stat trebuie să se evite, pe cât posibil, insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, spre exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează să i se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri. Existența Legii nr. 10/2001, însă, nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, dacă reclamantul într-o atare acțiune se poate prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, asigurându-i-se accesul la justiție.

Este, însă, necesar a se analiza în funcție de circumstanțele concrete în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Nu este exclus ca în cazul acțiunii în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, așa cum este cazul în speța de față, situație în care, instanța este pusă în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea în același timp a principiului securității raporturilor juridice. În speță, intimata-reclamantă a revendicat imobilul de la recurenții-pârâți cumpărători de bună-credință, de vreme ce titlul acestora de proprietate nu a fost desființat, anulat.

În cadrul acțiunii în revendicare de față, reclamanta nu poate pune în discuție, pe cale incidentală, valabilitatea titlului de proprietate al recurenților pârâți, invocând preluarea bunului lor fără titlu de către stat, în contrapondere cu prezumția legală a bunei -credințe a recurenților pârâți și aceea a valabilității oricărui act juridic până la desființarea acestuia prin anulare. În acest context, a reținut prima instanță ca fiind lipsit de interes primul capăt de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, motivând că instanța fiind învestită cu o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri, urmează a face analiza titlului statului în cadrul acțiunii în revendicare, care are aceeași finalitate.

Prin urmare, nu s-au reținut considerentele instanței de apel în sensul că, respingând primul capăt de cerere al acțiunii reclamantei, pe lipsa de interes, s-a pășit la analizarea comparată a celor două titluri, în mod parțial, incomplet, nefiind practic analizate toate susținerile pe fond ale reclamantei invocate în cauza dedusă judecății, fiind incidente prevederile an. 297 alin. (1) C. proc. civ. care atrage nulitatea sentinței apelate. Concluzionând astfel, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., atunci când a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, întrucât, textul menționat prevede că această măsură poate fi dispusă de instanța de apel doar în situația în care, "în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului". Instanța nu cercetează fondul atunci când pronunță soluția în temeiul unei excepții procesuale, omite să se pronunțe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut. Or, în speță, tribunalul nu numai că nu a soluționat procesul în temeiul unei excepții procesuale, ci a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunțându-se asupra tuturor capetelor cererii reclamantei, pe care le-a admis sau respins motivat. Respingerea primului capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, din cauza lipsei de interes, nu a pus capăt litigiului în ansamblul său și, mai mult, nu a soluționat vreunul din capetele de cerere în raport de toate părțile implicate în proces.

Contrar celor reținute de instanța de apel, hotărârea primei instanțe este motivată în fapt și în drept pe toate capetele de cerere, iar eventualele lacune ori inadvertențe ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanței de apel, așa încât s-a considerat că acea cauză nu trebuie trimisă spre rejudecare la tribunal, nefiind îndeplinite condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. În consecință, având în vedere considerentele expuse în precedent, Înalta Curte a constatat că în mod greșit curtea de apel a desființat în tot sentința și a trimis cauza spre rejudecare la tribunal, fără a soluționa apelul declarat de reclamantă în cauză. În raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâții C.C. și C.A. împotriva deciziei atacate, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel Rejudecând cauza după casare cu trimitere, instanța, ținând seama și de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., reține că: În apelul formulat și analizat inițial la curtea de apel, ulterior decizia fiind casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, se reține că prin decizia de casare s-au dezlegat problemele referitoare și la apelul formulat, singura (de altfel fiind și motivul de apel adresat curții) problema nerezolvată fiind aceea a comparării titlurilor. Acțiunea având temei art. 480 și următoarele C. civ., ceea ce se impune și a arătat și Înalta Curte de Casație și Justiție este compararea celor două titluri de proprietate.

Astfel, avem titlul invocat de C.C. și C.A. pentru apartamentul nr. 29 din București, sector 2 (titlul nr. 1211 din 17 decembrie 1996) și cel invocat de B.S., care ulterior plecării din țară prin Decizia nr. 783 din 13 mai 1987, apartamentul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului, titlul ei fiind nr. 3/2677 din 10 decembrie 1975, considerând că preferabil este titlul de proprietate al pârâților. Cum celelalte probleme de drept au fost dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 296 C. proc. civ. apelul a fost respins ca nefondat prin decizia Curții de Apel București. Împotriva Deciziei civile nr. 102 A din 5 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta B.S.

care a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate. Nu este exclus ca în cazul acțiunii în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, așa cum este cazul în speța de față, situație în care, instanța este pusă în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea în același timp a principiului securității raporturilor juridice. Instanța de apel a respins apelul formulat fără a avea în vedere aceste dispoziții ale deciziei de casare și a stabilit preferabilitatea titlului de proprietate a intimaților pârâți C., motivat de faptul că aceștia au fost de bună-credință la data achiziționării apartamentului în litigiu, iar reclamanta nu a contestat în instanță sau prin alte mijloace Decizia nr. 783 din 13 mai 1987 emisă în baza Decretului nr. 223/1974.

Astfel, a analizat cererea de revendicare exclusiv prin compararea titlurilor de proprietate pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., și nu și în considerarea normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În al doilea rând, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție are în vedere în soluționarea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, acordarea priorității Convenției față de Legea nr. 10/2001 cu condiția să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice civile, înțelesul condiției fiind acela de a "nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate legal dobândit". Or, în lipsa unui titlu valabil de preluare a imobilului, transmiterea dreptului de proprietate către pârâți nu s-a făcut în mod legal deoarece viciul titlului statului s-a transmis către subdobânditori.

Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Secțiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. Reclamanta se află în situația de a fi inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autoarei sale. În speță, reclamanta a invocat ca temei al cererii de chemare în judecată dispozițiile dreptului comun, art. 480 C. civ.

În ceea ce privește criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlurile pârâților, care au dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează: Titlurile pârâților, nefiind contestate în justiție în termenul legal, sunt valabile, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul original al autoarei sale. Instanța supremă (prin Decizia nr. 33/2008) a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Se reține că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere. Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice. În ceea ce privește noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002). Însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României,

Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010). Față de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.

De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag.

1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente, (parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorata de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Referitor la preferabilitatea titlului pârâților persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceștia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene. Prin urmare, reclamanta, care nu deține un "bun actual", nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui "bun" și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Așadar, față de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și ale art. 480 C. civ. sunt nefondate. Pentru considerentele expuse, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta B.S. împotriva Deciziei civile nr. 102 A din 5 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2013. Procesat de GGC - GV