ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 75/2013

Asupra contestației în anularei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 15 octombrie 2012, contestatorul G.C.G. a solicitat în temeiul art. 318 C. proc. civ., anularea deciziei nr. 1425 din 14 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, susținând că instanța da recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze motivele de modificare invocate în susținerea recursului, nerăspunzându-se astfel la obligativitatea cercetării distinct a fiecărui motiv de recurs și fiind în situația unei motivări implicite, ce echivalează cu lipsa motivării. Invocând jurisprudența CEDO (hotărârea Albina împotriva României, hotărârea Perez împotriva Franței), contestatorul arată că instanța de recurs nu a respectat nici exigențele art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., nici garanțiile procesuale impuse de articolul 6 parag. 1 din Convenția Europeană, întrucât nu a procedat la un examen efectiv al motivelor de recurs invocate. Susține că, în speță, instanța de recurs a cercetat și motivat hotărârea în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., doar în raport cu o parte a motivelor de recurs pe care Ie-a invocat. Astfel, instanța nu a cercetat motivele invocate cu privire la soluția pronunțată în decizia recurată pe fondul cauzei, pornind în motivarea acestei soluții de respingere a recursului de la o premisă greșită reprezentată de părțile contractulii și de calitatea în care persoanele semnatare au participat la încheierea acestuia, ceea ce a generat o interpretare eronată a clauzelor contractuale și a obligațiilor asumate, în condițiile în care convenția ce constituie fundamentul pretențiilor reprezintă o veritabilă stipulație pentru altul (iar nu simulație cum instanța de recurs a analizat).

Susține că, deși prin motivele de recurs s-a invocat faptul că actul juridic încheiat în data de 01 februarie 2006 nu reprezintă o stipulație pentru altul, datorită faptului că nu este îndeplinită condiția ca reclamantul G.C.G. să aibă calitatea de terț fată de contract, instanța de recurs s-a limitat să le „declare" ca fiind neîntemeiate, dând însă o greșită interpretare condițiilor cerute pentru existența unei stipulații pentru altul și preluând trunchiat dispozițiile contractuale. De asemenea, instanța de recurs a interpretat și aplicat greșit legea și a făcut o gravă și inexplicabilă confuzie între calitatea de parte în contract și calitatea de reprezentant legal (mandatar) al uneia din părți.

Contestatorul arată că prin acțiunea formulată nu a invocat un drept de proprietate asupra obiectivului comercial și nu a susținut că ar fi cumpărat un procent de 75% dintr-un fond de comerț, ci doar a încercat să-și valorifice dreptul de creanță pe care îl are față de pârâți decurgând din dispozițiile contractului intitulat „convenție simulație (înțelegere de cumpărare)". Astfel, Înalta Curte prin motivarea soluției a încercat să inducă teza că nu „persoana interpusă" urma să primească echivalentul unui procent de 75% din profitul real al obiectivului comercial, ci Grup P.S., iar reclamantul, în calitate de „persoana interpusă" ar fi încasat suma de bani în numele și pentru societatea comercială.

Contestatorul susține că instanța de recurs nu a analizat și nu a motivat soluția de respingere a motivului de recurs prin care a solicitat ca în situația în care s-ar fi stabilit că nu sunt îndeplinite condițiile cerute pentru stipulația pentru altul, instanța să analizeze temeinicia cererii prin aplicarea regulilor generale aplicabile unui contract nenumit. Astfel, instanța trebuia să analizeze temeinicia pretențiilor prin aplicarea regulilor generale din materia „Obligațiilor", iar nu să respingă de plano cererea (soluția instanței de apel echivalând cu o veritabilă "denegare de dreptate", în condițiile în care, chiar dacă nu a reprezentat o stipulație pentru altul, Convenția a produs efecte ca un contract nenumit).

Examinând decizia nr. 1425 din 14 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a-ll-a civilă prin prisma motivelor de contestație în anulare invocate, Înalta Curte constată următoarele: Litigiul de fond a avut ca obiect acțiunea formulată de reclamantul G.C.G. în contradictoriu cu pârâții G.I., G.T. și SC N.C. SRL prin care a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea în solidar a acestora la plata de daune interese evaluate provizoriu la suma de 150.000 euro (echivalent în RON), reprezentând prejudiciul produs ca urmare a neîndeplinirii obligației contractuale de plată către reclamant a cotei de participare la beneficii și pierderi, în conformitate cu dispozițiile convenției simulație (înțelegere de cumpărare) încheiată în data de 01 februarie 2006 între pârâții SC N.C.

SRL, Grup P.S. SRL și reclamantul G.C.G., precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 1667 din data de 21 aprilie 2011, Tribunalul Buzău, a admis acțiunea reclamantului, așa cum a fost precizată; a obligat pârâții în solidar să plătească reclamantului suma de 223.052,42 RON, reprezentând prejudiciu produs urmare neîndeplinirii obligației contractuale de plată a cotei de participare la beneficii și pierderi, conform stipulației pentru altul reprezentată de Convenția simulație încheiată la data de 01 februarie 2006. A dispus darea în debit a reclamantului cu suma de 3.500 RON, reprezentând onorariu cuvenit expertului R.V.. Pârâții au fost obligați în solidar la 8.461 RON cheltuieli de judecată către reclamant, din care 3.461 RON reprezintă taxă judiciară de timbru și 5.000 RON onorariu expert.

Prin decizia nr. 92 din 29 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, s ecția comercială și de contencios administrativ, a admis apelurile declarate de pârâții SC N.C. SRL, G.I. și G.T. împotriva sentinței civile nr. 1.667 din 21 aprilie 2011 a Tribunalului Buzău, pe care a schimbat-o în tot și, pe fond, a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantul G.C.G., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii ca nelegal și netemeinic a apelului formulat de către apelanții-pârâți SC N.C. SRL, G.I. și G.T. și menținerii ca fiind legală și temeinică a sentinței tribunalului, cu obligarea intimeiților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a formulat, în esență, următoarele critici: -instanța de apel a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii apelate, cu depășirea limitelor provăzute de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care apelanții au formulat critici exclusiv cu privire la soluția pronunțată pe fondul cererii, așa încât ar fi trebuit să opereze o devoluțiune parțială în apel (tantum devolutum quantum apellatum), toate celelalte; aspecte trecând în puterea lucrului judecat. Interpretând în mod greșit actul juridic dedus judecații și dispozițiile legale ce guvernează stipulația pentru altul, instanța de apel a modificat soluția primei instanțe, respingând acțiunea formulată de către reclamant, în condițiile în care convenția ce constituie fundamentul pretențiilor reprezintă o veritabilii stipulație pentru altul, cu toate consecințele juridice ce decurg din nceastă calificare.

-în mod nelegal, interpretând in mod greșit atât actul juridic dedus judecații, cât și normele legale incicente, instanța de apel a reținut faptul că actul juridic încheiat în data de 01 februarie 2006 nu reprezintă o stipulație pentru altul, datorită faptului că nu este îndeplinită condiția ca reclamantul să aibă calitatea de terț față de contract. Instanța a dat o greșită interpretare condițiilor cerute pentru existenta unei stipulații pentru altul și a preluat trunchiat dispozițiile contractuale, ignorând scopul încheierii acestuia, confirmat inclusiv de pârâții din prezenta cauză prin răspunsurile la interogatoriu administrat în fața primei instanțe. -instanța de apel, interpretând și aplicând în mod greșit legea, o gravă și inexplicabilă confuzie între calitatea de parte într-un contract și calitatea de reprezentant legal (mandatar) al uneia dintre părți, aceasta, întrucât, G.C.G.

nu a avut calitatea de parte în contract, ci doar pe aceea de reprezentant al societății comerciale Grup P.S. SRL, în virtutea calității sale de administrator al acesteia la acel moment, acționând ca un veritabil mandatar al societății, fără a se putea considera însă că a fost parte în Convenție. A fost ignorată intenția reală a părților contractante și adevărata lor înțelegere, pârâții având calitatea de promitenți și asumându-și anumite obligații față de reclamantul persoană fizică, terț beneficiar. Reclamantul a dobândit calitatea de „persoană interpusă” în virtutea calității sale speciale în operațiunede dobândire și exploatare a pieței agroalimentare și atâta timp cât urma să primească o sumă de bani, în mod evident reclamantul avea calitatea de terț beneficiar al convenției și nu de mandatar al uneia dintre părți, având o acțiune directă împotriva promitentului (SC N.C.

SRL și pârâții persoane fizice) pentru satisfacerea dreptului dobândit. Chiar dacă reclamantul nu și-ar fi îndeplinit obligația de a achita vreo sumă de bani (deși nu este cazul), apelanții-pârâți nu ar fi putut să refuze îndeplinirea propriilor obligații, având cel mult un drept de creanță împotriva reclamantului, corespunzător sumei de bani neachitate. -în situația în care s-ar fi stabilit că nu suntem în prezența unei stipulații pentru altul, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia pretențiilor reclamantului prin aplica regulilor generate din materia „obligațiilor", iar nu să respingă cererea, în condițiile în care chiar dacă nu a reprezentat o stipulație pentru un altul, convenția a produs efecte ca un contract nenumit.

Din examinarea considerentelor deciziei din recurs rezultă că instanța supremă a statuat că nu pot fi primire susținerile recurentului conform cărora în apel ar fi trebuit să opereze o devoluțiune exclusiv parțială (tantum devolutum quantum apellatum), de vreme ce în apel au fost formulate critici atât privind natura juridică a convenției aflate în discuție, cât și cu privire la calitatea reclamantului de terț beneficiar. Astfel, din calificarea corectă a convenției intervenite între părți decurge și calitatea reclamantului, or, această împrejurare nu putea fi dezlegată decât odată cu soluționarea fondului cauzei.

Înalta Curte a reținut că instanța de apel, analizând prima critică formulată de apelanții pârâți, respectiv neîndeplinirea condițiilor cerute pentru existența unei stipulații pentru altul și constatând că această critică este întemeiată, în mod ce rect a apreciat că analiza celorlalte motivele de apel invocate de piirâți și anume, lipsa condițiilor unei simulații prin interpunere de persoane, excepția neexecutării obligațiilor de către reclamant și reținerea greșită a solidarității în executarea obligațiilor, nu mai prezintă interes. Așadar, s-a statuat că instanța de apel nu și-a depășit limitele propriei investiri, ci, dimpotrivă, a procedat la soluționarea cauzei în limitele investirii sale prin cererea de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc.

civ.. În ceea ce privește criticile formulate de recurent asupra fondului cauzei, prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că instanța de apel, în mod legal, cu interpretarea corectă a actului dedus judecății și fără a schimba cu nimic natura juridică a acestuia a apreciat că în baza contractului încheiat, între părți, reclamantul nu poate avea în același timp calitatea de parte și calitatea de terț beneficiar, persoană străină de acest contract, - cele două noțiuni excluzându-se reciproc. S-a reținut și că reclamantul, care a participat la încheierea contractului ca reprezentant al uneia dintre părți (Grup P.S. SRL), nu poate pretinde drepturi proprii ca efect al contractului, în condițiile în care la cap. IV ultim alineat s-a stabilit că „asociatul G.C.G.

va încasa în numele Grup P.S. SRL și pentru aceasta beneficiile cuvenite(...)", astfel că, în mod corect instanța de apel a apreciat că, în cauză, nu exis:ă o clauză de stipulare a unui terț beneficiar și nu rezultă nici că sumele de bani urmau să fie încasate în nume propriu de către recurenții reclamant, concluzionând că, în prezenta speță, nu sunt îndeplinite condițiile stipulației pentru altul, ce au făcut obiectul singurului motiv de apel analizat de curtea de apel, examinarea celorlalte motive de apel devenind superfluă prin admiterea celui dintâi.

Drept urmare, cum neîndeplinirea condițiilor simulației, ce presupune coexistența a două acte, simulației prin interpunere de persoane, ce presupune desemnarea persoanei interpuse, excepția neexecutării obligațiilor de către reclamant și reținerea greșită a solidarității în executarea obligațiilor nu au făcut obiectul examinării în apel, instanța supremă a reținut că ele nu pot face obiectul examinării în recurs, fiind invocate omisso medio. În finalul considerentelor, instanța supremă a constatat că nu poate fi primită nici susținerea conform căreia dacă aprecia că nu suntem în prezența unei simulații pentru altul, instanța ar fi trebuit să analizeze totuși cuprinsul convenției înfățișate de către reclamant prin prisma drepturilor și obligațiilor corelative ale părților, întrucât chiar dacă nu a reprezentat o stipulație pentru altul, convenția a produs efecte ca un contract nenumit.

S-a arătat că această susținere nu poate fi primită deoarece, pe de-o parte, se impune a fi respectat principiul disponibilității, judecătorul fiind ținut a analiza temeinicia cererii de chemare în judecată prin raportare la obiectul concret al acesteia, or, în speță, reclamantul și-a fundamentat acțiunea pe o pretinsă simulatie prin interpunere de persoană, iar pe de altă parte, conform principiului tantum devolutum quantum apellatum, instanța de apel, în virtutea efectului devolutiv al căii de atac declarate era ținută a analiza exclusiv criticile aduse hotărârii atacate, ceea ce a și făcut. Analizând contestația în anulare dedusă judecății, Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente: Instanța de judecată a fost învestită în prezenta cauză cu soluționarea unei contestații în anulare speciale, întemeiate pe dispozițiile art. 318 teza ultimă C. proc.

civ., contestatorul susținând că, respingând recursul său împotriva deciziei nr. 92 din 29 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel, Înalta Curte, prin decizia nr. 1425 din 14 martie 2012 a acestei instanțe, a omis, din greșeală, să cerceteze unele dintre motivele de recurs. Invocând prevederile art. 318 C. proc. civ., contestatorul pretinde omisiunea cercetării unor argumente dezvoltate în susținerea celor două motive de recurs invocate, încadrate în punctele 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., ceea ce valorează cu nemotivarea deciziei instanței de recurs. Una dintre premisele întrunirii ipotezei prevăzute de norma invocată în susținerea căii extraordinare de atac este aceea ca omisiunea instanței să vizeze înseși motivele de recurs formulate, și nu diferitele argumente aduse în susținerea acestor motive.

Or, din considerentele instanței de recurs, redată in extenso, rezultă că cele învederate au fost analizate. În decizia atacată s-a răspuns criticilor invocate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., atât cu privire la natura juridică a convenției aflate în discuție, cât și cu privire la calitatea reclamantului de terț beneficiar, apreciindu-se că în baza contractului încheiat, între părți, reclamantul nu poate avea în același timp calitatea de parte și calitatea de terț beneficiar, persoană străină de acest contract, - cele două noțiuni excluzându-se reciproc, concluzionând că nu sunt îndeplinite condițiile stipulației pentru altul. Instanța nu a analizat criticile invocate „omisso medio" direct în recurs privind neîndeplinirea conditiilor simulatiei, cu toate efectele ce rezultă din aceasta.

Instanța supremă s-a pronunțat și asupra solicitării privind analizarea cauzei convenției înfățișate de către reclamant prin prisma drepturilor și obligațiilor corelative ale părților, în sensul că aceasta a produs efecte ca un contract nenumit. Pentru ca o hotărâre judecătorească pronunțată în recurs să fie motivată, în sensul dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca judecătorul să motiveze soluția fiecărei critici formulate și nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină motivele formulate. Cu alte cuvinte este motivată și hotărârea care cuprinde o motivare implicită.

Se constată că, în analiza unui motiv de recurs, instanța de control judiciar extraordinar nu este obligată să răspundă detaliat la fiecare argument al părții, într-o examinare exhaustivă, ci poate cerceta motivul de recurs printr-o interpretare de principiu, unitară, din analiza amănunțită a celorlalte motive, strâns legate de deslușirea corectă a raportului juridic dedus judecății, reținându-se criteriile obiective pe baza cărora instanța de recurs a pronunțat soluția.

Contestatorul, critică, practic, modalitatea în care instanța de recurs a motivat aceasta decizie, aspectele imputate pe calea contestației în anulare reprezentând argumentele invocate în susținerea motivelor de nelegalitate, dar instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare, nefiind instanță de control judiciar, nu poate interveni și sancționa, din punct de vedere legal, acest pretins neajuns procesual, fiind vorba de o interpretare a dispozițiilor legale în speță, deci, cel mult, de o greșeală de judecată. Înalta Curte apreciază că simpla nemulțumire a părții, atât cu privire la soluția pronunțată, câ: și cu privire la modalitatea de argumentare a acestei soluții de către instanța de recurs, nu poate determina o rejudecare a cauzei, în condițiile în care au fost respectate garanțiile procesului echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 318 teza ultimă C. proc. civ., motiv pentru cam va respinge contestația în anulare formulată. În aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe contestatorul G.C.G. la plata sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC N.C. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul G.C.G. împotriva deciziei nr. 1425 din14 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a-ll-a civilă. Obligă pe contestatorul G.C.G. la plata sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC N.C. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2013.