ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 75/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 75/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra contestației în anularei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul acestei instanțe la data de 15

octombrie 2012, contestatorul G.C.G. a solicitat în temeiul art. 318 C. proc.

civ., anularea deciziei nr. 1425 din 14 martie 2012 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, susținând că instanța da recurs, respingând

recursul, a omis să cerceteze motivele de modificare invocate în susținerea recursului,

nerăspunzându-se astfel la obligativitatea cercetării distinct a fiecărui motiv

de recurs și fiind în situația unei motivări implicite, ce echivalează cu lipsa

motivării.

Invocând jurisprudența CEDO (hotărârea

Albina împotriva României, hotărârea Perez împotriva Franței), contestatorul arată

că instanța de recurs nu a respectat nici exigențele art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., nici garanțiile procesuale impuse de articolul 6 parag. 1 din Convenția Europeană,

întrucât nu a procedat la un examen efectiv al motivelor de recurs invocate.

Susține că, în speță, instanța de recurs

a cercetat și motivat hotărârea în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., doar în raport cu o parte a motivelor de recurs pe care Ie-a invocat.

Astfel, instanța nu a cercetat motivele

invocate cu privire la soluția pronunțată în decizia recurată pe fondul cauzei,

pornind în motivarea acestei soluții de respingere a recursului de la o premisă

greșită reprezentată de părțile contractulii și de calitatea în care persoanele

semnatare au participat la încheierea acestuia, ceea ce a generat o interpretare

eronată a clauzelor contractuale și a obligațiilor asumate, în condițiile în care

convenția ce constituie fundamentul pretențiilor reprezintă o veritabilă stipulație

pentru altul (iar nu simulație cum instanța de recurs a analizat).

Susține că, deși prin motivele de recurs

s-a invocat faptul că actul juridic încheiat în data de 01 februarie 2006 nu reprezintă

o stipulație pentru altul, datorită faptului că nu este îndeplinită condiția ca

reclamantul G.C.G. să aibă calitatea de terț fată de contract, instanța de recurs

s-a limitat să le „declare" ca fiind neîntemeiate, dând însă o greșită interpretare

condițiilor cerute pentru existența unei stipulații pentru altul și preluând trunchiat

dispozițiile contractuale.

De asemenea, instanța de recurs a interpretat

și aplicat greșit legea și a făcut o gravă și inexplicabilă confuzie între calitatea

de parte în contract și calitatea de reprezentant legal (mandatar) al uneia din

părți.

Contestatorul arată că prin acțiunea formulată

nu a invocat un drept de proprietate asupra obiectivului comercial și nu a susținut

că ar fi cumpărat un procent de 75% dintr-un fond de comerț, ci doar a încercat

să-și valorifice dreptul de creanță pe care îl are față de pârâți decurgând din

dispozițiile contractului intitulat „convenție simulație (înțelegere de cumpărare)".

Astfel, Înalta Curte prin motivarea soluției

a încercat să inducă teza că nu „persoana interpusă" urma să primească echivalentul

unui procent de 75% din profitul real al obiectivului comercial, ci Grup P.S., iar

reclamantul, în calitate de „persoana interpusă" ar fi încasat suma de bani

în numele și pentru societatea comercială.

Contestatorul susține că instanța de recurs

nu a analizat și nu a motivat soluția de respingere a motivului de recurs prin care

a solicitat ca în situația în care s-ar fi stabilit că nu sunt îndeplinite condițiile

cerute pentru stipulația pentru altul, instanța să analizeze temeinicia cererii

prin aplicarea regulilor generale aplicabile unui contract nenumit. Astfel, instanța

trebuia să analizeze temeinicia pretențiilor prin aplicarea regulilor generale din

materia „Obligațiilor", iar nu să respingă de plano cererea (soluția instanței

de apel echivalând cu o veritabilă "denegare de dreptate", în condițiile

în care, chiar dacă nu a reprezentat o stipulație pentru altul, Convenția a produs

efecte ca un contract nenumit).

Examinând decizia nr. 1425 din 14 martie

2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a-ll-a civilă

prin prisma motivelor de contestație în anulare invocate, Înalta Curte constată

următoarele:

Litigiul de fond a avut ca obiect acțiunea

formulată de reclamantul G.C.G. în contradictoriu cu pârâții G.I., G.T. și SC

N.C. SRL prin care a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să

se dispună obligarea în solidar a acestora la plata de daune interese evaluate provizoriu

la suma de 150.000 euro (echivalent în RON), reprezentând prejudiciul produs ca

urmare a neîndeplinirii obligației contractuale de plată către reclamant a cotei

de participare la beneficii și pierderi, în conformitate cu dispozițiile convenției

simulație (înțelegere de cumpărare) încheiată în data de 01 februarie 2006 între

pârâții SC N.C. SRL, Grup P.S. SRL și reclamantul G.C.G., precum și obligarea pârâților

la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1667 din data de 21 aprilie

2011, Tribunalul Buzău,

a

admis acțiunea reclamantului, așa cum a fost precizată; a obligat pârâții în solidar

să plătească reclamantului suma de 223.052,42 RON, reprezentând prejudiciu produs

urmare neîndeplinirii obligației contractuale de plată a cotei de participare la

beneficii și pierderi, conform stipulației pentru altul reprezentată de Convenția

simulație încheiată la data de 01 februarie 2006. A dispus darea în debit a reclamantului

cu suma de 3.500 RON, reprezentând onorariu cuvenit expertului R.V..

Pârâții au fost obligați în solidar la

8.461 RON cheltuieli de judecată către reclamant, din care 3.461 RON reprezintă

taxă judiciară de timbru și 5.000 RON onorariu expert.

Prin decizia nr. 92 din 29 septembrie 2011,

Curtea de Apel Ploiești, s

ecția

comercială și de contencios administrativ, a admis apelurile declarate de

pârâții SC N.C. SRL, G.I. și G.T. împotriva sentinței civile nr. 1.667 din 21 aprilie

2011 a Tribunalului Buzău, pe care a schimbat-o în tot și, pe fond, a respins acțiunea

reclamantului, ca nefondată.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs reclamantul G.C.G.,

întemeindu-se

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului,

modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii ca nelegal și netemeinic a

apelului formulat de către apelanții-pârâți SC N.C. SRL, G.I. și G.T. și menținerii

ca fiind legală și temeinică a sentinței tribunalului, cu obligarea intimeiților-pârâți

la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a formulat, în esență, următoarele

critici:

-instanța de apel a verificat legalitatea

și temeinicia hotărârii apelate, cu depășirea limitelor provăzute de dispozițiile

art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile

în

care

apelanții au formulat critici exclusiv cu privire la soluția pronunțată pe fondul

cererii, așa încât ar fi trebuit să opereze o devoluțiune parțială în apel (tantum

devolutum quantum apellatum), toate celelalte; aspecte trecând în puterea lucrului

judecat.

Interpretând în mod greșit actul juridic

dedus judecații și dispozițiile legale ce guvernează stipulația pentru altul, instanța

de apel a modificat soluția primei instanțe, respingând acțiunea formulată de către

reclamant, în condițiile în care convenția ce constituie fundamentul pretențiilor

reprezintă o veritabilii stipulație pentru altul, cu toate consecințele juridice

ce decurg din nceastă calificare.

-în mod nelegal, interpretând in mod greșit

atât actul juridic dedus judecații, cât și normele legale incicente, instanța de

apel a reținut faptul

că

actul juridic încheiat în data de 01 februarie 2006 nu reprezintă o stipulație pentru

altul, datorită faptului că nu este îndeplinită condiția ca reclamantul să aibă

calitatea de terț față de contract.

Instanța a dat o greșită interpretare

condițiilor cerute pentru existenta unei stipulații pentru altul și a preluat

trunchiat dispozițiile contractuale, ignorând scopul încheierii acestuia, confirmat

inclusiv de pârâții din prezenta cauză prin răspunsurile la interogatoriu

administrat în fața primei instanțe.

-instanța de apel, interpretând și aplicând

în mod greșit legea, o gravă și inexplicabilă confuzie între calitatea de parte

într-un contract și calitatea de reprezentant legal (mandatar) al uneia dintre

părți, aceasta, întrucât, G.C.G. nu a avut calitatea de parte în contract, ci doar

pe aceea de reprezentant al societății comerciale Grup P.S. SRL, în virtutea calității

sale de administrator al acesteia la acel moment, acționând ca un veritabil mandatar

al societății, fără a se putea considera însă că a fost parte în Convenție.

A fost ignorată intenția reală a părților

contractante și adevărata lor înțelegere, pârâții având calitatea de promitenți

și asumându-și anumite obligații față de reclamantul persoană fizică, terț

beneficiar.

Reclamantul a dobândit calitatea de

„persoană interpusă” în virtutea calității sale speciale în operațiunede

dobândire și exploatare a pieței agroalimentare și atâta timp cât urma să

primească o sumă de bani, în mod evident reclamantul avea calitatea de terț

beneficiar al convenției și nu de mandatar al uneia dintre părți, având o

acțiune directă împotriva promitentului (SC N.C. SRL și pârâții persoane fizice)

pentru satisfacerea dreptului dobândit.

Chiar dacă reclamantul nu și-ar fi

îndeplinit obligația de a achita vreo sumă de bani (deși nu este cazul), apelanții-pârâți

nu ar fi putut să refuze îndeplinirea propriilor obligații, având cel mult un

drept de creanță împotriva reclamantului, corespunzător sumei de bani

neachitate.

-în situația în care s-ar fi stabilit că

nu suntem în prezența unei stipulații pentru altul, instanța de apel ar fi

trebuit să analizeze temeinicia pretențiilor reclamantului prin aplica regulilor

generate din materia „obligațiilor", iar nu să respingă cererea, în

condițiile în care chiar dacă nu a reprezentat o stipulație pentru un altul,

convenția a produs efecte ca un contract nenumit.

Din examinarea considerentelor deciziei

din recurs

rezultă că instanța

supremă a statuat că nu pot fi primire susținerile recurentului conform cărora în

apel ar fi trebuit să opereze o devoluțiune exclusiv parțială (tantum devolutum

quantum apellatum), de vreme ce în apel au fost formulate critici atât privind natura

juridică a convenției aflate în discuție, cât și cu privire la calitatea reclamantului

de terț beneficiar.

Astfel,

din calificarea corectă a convenției intervenite între părți decurge și calitatea

reclamantului, or, această împrejurare nu putea fi dezlegată decât odată cu soluționarea

fondului cauzei.

Înalta Curte a reținut că instanța de apel,

analizând prima critică formulată de apelanții pârâți, respectiv neîndeplinirea

condițiilor cerute pentru existența unei stipulații pentru altul și constatând că

această critică este întemeiată, în mod ce rect a apreciat că analiza celorlalte

motivele de apel invocate de piirâți și anume, lipsa condițiilor unei simulații

prin interpunere de persoane, excepția neexecutării obligațiilor de către reclamant

și reținerea greșită a solidarității în executarea obligațiilor, nu mai prezintă

interes.

Așadar, s-a statuat că instanța de apel

nu și-a depășit limitele propriei investiri, ci, dimpotrivă, a procedat la soluționarea

cauzei în limitele investirii sale prin cererea de apel, cu respectarea dispozițiilor

art. 295 alin. (1) C. proc. civ..

În

ceea ce privește criticile formulate de recurent asupra fondului

cauzei, prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte a constatat că instanța de apel, în mod legal, cu interpretarea corectă

a actului dedus judecății și fără a schimba cu nimic natura juridică a acestuia

a apreciat că în baza contractului încheiat, între părți, reclamantul nu poate avea

în același timp calitatea de parte și calitatea de terț beneficiar, persoană străină

de acest contract, - cele două noțiuni excluzându-se reciproc.

S-a reținut și că reclamantul, care a participat

la încheierea contractului ca reprezentant al uneia dintre părți (Grup P.S. SRL),

nu poate pretinde drepturi proprii ca efect al contractului, în condițiile în care

la cap.

IV

ultim alineat s-a stabilit că

„asociatul G.C.G. va încasa în numele Grup P.S. SRL și pentru aceasta beneficiile

cuvenite(...)", astfel că, în mod corect instanța de apel a apreciat că, în

cauză, nu exis:ă o clauză de stipulare a unui terț beneficiar și nu rezultă nici

că sumele de bani urmau să fie încasate în nume propriu de către recurenții reclamant,

concluzionând că, în prezenta speță, nu sunt îndeplinite condițiile stipulației

pentru altul, ce au făcut obiectul singurului motiv de apel analizat de curtea de

apel, examinarea celorlalte motive de apel devenind superfluă prin admiterea celui

dintâi.

Drept urmare, cum neîndeplinirea condițiilor

simulației, ce presupune coexistența a două acte, simulației prin interpunere de

persoane, ce presupune desemnarea persoanei interpuse, excepția neexecutării obligațiilor

de către reclamant și reținerea greșită a solidarității în executarea obligațiilor

nu au făcut obiectul examinării în apel, instanța supremă a reținut că ele nu pot

face obiectul examinării în recurs, fiind invocate omisso medio.

În

finalul considerentelor, instanța supremă a constatat că

nu poate fi primită nici susținerea conform căreia dacă aprecia că nu suntem în

prezența unei simulații pentru altul, instanța ar fi trebuit să analizeze totuși

cuprinsul convenției înfățișate de către reclamant prin prisma drepturilor și obligațiilor

corelative ale părților, întrucât chiar dacă nu a reprezentat o stipulație pentru

altul, convenția a produs efecte ca un contract nenumit.

S-a arătat că această susținere nu

poate fi primită deoarece, pe de-o parte, se impune a fi respectat principiul

disponibilității, judecătorul fiind ținut a analiza temeinicia cererii de

chemare în judecată prin raportare la obiectul concret al acesteia, or, în

speță, reclamantul și-a fundamentat acțiunea pe o pretinsă simulatie prin

interpunere de persoană, iar pe de altă parte, conform principiului tantum

devolutum quantum apellatum, instanța de apel,

în

virtutea

efectului devolutiv al căii de atac declarate era ținută a analiza exclusiv

criticile aduse hotărârii atacate, ceea ce a și făcut.

Analizând contestația în anulare dedusă

judecății, Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele

considerente:

Instanța de judecată a fost învestită

în prezenta cauză cu soluționarea unei contestații în  anulare speciale,

întemeiate pe dispozițiile art. 318 teza ultimă C. proc. civ., contestatorul susținând

că, respingând recursul  său împotriva deciziei nr. 92 din 29 septembrie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel, Înalta Curte, prin decizia nr. 1425 din 14 martie 2012 a acestei

instanțe, a omis, din greșeală, să cerceteze unele dintre motivele de recurs.

Invocând prevederile art. 318 C. proc.

civ., contestatorul pretinde omisiunea cercetării unor argumente dezvoltate în

susținerea celor două motive de recurs invocate, încadrate în punctele 8 și 9

ale art. 304 C. proc. civ., ceea ce valorează cu nemotivarea deciziei instanței

de recurs.

Una dintre premisele întrunirii ipotezei

prevăzute de norma invocată în susținerea căii extraordinare de atac este aceea

ca omisiunea instanței să vizeze înseși motivele de recurs formulate, și nu diferitele

argumente aduse în susținerea acestor motive.

Or, din considerentele instanței de

recurs, redată in extenso, rezultă că cele învederate au fost analizate.

În

decizia atacată s-a răspuns criticilor invocate,

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., atât cu privire

la natura juridică a convenției aflate în discuție, cât și cu privire la

calitatea reclamantului de terț beneficiar, apreciindu-se că în baza

contractului încheiat, între părți, reclamantul nu poate avea în același timp calitatea

de parte și calitatea de terț beneficiar, persoană străină de acest contract, -

cele două noțiuni excluzându-se reciproc, concluzionând că nu sunt îndeplinite condițiile

stipulației pentru altul.

Instanța nu a analizat criticile invocate

„omisso medio" direct în recurs privind neîndeplinirea conditiilor

simulatiei, cu toate efectele ce rezultă din aceasta.

Instanța supremă s-a pronunțat și asupra

solicitării privind analizarea cauzei convenției înfățișate de către reclamant prin

prisma drepturilor și obligațiilor corelative ale părților, în sensul că aceasta

a produs efecte ca un contract nenumit.

Pentru ca o hotărâre judecătorească pronunțată

în recurs să fie motivată, în sensul dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., este necesar ca judecătorul să motiveze soluția fiecărei critici formulate

și nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină motivele

formulate. Cu alte cuvinte este motivată și hotărârea care cuprinde o motivare implicită.

Se constată că, în analiza unui motiv de

recurs, instanța de control judiciar extraordinar nu este obligată să răspundă detaliat

la fiecare argument al părții, într-o examinare exhaustivă, ci poate cerceta motivul

de recurs printr-o interpretare de principiu, unitară, din analiza amănunțită a

celorlalte motive, strâns legate de deslușirea corectă a raportului juridic dedus

judecății, reținându-se criteriile obiective pe baza cărora instanța de recurs a

pronunțat soluția.

Contestatorul, critică, practic, modalitatea

în care instanța de recurs a motivat aceasta decizie, aspectele imputate pe calea

contestației în anulare reprezentând argumentele invocate în susținerea motivelor

de nelegalitate, dar instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare,

nefiind instanță de control judiciar, nu poate interveni și sancționa, din punct

de vedere legal, acest pretins neajuns procesual, fiind vorba de o interpretare

a dispozițiilor legale în speță, deci, cel mult, de o greșeală de judecată.

Înalta Curte apreciază că simpla nemulțumire

a părții, atât cu privire la soluția pronunțată, câ: și cu privire la modalitatea

de argumentare a acestei soluții de către instanța de recurs, nu poate determina

o rejudecare a cauzei, în condițiile în care au fost respectate garanțiile procesului

echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte constată că nu sunt întrunite cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 318

teza ultimă C. proc. civ., motiv pentru cam va respinge contestația în anulare formulată.

În

aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe contestatorul

G.C.G. la plata sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata

SC N.C. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de contestatorul G.C.G. împotriva deciziei nr. 1425 din14 martie 2012

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a-ll-a civilă.

Obligă pe contestatorul G.C.G. la

plata sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC

N.C. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

ianuarie 2013.