ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5110/2013

Deliberând asupra cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele: Prin decizia nr. 855 din 21 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins recursurile declarate de pârâtele SC S.P. SRL, SC U. SRL și SC C. SA, prin P.C.B.R.S. IPURL, împotriva deciziei civile nr. 1111 din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, și a obligat recurentele pârâte la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. către intimații-reclamanți D.A.I., J.T.G. și J.I.Ș. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că instanța de apel a soluționat cauza în limitele căreia a fost legal învestită, raportat la obiectul acțiunii pendinte.

Instanța de apel a acordat ceea ce s-a cerut, și anume restituirea în natură a imobilului fostă „clădire-conac”, edificat parțial pe parcele de teren conform C.F. X Beregsăul Mare nr. top. BB, CC, DD, AA, în prezent evidențiat pe parcelele nr. cad. 161/1/1, ce face parte din parcelele de teren unificate în parcele cu nr. cadastral VV din C.F. modificat Y Beregsăul Mare. Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a invocat incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., considerându-se că există neconcordanță și contradicții între considerentele hotărârii recurate, precum și înlăturarea de către instanță a concluziilor experților topografici sau reținerea selectivă a concluziilor raportului de expertiză.

Aceasta deoarece, deși se reține că obiectul solicitării îl formează conacul aflat și înscris în C.F. X SC S.P. SRL, în cuprinsul aceleiași hotărâri se reține că este vorba de o „construcție” neintabulată în cartea funciară. Instanța de recurs a reținut că, pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, este necesar ca hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii sau străine de natura pricinii. În realitate, s-a arătat că decizia recurată cuprinde considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora instanța și-au format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, așa cum prevede art. 261 alin. (1) C. proc.

civ. neexistând motive contradictorii. Nu s-au reținut nici încălcări ale prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă instanțele să își motiveze hotărârile, întrucât acest articol nu trebuie interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru toate argumentele avansate de către părți, iar motivarea hotărârii recurate este realizată într-o manieră clară de natură a exercita controlul de către instanța de recurs. Instanța de recurs a mai reținut și că instanța de apel nu a încălcat principiul disponibilității părților, pronunțându-se în limitele în care a fost învestită legal de către reclamanți. Mai mult, instanța de apel s-a conformat îndrumărilor deciziei de casare și a judecat cauza în limitele acestei decizii.

Astfel, s-a dispus de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1131/R din 10 martie 2011 să se analizeze restituirea construcției în litigiu potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, iar instanța de apel a analizat și a dispus asupra restituirii acestei construcții în limitele deciziei de casare și a principiului disponibilității părților. Ca situație de fapt, s-a arătat că la data formulării notificării în cauză, respectiv data de 12 noiembrie 2001, art. 8 din Legea nr. 10/2001 excludea de la incidența acestei legi terenurile al căror regim juridic era reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere.

Or, în cauză, așa cum s-a menționat în încheierea de la termenul de judecată din data de 14 decembrie 2006 în fața instanței de apel, cum s-a reținut prin decizia civilă nr. 32 din 25 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare și cum s-a avut în vedere în rejudecarea pricinii în al doilea ciclu procesual, obiectul pretențiilor deduse judecății îl reprezintă imobilul – construcție despre care petenții susțin că nu este înscris în cartea funciară, care se află pe terenul înscris în C.F. X Beregsăul Mare nr. top. BB-GG și a cărei restituire recurenții au solicitat-o în temeiul Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, curtea de apel a avut în vedere dispozițiile art. 31 din Legea nr. 1/2000.

Or, la data formulării notificării de către recurenți - 12 noiembrie 2001 - dispozițiile art. 31 din Legea nr. 1/2000 fuseseră abrogate prin art. 45 al O.U.G. nr. 102/2001. În condițiile abrogării acestor prevederi legale, apelând la procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, recurenții au avut o speranță legitimă de restituire a bunului ce le-a aparținut, întemeiată pe dispozițiile în vigoare ale Legii nr. 10/2001, ei neputând fi obligați să suporte consecințele unor modificări legislative ulterioare și neputându-li-se imputa faptul că nu și-au formulat pretențiile în temeiul unei prevederi legale abrogate la data cererii de restituire. Instanța de recurs a mai reținut și că reclamanții au făcut dovada, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 a calității de persoane îndreptățite, precum și a preluării imobilului în litigiu.

Aflat în al treilea ciclu procesual de rejudecare, obiectul cauzei a fost stabilit cu putere de lucru judecat la identificarea situării construcției - „conac”, în cauză efectuându-se mai multe expertize pentru a se verifica dacă acesta se află edificat pe terenul aflat în proprietatea SC C. SA, sau în afara perimetrului aparținând acestei societăți comerciale (conform deciziei civile nr. 32/A din 25 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în calea de atac a apelului).

Astfel, în mod just s-a reținut de către instanța de apel că, din coroborarea concluziilor expertizelor tehnice de specialitate topografică și construcții și a răspunsurilor la obiecțiunile formulate în parte, în mod corect instanța de fond a reținut că imobilul solicitat a fi restituit în natură în condițiile Legii nr. 10/2001 de către reclamanți, se află amplasat pe actualul nr. cadastral VV aflat în proprietatea SC C. SA și, mai apoi, transmis prin vânzări succesive către pârâtele SC S.P. SRL (fostă SC A. SRL), și SC U. SRL. De altfel, în mod just s-a reținut de instanța de apel că, la data formulării notificării de către reclamanți, imobilul construcție - conac se afla în administrarea și posesia SC C. SA, aflată în lichidare.

A mai arătat instanța de recurs și că dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 au fost interpretate și aplicate în mod corect de instanța de apel. Curtea de Apel a statuat în mod just că, raportat la data depunerii notificării de către reclamanți la sediul unității deținătoare a imobilului, 28 noiembrie 2011, față de încheierea contractului de vânzare-cumpărare între SC C. SA și SC A. SRL la data de 28 decembrie 2001, se impunea constatarea nulității absolute parțiale a acestui contract de vânzare-cumpărare. SC C. SA nu putea invoca buna sa credință deoarece, prin înregistrarea notificării reclamanților, avea reprezentarea că imobilul în litigiu este revendicat de aceștia. În mod corect s-a reținut că și cel de-al doilea contract de vânzare-cumpărare încheiat de SC S.P.

SRL (fostă SC A. SRL) și SC U. SRL este lovit de nulitate absolută parțială, pentru imobilul în litigiu, în virtutea principiului efectelor nulității actelor juridice, conform căruia anularea actului inițială atrage și anularea actului subsecvent. Nici dobânditoarea SC A. SRL nu poate invoca buna sa credință, în condițiile în care ea avea posibilitatea să verifice modalitatea în care imobilul a intrat în patrimoniul SC C. SA, și de aici, să depună diligentele necesare și să verifice în concret dacă, în privința obiectului contractului, există declanșată procedura de revendicare de foștii proprietari sau persoanele îndreptățite potrivit legii.

A fost înlăturată susținerea recurenților în sensul că dreptul la acțiune al reclamanților s-a prescris, în ceea ce privește termenul în care aceștia puteau solicita nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, cu motivarea că termenul special de 1 an prevăzut de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prelungit ulterior, a fost instituit de la data intrării în vigoare a legii, dar această dispoziție legală specială nu se poate aplica decât actelor juridice de înstrăinare încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Nu se poate invoca faptul că dreptul la acțiune de a solicita nulitatea absolută a unui contract încheiat în 2008 (cum este cazul celui de-al doilea contract încheiat) s-ar fi prescris, deoarece nu s-a solicitat nulitatea acestuia până la data de 14 august 2002, (deci anterior încheierii sale cu 6 ani), constatarea nulității neputând fi cerută decât după data încheierii acestui act juridic.

Împotriva acestei decizii SC S.P. SRL a formulat contestație în anulare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. În motivare, contestatoarea a arătat că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv referitor la contradicțiile existente în decizia nr. 1111 din 20 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Astfel, instanța de recurs a respins acest motiv de recurs, fără însă a-l analiza și fără a răspunde tuturor argumentelor invocate de recurenta. A arătat că noțiunea de proces echitabil presupune un examen efectiv al tuturor argumentelor părților, așa cum a statuat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Perez contra Franței, Van der Hurk contra Olandei, Albină contra României.

De asemenea, instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la încălcarea art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 și ale art. 480 C. civ. Deși toate acestea au fost invocate prin motivele de recurs, instanța a omis să le cerceteze și nu a prezentat argumentele pentru care a înlăturat susținerile recurentei. Contestatoarea a mai arătat și că hotărârea atacată se întemeiază pe o greșeală materială. Instanța de recurs a apreciat că în apel s-a acordat ceea ce s-a cerut, și anume restituirea în natură a imobilului fostă clădire conac, ignorând că decizia din apel este ambiguă, făcând confuzie între terenul arabil de 51 ha și cel de 5.771 m.p.

Această este o greșeală materială și nu una de judecată, pentru că privește aspecte formale ale judecății și nu interpretarea greșită a unor probe sau texte de lege. Analizând contestația în anulare, Înalta Curte urmează să o respingă, pentru următoarele considerente: Conform art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. „hotărârile instanței de recurs pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare”. Prin această ipoteză legiuitorul a avut în vedere greșeli materiale, în urma cărora instanța ar fi pronunțat o soluție greșită. În speța de față, contestatoarea pretinde că decizia nr. 855 din 21 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, este rezultatul unei greșeli materiale, instanța omițând să cerceteze motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. potrivit căruia hotărârea cuprinde motive contradictorii. Înalta Curte constată că acest motiv de contestație în anulare este neîntemeiat, în cuprinsul deciziei de recurs a fost analizat și respins acest motiv de recurs. Instanța de recurs a arătat că decizia recurată cuprinde considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora instanța și-a format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, așa cum prevede art. 261 alin. (1) C. proc. civ. neexistând motive contradictorii. Împrejurarea că instanța nu ar fi răspuns tuturor argumentelor formulate de recurentă nu este de natură să atragă incidența art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., pentru că instanța de recurs a analizat motivul de recurs, respingând-l.

A mai susținut contestatoarea că instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la încălcarea art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 și ale art. 480 C. civ. Înalta Curte constată că și acest motiv de contestație în anulare este neîntemeiat, în cuprinsul deciziei de recurs a fost analizat și respins acest motiv de recurs. Astfel, instanța de recurs s-a pronunțat expres în acest sens, arătând că nu există neconcordanțe sau contradicții cu privire la imobilul „conac” edificat inițial pe parcela din C.F. X Beregsăul Mare și în prezent pe parcela cadastrală TT, ce face parte din parcelele de teren unificate în parcela cu număr cadastral VV din C.F.

Y Beregsăul Mare. Înalta Curte constată că, în realitate, contestatoarea invocă greșeli de judecată ale instanței de recurs. Prin urmare, nefiind întrunite condițiile art. 318 C. proc. civ., contestația în anulare urmează a fi respinsă. Văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ., precum și înscrisul depus la dosar, urmează să oblige contestatoarea SC S.P. SRL la plata sumei de 8.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu de avocat către intimații D.A.I., J.T.G., J.I.Ș., J.M. și J.M.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC S.P. SRL împotriva deciziei civile nr. 855 din 21 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Obligă contestatoarea la plata sumei de 8.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații D.A.I., J.T.G., J.I.Ș., J.M. și J.M.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2013.