ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 930/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 930/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1139 din 22 decembrie 2004

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă

contestația formulată de reclamanții M.M. și M.I.S., în contradictoriu cu pârâții

S.I.E. și Statul Român, prin M.F.P., a fost schimbată în parte Decizia nr. 346361

din 13 iulie 2003 emisă de pârât, în sensul că s-a stabilit că valoarea

echivalentă a imobilului este în sumă de 351.300 dolari SUA sau echivalentul în

lei de 11.609.048.903 lei, din care se va deduce contravaloarea despăgubirilor

reactualizate primite cu ocazia exproprierii, în cuantum de 40.000 lei. S-a

stabilit dreptul ambilor reclamanți la măsurile reparatorii menționate, în

limita cotelor succesorale, și s-au păstrat celelalte dispoziții ale deciziei.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că valabilitatea titlului statului asupra

imobilului în litigiu a fost stabilită prin sentința nr. 162 din 13 februarie 2001

a Tribunalului București, secția a III-a civilă, rămasă definitivă prin decizia

nr. 16 din 15 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și

irevocabilă prin Decizia nr. 2442 din 6 iunie 2003 a Curții Supreme de

Justiție, secția civilă.

Imobilul se află în

administrarea S.I.E. și continuă să fie folosit în vederea desfășurării

activității specifice acestei instituții, astfel că nu se poate dispune

restituirea sa în natură, ci se pot acorda doar măsuri reparatorii în

echivalent.

Prin Decizia nr. 1469

din 10 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă, au

fost admise apelurile declarate de reclamanți și de pârâtul Statul Român

împotriva sentinței menționate, a fost desființată sentința apelată și s-a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin Decizia nr. 3276

din 20 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, au fost admise recursurile declarate de către pârâtul

M.F.P., a fost casată decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță de apel, reținându-se că nu a fost stabilită în mod corect

situația de fapt și că sunt necesare probe suplimentare pe care să le administreze

chiar instanța de apel.

Prin Decizia nr. 757

din 15 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost

respinse ca nefondate apelurile formulate de reclamanți și de pârâtul M.F.P.

împotriva sentinței nr. 1139 din 22 decembrie 2004 a Tribunalului București, confirmându-se

legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe.

Prin Decizia civilă nr.

8382 din 19 octombrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursurile declarate de reclamanții M.M. și M.I.S., precum și pârâtul Statul

Român prin M.E.F.împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a trimis

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a reținut, în

esență, că instanța de apel nu a lămurit dacă imobilul poate fi restituit în

totalitate sau în parte în natură către persoanele îndreptățite, așa cum cer

dispozițiile Legii nr. 10/2001, care instituie regula prevalenței restituirii

în natură a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, sau dacă, într-adevăr, se impune doar acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent, pentru tot imobilul sau numai pentru o parte din el.

S-a mai arătat că în

cadrul rejudecării, instanța de apel va avea în vedere și criticile formulate

de către M.E.F. precum și criticile formulate de reclamanți cu privire la

cuantumul despăgubirilor.

Prin Decizia nr. 135

din 26 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți și de M.F.P. împotriva

sentinței nr. 1139 din 22 decembrie 2004 a Tribunalului București.

Pentru a decide

astfel, în ceea ce privește apelul reclamanților, instanța de apel a înlăturat critica

vizând greșita reținere a primei instanțe a valabilității titlului statului

asupra imobilului în litigiu, dat fiind că acest aspect a fost tranșat în

litigiul finalizat prin Decizia civilă nr. 16 din 15 ianuarie 2002 a Curții de

Apel București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2442 din 6 iunie 2003 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție. De altfel, constatarea valabilității

titlului statului nu produce nici o vătămare procesuală apelanților, câtă vreme

instanța de fond a constatat calitatea acestora de persoane îndreptățite în

sensul Legii nr. 10/2001, iar calificarea legală de preluare abuzivă a

imobilului rezultă chiar din decizia S.I.E. atacată, propunându-se măsuri

reparatorii prin echivalent.

S-a apreciat că este

nefondată și critica privind valoarea despăgubirilor acordate și modalitatea de

calcul în raport de suprafața reținută de expert în raportul de expertiză, aspecte

în legătură cu care reclamanții nu au formulat obiecțiuni.

În cauză au fost

efectuate patru expertize tehnice în care au fost identificate atât terenul,

cât și construcțiile în litigiu.

În al treilea ciclu

procesual, în cadrul rejudecării apelului au fost efectuate două lucrări de

specialitate - cadastru și topografie și construcții în care experții numiți în

cauză au identificat terenul, cât și construcțiile vechi și cele adăugate

ulterior exproprierii imobilului.

Conform concluziilor

expertului I.A. pe terenul în litigiu, alături de construcția veche au fost

edificate o serie de construcții noi care nu pot fi ridicate și asigură

funcționalitatea obiectivului militar conducând la concluzia că instanța de

fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr.

10/2001 republicată.

Aceste construcții

noi ce au fost construite începând cu anul 1970 de către pârâtul S.I.E. sunt: -

puț de apă racordat la un sistem de transport apă, un post de control și o

cabină punct control acces pe fundații de beton, alei betonate pe întreaga

suprafață de teren, un depozit de combustibil lichid - cu rezervor îngropat și

construcții anexe; corp clădire multifuncțional, garaj metalic pe fundație de

beton, împrejmuire cu gard din beton cu sisteme de protecție și alarmare,

instalații de iluminat, sisteme sanitare, sisteme de încălzire interioară și

racordare la energia termică, antenă emisie metalică fixată pe structură de

beton ce necesită o zonă mare de protecție asemănătoare cu cea necesară unui

radar de aeroport.

De altfel, prin

motivele de apel reclamanții nu au criticat modalitatea de stabilire a

măsurilor reparatorii prin echivalent, ci doar cuantumul despăgubirilor, fără a

aduce critici sentinței sub aspectul respingerii cererii de restituire în

natură a imobilului.

În aceste condiții,

împrejurarea că o parte a terenului este ocupată și folosită în prezent de

către C.N.A.D.R. nu prezintă relevanță față de soluția acordării despăgubirilor

în echivalent, întrucât nu se impune restituirea în natură a imobilului, a

apreciat instanța de apel.

A fost înlăturată și critica

vizând împrejurarea că instanța de fond nu a obligat pârâtul S.I.E. să emită o

altă decizie conform drepturilor stabilite, deoarece pârâtul va emite oricum o

nouă decizie conform hotărârii judecătorești prin care a fost modificată în

parte decizia contestată.

În ceea ce privește recursul

pârâtului M.F.P., s-a apreciat că pârâtul are calitate procesuală în cauză,

conform art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, ca reprezentant al statului - titular

al dreptului de proprietate, în condițiile în care contestatorul a solicitat în

principal restituirea în natură a imobilului. De altfel, apelul este formal,

întrucât soluția pronunțată în cauză nu-i produce nici o vătămare procesuală.

Împotriva menționatei

decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții și pârâtul M.F.P.,

criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

motivelor de recurs formulate, reclamanții D.T.V. și C.A. au arătat

următoarele:

- Instanța a încălcat

formele de procedură precizate sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

Cererea de recuzare a

expertului în construcții I.A., formulată de către reclamanți, a fost

soluționată în camera de consiliu, fără citarea părților și nu în ședință

publică, cu citarea părților și a expertului, astfel cum prevede în mod imperativ

art. 204 alin. (3) C. proc. civ.

Deși reclamanții au învederat

această gravă greșeală a instanței și, pentru a evita nulitatea actului

expertizei, au solicitat înlocuirea expertului în construcții și efectuarea

expertizei de un număr de 3 experți, această cerere a fost respinsă sub motivul

că instanța ar fi respins anterior efectuarea expertizei de un număr de 3

experți. În realitate, instanța a confundat cererile reclamanților, încheierea

în cauză referindu-se la expertiza topo, iar nu la cea în construcții, nefiind

respinsă nicio cerere privind efectuarea expertizei în construcții de un număr

de 3 experți.

În condițiile în care

instanța de apel a luat în considerare în mod decisiv raportul de expertiză în

construcții întocmit de expertul recuzat I., arătând că, potrivit raportului în

cauză, sunt incidente prevederile art. 11 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, reclamanților le-a fost adusă o vătămare (prin încălcarea

principiilor publicității ședinței, a dreptului la apărare și al

contradictorialității), care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei

și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

- În mod greșit a

fost respinsă cererea de recuzare a completului de judecată, în condițiile în

care acesta a încălcat dispozițiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ. și ale art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că s-a antepronunțat în

cauză și nu a asigurat un proces echilibrat.

Astfel, deși reclamanții

au formulat cerere de recuzare a expertului în construcții, instanța a dispus

în același timp, deși cererea de recuzare nu s-a judecat, ca acesta să

efectueze expertiza dispusă, ceea ce înseamnă că instanța și-a spus părerea cu

privire la această cerere, în sensul respingerii.

Este nelegală

susținerea instanței care a soluționat cererea de recuzare potrivit căreia

revenirea cu adresă la expertul recuzat în sensul efectuării expertizei și a

depunerii la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată a avut

în vedere prevenirea tergiversării cauzei, atât timp cât expertul recuzat nu mai

poate efectua niciun act, conform art. 31 alin. (3) C.

proc. civ.

- Instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., deoarece nu a lămurit dacă se

poate restitui doar construcția veche și terenul aferent, fără construcțiile

edificate de pârâtul S.I.E., astfel cum s-a dispus prin Decizia nr. 8382/2009 a

Înaltei Curți.

În schimb, a arătat

în mod eronat ca lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional

întregul teren, cu toate că nici măcar raportul de expertiză vădit părtinitor

nu conține o asemenea concluzie.

Raportul nu a

respectat nici măcar obiectivele stabilite de instanță, deoarece expertul a

făcut doar o vizualizare la exterior a construcțiilor, fără a le măsura și fără

a identifica amplasamentul acestora pe teren, cu toate că, în sensul celor

stabilite de instanță, urma să execute o schiță privind identificarea

construcțiilor vechi sau noi, cu indicarea obligatorie a criteriilor avute în

vedere pentru stabilirea vechimii acestora. Toate acestea nu se puteau realiza

fără o cercetare la fața locului cu convocarea părților.

Nici prin răspunsul

la obiecțiuni expertul nu înțelege să măsoare construcțiile și să le localizeze

pe un plan.

Expertul nu a arătat

criteriul tehnic pe baza căruia a identificat construcțiile realizate după anul

1970, referirea la așa zise sume consistente de la bugetul de stat fiind fără

nici un suport probator. În plus, nu se arată clar perioada de realizare a

construcțiilor noi, interesând dacă au autorizație de construcție sub aspectul art.

11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, eventual dacă au fost construite după data

de 14 februarie 2001, tocmai în scopul excluderii de la restituirea în natură a

terenului.

Recurenții au reiterat

criticat faptul că expertul, în răspunsul la obiecțiunile lor la raportul de

expertiză, nu face nicio referire la anumite aspecte sau răspunde neconcludent:

între clădirea principală și stradă se află o singură așa zisă construcție,

respectiv punctul pentru depozitarea combustibilului și alei betonate; construcția

de cărămidă reprezentată în anexa actului de expropriere; cabina poartă;

anexele gospodărești din paiantă sau scândură; fosa septică și puțul cu apă, care

figurează în autorizația de construcție.

Aceste aspecte sunt

relevante în sensul că restituirea în natură este posibilă, deoarece: construcțiile

noi eventual realizate după data de 14 februarie 2001 nu mai puteau fi luate în

considerare; între construcția veche și stradă nu se află niciun imobil, ci

doar teren liber; se poate crea accesul S.I.E. la construcțiile sale, frontul

stradal fiind de 73 m, iar proprietatea vecină este limitrofă construcțiilor.

- Susținerea

instanței de apel conform căreia reclamanții nu au adus critici, prin motivele

de apel, sub aspectul respingerii cererii de restituire în natură este eronată,

deoarece la fila 3 alin. 5 din motive, au arătat neechivoc că: „Pentru toate

aspectele arătate mai sus, considerăm că nu se poate reține că imobilul a fost

preluat cu titlu valabil, motiv pentru care solicităm admiterea apelului sub

acest aspect și obligarea intimatei S.I.E. să restituie imobilul în natură”.

De altfel, atât prin

prima decizie de apel, cât și prin prima decizie de recurs pronunțate în

prezenta cauză, se reține solicitarea reclamanților de restituire în natură a

imobilului.

- Este vădit greșită

constatarea instanței potrivit cu care lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea ocupa funcțional întregul teren, aspect contrazis de înseși

rapoartele de expertiză, schițele întocmite evidențiind posibilitatea

restituirii în natură.

Instanța de apel nu arată

motivele pentru care clădirea veche și terenul aferent nu se pot restitui în

natură, încălcând dispozițiile obligatorii date prin decizia de casare.

- Instanța de apel a

respins în mod greșit cererea reclamanților de constatare a nulității

răspunsului la obiecțiunile privind expertiza în construcții, întemeiată pe

necesitatea unei lucrări la fața locului (cel puțin pentru măsurarea și

localizarea construcțiilor). Au fost, astfel, încălcate dispozițiile art. 208 C.

proc. civ., cu atât mai mult cu cât respingerea probei cu cercetarea la fața

locului nu a fost motivată.

- Cu toate că

instanța supremă, prin decizia de casare, a stabilit ca în rejudecare să fie

avute în vedere și criticile reclamanților cu privire la cuantumul despăgubirilor,

instanța nu a arătat nici măcar faptul că s-au formulat obiecțiuni pe acest

aspect, implicit instanța de apel cenzurând în mod nepermis o decizie

obligatorie a Înaltei Curți.

Reclamanții au

susținut în mod constant că despăgubirile trebuie acordate la valoarea de piață

a imobilului, stabilită conform standardelor internaționale. Or, în speță, nu

s-a avut în vedere și terenul de sub construcție, calculul despăgubirilor fiind

rezultatul unor criterii proprii ale expertului, iar nu al unora legale.

- Între cele două

decizii ale Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, succesiv pronunțate

în cauză există deosebiri esențiale: în Decizia nr. 757/2008 se arată că

imobilul solicitat a fi restituit a suferit o transformare funcțională, în timp

ce prin decizia recurată se arată exact contrariul, respectiv lucrările noi

ocupă funcțional întregul teren, ceea ce reprezintă o desconsiderare a

întregului material probator aflat la dosarul cauzei.

- Susținerea

instanței privind irelevanța calificării ca valabil al titlului statului este

greșită, deoarece în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 11

din Legea nr. 10/2001, autorii reclamanților fiind deposedați prin

acte de violență de bunurile lor. Referirea la dispozițiile art. 2 lit. h) din Lege

este greșită, căci norma are în vedere imobile preluate cu titlu valabil.

motivelor de recurs formulate, pârâtul M.F.P. a arătat, în esență, că instanța

de apel a respins în mod greșit apelul formulat, prin care s-a solicitat

admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., atât în nume

propriu, cât și ca reprezentant al Statului Român.

Obiectul cauzei îl

constituie contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 împotriva Deciziei

nr. 346361/2003 emise de S.I.E., și nu o acțiune întemeiată pe dreptul comun de

revendicare a unui bun proprietate publică a statului.

M.F.P., în nume

propriu sau ca reprezentant legal al Statului Român, nu a participat în niciun

fel în procedura administrativă desfășurată anterior acestui litigiu, astfel

încât nu există temei legal pentru participarea sa în proces.

Participarea M.F.P.,

în nume propriu sau în calitate de reprezentant al Statului Român în litigiile

aflate pe rolul instanțelor judecătorești este strict reglementată și, raportat

la obiectul acțiunii de față, nu M.F.P. are calitatea de entitate învestită cu

soluționarea notificării.

De altfel,

reclamantul a solicitat judecarea cererii sale în contradictoriu cu S.I.E. și nu

cu M.F.P., în nume propriu sau ca reprezentant al Statului Român, astfel încât,

avându-se în vedere principiul disponibilității în procesul civil, însă

menținerea în cauză a instituției recurente este neîntemeiată.

Mai mult, chiar în

ipoteza în care M.F.P. ar fi stat în judecată în nume propriu, nu are calitatea

de unitate deținătoare sau entitate învestită cu soluționarea notificării, în

înțelesul H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, această calitate aparținând S.I.E.

În plus, H.G. nr. 34/2009

privind organizarea și funcționarea M.F.P. nu stabilește în sarcina M.F.P.

atribuții cu privire la emiterea unei dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001.

De asemenea, în

raport de obiectul cauzei, nu este dovedită nici calitatea procesuală pasivă a

Statului Român, prin M.F.P., iar simpla nominalizare a sa în calitate de pârât

nu îi conferă legitimitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Pe de altă parte, referirea

instanței de apel la dispozițiile art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998

este neîntemeiată, deoarece normele invocate sunt aplicabile doar în cadrul

acțiunilor de drept comun (revendicări) întemeiate pe dispozițiile art. 480 C.

civ., nu și în cadrul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile unei legi speciale,

precum Legea nr. 10/2001.

Este irelevant faptul

că unitatea deținătoare are doar un drept de administrare și că în opinia sa,

are obligația să arate instanței cine este titularul dreptului de proprietate,

în contextul în care conform Legii nr. 10/2001 acționează în mod direct în nume

propriu prin emiterea dispoziției de restituire în natură sau cu propunerea de

acordare de măsuri reparatorii. Mai mult, unitatea deținătoare chiar s-a

pronunțat asupra notificării.

De altfel, dispozițiile

art. 12 alin. (4) teza a II a din Legea nr. 213/1998 sunt abrogate expres prin art.

89 din Legea nr. 71/2011.

Recurentul a invocat lipsa

calității procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P., și din perspectiva Deciziei

nr. 27/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în

interesul legii, decizia fiind obligatorie, potrivit art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursurile sunt fondate.

privește recursul reclamanților, se reține că recurenții au formulat, în primul

rând, critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, s-a susținut

că instanța de apel a încălcat prevederile art. 204 alin. (3) C. proc. civ.,

referitoare la modul de soluționare a cererii de recuzare a expertului

specialitatea construcții, Ionescu Adrian, totodată, că, în mod greșit, a fost

respinsă cererea de recuzare a completului de judecată, care s-a antepronunțat la

termenul de judecată din 16 mai 2011.

De asemenea, urmează

a fi cercetate în contextul aceluiași art. 304 pct. 5 C. proc. civ. susținerile

referitoare la nulitatea răspunsului la obiecțiuni formulat de același expert

construcții, derivând din încălcarea dispozițiilor art. 208 C. proc. civ., chiar

dacă recurenții nu l-au indicat explicit drept temei juridic al acestor

susțineri.

În ceea ce privește

modul de soluționare a cererii de recuzare a completului de judecată, se

constată că argumentul principal al respingerii acesteia, prin încheierea din

data de 7 iunie 2011, a fost acela că motivul de recuzare prevăzut de art. 27 pct.

7 C. proc. civ. presupune ca instanța să se fi antepronunțat asupra drepturilor

și obligațiilor puse în discuție sau asupra altui mod de dezlegare a cauzei, nu

și asupra soluției ce urma a se da cererii de recuzare a expertului.

Acest argument este

corect reținut, deoarece norma în discuție vizează o atitudine a judecătorului

ce prefigurează hotărârea finală prin care s-ar dezînvesti de soluționarea cauzei,

și nu soluția pe care ar urma să o pronunțe asupra diferitelor cereri și

apărări formulate în cursul judecății.

Eventuala încălcare

de către instanță a unei norme de procedură - prin dispoziția ca expertul

Ionescu Adrian să întocmească lucrarea de specialitate, cu toate că se

formulase cerere de recuzare împotriva sa, ce urma a fi soluționată - nu

reprezintă un motiv viabil de recuzare pe temeiul art. 27 pct. 7 C. proc. civ.,

ci poate fi sancționată cu nulitatea.

Prin motivele de

recurs, s-a făcut referire la dispozițiile art. 31 alin. (3) C. proc. civ., potrivit

cărora „În cursul judecării cererii de recuzare nu se va face niciun act de

procedură”.

Această normă se

referă la recuzarea judecătorului și nu se aplică în procedura recuzării

expertului, în absența unei prevederi exprese de completare, pe acest aspect,

cu normele ce reglementează recuzarea judecătorului.

Prevederile art. 25 -

36 din cod nu reprezintă dreptul comun față de art. 204, astfel încât să fie

aplicabile chiar în lipsa unei norme de trimitere.

Atunci când

legiuitorul a intenționat aplicarea, în procedura recuzării expertului, a

prevederilor referitoare la recuzarea judecătorului, a prevăzut acest lucru în

mod expres. Or, singura trimitere este aceea referitoare la motivele de

recuzare, care nu poate fi extinsă prin interpretare în sensul aplicării și a

altor norme din materia recuzării judecătorului.

Pe de altă parte, se

observă că, prin invocarea art. 31 alin. (3) C. proc. civ., recurenții -

reclamanți urmăresc anularea raportului de expertiză - ce a fost întocmit de

către expert și depus la dosar până la soluționarea cererii de recuzare

împotriva sa -, și nu a înseși dispoziției instanței de la termenul din 16 mai 2011.

În acest context,

chiar dacă s-ar considera că art. 31 alin. (3) C. proc. civ. ar fi aplicabil în

sensul nulității raportului întocmit de expertul recuzat, norma nu ar avea un

caracter imperativ, ca în cazul recuzării judecătorului, astfel încât nulitatea

ce afectează actul de procedură efectuat cu încălcarea sa, respectiv raportul

de expertiză, este una relativă, ce trebuie invocată la termenul imediat

următor celui la care a survenit pretinsa neregularitate procedurală.

Or, nici la termenul

din 6 iunie 2011, pentru care s-a depus raportul de expertiză, nici la vreunul

dintre termenele următoare, reclamanții nu au invocat nulitatea raportului de

expertiză pentru motivul în discuție, optând pentru formularea cererii de

recuzare a completului de judecată, ca remediu procesual.

În aceste condiții,

este inadmisibilă invocarea nulității raportului de expertiză prin motivele de

recurs.

Se constată, de

asemenea, că nu sunt fondate susținerile referitoare la modul de soluționare a

cererii de recuzare a expertului I.A., la termenul din 26 septembrie 2011, prin

încălcarea dispozițiilor art. 204 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva

necitării părților.

Potrivit acestei

norme, cererea de recuzare a unui expert se judecă în ședință publică, cu citarea

părților și a expertului.

Cererea de recuzare

s-a judecat în ședința publică de la data de 26 septembrie 2011, la care au

participat și recurenții - reclamanți, prin avocat.

Este fără relevanță,

din perspectiva acestei norme, faptul că instanța nu a consemnat soluția chiar

în încheierea în care s-au consemnat și dezbaterile din ședința publică, ci a

întocmit o încheiere distinctă, în camera de consiliu, în care s-a menționat că

părțile nu au fost citate.

Recurenții nu au

invocat nulitatea încheierii pentru nepronunțarea soluției în ședință publică,

în condițiile art. 258 alin. (2) C. proc. civ., ci necitarea lor la

soluționarea cererii de recuzare. Or, după cum s-a arătat, reclamanții au

participat la ședința publică din data de 26 septembrie 2011, astfel încât exigențele

formale ale dispozițiilor art. 204 alin. (3) C. proc. civ. au fost respectate,

susținerile pe acest aspect urmând a fi înlăturate.

Sunt, însă, fondate, susținerile

referitoare la nulitatea răspunsului la obiecțiuni al expertului în

specialitatea construcții I.A., din perspectiva neconvocării părților în

condițiile art. 208 alin. (1) C. proc. civ.

După cum rezultă din

acest răspuns (file 242 - 247 dosar apel), expertul a considerat că sunt

neîntemeiate obiecțiunile referitoare la cele cinci anexe gospodărești în

legătură cu care reclamanții au pretins că existau, la data exproprierii, pe

terenul proprietatea autorului lor, în raport de planul anexă la Decretul de

expropriere nr. 34/1970, aflat la filele 202 și 203 din dosar. Din conținutul acestui

înscris, rezultă că patru dintre acestea erau amplasate pe terenul de 1.677 mp

ce nu se mai află în posesia S.I.E., fiind trecut pe baza unei hotărâri de

guvern în administrarea SC C.N.A.D.N.R. SA în anul 2009.

Se observă că, în

fapt, expertul a realizat un supliment la raportul de expertiză, în condițiile

în care, prin raportul inițial (file 108 - 115), nu a făcut nicio referire la

anexele gospodărești, despre care, ulterior, a reținut că au existat la data

exproprierii, din moment ce le-a identificat, sub aspectul amplasării, în

raport de anexa la decretul de expropriere.

La întocmirea

raportului inițial, expertul nu s-a fundamentat pe planul anexă menționat, din

moment ce acesta a fost depus la dosar abia la data de 15 iunie 2011, de către

reclamanți (file 199 - 203), iar raportul a fost întocmit la data de 4 martie 2011,

în conținutul său nefiind nicio referire la acest înscris.

Cu toate că

reprezentantul S.I.E. a predat expertului mai multe documente în vederea

efectuării expertizei (fila 101 dosar), din procesul - verbal întocmit cu acea

ocazie nu reiese că s-ar fi remis și acest document, odată cu însuși decretul

de expropriere (care se afla deja la dosar).

Expertul a avut la

dispoziție doar nota asupra proiectului de decret privind exproprierea

imobilului datată 29 ianuarie 1970 (fila 25 dosar apel), în care se menționează

și cele 5 anexe gospodărești, alături de casa cu 3 nivele, fără să rezulte din

cuprinsul raportului inițial că a avut posibilitatea identificării acestora, ca

amplasament, dimensiuni și structură.

Ca atare, se constată

că expertul a procedat la localizarea acestora abia cu ocazia răspunsului la

obiecțiunile reclamanților.

Unul dintre

obiectivele expertizei construcții stabilite prin încheierea din data de 28

iunie 2010, în cursul rejudecării apelurilor, a fost acela al identificării

construcțiilor vechi și al amplasamentului lor pe teren, context în care se

constată că, prin răspunsul la obiecțiuni, expertul a completat raportul

inițial în privința acestui obiectiv al expertizei.

Or, dacă s-a

considerat că efectuarea lucrării de specialitate, cu obiectivele fixate de

către instanță, necesită deplasarea la fața locului, fiind necesară convocarea

părților (din acest motiv, instanța a constatat, de altfel, nulitatea unui prim

raport de expertiză al aceluiași expert), completarea expertizei în privința

unuia dintre obiective trebuia să se realizeze în aceleași condiții.

Potrivit art. 208 alin.

(1) C. proc. civ., convocarea părților este obligatorie, iar neîndeplinirea de

către expert a acestei obligații atrage nulitatea actului de procedură

efectuat. Nulitatea este, în acest caz, relativă, deoarece interesul ocrotit

prin art. 208 alin. (1) este unul particular, cel al părților în proces.

Sancțiunea a fost

invocată în cauză prin înscrisul intitulat „precizări la răspunsul la obiecțiuni”,

depus în termenul prevăzut de art. 108 alin. (3) C. proc. civ., respectiv la

termenul imediat următor celui la care s-a depus răspunsul expertului.

Reclamanții au arătat, printre altele, că lucrarea este lovită de nulitate, din

motivul nedeplasării expertului la fața locului, cu convocarea părților (fila

251).

Excepția nulității a

fost invocată și verbal la termenul din 12 martie 2012, însă a fost respinsă.

Ca atare, completarea

la raportul de expertiză construcții este nul, fiind întocmit de către expert

fără deplasarea la fața locului, cu convocarea, în prealabil, a părților, vătămarea

procesuală a recurenților constând în valorificarea de către instanța de apel a

raportului de expertiză, în integralitatea sa, fără ca aceștia să-și fi expus

punctul de vedere asupra unuia dintre obiectivele expertizei.

În aceste condiții,

hotărârea instanței de apel este nulă, pronunțată fiind în condițiile nerespectării

prevederilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care se impune

casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrunit fiind cazul de

recurs descris de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenții au

formulat și critici decurgând din cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., referitoare la nerespectarea deciziei de casare și la interpretarea

și aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 10/2001.

Se observă că aceste

critici vizează, direct sau indirect, tot raportul de expertiză construcții

întocmit de expertul I.A., pe ale cărui concluzii s-au fundamentat, în esență,

considerentele deciziei recurate. Recurenții - reclamanți tind la înlăturarea

acestei probe și administrarea unei noi expertize specialitatea construcții,

sens în care au solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre

rejudecare.

Se impune, așadar,

cercetarea și a acestor motive de recurs, pentru a se determina limitele

rejudecării apelului reclamanților.

În acest context, se

reține că prin Decizia nr. 8382 din 19 octombrie 2009, Înalta Curte a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru lămurirea

următoarelor aspecte: dacă se poate restitui doar construcția veche și terenul

aferent, fără construcțiile edificate de pârât; dacă o parte din terenul ce a

fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului este deținut în prezent de o

altă entitate, anume SC C.N.A.D.N.R. SA; individualizarea construcțiilor noi și

dacă acestea pot fi ridicate sau nu.

În acest context, se

constată ca fiind greșită aprecierea instanței de apel în sensul că prin

motivele de apel s-ar fi formulat critici exclusiv pe aspectul cuantumul

despăgubirilor, nu și în privința restituirii în natură.

Nu numai că prin

motivele de apel s-a solicitat explicit obligarea intimatei S.I.E. la

restituirea în natură a imobilului, însă, în raport de considerentele anterior

menționate ale deciziei de casare, în cadrul rejudecării apelurilor urma a se

cerceta tocmai posibilitatea restituirii în natură, prin prisma indicațiilor

din decizia de casare și, în mod evident, avându-se în vedere obiectul cererii

de chemare în judecată, respectiv legalitatea Deciziei nr. 346361 din 31 iulie 2003

emise de către S.I.E. în baza Legii nr. 10/2001.

Se observă, însă, că,

deși a considerat că nu este învestită cu cercetarea posibilității restituirii

în natură, instanța de apel a reținut incidența prevederilor art. 11 alin. (4)

din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că și-a propus să analizeze dacă este

posibilă restituirea în natură.

Ca atare, nu se poate

aprecia că instanța de apel nu a respectat indicațiile deciziei de casare prin

faptul că ar fi exclus de plano că este învestită cu acest aspect, urmând a se

evalua, însă, respectarea deciziei de casare prin modul în care a ajuns la

concluzia imposibilității restituirii în natură a imobilului.

Dispozițiile art. 11 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001 reglementează o situație de excepție de la regula

restituirii în natură, totale sau parțiale, a imobilului expropriat - în condițiile

art. 11 alin. (1) - (3) din lege -, în sensul că persoanei îndreptățite i se

cuvin exclusiv măsuri reparatorii în echivalent

pentru întregul imobil

, dacă

lucrările pentru care

s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat.

Constatarea

incidenței art. 11 alin. (4) poate reprezenta, într-adevăr, un răspuns adecvat

la întrebarea dacă este posibilă restituirea în natură a imobilului, deoarece nu

s-ar putea dispune restituirea în ipoteza dată, chiar dacă pe teren s-ar mai

regăsi construcții vechi sau chiar dacă o parte din teren ar fi liber de

construcții sau neocupat de alte amenajări.

Pentru constatarea

incidenței acestei norme, însă, este necesar a se stabili cu claritate situația

din teren, iar aprecierea instanței trebuie să se raporteze la imobil în

totalitatea sa, așadar inclusiv la terenul ce a fost expropriat cu un anumit

scop.

Or, în cauză, în

argumentarea incidenței art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, instanța de

apel s-a raportat exclusiv la construcțiile noi care asigură funcționalitatea

obiectivului militar (exproprierea realizându-se în vederea amenajării unui

imobil necesar activității organelor securității statului), pe baza raportului

de expertiză construcții întocmit de expertul I.A.

Instanța de apel nu a

făcut referire la raportul de expertiză topografică întocmit în faza

rejudecării de către expertul T.A. (file 70 - 76 dosar apel), expert care, spre

deosebire de expertul Ionescu Adrian, a conceput o schiță - anexa 2 - de

identificare și delimitare a imobilului, în care a reprezentat atât terenul,

cât și construcțiile aflate în administrarea S.I.E. (fila 76).

Din această schiță

reiese că mare parte a terenului în suprafață de 12.105 mp este ocupat de

„livadă”, iar construcțiile sunt amplasate într-o singură parte a terenului, în

capătul opus aflându-se cabina poartă, un puț și fosa septică.

În aceste condiții,

instanța de apel nu a cercetat, în fapt, dacă lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea ocupă funcțional întregul teren de 12.105 mp (S.I.E. susține că

terenul aflat în administrarea sa are doar 11.801 mp), observându-se că

raportul de expertiză construcții, pe care și-a fundamentat soluția, nu era

suficient pentru conturarea unei asemenea concluzii, deoarece nu relevă

funcționalitatea construcțiilor și a altor lucrări în raport cu întregul teren.

Cât despre antena

emisie - recepție, despre care face vorbire expertul și care este identificată

în raportul de expertiză topografică, fără a se infirma de plano constatarea

instanței în sensul că necesită o zonă mare de protecție, ar fi trebuit lămurit

dacă această zonă acoperă întregul teren de 12.105 mp (sau de 11.801 mp),

împiedicând restituirea în natură a întregului teren ori vizează doar

restricții de construire, astfel cum se menționează în raportul de expertiză

construcții.

Pe de altă parte, se

observă că această antenă este amplasată în apropierea uneia dintre laturile imobilului,

la o distanță mult mai mică de proprietatea aflată la est decât de latura opusă

a imobilului în litigiu (unde este menționat teren ocupat de „livadă”). Cu

toate că expertul topograf nu a indicat vecinătățile imobilului, se observă că

în raportul de expertiză construcții întocmit în ciclul procesual anterior

(file 36 - 44 Dosar nr. 7215/2/2007 Curtea de Apel București) se menționează că

imobilul în litigiu se învecinează la est cu o proprietate particulară.

În aceste condiții,

s-ar fi impus a se clarifica dacă, într-adevăr, zona de protecție a

obiectivului specific activității intimatei este legată de întregul teren

expropriat.

Se constată că

aprecierea instanței în sensul incidenței art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001

nu se bazează pe o situație de fapt pe deplin lămurită, cu consecința că nu s-a

cercetat posibilitatea efectivă de restituire în natură a construcțiilor vechi

și a terenului ocupat de acestea, precum și a terenului liber de construcții

sau alte lucrări, astfel cum s-a dispus prin decizia de casare.

Este de precizat că,

pentru a se răspunde indicațiilor deciziei de casare, situația de fapt ar fi

trebuit să fie suficient clarificată nu numai din perspectiva presupusă de art.

11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ci și a ipotezelor prevăzute de art. 11 alin.

(1) - (3), în măsura în care nu s-ar reține incidența alin. 4.

Or, se constată că

situația construcțiilor existente la data exproprierii, cât și a celor

edificate ulterior, nu este pe deplin lămurită.

Cu privire la

construcțiile edificate după data exproprierii, expertul în specialitatea

construcții a făcut o simplă enumerare a acestora, pe baza vizualizării lor din

exterior, întocmai cum procedase și expertul cu aceeași specialitate din ciclul

procesual anterior. Or, prin decizia de casare s-a considerat că nu sunt

concludente constatările acelui expert, din moment ce s-a apreciat că nu au

fost individualizate construcțiile noi și nu s-a lămurit dacă pot fi sau nu

ridicate.

Posibilitatea

„ridicării” construcțiilor noi evocă nu numai ipoteza din art. 10 alin. (5)

(când lucrările noi nu mai sunt necesare unității deținătoare), dar și pe cele

din alin. (2), (3), (4), la care trimit expres prevederile art. 11 aplicabile

în materia imobilelor expropriate anterior anului 1989.

Încadrarea eventuală

în vreuna dintre aceste ipoteze trebuia să fie stabilită pe baza înscrisurilor

furnizate de către S.I.E., astfel încât să se determine cu certitudine data

edificării și condițiile în care construcțiile au fost edificate, însă și pe

baza constatărilor proprii ale expertului, întrucât s-a intenționat a se

cunoaște părerea specialistului în privința unor împrejurări de fapt a căror

apreciere excede atribuțiilor și competențelor instanței de judecată.

În același timp, după

cum s-a relevat în mod corect prin motivele de recurs, respingerea restituirii

în natură prin dispoziția emisă de S.I.E. în baza Legii nr. 10/2001 a fost

argumentată pe existența unui „imobil nou” în sensul art. 18 lit. d) din Lege,

în forma de la data emiterii dispoziției.

Constatările expertului

referitoare la eventualele modificări aduse imobilului sunt necesare și din

această perspectivă, chiar dacă acest aspect nu se regăsește ca atare în

decizia de casare anterioară, din moment ce obiectul contestației din prezenta

cauză îl reprezintă dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, cu verificarea

legalității căreia a fost învestită instanța de judecată.

Cu privire la

construcțiile existente la data exproprierii, s-a arătat deja că suplimentul la

expertiză este nul, astfel încât este necesară refacerea acestuia, cu

identificarea certă a celor 5 anexe gospodărești menționate în planul - anexă la

decretul de expropriere, atât sub aspectul amplasamentului, cât și al

structurii și al dimensiunilor la data exproprierii, dacă este posibil.

În măsura în care acestea

nu se mai regăsesc fizic pe terenul aflat în administrarea S.I.E., însă se va

constata existența certă a acestora la data exproprierii, nu s-ar putea ignora

că, potrivit Legii nr. 10/2001, reclamanții ar trebui să beneficieze de despăgubiri

pentru aceste construcții.

S-ar fi impus a se

clarifica, de asemenea, dacă una dintre construcții, respectiv C2 în cuprinsul

raportului de expertiză topografică, exista la data exproprierii, dată fiind

contradicția pe acest aspect între raportul de expertiză topografică și cel cu

specialitatea construcții.

În privința

cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță, se constată că, în mod

corect, prin decizia recurată s-a reținut că reclamanții nu au formulat

obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit în acea fază procesuală, iar din

cuprinsul acestui raport rezultă că despăgubirile calculate au avut în vedere

și valoarea de circulație a terenului (fila 108 Dosar nr. 3670/2003 Tribunalul

București).

Contrar susținerilor

recurenților, prin aceste considerente nu au fost încălcate indicațiile

deciziei de casare, deoarece prin Decizia nr. 8382/2009 nu s-a impus vreo

obligație în sarcina instanței de rejudecare de a cerceta obiecțiunile

reclamanților la raportul de expertiză (care nici nu au fost formulate în fața

primei instanțe), ci de a analiza motivele de apel pe acest aspect, ceea ce

instanța de rejudecare a făcut în mod corespunzător.

În ceea ce privește

susținerile recurenților referitoare la chestiunea valabilității ori a

nevalabilității titlului statului, se constată că sunt nefondate, deoarece

natura măsurilor reparatorii cuvenite în baza Legii nr. 10/2001 este aceeași,

prin simpla încadrare a preluării în vreuna dintre ipotezele de preluare

abuzivă enumerate în art. 2 din Lege, indiferent dacă a existat sau nu un act

normativ sau de autoritate prin care a operat preluarea ori dacă, la momentul

preluării, au fost efectiv respectate dispozițiile acelui act normativ sau

administrativ.

Față de

considerentele expuse, se constată că

se impune stabilirea cu claritate a

împrejurărilor de fapt relevante în cauză pe aspectul îndreptățirii

reclamanților la restituirea în natură a imobilului, ceea ce nu se poate

realiza decât în cadrul unei rejudecări a apelului, dat fiind faptul că Înalta

Curte, în temeiul art. 314 C. proc. civ., se poate pronunța asupra modului de

interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel doar în măsura în

care situația de fapt este pe deplin lămurită.

În cadrul rejudecării

apelului, se va da eficiență, în mod corespunzător, chestiunilor de drept

dezlegate prin prezenta decizie, în aplicarea art. 315 C. proc. civ. și se vor

cerceta împrejurările de fapt relevante, care permit stabilirea incidenței

dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 ori, în subsidiar, a vreuneia

dintre ipotezele prevăzute de art. 11 alin. (1) - (3), cu referire

corespunzătoare la prevederile art. 10 alin. (3) - (5) din Lege.

În acest sens, este

necesară efectuarea unei noi expertize în specialitatea construcții, de către

un alt expert, chiar dacă, prin prezentele considerente, s-a relevat nulitatea

unei părți din raportul de expertiză întocmit de expertul construcții, ceea ce

ar conduce la refacerea actului de procedură. Expertul și-a spus, însă, părerea

asupra chestiunilor de fapt ce se impun a fi lămurite, astfel încât urmează ca

noua expertiză să fie efectuată de un alt specialist desemnat de instanță.

Se va aprecia dacă

recurgerea la trei specialiști, în condițiile art. 201 C. proc. civ.,

reprezintă o măsură adecvată pentru stabilirea corespunzătoare a împrejurărilor

de fapt în legătură cu care urmează a se administra proba cu expertiză.

Se va cerceta dacă

există vreun impediment la administrarea probei din perspectiva dispozițiilor

Legii nr. 182/2002

privind

protecția informațiilor clasificate, în măsura în care anumite înscrisuri

necesare probei au caracter secret ori prezența expertului la fața locului este

restricționată avându-se în vedere specificul activității intimatei, instanța

urmând a lua, eventual, măsurile procesuale pe care le consideră adecvate finalității

lămuririi pe deplin a situației de fapt.

În ceea ce privește terenul

de 1.677 mp ce nu se mai află în posesia S.I.E., fiind în prezent în

administrarea SC C.N.A.D.N.R. SA, întrucât prin motivele de recurs nu s-au

formulat critici explicite cu privire la acesta, nu constituie obiect al

rejudecării apelului reclamanților.

În măsura în care se

va constata că o parte dintre construcțiile vechi erau amplasate, la data

exproprierii, pe terenul de 1.677 mp, iar acestea nu se mai regăsesc în

materialitatea lor, se va aprecia dacă eventualele despăgubiri cuvenite

reclamanților pentru aceste construcții pot fi sau nu acordate în prezentul

cadru procesual.

Întrucât prin

motivele de recurs nu s-au formulat critici referitoare la raportul de

expertiză topografică întocmit de expertul T.A., nu există nici un impediment

pentru valorificarea constatărilor acestuia, însă, în raport de considerentele

prezentei decizii, se va aprecia necesitatea completării acestuia pe aspectul

porțiunii de teren ce ar putea fi restituit în natură, în condițiile art. 11 alin.

(1) - (3) din Legea nr. 10/2001.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul reclamanților și, în

baza art. 314 C. proc. civ.,

va casa decizia recurată și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel.

privește recursul M.F.P., se reține că această persoană juridică a fost chemată

în judecată de către pârâtul S.I.E., printr-o cerere de arătare a titularului

dreptului întemeiată pe dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998

(în forma din anul 2003), în considerarea obiectului litigiului, care poartă

asupra dreptului de proprietate asupra imobilului.

La termenul de

judecată din 24 noiembrie 2003, întrucât M.F.P., deși citat, nu s-a înfățișat

în proces, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 58 C. proc. civ.,

urmând ca această persoană juridică să figureze în dosar în interes propriu.

În condițiile în care

prin hotărârea primei instanțe s-a considerat că reclamanții sunt îndreptățiți

doar la măsuri reparatorii în echivalent, fără a se dispune vreo obligație în

sarcina M.F.P., instanța de apel, menținând sentința, a apreciat că soluția

pronunțată nu îi produce nicio vătămare procesuală.

S-a apreciat, așadar,

că prezența în proces a acestei persoane juridice este justificată în raport de

solicitarea reclamanților privind restituirea în natură a imobilului, astfel

încât reluarea judecății asupra apelului reclamanților, ca urmare a admiterii

recursului acestora prin prezenta decizie, impune și reluarea judecării

apelului M.F.P., dat fiind că reclamanții tind la restituirea în natură.

În măsura în care se

va admite apelul reclamanților din această perspectivă, urmează a se analiza

criticile apelantului - intervenient, care vizează lipsa calității sale

procesuale, avându-se în vedere obiectul cererii deduse judecății, respectiv

contestație împotriva deciziei emise în procedura Legii nr. 10/2001.

În acest context, se

va aprecia dacă statutul pârâtei S.I.E. de unitate deținătoare în sensul preambulului

cap. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin

H.G. nr. 250/2007 și în virtutea art. 1 din Legea nr. 1/1998 privind

organizarea și funcționarea S.I.E. - statut necontestat în cauză - este

suficient pentru a se asigura finalitatea urmărită de reclamanți, anume

restituirea în natură, fără a se stabili vreo o obligație în sarcina altei

persoane decât unitatea deținătoare, chiar dacă acea persoană figurează ca

titular al dreptului de proprietate asupra imobilului.

În consecință, se va admite

și recursul M.F.P., apelul acestei persoane juridice urmând a se rejudeca odată

cu apelul reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanții D.T.V. și C.A. și de pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei

nr. 135/ A din 26 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 22 februarie 2013.