ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 930/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 1139 din 22 decembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă contestația formulată de reclamanții M.M. și M.I.S., în contradictoriu cu pârâții S.I.E. și Statul Român, prin M.F.P., a fost schimbată în parte Decizia nr. 346361 din 13 iulie 2003 emisă de pârât, în sensul că s-a stabilit că valoarea echivalentă a imobilului este în sumă de 351.300 dolari SUA sau echivalentul în lei de 11.609.048.903 lei, din care se va deduce contravaloarea despăgubirilor reactualizate primite cu ocazia exproprierii, în cuantum de 40.000 lei. S-a stabilit dreptul ambilor reclamanți la măsurile reparatorii menționate, în limita cotelor succesorale, și s-au păstrat celelalte dispoziții ale deciziei.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu a fost stabilită prin sentința nr. 162 din 13 februarie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, rămasă definitivă prin decizia nr. 16 din 15 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și irevocabilă prin Decizia nr. 2442 din 6 iunie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. Imobilul se află în administrarea S.I.E. și continuă să fie folosit în vederea desfășurării activității specifice acestei instituții, astfel că nu se poate dispune restituirea sa în natură, ci se pot acorda doar măsuri reparatorii în echivalent.

Prin Decizia nr. 1469 din 10 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamanți și de pârâtul Statul Român împotriva sentinței menționate, a fost desființată sentința apelată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Prin Decizia nr. 3276 din 20 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, au fost admise recursurile declarate de către pârâtul M.F.P., a fost casată decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, reținându-se că nu a fost stabilită în mod corect situația de fapt și că sunt necesare probe suplimentare pe care să le administreze chiar instanța de apel.

Prin Decizia nr. 757 din 15 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de reclamanți și de pârâtul M.F.P. împotriva sentinței nr. 1139 din 22 decembrie 2004 a Tribunalului București, confirmându-se legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe. Prin Decizia civilă nr. 8382 din 19 octombrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanții M.M. și M.I.S., precum și pârâtul Statul Român prin M.E.F.împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a reținut, în esență, că instanța de apel nu a lămurit dacă imobilul poate fi restituit în totalitate sau în parte în natură către persoanele îndreptățite, așa cum cer dispozițiile Legii nr. 10/2001, care instituie regula prevalenței restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau dacă, într-adevăr, se impune doar acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru tot imobilul sau numai pentru o parte din el. S-a mai arătat că în cadrul rejudecării, instanța de apel va avea în vedere și criticile formulate de către M.E.F. precum și criticile formulate de reclamanți cu privire la cuantumul despăgubirilor. Prin Decizia nr. 135 din 26 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți și de M.F.P.

împotriva sentinței nr. 1139 din 22 decembrie 2004 a Tribunalului București. Pentru a decide astfel, în ceea ce privește apelul reclamanților, instanța de apel a înlăturat critica vizând greșita reținere a primei instanțe a valabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, dat fiind că acest aspect a fost tranșat în litigiul finalizat prin Decizia civilă nr. 16 din 15 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2442 din 6 iunie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De altfel, constatarea valabilității titlului statului nu produce nici o vătămare procesuală apelanților, câtă vreme instanța de fond a constatat calitatea acestora de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, iar calificarea legală de preluare abuzivă a imobilului rezultă chiar din decizia S.I.E.

atacată, propunându-se măsuri reparatorii prin echivalent. S-a apreciat că este nefondată și critica privind valoarea despăgubirilor acordate și modalitatea de calcul în raport de suprafața reținută de expert în raportul de expertiză, aspecte în legătură cu care reclamanții nu au formulat obiecțiuni. În cauză au fost efectuate patru expertize tehnice în care au fost identificate atât terenul, cât și construcțiile în litigiu. În al treilea ciclu procesual, în cadrul rejudecării apelului au fost efectuate două lucrări de specialitate - cadastru și topografie și construcții în care experții numiți în cauză au identificat terenul, cât și construcțiile vechi și cele adăugate ulterior exproprierii imobilului.

Conform concluziilor expertului I.A. pe terenul în litigiu, alături de construcția veche au fost edificate o serie de construcții noi care nu pot fi ridicate și asigură funcționalitatea obiectivului militar conducând la concluzia că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată. Aceste construcții noi ce au fost construite începând cu anul 1970 de către pârâtul S.I.E.

sunt: - puț de apă racordat la un sistem de transport apă, un post de control și o cabină punct control acces pe fundații de beton, alei betonate pe întreaga suprafață de teren, un depozit de combustibil lichid - cu rezervor îngropat și construcții anexe; corp clădire multifuncțional, garaj metalic pe fundație de beton, împrejmuire cu gard din beton cu sisteme de protecție și alarmare, instalații de iluminat, sisteme sanitare, sisteme de încălzire interioară și racordare la energia termică, antenă emisie metalică fixată pe structură de beton ce necesită o zonă mare de protecție asemănătoare cu cea necesară unui radar de aeroport. De altfel, prin motivele de apel reclamanții nu au criticat modalitatea de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, ci doar cuantumul despăgubirilor, fără a aduce critici sentinței sub aspectul respingerii cererii de restituire în natură a imobilului.

În aceste condiții, împrejurarea că o parte a terenului este ocupată și folosită în prezent de către C.N.A.D.R. nu prezintă relevanță față de soluția acordării despăgubirilor în echivalent, întrucât nu se impune restituirea în natură a imobilului, a apreciat instanța de apel. A fost înlăturată și critica vizând împrejurarea că instanța de fond nu a obligat pârâtul S.I.E. să emită o altă decizie conform drepturilor stabilite, deoarece pârâtul va emite oricum o nouă decizie conform hotărârii judecătorești prin care a fost modificată în parte decizia contestată. În ceea ce privește recursul pârâtului M.F.P., s-a apreciat că pârâtul are calitate procesuală în cauză, conform art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, ca reprezentant al statului - titular al dreptului de proprietate, în condițiile în care contestatorul a solicitat în principal restituirea în natură a imobilului.

De altfel, apelul este formal, întrucât soluția pronunțată în cauză nu-i produce nici o vătămare procesuală. Împotriva menționatei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții și pârâtul M.F.P., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. 1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanții D.T.V. și C.A. au arătat următoarele: - Instanța a încălcat formele de procedură precizate sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Cererea de recuzare a expertului în construcții I.A., formulată de către reclamanți, a fost soluționată în camera de consiliu, fără citarea părților și nu în ședință publică, cu citarea părților și a expertului, astfel cum prevede în mod imperativ art. 204 alin. (3) C. proc.

civ. Deși reclamanții au învederat această gravă greșeală a instanței și, pentru a evita nulitatea actului expertizei, au solicitat înlocuirea expertului în construcții și efectuarea expertizei de un număr de 3 experți, această cerere a fost respinsă sub motivul că instanța ar fi respins anterior efectuarea expertizei de un număr de 3 experți. În realitate, instanța a confundat cererile reclamanților, încheierea în cauză referindu-se la expertiza topo, iar nu la cea în construcții, nefiind respinsă nicio cerere privind efectuarea expertizei în construcții de un număr de 3 experți.

În condițiile în care instanța de apel a luat în considerare în mod decisiv raportul de expertiză în construcții întocmit de expertul recuzat I., arătând că, potrivit raportului în cauză, sunt incidente prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reclamanților le-a fost adusă o vătămare (prin încălcarea principiilor publicității ședinței, a dreptului la apărare și al contradictorialității), care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. - În mod greșit a fost respinsă cererea de recuzare a completului de judecată, în condițiile în care acesta a încălcat dispozițiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că s-a antepronunțat în cauză și nu a asigurat un proces echilibrat.

Astfel, deși reclamanții au formulat cerere de recuzare a expertului în construcții, instanța a dispus în același timp, deși cererea de recuzare nu s-a judecat, ca acesta să efectueze expertiza dispusă, ceea ce înseamnă că instanța și-a spus părerea cu privire la această cerere, în sensul respingerii. Este nelegală susținerea instanței care a soluționat cererea de recuzare potrivit căreia revenirea cu adresă la expertul recuzat în sensul efectuării expertizei și a depunerii la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată a avut în vedere prevenirea tergiversării cauzei, atât timp cât expertul recuzat nu mai poate efectua niciun act, conform art. 31 alin. (3) C. proc. civ. - Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., deoarece nu a lămurit dacă se poate restitui doar construcția veche și terenul aferent, fără construcțiile edificate de pârâtul S.I.E., astfel cum s-a dispus prin Decizia nr. 8382/2009 a Înaltei Curți. În schimb, a arătat în mod eronat ca lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren, cu toate că nici măcar raportul de expertiză vădit părtinitor nu conține o asemenea concluzie. Raportul nu a respectat nici măcar obiectivele stabilite de instanță, deoarece expertul a făcut doar o vizualizare la exterior a construcțiilor, fără a le măsura și fără a identifica amplasamentul acestora pe teren, cu toate că, în sensul celor stabilite de instanță, urma să execute o schiță privind identificarea construcțiilor vechi sau noi, cu indicarea obligatorie a criteriilor avute în vedere pentru stabilirea vechimii acestora.

Toate acestea nu se puteau realiza fără o cercetare la fața locului cu convocarea părților. Nici prin răspunsul la obiecțiuni expertul nu înțelege să măsoare construcțiile și să le localizeze pe un plan. Expertul nu a arătat criteriul tehnic pe baza căruia a identificat construcțiile realizate după anul 1970, referirea la așa zise sume consistente de la bugetul de stat fiind fără nici un suport probator. În plus, nu se arată clar perioada de realizare a construcțiilor noi, interesând dacă au autorizație de construcție sub aspectul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, eventual dacă au fost construite după data de 14 februarie 2001, tocmai în scopul excluderii de la restituirea în natură a terenului.

Recurenții au reiterat criticat faptul că expertul, în răspunsul la obiecțiunile lor la raportul de expertiză, nu face nicio referire la anumite aspecte sau răspunde neconcludent: între clădirea principală și stradă se află o singură așa zisă construcție, respectiv punctul pentru depozitarea combustibilului și alei betonate; construcția de cărămidă reprezentată în anexa actului de expropriere; cabina poartă; anexele gospodărești din paiantă sau scândură; fosa septică și puțul cu apă, care figurează în autorizația de construcție. Aceste aspecte sunt relevante în sensul că restituirea în natură este posibilă, deoarece: construcțiile noi eventual realizate după data de 14 februarie 2001 nu mai puteau fi luate în considerare; între construcția veche și stradă nu se află niciun imobil, ci doar teren liber; se poate crea accesul S.I.E.

la construcțiile sale, frontul stradal fiind de 73 m, iar proprietatea vecină este limitrofă construcțiilor. - Susținerea instanței de apel conform căreia reclamanții nu au adus critici, prin motivele de apel, sub aspectul respingerii cererii de restituire în natură este eronată, deoarece la fila 3 alin. 5 din motive, au arătat neechivoc că: „Pentru toate aspectele arătate mai sus, considerăm că nu se poate reține că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, motiv pentru care solicităm admiterea apelului sub acest aspect și obligarea intimatei S.I.E. să restituie imobilul în natură”. De altfel, atât prin prima decizie de apel, cât și prin prima decizie de recurs pronunțate în prezenta cauză, se reține solicitarea reclamanților de restituire în natură a imobilului.

- Este vădit greșită constatarea instanței potrivit cu care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupa funcțional întregul teren, aspect contrazis de înseși rapoartele de expertiză, schițele întocmite evidențiind posibilitatea restituirii în natură. Instanța de apel nu arată motivele pentru care clădirea veche și terenul aferent nu se pot restitui în natură, încălcând dispozițiile obligatorii date prin decizia de casare. - Instanța de apel a respins în mod greșit cererea reclamanților de constatare a nulității răspunsului la obiecțiunile privind expertiza în construcții, întemeiată pe necesitatea unei lucrări la fața locului (cel puțin pentru măsurarea și localizarea construcțiilor).

Au fost, astfel, încălcate dispozițiile art. 208 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât respingerea probei cu cercetarea la fața locului nu a fost motivată. - Cu toate că instanța supremă, prin decizia de casare, a stabilit ca în rejudecare să fie avute în vedere și criticile reclamanților cu privire la cuantumul despăgubirilor, instanța nu a arătat nici măcar faptul că s-au formulat obiecțiuni pe acest aspect, implicit instanța de apel cenzurând în mod nepermis o decizie obligatorie a Înaltei Curți. Reclamanții au susținut în mod constant că despăgubirile trebuie acordate la valoarea de piață a imobilului, stabilită conform standardelor internaționale. Or, în speță, nu s-a avut în vedere și terenul de sub construcție, calculul despăgubirilor fiind rezultatul unor criterii proprii ale expertului, iar nu al unora legale.

- Între cele două decizii ale Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, succesiv pronunțate în cauză există deosebiri esențiale: în Decizia nr. 757/2008 se arată că imobilul solicitat a fi restituit a suferit o transformare funcțională, în timp ce prin decizia recurată se arată exact contrariul, respectiv lucrările noi ocupă funcțional întregul teren, ceea ce reprezintă o desconsiderare a întregului material probator aflat la dosarul cauzei. - Susținerea instanței privind irelevanța calificării ca valabil al titlului statului este greșită, deoarece în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, autorii reclamanților fiind deposedați prin acte de violență de bunurile lor.

Referirea la dispozițiile art. 2 lit. h) din Lege este greșită, căci norma are în vedere imobile preluate cu titlu valabil. 2. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul M.F.P. a arătat, în esență, că instanța de apel a respins în mod greșit apelul formulat, prin care s-a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., atât în nume propriu, cât și ca reprezentant al Statului Român. Obiectul cauzei îl constituie contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 împotriva Deciziei nr. 346361/2003 emise de S.I.E., și nu o acțiune întemeiată pe dreptul comun de revendicare a unui bun proprietate publică a statului. M.F.P., în nume propriu sau ca reprezentant legal al Statului Român, nu a participat în niciun fel în procedura administrativă desfășurată anterior acestui litigiu, astfel încât nu există temei legal pentru participarea sa în proces.

Participarea M.F.P., în nume propriu sau în calitate de reprezentant al Statului Român în litigiile aflate pe rolul instanțelor judecătorești este strict reglementată și, raportat la obiectul acțiunii de față, nu M.F.P. are calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării. De altfel, reclamantul a solicitat judecarea cererii sale în contradictoriu cu S.I.E. și nu cu M.F.P., în nume propriu sau ca reprezentant al Statului Român, astfel încât, avându-se în vedere principiul disponibilității în procesul civil, însă menținerea în cauză a instituției recurente este neîntemeiată. Mai mult, chiar în ipoteza în care M.F.P. ar fi stat în judecată în nume propriu, nu are calitatea de unitate deținătoare sau entitate învestită cu soluționarea notificării, în înțelesul H.G.

nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, această calitate aparținând S.I.E. În plus, H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea M.F.P. nu stabilește în sarcina M.F.P. atribuții cu privire la emiterea unei dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001. De asemenea, în raport de obiectul cauzei, nu este dovedită nici calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin M.F.P., iar simpla nominalizare a sa în calitate de pârât nu îi conferă legitimitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Pe de altă parte, referirea instanței de apel la dispozițiile art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 este neîntemeiată, deoarece normele invocate sunt aplicabile doar în cadrul acțiunilor de drept comun (revendicări) întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., nu și în cadrul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile unei legi speciale, precum Legea nr. 10/2001.

Este irelevant faptul că unitatea deținătoare are doar un drept de administrare și că în opinia sa, are obligația să arate instanței cine este titularul dreptului de proprietate, în contextul în care conform Legii nr. 10/2001 acționează în mod direct în nume propriu prin emiterea dispoziției de restituire în natură sau cu propunerea de acordare de măsuri reparatorii. Mai mult, unitatea deținătoare chiar s-a pronunțat asupra notificării. De altfel, dispozițiile art. 12 alin. (4) teza a II a din Legea nr. 213/1998 sunt abrogate expres prin art. 89 din Legea nr. 71/2011. Recurentul a invocat lipsa calității procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P., și din perspectiva Deciziei nr. 27/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, decizia fiind obligatorie, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate. 1. În ceea ce privește recursul reclamanților, se reține că recurenții au formulat, în primul rând, critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, s-a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 204 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la modul de soluționare a cererii de recuzare a expertului specialitatea construcții, Ionescu Adrian, totodată, că, în mod greșit, a fost respinsă cererea de recuzare a completului de judecată, care s-a antepronunțat la termenul de judecată din 16 mai 2011. De asemenea, urmează a fi cercetate în contextul aceluiași art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. susținerile referitoare la nulitatea răspunsului la obiecțiuni formulat de același expert construcții, derivând din încălcarea dispozițiilor art. 208 C. proc. civ., chiar dacă recurenții nu l-au indicat explicit drept temei juridic al acestor susțineri. În ceea ce privește modul de soluționare a cererii de recuzare a completului de judecată, se constată că argumentul principal al respingerii acesteia, prin încheierea din data de 7 iunie 2011, a fost acela că motivul de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ. presupune ca instanța să se fi antepronunțat asupra drepturilor și obligațiilor puse în discuție sau asupra altui mod de dezlegare a cauzei, nu și asupra soluției ce urma a se da cererii de recuzare a expertului.

Acest argument este corect reținut, deoarece norma în discuție vizează o atitudine a judecătorului ce prefigurează hotărârea finală prin care s-ar dezînvesti de soluționarea cauzei, și nu soluția pe care ar urma să o pronunțe asupra diferitelor cereri și apărări formulate în cursul judecății. Eventuala încălcare de către instanță a unei norme de procedură - prin dispoziția ca expertul Ionescu Adrian să întocmească lucrarea de specialitate, cu toate că se formulase cerere de recuzare împotriva sa, ce urma a fi soluționată - nu reprezintă un motiv viabil de recuzare pe temeiul art. 27 pct. 7 C. proc. civ., ci poate fi sancționată cu nulitatea. Prin motivele de recurs, s-a făcut referire la dispozițiile art. 31 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit cărora „În cursul judecării cererii de recuzare nu se va face niciun act de procedură”. Această normă se referă la recuzarea judecătorului și nu se aplică în procedura recuzării expertului, în absența unei prevederi exprese de completare, pe acest aspect, cu normele ce reglementează recuzarea judecătorului. Prevederile art. 25 - 36 din cod nu reprezintă dreptul comun față de art. 204, astfel încât să fie aplicabile chiar în lipsa unei norme de trimitere. Atunci când legiuitorul a intenționat aplicarea, în procedura recuzării expertului, a prevederilor referitoare la recuzarea judecătorului, a prevăzut acest lucru în mod expres. Or, singura trimitere este aceea referitoare la motivele de recuzare, care nu poate fi extinsă prin interpretare în sensul aplicării și a altor norme din materia recuzării judecătorului.

Pe de altă parte, se observă că, prin invocarea art. 31 alin. (3) C. proc. civ., recurenții - reclamanți urmăresc anularea raportului de expertiză - ce a fost întocmit de către expert și depus la dosar până la soluționarea cererii de recuzare împotriva sa -, și nu a înseși dispoziției instanței de la termenul din 16 mai 2011. În acest context, chiar dacă s-ar considera că art. 31 alin. (3) C. proc. civ. ar fi aplicabil în sensul nulității raportului întocmit de expertul recuzat, norma nu ar avea un caracter imperativ, ca în cazul recuzării judecătorului, astfel încât nulitatea ce afectează actul de procedură efectuat cu încălcarea sa, respectiv raportul de expertiză, este una relativă, ce trebuie invocată la termenul imediat următor celui la care a survenit pretinsa neregularitate procedurală.

Or, nici la termenul din 6 iunie 2011, pentru care s-a depus raportul de expertiză, nici la vreunul dintre termenele următoare, reclamanții nu au invocat nulitatea raportului de expertiză pentru motivul în discuție, optând pentru formularea cererii de recuzare a completului de judecată, ca remediu procesual. În aceste condiții, este inadmisibilă invocarea nulității raportului de expertiză prin motivele de recurs. Se constată, de asemenea, că nu sunt fondate susținerile referitoare la modul de soluționare a cererii de recuzare a expertului I.A., la termenul din 26 septembrie 2011, prin încălcarea dispozițiilor art. 204 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva necitării părților. Potrivit acestei norme, cererea de recuzare a unui expert se judecă în ședință publică, cu citarea părților și a expertului.

Cererea de recuzare s-a judecat în ședința publică de la data de 26 septembrie 2011, la care au participat și recurenții - reclamanți, prin avocat. Este fără relevanță, din perspectiva acestei norme, faptul că instanța nu a consemnat soluția chiar în încheierea în care s-au consemnat și dezbaterile din ședința publică, ci a întocmit o încheiere distinctă, în camera de consiliu, în care s-a menționat că părțile nu au fost citate. Recurenții nu au invocat nulitatea încheierii pentru nepronunțarea soluției în ședință publică, în condițiile art. 258 alin. (2) C. proc. civ., ci necitarea lor la soluționarea cererii de recuzare. Or, după cum s-a arătat, reclamanții au participat la ședința publică din data de 26 septembrie 2011, astfel încât exigențele formale ale dispozițiilor art. 204 alin. (3) C. proc.

civ. au fost respectate, susținerile pe acest aspect urmând a fi înlăturate. Sunt, însă, fondate, susținerile referitoare la nulitatea răspunsului la obiecțiuni al expertului în specialitatea construcții I.A., din perspectiva neconvocării părților în condițiile art. 208 alin. (1) C. proc. civ. După cum rezultă din acest răspuns (file 242 - 247 dosar apel), expertul a considerat că sunt neîntemeiate obiecțiunile referitoare la cele cinci anexe gospodărești în legătură cu care reclamanții au pretins că existau, la data exproprierii, pe terenul proprietatea autorului lor, în raport de planul anexă la Decretul de expropriere nr. 34/1970, aflat la filele 202 și 203 din dosar. Din conținutul acestui înscris, rezultă că patru dintre acestea erau amplasate pe terenul de 1.677 mp ce nu se mai află în posesia S.I.E., fiind trecut pe baza unei hotărâri de guvern în administrarea SC C.N.A.D.N.R.

SA în anul 2009. Se observă că, în fapt, expertul a realizat un supliment la raportul de expertiză, în condițiile în care, prin raportul inițial (file 108 - 115), nu a făcut nicio referire la anexele gospodărești, despre care, ulterior, a reținut că au existat la data exproprierii, din moment ce le-a identificat, sub aspectul amplasării, în raport de anexa la decretul de expropriere. La întocmirea raportului inițial, expertul nu s-a fundamentat pe planul anexă menționat, din moment ce acesta a fost depus la dosar abia la data de 15 iunie 2011, de către reclamanți (file 199 - 203), iar raportul a fost întocmit la data de 4 martie 2011, în conținutul său nefiind nicio referire la acest înscris.

Cu toate că reprezentantul S.I.E. a predat expertului mai multe documente în vederea efectuării expertizei (fila 101 dosar), din procesul - verbal întocmit cu acea ocazie nu reiese că s-ar fi remis și acest document, odată cu însuși decretul de expropriere (care se afla deja la dosar). Expertul a avut la dispoziție doar nota asupra proiectului de decret privind exproprierea imobilului datată 29 ianuarie 1970 (fila 25 dosar apel), în care se menționează și cele 5 anexe gospodărești, alături de casa cu 3 nivele, fără să rezulte din cuprinsul raportului inițial că a avut posibilitatea identificării acestora, ca amplasament, dimensiuni și structură. Ca atare, se constată că expertul a procedat la localizarea acestora abia cu ocazia răspunsului la obiecțiunile reclamanților.

Unul dintre obiectivele expertizei construcții stabilite prin încheierea din data de 28 iunie 2010, în cursul rejudecării apelurilor, a fost acela al identificării construcțiilor vechi și al amplasamentului lor pe teren, context în care se constată că, prin răspunsul la obiecțiuni, expertul a completat raportul inițial în privința acestui obiectiv al expertizei. Or, dacă s-a considerat că efectuarea lucrării de specialitate, cu obiectivele fixate de către instanță, necesită deplasarea la fața locului, fiind necesară convocarea părților (din acest motiv, instanța a constatat, de altfel, nulitatea unui prim raport de expertiză al aceluiași expert), completarea expertizei în privința unuia dintre obiective trebuia să se realizeze în aceleași condiții.

Potrivit art. 208 alin. (1) C. proc. civ., convocarea părților este obligatorie, iar neîndeplinirea de către expert a acestei obligații atrage nulitatea actului de procedură efectuat. Nulitatea este, în acest caz, relativă, deoarece interesul ocrotit prin art. 208 alin. (1) este unul particular, cel al părților în proces. Sancțiunea a fost invocată în cauză prin înscrisul intitulat „precizări la răspunsul la obiecțiuni”, depus în termenul prevăzut de art. 108 alin. (3) C. proc. civ., respectiv la termenul imediat următor celui la care s-a depus răspunsul expertului. Reclamanții au arătat, printre altele, că lucrarea este lovită de nulitate, din motivul nedeplasării expertului la fața locului, cu convocarea părților (fila 251). Excepția nulității a fost invocată și verbal la termenul din 12 martie 2012, însă a fost respinsă.

Ca atare, completarea la raportul de expertiză construcții este nul, fiind întocmit de către expert fără deplasarea la fața locului, cu convocarea, în prealabil, a părților, vătămarea procesuală a recurenților constând în valorificarea de către instanța de apel a raportului de expertiză, în integralitatea sa, fără ca aceștia să-și fi expus punctul de vedere asupra unuia dintre obiectivele expertizei. În aceste condiții, hotărârea instanței de apel este nulă, pronunțată fiind în condițiile nerespectării prevederilor art. 208 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrunit fiind cazul de recurs descris de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Recurenții au formulat și critici decurgând din cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la nerespectarea deciziei de casare și la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 10/2001. Se observă că aceste critici vizează, direct sau indirect, tot raportul de expertiză construcții întocmit de expertul I.A., pe ale cărui concluzii s-au fundamentat, în esență, considerentele deciziei recurate. Recurenții - reclamanți tind la înlăturarea acestei probe și administrarea unei noi expertize specialitatea construcții, sens în care au solicitat casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Se impune, așadar, cercetarea și a acestor motive de recurs, pentru a se determina limitele rejudecării apelului reclamanților.

În acest context, se reține că prin Decizia nr. 8382 din 19 octombrie 2009, Înalta Curte a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, pentru lămurirea următoarelor aspecte: dacă se poate restitui doar construcția veche și terenul aferent, fără construcțiile edificate de pârât; dacă o parte din terenul ce a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului este deținut în prezent de o altă entitate, anume SC C.N.A.D.N.R. SA; individualizarea construcțiilor noi și dacă acestea pot fi ridicate sau nu. În acest context, se constată ca fiind greșită aprecierea instanței de apel în sensul că prin motivele de apel s-ar fi formulat critici exclusiv pe aspectul cuantumul despăgubirilor, nu și în privința restituirii în natură.

Nu numai că prin motivele de apel s-a solicitat explicit obligarea intimatei S.I.E. la restituirea în natură a imobilului, însă, în raport de considerentele anterior menționate ale deciziei de casare, în cadrul rejudecării apelurilor urma a se cerceta tocmai posibilitatea restituirii în natură, prin prisma indicațiilor din decizia de casare și, în mod evident, avându-se în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv legalitatea Deciziei nr. 346361 din 31 iulie 2003 emise de către S.I.E. în baza Legii nr. 10/2001. Se observă, însă, că, deși a considerat că nu este învestită cu cercetarea posibilității restituirii în natură, instanța de apel a reținut incidența prevederilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că și-a propus să analizeze dacă este posibilă restituirea în natură.

Ca atare, nu se poate aprecia că instanța de apel nu a respectat indicațiile deciziei de casare prin faptul că ar fi exclus de plano că este învestită cu acest aspect, urmând a se evalua, însă, respectarea deciziei de casare prin modul în care a ajuns la concluzia imposibilității restituirii în natură a imobilului. Dispozițiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 reglementează o situație de excepție de la regula restituirii în natură, totale sau parțiale, a imobilului expropriat - în condițiile art. 11 alin. (1) - (3) din lege -, în sensul că persoanei îndreptățite i se cuvin exclusiv măsuri reparatorii în echivalent pentru întregul imobil , dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat.

Constatarea incidenței art. 11 alin. (4) poate reprezenta, într-adevăr, un răspuns adecvat la întrebarea dacă este posibilă restituirea în natură a imobilului, deoarece nu s-ar putea dispune restituirea în ipoteza dată, chiar dacă pe teren s-ar mai regăsi construcții vechi sau chiar dacă o parte din teren ar fi liber de construcții sau neocupat de alte amenajări. Pentru constatarea incidenței acestei norme, însă, este necesar a se stabili cu claritate situația din teren, iar aprecierea instanței trebuie să se raporteze la imobil în totalitatea sa, așadar inclusiv la terenul ce a fost expropriat cu un anumit scop.

Or, în cauză, în argumentarea incidenței art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel s-a raportat exclusiv la construcțiile noi care asigură funcționalitatea obiectivului militar (exproprierea realizându-se în vederea amenajării unui imobil necesar activității organelor securității statului), pe baza raportului de expertiză construcții întocmit de expertul I.A. Instanța de apel nu a făcut referire la raportul de expertiză topografică întocmit în faza rejudecării de către expertul T.A. (file 70 - 76 dosar apel), expert care, spre deosebire de expertul Ionescu Adrian, a conceput o schiță - anexa 2 - de identificare și delimitare a imobilului, în care a reprezentat atât terenul, cât și construcțiile aflate în administrarea S.I.E.

(fila 76). Din această schiță reiese că mare parte a terenului în suprafață de 12.105 mp este ocupat de „livadă”, iar construcțiile sunt amplasate într-o singură parte a terenului, în capătul opus aflându-se cabina poartă, un puț și fosa septică. În aceste condiții, instanța de apel nu a cercetat, în fapt, dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren de 12.105 mp (S.I.E. susține că terenul aflat în administrarea sa are doar 11.801 mp), observându-se că raportul de expertiză construcții, pe care și-a fundamentat soluția, nu era suficient pentru conturarea unei asemenea concluzii, deoarece nu relevă funcționalitatea construcțiilor și a altor lucrări în raport cu întregul teren.

Cât despre antena emisie - recepție, despre care face vorbire expertul și care este identificată în raportul de expertiză topografică, fără a se infirma de plano constatarea instanței în sensul că necesită o zonă mare de protecție, ar fi trebuit lămurit dacă această zonă acoperă întregul teren de 12.105 mp (sau de 11.801 mp), împiedicând restituirea în natură a întregului teren ori vizează doar restricții de construire, astfel cum se menționează în raportul de expertiză construcții. Pe de altă parte, se observă că această antenă este amplasată în apropierea uneia dintre laturile imobilului, la o distanță mult mai mică de proprietatea aflată la est decât de latura opusă a imobilului în litigiu (unde este menționat teren ocupat de „livadă”).

Cu toate că expertul topograf nu a indicat vecinătățile imobilului, se observă că în raportul de expertiză construcții întocmit în ciclul procesual anterior (file 36 - 44 Dosar nr. 7215/2/2007 Curtea de Apel București) se menționează că imobilul în litigiu se învecinează la est cu o proprietate particulară. În aceste condiții, s-ar fi impus a se clarifica dacă, într-adevăr, zona de protecție a obiectivului specific activității intimatei este legată de întregul teren expropriat. Se constată că aprecierea instanței în sensul incidenței art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu se bazează pe o situație de fapt pe deplin lămurită, cu consecința că nu s-a cercetat posibilitatea efectivă de restituire în natură a construcțiilor vechi și a terenului ocupat de acestea, precum și a terenului liber de construcții sau alte lucrări, astfel cum s-a dispus prin decizia de casare.

Este de precizat că, pentru a se răspunde indicațiilor deciziei de casare, situația de fapt ar fi trebuit să fie suficient clarificată nu numai din perspectiva presupusă de art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ci și a ipotezelor prevăzute de art. 11 alin. (1) - (3), în măsura în care nu s-ar reține incidența alin. 4. Or, se constată că situația construcțiilor existente la data exproprierii, cât și a celor edificate ulterior, nu este pe deplin lămurită. Cu privire la construcțiile edificate după data exproprierii, expertul în specialitatea construcții a făcut o simplă enumerare a acestora, pe baza vizualizării lor din exterior, întocmai cum procedase și expertul cu aceeași specialitate din ciclul procesual anterior.

Or, prin decizia de casare s-a considerat că nu sunt concludente constatările acelui expert, din moment ce s-a apreciat că nu au fost individualizate construcțiile noi și nu s-a lămurit dacă pot fi sau nu ridicate.

Posibilitatea „ridicării” construcțiilor noi evocă nu numai ipoteza din art. 10 alin. (5) (când lucrările noi nu mai sunt necesare unității deținătoare), dar și pe cele din alin. (2), (3), (4), la care trimit expres prevederile art. 11 aplicabile în materia imobilelor expropriate anterior anului 1989. Încadrarea eventuală în vreuna dintre aceste ipoteze trebuia să fie stabilită pe baza înscrisurilor furnizate de către S.I.E., astfel încât să se determine cu certitudine data edificării și condițiile în care construcțiile au fost edificate, însă și pe baza constatărilor proprii ale expertului, întrucât s-a intenționat a se cunoaște părerea specialistului în privința unor împrejurări de fapt a căror apreciere excede atribuțiilor și competențelor instanței de judecată.

În același timp, după cum s-a relevat în mod corect prin motivele de recurs, respingerea restituirii în natură prin dispoziția emisă de S.I.E. în baza Legii nr. 10/2001 a fost argumentată pe existența unui „imobil nou” în sensul art. 18 lit. d) din Lege, în forma de la data emiterii dispoziției. Constatările expertului referitoare la eventualele modificări aduse imobilului sunt necesare și din această perspectivă, chiar dacă acest aspect nu se regăsește ca atare în decizia de casare anterioară, din moment ce obiectul contestației din prezenta cauză îl reprezintă dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, cu verificarea legalității căreia a fost învestită instanța de judecată.

Cu privire la construcțiile existente la data exproprierii, s-a arătat deja că suplimentul la expertiză este nul, astfel încât este necesară refacerea acestuia, cu identificarea certă a celor 5 anexe gospodărești menționate în planul - anexă la decretul de expropriere, atât sub aspectul amplasamentului, cât și al structurii și al dimensiunilor la data exproprierii, dacă este posibil. În măsura în care acestea nu se mai regăsesc fizic pe terenul aflat în administrarea S.I.E., însă se va constata existența certă a acestora la data exproprierii, nu s-ar putea ignora că, potrivit Legii nr. 10/2001, reclamanții ar trebui să beneficieze de despăgubiri pentru aceste construcții. S-ar fi impus a se clarifica, de asemenea, dacă una dintre construcții, respectiv C2 în cuprinsul raportului de expertiză topografică, exista la data exproprierii, dată fiind contradicția pe acest aspect între raportul de expertiză topografică și cel cu specialitatea construcții.

În privința cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță, se constată că, în mod corect, prin decizia recurată s-a reținut că reclamanții nu au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit în acea fază procesuală, iar din cuprinsul acestui raport rezultă că despăgubirile calculate au avut în vedere și valoarea de circulație a terenului (fila 108 Dosar nr. 3670/2003 Tribunalul București). Contrar susținerilor recurenților, prin aceste considerente nu au fost încălcate indicațiile deciziei de casare, deoarece prin Decizia nr. 8382/2009 nu s-a impus vreo obligație în sarcina instanței de rejudecare de a cerceta obiecțiunile reclamanților la raportul de expertiză (care nici nu au fost formulate în fața primei instanțe), ci de a analiza motivele de apel pe acest aspect, ceea ce instanța de rejudecare a făcut în mod corespunzător.

În ceea ce privește susținerile recurenților referitoare la chestiunea valabilității ori a nevalabilității titlului statului, se constată că sunt nefondate, deoarece natura măsurilor reparatorii cuvenite în baza Legii nr. 10/2001 este aceeași, prin simpla încadrare a preluării în vreuna dintre ipotezele de preluare abuzivă enumerate în art. 2 din Lege, indiferent dacă a existat sau nu un act normativ sau de autoritate prin care a operat preluarea ori dacă, la momentul preluării, au fost efectiv respectate dispozițiile acelui act normativ sau administrativ. Față de considerentele expuse, se constată că se impune stabilirea cu claritate a împrejurărilor de fapt relevante în cauză pe aspectul îndreptățirii reclamanților la restituirea în natură a imobilului, ceea ce nu se poate realiza decât în cadrul unei rejudecări a apelului, dat fiind faptul că Înalta Curte, în temeiul art. 314 C. proc.

civ., se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii de către instanța de apel doar în măsura în care situația de fapt este pe deplin lămurită. În cadrul rejudecării apelului, se va da eficiență, în mod corespunzător, chestiunilor de drept dezlegate prin prezenta decizie, în aplicarea art. 315 C. proc. civ. și se vor cerceta împrejurările de fapt relevante, care permit stabilirea incidenței dispozițiilor art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 ori, în subsidiar, a vreuneia dintre ipotezele prevăzute de art. 11 alin. (1) - (3), cu referire corespunzătoare la prevederile art. 10 alin. (3) - (5) din Lege. În acest sens, este necesară efectuarea unei noi expertize în specialitatea construcții, de către un alt expert, chiar dacă, prin prezentele considerente, s-a relevat nulitatea unei părți din raportul de expertiză întocmit de expertul construcții, ceea ce ar conduce la refacerea actului de procedură.

Expertul și-a spus, însă, părerea asupra chestiunilor de fapt ce se impun a fi lămurite, astfel încât urmează ca noua expertiză să fie efectuată de un alt specialist desemnat de instanță. Se va aprecia dacă recurgerea la trei specialiști, în condițiile art. 201 C. proc. civ., reprezintă o măsură adecvată pentru stabilirea corespunzătoare a împrejurărilor de fapt în legătură cu care urmează a se administra proba cu expertiză. Se va cerceta dacă există vreun impediment la administrarea probei din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, în măsura în care anumite înscrisuri necesare probei au caracter secret ori prezența expertului la fața locului este restricționată avându-se în vedere specificul activității intimatei, instanța urmând a lua, eventual, măsurile procesuale pe care le consideră adecvate finalității lămuririi pe deplin a situației de fapt.

În ceea ce privește terenul de 1.677 mp ce nu se mai află în posesia S.I.E., fiind în prezent în administrarea SC C.N.A.D.N.R. SA, întrucât prin motivele de recurs nu s-au formulat critici explicite cu privire la acesta, nu constituie obiect al rejudecării apelului reclamanților. În măsura în care se va constata că o parte dintre construcțiile vechi erau amplasate, la data exproprierii, pe terenul de 1.677 mp, iar acestea nu se mai regăsesc în materialitatea lor, se va aprecia dacă eventualele despăgubiri cuvenite reclamanților pentru aceste construcții pot fi sau nu acordate în prezentul cadru procesual.

Întrucât prin motivele de recurs nu s-au formulat critici referitoare la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul T.A., nu există nici un impediment pentru valorificarea constatărilor acestuia, însă, în raport de considerentele prezentei decizii, se va aprecia necesitatea completării acestuia pe aspectul porțiunii de teren ce ar putea fi restituit în natură, în condițiile art. 11 alin. (1) - (3) din Legea nr. 10/2001. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul reclamanților și, în baza art. 314 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

2. În ceea ce privește recursul M.F.P., se reține că această persoană juridică a fost chemată în judecată de către pârâtul S.I.E., printr-o cerere de arătare a titularului dreptului întemeiată pe dispozițiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 (în forma din anul 2003), în considerarea obiectului litigiului, care poartă asupra dreptului de proprietate asupra imobilului. La termenul de judecată din 24 noiembrie 2003, întrucât M.F.P., deși citat, nu s-a înfățișat în proces, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 58 C. proc. civ., urmând ca această persoană juridică să figureze în dosar în interes propriu. În condițiile în care prin hotărârea primei instanțe s-a considerat că reclamanții sunt îndreptățiți doar la măsuri reparatorii în echivalent, fără a se dispune vreo obligație în sarcina M.F.P., instanța de apel, menținând sentința, a apreciat că soluția pronunțată nu îi produce nicio vătămare procesuală.

S-a apreciat, așadar, că prezența în proces a acestei persoane juridice este justificată în raport de solicitarea reclamanților privind restituirea în natură a imobilului, astfel încât reluarea judecății asupra apelului reclamanților, ca urmare a admiterii recursului acestora prin prezenta decizie, impune și reluarea judecării apelului M.F.P., dat fiind că reclamanții tind la restituirea în natură. În măsura în care se va admite apelul reclamanților din această perspectivă, urmează a se analiza criticile apelantului - intervenient, care vizează lipsa calității sale procesuale, avându-se în vedere obiectul cererii deduse judecății, respectiv contestație împotriva deciziei emise în procedura Legii nr. 10/2001.

În acest context, se va aprecia dacă statutul pârâtei S.I.E. de unitate deținătoare în sensul preambulului cap. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 și în virtutea art. 1 din Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea S.I.E. - statut necontestat în cauză - este suficient pentru a se asigura finalitatea urmărită de reclamanți, anume restituirea în natură, fără a se stabili vreo o obligație în sarcina altei persoane decât unitatea deținătoare, chiar dacă acea persoană figurează ca titular al dreptului de proprietate asupra imobilului. În consecință, se va admite și recursul M.F.P., apelul acestei persoane juridice urmând a se rejudeca odată cu apelul reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții D.T.V. și C.A. și de pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei nr. 135/ A din 26 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2013.