ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1489/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 84/S/2013, Tribunalul Brașov a respins excepția autorității de lucru judecat. A respins acțiunea formulata de reclamanta D.A.M.H.G. în contradictoriu cu pârâtul S.R.I. - U.M. X. Pentru a pronunța această hotărâre, instanță a reținut următoarele considerente: Cu privire la excepția autorității de lucru judecat s-a reținut că, potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute de ele șî în contra ior în aceeași calitate. Litigiul anterior, înregistrat în Dosarul nr. 6913/2002 pe rolul Tribunalului București, față de care s-a invocat excepția, s-a purtat între aceleași părți ca și cele din prezentul litigiu, și a avut ca obiect contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prezenta este o acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.

Cele două acțiuni au obiecte diferite, ceea ce a dus la respingerea excepției autorității de lucru judecat pentru neîndeplinirea condițiilor cumulative impuse de lege. Pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii iar instanța a reținut că aceasta nu constituie o excepție propriu-zisă, ci o apărare de fond, Cu privire la fondul cauzei instanța a reținut următoarele: Reclamanta a cumpărat imobilul în litigiu la data de 2 decembrie 1946, la acea dată fiind minoră, dreptul astfel dobândit fiind înscris în cartea funciară. Imobilul a fost preluat de către stat în baza Deciziei penale nr. 123/1949 a Curții de Apel București, secția a IV a penală, de la tatăl reclamantei, cu toate că adevăratul proprietar era reclamanta.

Prin Decizia nr. 41/1998 a Curții Supreme de Justiție a fost casată decizia penală anterior menționată, cu privire la tatăl reclamantei, G.T.P., s-a dispus achitarea acestuia și a fost înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii. După apariția Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare pentru imobilul înscris în C.F. Brașov, obiect al prezentului litigiu. Prin Decizia nr. 2 din 1 aprilie 2002 a fost soluționată notificarea reclamantei, stabilindu-se că aceasta este îndreptățită la oferta de restituire în echivalent corespunzătoare valorii imobilului, respectiv despăgubiri bănești în valoare de 2.672.544.737 lei. Această decizie a fost contestată în instanță de către persoana care a formulat notificarea și care are calitatea de reclamantă în prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 284/2004 a Tribunalului București a fost admisă, în parte, contestația, a fost desființată Decizia nr. 2/2002 emisă de directorul S.R.I., a fost respinsă cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului notificat și a fost obligat pârâtul S.R.I. să emită o nouă decizie care să cuprindă o nouă ofertă de restituire în echivalent, în cuantum de 62.575 dolari pentru construcție și 175.230 dolari pentru teren. Această sentința a devenit irevocabilă ca urmare a respingerii cailor de atac, Pârâta a emis o nouă Decizie cu nr. 54/2011, cu respectarea dispozițiilor cuprinse în hotărârile judecătorești mai sus amintite. Deși i s-au acordat despăgubiri pentru imobilul preluat de stat, reclamanta a formulat cerere de revendicare în natură a imobilului, întemeiată pe dreptul comun.

În Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, invocată de reclamantă, s-a reținut că întrucât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și îa cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite ia măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora ie permite sa păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute.

Chiar dacă preluarea imobilului de către stat s-a tăcut cu încălcarea dispozițiilor legale, confiscarea efectuându-se de la tatăl reclamantei, care nu avea calitatea de proprietar, imobilul intra sub incidența Legii nr. 10/2001, de procedura căreia reclamanta a uzat, exercitând toate căile de atac prevăzute de aceasta pentru a obține restituirea în natură a imobilului. Cererea de restituire în natură a fost respinsă de instanțele de judecată.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede ca "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. Pe de alta parte. Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Art. 6 din Convenție, care consfințește dreptul la un proces echitabil, nu a putut fi reținut în cauză deoarece reclamanta a avut acces îa instanță, în procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001, uzând de această procedură. Reclamanta a mai invocat prevederile art. 20, 21 și 41 din Constituție. în ce privește aceste prevederi s-a reținut ca art. 41 se referă la dreptul Ia muncă și nu are legătură cu prezenta cauză, însă instanța a apreciat că articolul la care partea a făcut referire este art. 44. S-a apreciat că acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu cu titlu de despăgubiri înlătură susținerea reclamantei în sensul că i s-a mcăicat dreptul de proprietate și că art. 44 din Constituție a fost ignorat.

Din examinarea jurisprudenței C.E.D.O., reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiționat Ia Convenție, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice. Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Reclamantei i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, situație față de care nu s-aputut reține încălcarea art. 1 din Protocolul 1 Adițional C.E.D.O. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta D.G.A.M.H. solicitând schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii. Prin Decizia nr. 75/Ap din data de 17 septembrie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a confirmat hotărârea primei instanțe, respingând apelul reclamantei, reținând următoarele considerente: După apariția Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, D.G.A.M.H.

a formulat, în termenul legal, notificarea din 01 august 2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului „Vila L.", înscris în C.F. Brașov. Ulterior, S.R.I. a emis Decizia nr. 2 din 01 aprilie 2002, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri bănești în valoare de 2.672.544.737 lei pentru imobilul notificat, petenta contestând prin acțiune în instanță, modalitatea de restituire și solicitând acordarea în natură a imobilului. Pe rolul Tribunalului București s-a constituit dosarul având ca obiect contestația formulată împotriva Deciziei nr. 2 din 01 aprilie 2002, emisă de S.R.I. în baza Legii nr. 10/2001. în urma soluționării cauzei instanța de fond a admis, în parte, acțiunea formulată de contestatoare și a desființat Decizia nr. 2 din 01 aprilie 2002 emisă de Directorul S.R.I.

Totodată, prin sentința civilă nr. 284 din 16.03,2004 instanța a respins ca neîntemeiată cererea privind restituirea în natură a imobilului Vila L. (fostă Vila V.), situată în Poiana Brașov, județul Brașov, înscris în C.F. Pe cale de consecință, s-a reținut că S.R.I. a fost obligat să emită o nouă decizie cuprinzând o nouă ofertă de restituire prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești al căror cuantum să corespundă sumelor stabilite prin expertizele efectuate în cauză și anume: pentru construcție - 62.575 dolari SUA, în echivalentul în iei la cursul zilei plății, iar pentru terenul în suprafață de 1.770,80 mp, suma de 175.230 dolari SUA (luând în considerare valoarea de 99 dolari SUA pentru 1 mp), în echivalentul în lei la cursul zilei plății.

În urma epuizării căilor de atac-apel și recurs- hotărârea instanței de fond a rămas definitiva și irevocabila, astfel cum rezultă din Decizia nr. 349 din 18 ianuarie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 8719/1/2005 de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin, (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau iară titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzuta de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș,a.). Reclamanta din prezenta cauza a utilizat procedura specială impusă de prevederile Legii nr. 10/2001 și i s-a recunoscut dreptul de a primi despăgubiri pentru imobilul în litigiu, situație față de care s-a reținut că prejudiciul produs acesteia, prin preluarea imobilului de către stat, a fost reparat. în consecință, nu s-a putut reține nici încălcarea dreptului la un proces echitabil deoarece reclamanta a avut acces la instanță în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în 3 grade de jurisdicție.

De asemenea, s-a reținut că acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu înlătură susținerea reclamantei în sensul că i s~a încălcat dreptul de proprietate și că art. 44 din Constituție a fost ignorat. Reclamantei i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, situație față de care nu s-a reținut încălcarea art. 1 din Protocolul 1 Adițional C.E.D.O. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.G.A.M.H. invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea hotărârii atacate, iar în urma soluționării cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, recurenta reclamantă a susținut următoarele: - Instanța de apei a respins apelul său fără însă a menționa în dispozitiv dacă acțiunea este respinsă, ca nefondată, sau ca neîntemeiată.

- Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța făcând o trimitere generala la Legea speciala - pe care o apreciat-o ca fiind legea de drept comun, reținând contrar Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție că Legea nr. 110/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii ia dreptul comun. În continuare recurenta a a arătat că hotărârea recurată cuprinde motive străine și contradictorii de natura pricinii cu reținerea dispoziților Legii nr. 112/1995, ca motive de respingere a acțiunii, în situația în care legea menționata nu are incidența în cauză, în. raport de natura juridică a cauzei, temei juridic și obiect. Totodată, s-a susținut că motivarea instanței de apel este în contradicție cu dispozițiile legale incidente speței, în raport de situația de fapt și de drept expusă prin acțiunea introductivă, concluziile scrise și motivele de apel invocate.

- Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legilor speciale de retrocedare, dispozițiile dreptului comun în materia acțiunilor în revendicare prin comparare de titluri, jurisprudența C.E.D.O., relevantă pe parcursul soluționării cauzei, în apel și fond, a aplicat șl interpretat greșit Decizia nr. 33 a Înaltei Curții de Casație și Justiție și art. 20-21 din Constituția României. În final, recurenta a susținut ca acțiunea în revendicare promovata este o acțiune de drept comun, întemeiată pe dispozițiile dreptului civil român, pe dispozițiile art. 6 C.E.D.O. și art. 11, 20, 21 din Constituția României - cu aplicarea și a „excepției din Decizia nr. 33 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, și care reprezintă mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție recunoașterea dreptului său de proprietate asupra unui bun, de care a fost deposedată abuziv, solicitând restituirea în natura de la posesorul neproprietar.

În susținerea motivelor de recurs reclamanta a arătat și faptul că despăgubirile acordarte de Statul român nu au fost plătite nici până în prezent rămânând iluzorii și teoretice. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi. respins, pentru considerentele ce succed; Prima critică potrivit căreia instanța de apel nu a menționat în dispozitivul hotărârii motivul respingerii, nu poate fi primită având în vedere că instanța a făcut această mențiune în considerentele hotărârii, arătând că "în baza art. 296 C. proc. civ., apelul va fi respins, ca nefondat, iar hotărârea atacată va fi păstrată în întregime" - (fila 22 dosar apel). Sunt, de asemenea, nefondate susținerile potrivit cărora hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină; cuprinde motive străine și contradictorii de natura pricinii.

Într-adevăr, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și susțin decizia adoptată. Or, în cauză nu se verifică niciuna din ipotezele prevăzute de acest text legal motivat de împrejurarea că instanța de apel a făcut o analiză ampla, precisă și conformă situației de fapt și de drept a cauzei dedusă judecății.

De asemenea nu se pot reține nici elemente de contrarietate sau străine de natura pricinii. Potrivit circumstanțelor de fapt ale cauzei, astfel cum au fost reținute de instanțele fondului, anterior introducerii prezentei acțiuni, recurenta reclamanta a formulat notificare pentru imobilul înscris în C.F. Brașov, obiect ai prezentului litigiu. Notificarea a fost soluționată prin Decizia nr. 2 din 1 aprilie 2002 emisă de directorul SRI, stabilindu-se că reclamanta este îndreptățită la oferta de restituire în echivalent corespunzătoare valorii imobilului, respectiv despăgubiri bănești în valoare de 272.544.737 lei. Nemulțumită fiind, reclamanta a contestat decizia în instanță, iar prin sentința civilă nr. 284/2004, Tribunalului București a admis, în parte, contestația, a desființat Decizia nr. 2/2002 emisă de directorul S.R.I., a respins cererea de restituire în natură a imobilului notificat și a obligat pârâtul S.R.I.

să emită o nouă decizie care să cuprindă o nouă ofertă de restituire în echivalent, în cuantum de 62.575 dolari pentru construcție și 17.5230 dolari pentru teren. Sentință a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii cailor de atac. Parcurgerea și finalizarea procedurii prevăzute de legea specială echivalează cu epuizarea dreptuiui reclamantei la măsurile reparatorii în natură pentru imobilul în discuție, sens în care sunt efectele principiului eleata una via nori datur recursus ad alteram, dreptul comun neputând fi folosit ca temei pentru complinirea măsurilor reparatorii, obținute, eventual, nesatisfăcător în procedura Legii nr. 10/2001. Cu toate acestea, deși reclamantei î-au fost acordate măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești pentru imobilul preluat de stat de Ia tatăl său, aceasta a formulat prezenta acțiune în revendicare în natură a imobilului, întemeiată pe dreptul comun.

Ori, având în vedere regula eleata una via și principiul securității raporturilor juridice, persoanele care au uzat de procedura Legii nr. 10/2001, cum este cazul în speță, nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, întrucât nu s-ar putea obține o dublă reparație. De asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost tranșat raportul dintre legea specială și dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilității, acțiunii în revendicare, însă, pe baza principiului speciaiia gemralibm derogării s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului, Convenția are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice.

Contrar susținerilor reclamantei, instanța de apel a aplicat și interpretat corect dispozițiile legale incidente în cauză, Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și jurisprudența C.E.D.O. relevantă. Corect s-a stabilit că prejudiciul produs reclamantei, prin preluarea imobilului de către stat, a fost reparat și că acesteia nu i-a fost încălcat dreptul ia un proces echitabil deoarece a avut acces la instanță în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în 3 grade de jurisdicție. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost data cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că recursul reclamantei este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.G.A.M.H. împotriva Deciziei nr. 75Ap din data de 17 septembrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabila. Pronunțata în ședință publică, astăzi 20 mai 2014.