ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1489/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1489/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 84/S/2013, Tribunalul Brașov a respins excepția autorității

de lucru judecat.

A respins acțiunea formulata de

reclamanta D.A.M.H.G. în contradictoriu cu pârâtul S.R.I. - U.M. X.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanță a reținut următoarele considerente:

Cu privire la excepția autorității de

lucru judecat s-a reținut că, potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat

atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe

aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute de ele șî în contra ior în

aceeași calitate.

Litigiul anterior, înregistrat în

Dosarul nr. 6913/2002 pe rolul Tribunalului București, față de care s-a invocat

excepția, s-a purtat între aceleași părți ca și cele din prezentul litigiu, și

a avut ca obiect contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, iar

prezenta este o acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.

Cele două acțiuni au obiecte diferite,

ceea ce a dus la respingerea excepției autorității de lucru judecat pentru

neîndeplinirea condițiilor cumulative impuse de lege.

Pârâta a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii iar instanța a reținut că aceasta nu constituie o

excepție propriu-zisă, ci o apărare de fond,

Cu privire la fondul cauzei instanța a

reținut următoarele:

Reclamanta a cumpărat imobilul în

litigiu la data de 2 decembrie 1946, la acea dată fiind minoră, dreptul astfel

dobândit fiind înscris în cartea funciară.

Imobilul a fost preluat de către stat

în baza Deciziei penale nr. 123/1949 a Curții de Apel București, secția a IV a

penală, de la tatăl reclamantei, cu toate că adevăratul proprietar era

reclamanta.

Prin Decizia nr. 41/1998 a Curții

Supreme de Justiție a fost casată decizia penală anterior menționată, cu

privire la tatăl reclamantei, G.T.P., s-a dispus achitarea acestuia și a fost

înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii.

După apariția Legii nr. 10/2001,

reclamanta a formulat notificare pentru imobilul înscris în C.F. Brașov, obiect

al prezentului litigiu.

Prin Decizia nr. 2 din 1 aprilie 2002

a fost soluționată notificarea reclamantei, stabilindu-se că aceasta este

îndreptățită la oferta de restituire în echivalent corespunzătoare valorii

imobilului, respectiv despăgubiri bănești în valoare de 2.672.544.737 lei.

Această decizie a fost contestată în

instanță de către persoana care a formulat notificarea și care are calitatea de

reclamantă în prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 284/2004 a

Tribunalului București a fost admisă, în parte, contestația, a fost desființată

Decizia nr. 2/2002 emisă de directorul S.R.I., a fost respinsă cererea

reclamantei de restituire în natură a imobilului notificat și a fost obligat

pârâtul S.R.I. să emită o nouă decizie care să cuprindă o nouă ofertă de

restituire în echivalent, în cuantum de 62.575 dolari pentru construcție și

175.230 dolari pentru teren. Această sentința a devenit irevocabilă ca urmare a

respingerii cailor de atac,

Pârâta a emis o nouă Decizie cu nr.

54/2011, cu respectarea dispozițiilor cuprinse în hotărârile judecătorești mai

sus amintite.

Deși i s-au acordat despăgubiri pentru

imobilul preluat de stat, reclamanta a formulat cerere de revendicare în natură

a imobilului, întemeiată pe dreptul comun.

În Decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curții de Casație și Justiție, invocată de reclamantă, s-a

reținut că întrucât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce

condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu

se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea

aplica în concurs cu acesta.

Legea specială se referă atât la

imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și îa cele preluate fără titlu

valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite ia măsuri

reparatorii și subdobânditori, cărora ie permite sa păstreze imobilele în

anumite condiții expres prevăzute.

Chiar dacă preluarea imobilului de

către stat s-a tăcut cu încălcarea dispozițiilor legale, confiscarea

efectuându-se de la tatăl reclamantei, care nu avea calitatea de proprietar,

imobilul intra sub incidența Legii nr. 10/2001, de procedura căreia reclamanta

a uzat, exercitând toate căile de atac prevăzute de aceasta pentru a obține

restituirea în natură a imobilului. Cererea de restituire în natură a fost

respinsă de instanțele de judecată.

Referitor la imobilele preluate de

stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede ca

"pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă

nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează

măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil,

astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea

unor imobile aflate în această situație.

Pe de alta parte. Legea nr. 10/2001

instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și

sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în

legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Art. 6 din Convenție, care

consfințește dreptul la un proces echitabil, nu a putut fi reținut în cauză

deoarece reclamanta a avut acces îa instanță, în procedura prevăzuta de Legea

nr. 10/2001, uzând de această procedură.

Reclamanta a mai invocat prevederile

art. 20, 21 și 41 din Constituție.

în ce privește aceste prevederi s-a

reținut ca art. 41 se referă la dreptul Ia muncă și nu are legătură cu prezenta

cauză, însă instanța a apreciat că articolul la care partea a făcut referire

este art. 44.

S-a apreciat că acordarea de

despăgubiri pentru imobilul în litigiu cu titlu de despăgubiri înlătură

susținerea reclamantei în sensul că i s-a mcăicat dreptul de proprietate și că

art. 44 din Constituție a fost ignorat.

Din examinarea jurisprudenței

C.E.D.O., reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea

art. 1 din Primul Protocol adiționat Ia Convenție, se observă că, într-un număr

mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i

se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă,

iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost

desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost

justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de

despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității

raporturilor juridice.

Privarea de bun în absența oricărei

despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție.

Reclamantei i s-a recunoscut dreptul

la despăgubiri, situație față de care nu s-aputut reține încălcarea art. 1 din

Protocolul 1 Adițional C.E.D.O.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel reclamanta D.G.A.M.H. solicitând schimbarea sentinței apelate în sensul

admiterii acțiunii.

Prin Decizia nr. 75/Ap din data de 17

septembrie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a confirmat hotărârea

primei instanțe, respingând apelul reclamantei, reținând următoarele

considerente:

După apariția Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, D.G.A.M.H. a formulat, în termenul legal, notificarea

din 01 august 2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului

„Vila L.", înscris în C.F. Brașov.

Ulterior, S.R.I. a emis Decizia nr. 2

din 01 aprilie 2002, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri bănești în

valoare de 2.672.544.737 lei pentru imobilul notificat, petenta contestând prin

acțiune în instanță, modalitatea de restituire și solicitând acordarea în

natură a imobilului.

Pe rolul Tribunalului București s-a

constituit dosarul având ca obiect contestația formulată împotriva Deciziei nr.

2 din 01 aprilie 2002, emisă de S.R.I. în baza Legii nr. 10/2001. în urma

soluționării cauzei instanța de fond a admis, în parte, acțiunea formulată de

contestatoare și a desființat Decizia nr. 2 din 01 aprilie 2002 emisă de

Directorul S.R.I.

Totodată, prin sentința civilă nr. 284

din 16.03,2004 instanța a respins ca neîntemeiată cererea privind restituirea

în natură a imobilului Vila L. (fostă Vila V.), situată în Poiana Brașov,

județul Brașov, înscris în C.F.

Pe cale de consecință, s-a reținut că

S.R.I. a fost obligat să emită o nouă decizie cuprinzând o nouă ofertă de

restituire prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești al căror cuantum

să corespundă sumelor stabilite prin expertizele efectuate în cauză și anume:

pentru construcție - 62.575 dolari SUA, în echivalentul în iei la cursul zilei

plății, iar pentru terenul în suprafață de 1.770,80 mp, suma de 175.230 dolari

SUA (luând în considerare valoarea de 99 dolari SUA pentru 1 mp), în

echivalentul în lei la cursul zilei plății.

În urma epuizării căilor de atac-apel

și recurs- hotărârea instanței de fond a rămas definitiva și irevocabila,

astfel cum rezultă din Decizia nr. 349 din 18 ianuarie 2005, pronunțată în

Dosarul nr. 8719/1/2005 de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin dispozițiile sale, Legea nr.

10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să

diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l,

totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Legea nr. 10/2001, în limitele date de

dispozițiile art. 6 alin, (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun

în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau iară titlu valabil,

în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989.

Numai persoanele exceptate de la

procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de

voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au

deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă

acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

De principiu, persoanele cărora le

sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta

între calea prevăzuta de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării.

Cu atât mai mult, persoanele care au

utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în

revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității

raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra

României - 1997 ș,a.).

Reclamanta din prezenta cauza a

utilizat procedura specială impusă de prevederile Legii nr. 10/2001 și i s-a

recunoscut dreptul de a primi despăgubiri pentru imobilul în litigiu, situație

față de care s-a reținut că prejudiciul produs acesteia, prin preluarea

imobilului de către stat, a fost reparat.

în consecință, nu s-a putut reține

nici încălcarea dreptului la un proces echitabil deoarece reclamanta a avut

acces la instanță în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în 3 grade de

jurisdicție.

De asemenea, s-a reținut că acordarea

de despăgubiri pentru imobilul în litigiu înlătură susținerea reclamantei în

sensul că i s~a încălcat dreptul de proprietate și că art. 44 din Constituție a

fost ignorat. Reclamantei i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, situație

față de care nu s-a reținut încălcarea art. 1 din Protocolul 1 Adițional

C.E.D.O.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta D.G.A.M.H. invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ. și solicitând modificarea hotărârii atacate, iar în urma

soluționării cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurenta

reclamantă a susținut următoarele:

- Instanța de apei a respins apelul

său fără însă a menționa în dispozitiv dacă acțiunea este respinsă, ca

nefondată, sau ca neîntemeiată.

- Hotărârea instanței de apel nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța făcând o trimitere generala la

Legea speciala - pe care o apreciat-o ca fiind legea de drept comun, reținând

contrar Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și

Justiție că Legea nr. 110/2001 a suprimat posibilitatea recurgerii ia

dreptul comun.

În continuare recurenta a a arătat că

hotărârea recurată cuprinde motive străine și contradictorii de natura pricinii

cu reținerea dispoziților Legii nr. 112/1995, ca motive de respingere a

acțiunii, în situația în care legea menționata nu are incidența în cauză, în.

raport de natura juridică a cauzei, temei juridic și obiect.

Totodată, s-a susținut că motivarea

instanței de apel este în contradicție cu dispozițiile legale incidente speței,

în raport de situația de fapt și de drept expusă prin acțiunea introductivă,

concluziile scrise și motivele de apel invocate.

- Instanța de apel a interpretat și

aplicat greșit dispozițiile legilor speciale de retrocedare, dispozițiile

dreptului comun în materia acțiunilor în revendicare prin comparare de titluri,

jurisprudența C.E.D.O., relevantă pe parcursul soluționării cauzei, în apel și

fond, a aplicat șl interpretat greșit Decizia nr. 33 a Înaltei Curții de

Casație și Justiție și art. 20-21 din Constituția României.

În final, recurenta a susținut ca

acțiunea în revendicare promovata este o acțiune de drept comun, întemeiată pe

dispozițiile dreptului civil român, pe dispozițiile art. 6 C.E.D.O. și

art. 11, 20, 21 din Constituția României - cu aplicarea și a „excepției din

Decizia nr. 33 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, și

care reprezintă mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție

recunoașterea dreptului său de proprietate asupra unui bun, de care a fost

deposedată abuziv, solicitând restituirea în natura de la posesorul

neproprietar.

În susținerea motivelor de recurs

reclamanta a arătat și faptul că despăgubirile acordarte de Statul român nu au

fost plătite nici până în prezent rămânând iluzorii și teoretice.

Analizând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi.

respins, pentru considerentele ce succed;

Prima critică potrivit căreia instanța

de apel nu a menționat în dispozitivul hotărârii motivul respingerii, nu poate

fi primită având în vedere că instanța a făcut această mențiune în

considerentele hotărârii, arătând că "în baza art. 296 C. proc. civ.,

apelul va fi respins, ca nefondat, iar hotărârea atacată va fi păstrată în

întregime" - (fila 22 dosar apel).

Sunt, de asemenea, nefondate

susținerile potrivit cărora hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se

sprijină; cuprinde motive străine și contradictorii de natura pricinii.

Într-adevăr, motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situația în care

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei

hotărâri judecătorești.

Motivarea hotărârii înseamnă că

aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept

care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și

susțin decizia adoptată.

Or, în cauză nu se verifică niciuna

din ipotezele prevăzute de acest text legal motivat de împrejurarea că instanța

de apel a făcut o analiză ampla, precisă și conformă situației de fapt și de

drept a cauzei dedusă judecății.

De asemenea nu se pot reține nici

elemente de contrarietate sau străine de natura pricinii.

Potrivit circumstanțelor de fapt ale

cauzei, astfel cum au fost reținute de instanțele fondului, anterior

introducerii prezentei acțiuni, recurenta reclamanta a formulat notificare

pentru imobilul înscris în C.F. Brașov, obiect ai prezentului litigiu.

Notificarea a fost soluționată prin Decizia nr. 2 din 1 aprilie 2002 emisă de

directorul SRI, stabilindu-se că reclamanta este îndreptățită la oferta de

restituire în echivalent corespunzătoare valorii imobilului, respectiv despăgubiri

bănești în valoare de 272.544.737 lei.

Nemulțumită fiind, reclamanta a

contestat decizia în instanță, iar prin sentința civilă nr. 284/2004,

Tribunalului București a admis, în parte, contestația, a desființat Decizia nr.

2/2002 emisă de directorul S.R.I., a respins cererea de restituire în natură a

imobilului notificat și a obligat pârâtul S.R.I. să emită o nouă decizie care

să cuprindă o nouă ofertă de restituire în echivalent, în cuantum de 62.575

dolari pentru construcție și 17.5230 dolari pentru teren. Sentință a rămas

irevocabilă ca urmare a respingerii cailor de atac.

Parcurgerea și finalizarea procedurii

prevăzute de legea specială echivalează cu epuizarea dreptuiui reclamantei la

măsurile reparatorii în natură pentru imobilul în discuție, sens în care sunt

efectele principiului eleata una via nori datur recursus ad alteram, dreptul

comun neputând fi folosit ca temei pentru complinirea măsurilor reparatorii,

obținute, eventual, nesatisfăcător în procedura Legii nr. 10/2001.

Cu toate acestea, deși reclamantei

î-au fost acordate măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești pentru

imobilul preluat de stat de Ia tatăl său, aceasta a formulat prezenta acțiune

în revendicare în natură a imobilului, întemeiată pe dreptul comun.

Ori, având în vedere regula eleata una

via și principiul securității raporturilor juridice, persoanele care au uzat de

procedura Legii nr. 10/2001, cum este cazul în speță, nu mai pot exercita,

ulterior, acțiuni în revendicare, întrucât nu s-ar putea obține o dublă

reparație.

De asemenea, prin Decizia nr. 33/2008

pronunțată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, a fost tranșat raportul dintre legea specială și dreptul

comun, statuându-se în sensul admisibilității, acțiunii în revendicare, însă,

pe baza principiului speciaiia gemralibm derogării s-a stabilit prioritatea

legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanțe între legea specială și

Convenția europeană a drepturilor omului, Convenția are prioritate, dacă prin

aceasta nu se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice.

Contrar susținerilor reclamantei,

instanța de apel a aplicat și interpretat corect dispozițiile legale incidente

în cauză, Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de secțiile

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și jurisprudența

C.E.D.O. relevantă.

Corect s-a stabilit că prejudiciul

produs reclamantei, prin preluarea imobilului de către stat, a fost reparat și

că acesteia nu i-a fost încălcat dreptul ia un proces echitabil deoarece a avut

acces la instanță în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în 3 grade de

jurisdicție.

Față de toate considerentele reținute,

Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost data cu aplicarea corectă a

legii pe aspectele contestate și că recursul reclamantei este nefondat, urmând

a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta D.G.A.M.H. împotriva Deciziei nr. 75Ap din data de 17

septembrie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabila.

Pronunțata în ședință publică, astăzi

20 mai 2014.