ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 994/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 994/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16

septembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr.

34329/3/2008, reclamanții S.T., S.G., S.D., SC, R.F., C.T.D., C.T.C., D.C.D. și

C.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții P.G.G., P.I., P.C., C.A., I.A.,

P.A.C., A.C., T.S., T.C. și SC I. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită

posesie terenul identificat conform raportului de expertiză tehnică imobiliară

extrajudiciară anexat, dobândit de autorul lor, S.M., în baza unui titlu de

proprietate emis în anul 1927 de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor.

În motivarea cererii

lor, reclamanții au arătat, în esență, că terenul-obiect al revendicării a fost

preluat de Statul român în urma aplicării Decretului nr. 241 din 28 martie

1962, în baza Deciziei nr. 999 din 7 aprilie 1962 emisă de Sfatul Popular al

Capitalei, aflându-se apoi în administrarea Consiliului Popular al Sectorului 3

(până în anul 1984) și, ulterior, fiind transferat în folosința întreprinderii

23 august (SC F. SA).

Notificarea formulată

în baza Legii nr. 10/2001, de restituire în natură a acestui teren, a fost

soluționată prin Dispoziția nr. 10.409 din 29 aprilie 2008 a PMB, prin care s-a

propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în

suprafață de 17.918 mp din București, respingându-se însă cererea de restituire

în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, pentru terenul

în suprafață de 17.082 mp, situat în același areal, pentru motivul nedovedirii

preluării abuzive și nici a actelor ce atestă calitatea de persoane

îndreptățite.

Reclamanții au mai

arătat că terenul revendicat este ocupat de către pârâți, care invocă drept

titlu al deținerii lor mai multe hotărâri judecătorești emise de Judecătoria

sectorului 3, în baza cărora mai multe persoane fizice au dobândit în mod

ilegal dreptul de proprietate asupra unor fracțiuni din terenul litigios.

O parte a acestor

hotărâri judecătorești au fost anulate prin Decizia penală nr. 1 din 9 aprilie

1997 pronunțată de Curtea de apel București în Dosarul nr. 550/1996, rămasă

definitivă, însă până la intervenirea acestei situații, cu privire la

respectivele suprafețe de teren s-au încheiat acte juridice civile, acestea

aflându-se în circuitul civil și fiind dobândite de diverse alte persoane și,

în final, de pârâții chemați în judecată, care le-au cumpărat.

O altă porțiune

importantă de teren (74.457,6 mp) a fost trecută în administrarea ICME, actuala

SC I. SA, conform Deciziei 132/1974 a CPMB, căreia i-a fost atribuit dreptul de

proprietate asupra terenului în baza certificatului de atestare a dreptului de

proprietate din 28 februarie 1994.

Reclamanții au mai

precizat că încă din anul 1991 au încercat redobândirea proprietății terenului,

formulând cerere de restituire în temeiul Legii nr. 18/1991, iar apoi s-au

adresat cu notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Au solicitat instanței ca,

în urma comparării titlurilor de proprietate concurente, să se observe că

niciunul dintre pârâți nu deține un titlu preferabil celui al lor, care provine

de la autorul originar al dreptului.

Cererea de chemare în

judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ.

La data de 16

octombrie 2008, pârâta I.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă, a invocat excepția lipsei calității

sale procesuale pasive și a arătat că reclamanții au mai formulat acțiuni

asemănătoare la Judecătoria Sector 3, soluționate în Dosarele nr. 4056/301/2007

și nr. 1890/301/2001.

La aceeași dată,

pârâta C.A. a formulat întâmpinare, cu același conținut.

La data de 21

octombrie 2008, pârâta SC I. SA a formulat întâmpinare, prin care a arătat că

cererea nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 112 pct. 5 C. proc. civ.

La data de 31

octombrie 2008, pârâtul P.A.C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a

invocat excepția necompetenței materiale și excepția autorității de lucru

judecat, iar pe fondul cererii a solicitat respingerea ei ca netemeinică.

La aceeași dată,

pârâții T.S. și A.C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat

respingerea acțiunii ca fiind inadmisibilă și au invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive.

La data de 11

decembrie 2008, pârâții T.S. și T.C. au depus la dosar note scrise, prin care

au arătat că pârâta C.A. invocă excepția prescripției achizitive asupra

imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 370 mp.

Prin încheierea de

ședință din data de 3 aprilie 2009, tribunalul a respins excepțiile

inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive și puterii de lucru

judecat, ca neîntemeiate. Pentru a hotărî astfel cu privire la excepția

autorității de lucru judecat, prima instanță a reținut că prin Sentința civilă

nr. 5380 din 8 iunie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București,

acțiunea a fost soluționată pe cale de excepție, fiind admisă excepția

inadmisibilității acțiunii, iar nu pe fond. De asemenea, a reținut că hotărârea

este "în apel" și nu se bucură de autoritate de lucru judecat.

La data de 28

noiembrie 2009 a decedat reclamantul SC, fiind introduși în cauză la termenul

din 4 iunie 2010 moștenitorii acestuia: M.F., C.T. și S.D..

La data de 28 august

2010 a decedat și reclamantul S.G., fiind introduși în cauză la termenul din 16

februarie 2011 moștenitorii acestuia: S.V., S.G. și T.T..

Prin Sentința civilă

nr. 1760 din 19 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a

respins acțiunea ca neîntemeiată și a admis cererile pentru acordarea

cheltuielilor de judecată formulate de pârâți, în sensul că a dispus obligarea

reclamanților la plata sumei de 1400 lei către pârâții T.S. și A.C., la plata

sumei de 1000 lei către pârâta I.A. și la plata sumei de 1000 lei către pârâta

C.A. și a respins în rest cererile de acordare a cheltuielilor de judecată

formulate de părți, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că a fost sesizată cu soluționarea unei

acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Reclamanții au

pretins că sunt moștenitorii legali ai lui S.M., care a deținut imobilul în

litigiu în baza unui titlu de proprietate emis în anul 1927 de către Ministerul

Agriculturii și Domeniilor (titlul de proprietate nefiind depus la dosar). Din

titlul de proprietate nr. x/1927 rezultă că S.M. avea în proprietate o

suprafață de teren de 3,5 ha în comuna Dudești, jud. Ilfov, iar acest înscris a

fost avut în vedere la efectuarea expertizei tehnice administrată în primă

instanță.

Pe baza raportului de

expertiză tehnică efectuat de expert tehnic A.I., rezultă că terenul revendicat

se suprapune peste terenul pârâților, după cum urmează: - peste terenul

proprietatea lui P.I., dobândită prin uzucapiune, pentru 6.120 mp; - peste

proprietatea P.C., dobândită prin uzucapiune, pentru 6.614 mp; - peste terenul

proprietatea I.A., dobândită prin vânzare-cumpărare după uzucapiune, pentru 420

mp; - peste proprietatea P.A.C., dobândită prin vânzare-cumpărare după

uzucapiune, pentru 420 mp; - peste proprietatea SC I. SA, dobândită prin

privatizare, pentru 4027 mp, intabulat; - peste proprietatea T.S. și T.C.,

dobândită prin uzucapiune, pentru 638 mp; - peste proprietatea A.C., dobândită

prin uzucapiune, pentru 638 mp.

Pe lângă aceste

suprafețe, terenul revendicat se suprapune cu: - str. H. pe 2033 mp; - imobile

din partea de est a străzii H. pe 6.008 mp; - luciul de apă al L.P. pe 240 mp.

Prima instanță a

reținut din adresa din 21 septembrie 2009 emisă de Primăria Municipiului

București - Serviciul Evidența Proprietății că în Decizia nr. 999 din 7 aprilie

1962 emisă în baza Decretului C.S. nr. 241 din 28 martie 1962, figurau înscriși:

- la poziția 511 M.S. cu suprafața expropriată de 9.242 mp; - la poziția 512

C.S. cu 4.259 mp; - la poziția 513 T.S. cu suprafața de 4.417 m.p; - la poziția

514 T.C. cu suprafața de 4.271 mp; - la poziția 515 D.C.C. cu suprafața de

3.350 mp.

Prin Decizia nr. 132

din 2 februarie 1974 emisă de fostul Consiliu Popular s-a transmis suprafața de

9,43 ha (compusă din 7,03 ha teren pășune scos din circuitul agricol și 2,40 ha

suprafața lacului) în administrația Fabricii de cabluri.

Potrivit

certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 28 februarie 1994

întreprinderea I.C.M.E. a primit în proprietate suprafața de 74.457,60 mp teren

situat în București, în baza H.G. nr. 794/1992, H.G. nr. 691/1993 și H.G. nr.

774/1993, dreptul de proprietate fiind intabulat prin încheierea nr. 7418 din

25 aprilie 2000 pronunțată de Judecătoria Sector 3 în favoarea SC I.E. SA, în

baza Legii nr. 15/1990, societate obținută prin divizarea ICME SA.

Prin actul adițional

autentificat sub nr. 44 din 8 ianuarie 2002 la B.N.P. "L.L. și E.C.",

SC I.E. SA și-a modificat denumirea și a devenit SC I. SA.

Pe baza acestor

relații, tribunalul a concluzionat, pe de o parte că terenul revendicat a făcut

parte din fondul funciar, cu consecința aflării lui sub regimul de reglementare

al legilor speciale în această materie, concluzie la care s-a ajuns și în

Sentința civilă nr. 5380 din 8 iunie 2007 pronunțată de Judecătoria Sector 3 în

Dosarul nr. 4056/301/2007 (ce a respins ca inadmisibilă o acțiune în

revendicare similară a reclamanților), iar pe de altă parte că, și acceptând

incidența - în cazul aceluiași bun - a reglementării date de Legea nr. 10/2001,

acesta a trecut în proprietatea pârâtei-societate comercială anterior intrării

în vigoare a menționatei legi.

Cu referire la

pârâții persoane fizice, tribunalul a reținut că în adresa Primăriei

Municipiului București se fac următoarele precizări: - între P.G. și P.G.G. a

fost efectuată o tranzacție de care s-a luat act prin Sentința civilă nr. 9765

din 26 octombrie 1994, iar prin Decizia penală nr. 1 din 9 aprilie 1997 a

Curții de Apel București, secția I penală s-au anulat înscrisurile care au stat

la baza pronunțării Sentinței civile nr. 8666/1993, fiind declarate false; -

Sentința civilă nr. 8666/1993 a stat și la baza Sentinței civile nr. 9295 din

12 octombrie 1994, prin care P.I. a dobândit dreptul de proprietate, precum și

a Sentinței civile nr. 9277 din 12 octombrie 1994, prin care a dobândit dreptul

de proprietate P.C. și a Sentinței nr. 8566 din 22 septembrie 1993, prin care a

dobândit dreptul de proprietate C.A..

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 3 iunie 1996 la B.N.P. "S.D.B.",

pârâta C.A. a vândut pârâtului P.A.C. suprafața de teren de 1.370 mp și

construcția situată în București, terenul fiind dobândit de vânzătoare în baza

Sentinței civile nr. 8566/1993.

M.I. a dobândit

dreptul de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat

în 5 martie 1999 la B.N.P. "S.M.".

Ambele contracte de

vânzare-cumpărare sunt încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001 și nu au fost declarate nule.

Prin Decizia civilă

nr. 8/A din 24 februarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel, secția pentru

conflicte de muncă, irevocabilă și trecută în puterea de lucru judecat, a fost

admis apelul și s-a constatat dreptul de proprietate prin uzucapiune în

favoarea numiților I.F. și B.S. pentru suprafața de teren de 528,67 mp,

împotriva pârâtului S.D., T.D. fiind unicul moștenitor al lui T.S..

Din certificatul de

moștenitor din 9 decembrie 2002 emis de B.N.P. "N." rezultă că de pe

urma defunctului S.M., decedat la 23 ianuarie 1986, au rămas ca moștenitori

C.D. - nepot de fiică, D.D. - nepot de fiică, S.T. - fiu, C.C. - nepot de

fiică, S.D. - fiu, S.G. - fiu, R.F. - fiu, C.M. - nepoată de fiică și SC - fiu.

S-a apreciat de către

tribunal că, fie că terenul face obiectul Legii fondului funciar nr. 18/1991,

fie că face obiectul Legii nr. 10/2001 - în acest sens fiind dispoziția emisă

de Primăria Municipiului București, în prezent contestată într-un alt dosar a

cărui judecată a fost suspendată - reclamanții nu mai au deschisă calea

acțiunii în revendicare pe dreptul comun, respectiv în baza art. 480 C. civ.,

fiind ținuți să urmeze calea legilor speciale.

Pentru a-și justifica

opinia, prima instanță a făcut trimitere și la decizia de îndrumare nr.

33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C.

proc. civ.

Așa fiind, tribunalul

a constatat că revine instanței sesizate cu contestația la dispoziția, emisă în

soluționarea notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001, competența de a

analiza forța probantă a actelor de înstrăinare și de a dispune fie atribuirea

în natură a terenului, fie prin echivalent.

Apreciind că nu este

instanța sesizată să analizeze cererea din perspectiva existenței unui eventual

conflict între Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană, întrucât contestația

pe Legea nr. 10/2001 nu a fost soluționată și cum prin Dispoziția nr. 10409 din

29 aprilie 2008 reclamanții au primit totuși măsuri reparatorii în echivalent

pentru suprafața de 17.918 mp, iar pentru restul de 17.082 mp nu a fost

dovedită calitatea de persoană îndreptățită, s-a considerat că numai instanța

învestită în baza Legii nr. 10/2001 cu soluționarea contestației este abilitată

a verifica dacă reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite, aspect care

presupune implicit analiza dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că la

acest moment reclamanții nu dovedesc calitatea lor de proprietari pentru

această suprafață.

În sfârșit,

tribunalul a mai reținut că actele de proprietate de care se prevalează pârâții

persoane fizice nu au fost anulate ca efect al declarării nulității actelor

care au stat la baza sentințelor civile menționate anterior, astfel că în

prezent toți pârâții dețin acte de proprietate.

Cu privire la

suprafața de 17.082 mp pentru care dreptul de proprietate nu a fost dovedit,

tribunalul a reținut că reclamanții nu au în patrimoniul lor un drept de

proprietate în acest moment și, implicit, nici un "bun" în înțelesul

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apt a

fi apărat pe calea acțiunii în revendicare, ci dețin exclusiv dreptul de a urma

căile procedurale legal reglementate prin legi speciale.

Spre deosebire de

reclamanți, care nu au un bun apt a fi protejat în temeiul art. 480 C. civ. și

art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece nu au în patrimoniul lor actual nici

exercițiul dreptului de a folosi bunul, nici exercițiul dreptului de a-l

administra, nici exercițiul dreptului de a dispune cu privire la acesta

(dreptul, recunoscut parțial, este acordat în echivalent, restul nu este

recunoscut), au un "bun" pârâții, ale căror acte de proprietate sunt

încă în vigoare, acestea nefiind anulate.

Reclamanții dețin

exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi

speciale și numai dacă procedura declanșată conform acestor legi se

finalizează, devine concret și dreptul acestora, fie în modalitatea

redobândirii dreptului de a exercita prerogativele dreptului de proprietate,

fie în modalitatea obținerii de despăgubiri, aspecte care urmează a fi lămurite

în cadrul contestației formulate de aceștia în baza Legii nr. 10/2001, cu atât

mai mult cu cât, astfel cum s-a reținut, sunt indicii potrivit cu care terenul

în litigiu era supus dispozițiilor legilor speciale ale fondului funciar, fiind

astfel exclus de la aplicarea Legii nr. 10/2001, potrivit art. 8 alin. (1) din

lege.

Apelul declarat de

reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis, în majoritate, prin Decizia

civilă nr. 86 A din 28 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cu consecința

schimbării în parte a hotărârii de primă instanță în sensul admiterii excepției

autorității de lucru judecat în privința cererii de chemare în judecată a

pârâților persoane fizice, fiind menținute celelalte dispoziții ale acesteia.

Prin aceeași decizie au fost obligați apelanții-reclamanți să plătească

intimaților-pârâți C.A. și I.A. câte 700 lei pentru fiecare, iar

intimaților-pârâți A.C., T.S. și T.C. sumele de 300 lei și 1.000 lei, cu titlu

de cheltuieli de judecată, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de

judecată de către intimații-pârâți P.A.C. și I. SA.

Instanța de apel a

menționat că la data de 15 februarie 2012 a decedat apelantul reclamant R.F.,

fiind introdusă în cauză la termenul din 28 iunie 2012 moștenitoarea acestuia,

R.E..

La termenul din 28

februarie 2013, Curtea a pus din nou în discuția contradictorie a părților

excepția autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 5380 din 8 iunie

2007 pronunțată de Judecătoria sector 3 București, în Dosarul nr.

4056/301/2007, cu referire la care a reținut că aceasta își produce efectele în

raport cu actuala cerere de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu

pârâții persoane fizice.

Argumentându-și

constatarea, instanța de apel a arătat că puterea lucrului judecat,

reglementată prin art. 1201 vechiul C. civ., are la bază regula că o acțiune nu

poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o

hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în

scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției. Potrivit art. 166

C. proc. civ., pentru a exista autoritate de lucru judecat, este necesar să

exista tripla identitate cu privire la părți, obiect și cauză, triplă

identitate care este întrunită între cele două pricini supuse analizei

instanței.

Astfel, în privința

identității de părți, a reținut - din cuprinsul Sentinței civile nr. 5380 din 8

iunie 2007 pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București în Dosarul nr.

4056/301/2007 (rămasă definitivă și irevocabilă prin neapelare la data de 26

septembrie 2007, potrivit relațiilor obținute în apel de la Judecătoria Sectorului

3 București) - că prima cerere a fost formulată de aceiași reclamanți,

respectiv S.T., S.G., S.D., SC, R.F., C.D., C.C., D.D. și C.M. în

contradictoriu cu pârâții P.G., P.I., P.C., C.A., I.A., P.A.C., A.C., T.S. și

T.C., fiind lipsită de relevanță împrejurarea că în actuala acțiune figurează,

în calitate de pârâtă, și SC I. SA, pentru că identitatea poate fi și parțială.

Nu prezintă

importanță nici faptul că în cursul soluționării prezentului litigiu au decedat

SC, S.G. și R.F., puterea de lucru judecat vizându-i și pe succesorii

universali sau cu titlu universal, deoarece, deși nu au participat personal la

judecată, aceștia continuă, reprezintă persoana autorilor lor.

Sub aspectul

identității de obiect, a reținut că ambele acțiuni au avut ca obiect revendicarea

unui teren dobândit de autorul apelanților reclamanți, S.M., în baza unui titlu

de proprietate emis în anul 1927 de către Ministerul Agriculturii și

Domeniilor.

Sub aspectul

identității de cauză, care rezidă în fundamentul juridic al acțiunii și se

materializează în situația de fapt calificată juridic, s-a arătat că este

aceeași și constă în regulile care guvernează acțiunea în revendicare de drept

comun.

Arătând că, de

principiu, puterea lucrului judecat presupune o soluționare pe fond a litigiului,

în timp ce prin Sentința civilă nr. 5380 din 8 iunie 2007 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 3 București, care a respins acțiunea în revendicare a

reclamanților ca inadmisibilă, s-a reținut că: "Acțiunea în revendicare

este mijlocul juridic de drept comun de protejare a dreptului de proprietate.

În cazul imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989 se ridică problema

posibilității recurgerii la acest mijloc juridic în condițiile reglementării

unor mijloace juridice de restituire a acestor imobile prin legi speciale.

Mijloacele de restituire ale imobilelor reglementate prin legi speciale, la

care s-a făcut referire anterior, sunt reprezentate de procedura administrativă

de soluționare a notificărilor dezvoltată prin cuprinsul Legii nr. 10/2001. Instanța

apreciază că această opțiune a fost închisă persoanelor interesate odată cu

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001".

Soluționarea cauzei

în fond înseamnă însă că anterior a mai fost stabilită existența sau, din

contră, inexistența situației de fapt pretinse de către reclamant și, în primul

caz, a fost subsecvent analizată aplicarea dispozițiilor legale la respectiva

situație. În asemenea condiții, o hotărâre ulterioară ar putea contrazice

drepturile recunoscute sau, din contră, consolidate prin prima hotărâre.

Ipoteza este diferită

atunci când cererea anterioară a fost respinsă pentru aspecte de ordin

procedural, cum sunt neîndeplinirea obligației de plată a taxei de timbru sau

lipsa semnăturii reclamantului. După împlinirea lipsurilor constatate prin

prima hotărâre, instanța sesizată ulterior va analiza alte aspecte, respectiv

fondul cauzei, fără ca cele două hotărâri să conțină elemente prin care s-ar

putea contrazice. În aceste cazuri, este evident că nu există autoritate de

lucru judecat.

Respingerea acțiunii

ca inadmisibilă - cu motivarea că, în privința acțiunilor întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale - se include în prima

categorie, întrucât eventuala soluționare diferită a acestui aspect în cadrul

prezentului dosar - prin reținerea argumentului apelanților reclamanți că legea

specială nu ar reglementa situația tuturor bunurilor preluate în mod abuziv în

perioada de referință (principiu stipulat în art. 1 alin. (1), fiind exclusă de

sub incidența sa ipoteza în care statul nu a înstrăinat bunul, ci a pierdut

posesia acestuia în favoarea unor terți - ar însemna a aduce o altă

interpretare textelor legale incidente situației din speță, ceea ce nu poate fi

admis. S-a arătat ca fiind relevant analizei faptul că la momentul actual

există și o dispoziție emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 de unitatea

deținătoare, care a fost contestată de apelanții reclamanți, dreptul lor de

acces la justiție fiind astfel respectat, după cum s-a statuat pentru asemenea

situații și prin hotărârea Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului

în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie

2010 (parag. 120).

Pe de altă parte,

trebuie avut în vedere că nu orice rezolvare dată pricinii pe alte aspecte

decât cele care privesc fondul este considerată ca lipsind hotărârea de efectul

care să-i asigure imutabilitatea jurisdicțională.

Făcând trimitere la

mai multe exemple de astfel de cazuri, instanța de apel a reținut că

autoritatea de lucru judecat nu se atașează doar hotărârilor care au soluționat

cauza pe fondul ei, ci deopotrivă și acelora care au judecat pricina pe baza

unei excepții, cu mențiunea că, în aceste din urmă situații - ale necercetării

fondului raporturilor juridice - o eventuală reluare a dezbaterilor va fi

posibilă în măsura în care se invocă împrejurări noi, care vor scoate însă, din

sfera excepției autorității de lucru judecat, hotărârea anterioară.

Referitor la faptul

că nerespectarea autorității de lucru judecat constituie o încălcarea a

dreptului la un proces echitabil, instanța de apel a făcut trimitere la

dezlegările date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Amurăriței

împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008, dar, prin opoziție,

a relevat și statuările aceleiași instanțe de contencios european din cauza

Lungoci împotriva României, prin hotărârea din 26 ianuarie 2006, în ceea ce

privește posibilitatea ca respingerea unei cereri, urmare a admiterii excepției

autorității de lucru judecat, să constituie o încălcare a dreptului de acces la

justiție.

Folosindu-se și de

aceste exemple, instanța de apel a concluzionat că funcționarea autorității de

lucru judecat presupune că, în cadrul unei hotărâri ulterioare, nu pot fi

contrazise constatări ale instanțelor cu privire la o anumită situație de fapt sau

de drept; în schimb, este obligatorie analizarea unui alt temei juridic,

sintagmă care se raportează la invocarea unui alt raport juridic.

În ceea ce privește

cererea introdusă împotriva pârâtei persoană juridică, a fost apreciată drept

corectă soluția primei instanțe, care a arătat că problema raportului dintre

Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum

și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor

omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin decizia în

interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind

obligatorie pentru instanța de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Făcând trimitere la

principiile care se degajă din această hotărâre, instanța de apel a arătat că,

potrivit mecanismului juridic instituit prin dispozițiile Legii 10/2001,

recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut

foștilor titulari anterior preluării imobilelor de către stat, chiar în

situația în care preluarea s-a făcut fără titlu valabil sau fără niciun titlu,

este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau

a unei hotărâri judecătorești (art. 2 alin. (2), în vigoare la data

introducerii cererii de chemare în judecată) de restituire în natură. Numai în

acest mod pot fi interpretate prevederile textului de lege arătat, deoarece

imposibilitatea juridică de exercitare a unui drept este echivalentă cu negarea

existenței lui.

Sintetizând, deși

corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să

triumfe proprietarul imobilului, aceasta nu poate să conducă decât la concluzia

la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu

se regăsește la acest moment în patrimoniul apelanților reclamanți.

Întrucât simpla

neidentificare a titularilor actuali ai dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu în persoana reclamanților implică, conform celor expuse

anterior, respingerea acțiunii în revendicare, titlul vechi de proprietate

invocat de aceștia nemaiavând forță juridică în contextul legislativ actual, nu

mai prezintă relevanță condițiile în care intimata pârâtă a dobândit imobilul

ce a aparținut anterior autorului apelanților reclamanți, motiv pentru care

instanța de apel a arătat că nu va analiza acele critici de apel care vizează

faptul că titlului intimatei pârâte nu i s-ar putea acorda preferință în cadrul

operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate invocate de cele două

părți.

Prin aceeași decizie

în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și

problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi

dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun,

respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să

acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor

dispoziții ale legii speciale.

În acest sens,

instanța supremă a reținut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcție

de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când

există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice

pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un

bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a

recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens,

dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe

acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de

bună credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de

circulație a imobilului etc."

Or, făcând aplicare

acestor principii, instanța de apel a apreciat că reclamanții dețin, pentru

imobilul pentru care au făcut dovada că dreptul de proprietate a aparținut

autorului lor, un "bun", care constă însă în dreptul de a obține

măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Potrivit jurisprudenței

Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dreptul de proprietate care

s-a aflat inițial în patrimoniul autorului lor nu este garantat de prevederile

art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

încă din anii 1970 Comisia Europeană statuând că: "Speranța de a vedea

renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp

imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (decizia X., Y., Z.

împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

"Cu toate

acestea, în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și

inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală

sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea

legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate

protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele

care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii" (cauza

Atanasiu și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010,

paragraful 136).

În același timp,

Curtea a stabilit că existența unui "bun actual" cu înțelesul de

drept de proprietate "în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără

nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile

au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul

hotărârii, au decis restituirea bunului" (cauza Atanasiu și alții

împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 140).

O asemenea hotărâre

judecătorească nu a fost însă pronunțată în favoarea reclamanților,

regăsindu-se deocamdată astfel în cauza de față cealaltă ipoteză, aceea în

care, în temeiul Legii nr. 10/2001, a avut loc o transformare într-o

"valoare patrimonială" - respectiv dreptul de a obține măsuri

reparatorii în temeiul Dispoziției Primarului General al Municipiului București

nr. 10409 din 29 aprilie 2008 - a interesului patrimonial ce rezultă din simpla

constatare a ilegalității naționalizării - mai general, din constatarea

caracterului abuziv al preluării în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 - de

care vorbește instanța de contencios european în continuare în aceeași

hotărâre, paragraful 142, situația putându-se schimba în cazul admiterii

contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, aflate încă pe rolul

instanțelor, și dispunerii restituirii în natură.

Prin decizia sa de

recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că

există neconcordanțe între legea internă și Convenție numai în privește

neconformitatea mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 cu prevederile

documentului european din materia drepturilor omului, iar nu în ce privește

posibilitatea de restituire a bunului în natură ca "bun actual, s-a

apreciat că, și din perspectiva reglementării internaționale, instanța de apel

a făcut o corectă aplicare a legii respingând acțiunea în revendicare. Aceasta

întrucât ineficiența mecanismului instituit de Legea nr. 247/2005 nu poate fi

sancționată prin transformarea dreptului de a obține măsuri reparatorii prin

echivalent, drept care într-adevăr prin aplicarea directă a legii nu poate fi

exercitat în mod efectiv, într-un drept de a obține restituirea bunului în

natură, cu încălcarea normelor de drept interne.

Făcând aplicare

prevederilor legale ale art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a obligat pe

apelanții-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în favoarea

intimaților-pârâți care au solicitat și dovedit plata acestora.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții S.T., T.T., S.G.,

S.V., S.D., R.E., C.T.D., C.T.C., D.C.D., C.M., M.F., C.T., S.D., solicitând

admiterea acestuia, schimbarea hotărârii recurate, admiterea apelului,

modificarea hotărârii apelate și admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea

recursului declarat, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurenții au formulat următoarele critici de nelegalitate a

deciziei atacate:

- Decizia instanței

de apel a fost dată cu aplicarea greșita a legii, instanța de apel admițând

greșit excepția autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 5380 din 8

iunie 2007 a Judecătoriei sector 3 București.

Prin această hotărâre

judecătorească a fost soluționată prima acțiune în revendicare imobiliară

formulată de reclamanți, descendenții lui S.M., prin respingerea sa ca

inadmisibilă.

Așa cum a fost

formulată și motivată soluția adoptată în acel prim litigiu, se înțelege că

inadmisibilitatea cererii în revendicare a fost văzută de instanța care a

pronunțat-o ca o excepție de fond, pentru că privește exercițiul dreptul la

acțiune. Acest fapt demonstrează că acțiunea a fost rezolvată pe cale de

excepție, neintrându-se în cercetarea fondului, în dosar neadministrându-se probe

care să privească fondul cauzei, ci doar s-au discutat excepții, iar excepția

inadmisibilității a fost admisă, instanța făcând aplicare practicii

judecătorești din epoca anului 2007 conform căreia, în esență, o acțiune în

revendicare imobiliară, întemeiata pe dispozițiile dreptului comun, nu mai

poate fi primită după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Ulterior anului 2007

a fost admis recursul în interesul legii (Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008,

publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009) care a lămurit chiar problema de drept

a inadmisibilității acțiunii în revendicare, vizând imobile preluate abuziv de

statul român, introdusă sub regimul de aplicare al Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr.

33/2008, excepția inadmisibilității acțiunii, motivată de faptul ca acțiunea în

revendicare pe calea dreptului comun era exclusă de prevederile Legii nr.

10/2001, care este legea speciala în materia retrocedării bunurilor preluate

abuziv de Statul român, este privită nuanțat.

Astfel, nici Înalta

Curte de Casație și Justiție a României și nici Curtea Europeană a Drepturilor

Omului nu au exclus, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la

acțiunea în revendicare, arătându-se că este posibil ca reclamantul, într-o

astfel de acțiune, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art.

1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțe concrete ale cauzei,

în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și, deci, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității

raporturilor juridice

De asemenea, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, în mai multe cauze soluționate împotriva

României, a stabilit că accesul la un tribunal, doar pentru a se constata că o

procedură judiciară inițiată de reclamant, prin jocul dispozițiilor legale care

au reglementat o anumită instituție de drept - autoritatea de lucru judecat,

inadmisibilitatea, schimbarea competenței instanțelor de judecata în timpul

derulării procesului etc. - care au generat o incertitudine jurisprudențială,

nu este de natură să respecte imperativele art. 6 parag. 1 din Convenție.

În esență, Curtea

Europeană și Drepturilor Omului a statuat că acțiunea în revendicare pe calea

dreptului comun este admisibilă cu condiția ca instanța să lămurească dacă o

astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere

neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, iar prin admiterea

acțiunii să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Recurenții au mai

susținut că instanțele trebuie să țină cont de constatările de fapt din cadrul

litigiilor soluționate anterior de Curtea europeană a drepturilor omului, cu

privire la aceeași situație

În cauza Amurăriței

contra României, Curtea europeană a drepturilor omului a reamintit că dreptul

la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 trebuie interpretat prin

prisma principiului preeminenței dreptului, ca element al patrimoniului comun

al părților contractante, principiu enunțat în preambulul Convenției.

Unul din elementele

fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul

securității raporturilor juridice care presupune, printre altele, ca soluțiile

definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate.

Revenind la cazul

dedus judecății, recurenții au arătat că, în cercetarea împrejurării dacă admiterea

excepției inadmisibilității a celei dintâi acțiuni în revendicare pe care au

formulat-o, creează autoritate de lucru judecat în raport cu acțiunea

ulterioară, trebuie examinat cadrul legislativ în care a fost formulată noua

acțiune. Această analiză impune atât observarea temeiurilor de drept material,

cât și a celor de drept procesual, dar și posibilitățile concrete decurgând din

practica instanțelor.

Făcând trimitere la

notorietatea inconsecvenței practicii judiciare din vremea contemporană

soluționării celei dintâi acțiuni în revendicare, (situație care a și impus

admiterea recursului în interesul legii nr 33/2008) și admițând că la data

formulării celei de-a doua cereri de chemare în judecată, nici Legea nr.

10/2001 și nici C. civ. nu suferiseră modificări, recurenții au subliniat că

elementul de diferență a cadrului legal este dat de faptul înlăturării soluției

respingerii "de plano'" a cererilor de tipul celei intentate de

reclamanți, prin Decizia nr. 33/2008.

În opinia lor,

întrucât prima cerere a fost respinsă pe un criteriu procedural și nu urmare a

unei judecați pe fondul cauzei, formularea unei noi cereri de chemare în

judecată apare admisibilă pentru că numai prin analiza fondului cauzei se poate

stabili dacă acțiunea în revendicare este sau nu admisibilă. Doar pe această

cale se poate stabili dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate,

de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, procedeu care

implică compararea celor două drepturi în concurs.

- Instanța de apel a

aplicat greșit legea și în ceea ce privește situația pârâtei I., deoarece,

chiar admițând că soluția instanței de apel este corectă în ce privește pârâții

persoane fizice, în mod cert nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 1201

C. civ. în privința cererii îndreptate împotriva pârâtei SC I. S.A, față de

care nu a mai existat o altă judecată.

Soluția corectă a

instanței de apel ar fi fost, în acest caz, admiterea în parte a cererii de

chemare în judecată față de pârâta SC I. SA, cum de altfel rezultă și din

opinia separată din apel.

La data de 20

februarie 2014 au formulat întâmpinare intimații A.C., T.S.-I. și T.C.,

solicitând respingerea recursului ca nefondat.

La 21 februarie 2014

a formulat întâmpinare intimata SC I. SA, care a solicitat respingerea recursului

ca nefondat întrucât recurenții nu dețin un bun actual, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție deoarece aceștia nu dețin o hotărâre

judecătorească sau o decizie administrativă care să le recunoască acea calitate

de proprietar și prin care să se fi dispus în mod expres restituirea bunului în

patrimoniul lor. În lipsa bunului actual, este aplicabil principiul de drept

specialia generalibus derogant, fiind de reținut că intimata este cea care

deține un bun actual și căruia i s-ar putea aduce atingere prin admiterea

acțiunii în revendicare.

În recurs s-a mai

făcut dovada intervenirii decesului recurentului-reclamant S.G., la data de 8

noiembrie 2013, calitatea sa procesuală fiind preluată de succesibilul S.E.D.,

fiul acestuia, potrivit înscrisurilor depuse la dosar.

La termenul de

judecată din 26 martie 2014, intimata SC I. a invocat nulitatea recursului

declarat, cu referire la soluția adoptată prin decizia recurată în privința

cererii de chemare în judecată îndreptată împotriva sa.

În recurs nu au fost

administrate probe suplimentare.

Analizând recursul

declarat, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, potrivit celor ce

urmează.

Cea dintâi critică a

recursului a invocat greșita reținere a autorității de lucru judecat a Sentinței

civile nr. 5380 din 8 iunie 2007 a Judecătoriei sector 3, București, în

prezentul litigiu, față de împrejurarea că hotărârea judecătorească menționată

nu a rezolvat pe fond raportul juridic litigios dedus judecății, acțiunea în

revendicare precedentă a reclamanților fiind rezolvată pe calea excepției de

inadmisibilitate.

Cât privește problema

de drept dacă respingerea ca inadmisibilă, prin Sentința nr. 5380 din 8 iunie

2007 a Judecătoriei sector 3, a celei dintâi acțiuni în revendicare introduse

de reclamanți este de natură să genereze autoritate de lucru judecat în raport

cu cea de-a doua acțiune în revendicare a acestora, introdusă la 16 septembrie

2008, având parțial (cu excepția SC I. SA) aceleași părți, același obiect și

fiind întemeiată pe aceeași cauză, instanța de apel a reținut în mod corect că

nu orice rezolvare dată pricinii pe alte aspecte decât cele care privesc fondul

este de natură să lipsească hotărârea de efectul care să-i asigure

imutabilitatea jurisdicțională.

În alte cuvinte, s-a

arătat în mod corect că și acele soluții ale instanțelor judecătorești care au

rezolvat litigiul pe baza unei excepții procesuale, se bucură deopotrivă de

efectul autorității de lucru judecat, cât timp nu se invocă împrejurări noi

care să scoată hotărârea judecătorească anterioară din sfera autorității de

lucru judecat, făcând astfel posibilă depășirea anumitor impedimente

procedurale și reluarea dezbaterilor chiar în privința fondului rămas până

atunci necercetat.

Cu referire la cazul

reclamanților, instanța de recurs constată că Sentința nr. 5380 din 8 iunie

2007 a Judecătoriei sector 3 a respins ca inadmisibilă cea dintâi acțiune în

revendicare a acestora întrucât, pe baza situației de fapt și juridice actuale

a dreptului pretins și bunului imobil la care acesta se referă, a apreciat că

sunt incidente cauzei dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001. Astfel, deși

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, dar introdusă după intrarea în

vigoare a legii speciale, și întrucât concursul dintre legea specială și legea

generală, se rezolvă în favoarea celei dintâi, s-a apreciat că reclamanții nu

mai dispun de calea acțiunii în revendicare în condițiile reglementării unor

mijloace juridice de restituire a bunurilor imobile, de felul celui revendicat,

prin legi speciale.

În acest context,

solicitându-se instanțelor din cea de-a doua acțiune în revendicare introdusă,

să rețină că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente bunului imobil

revendicat deoarece acestea nu reglementează ipoteza în care statul nu a înstrăinat

bunul, ci a pierdut posesia acestuia în favoarea unor terți, reclamanții nu au

făcut decât să pretindă acestora o reevaluare a situației juridice a bunului și

a regimului său de reglementare, opusă ori contrară celor statuate deja prin

Sentința nr. 5380 din 8 iunie 2007 a Judecătoriei sector 3, aceasta chiar în

circumstanțele în care hotărârea judecătorească menționată a rămas definitivă

și irevocabilă prin neapelare (așadar, fără să se exercite de către reclamanți

vreo cale de atac prin care să se conteste reținerea unui regim juridic greșit

al bunului) și în care înșiși reclamanții au învederat că sunt beneficiarii

unei dispoziții emise în temeiul Legii nr. 10/2001 care le-a recunoscut parțial

dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru același bun.

Or, o atare

solicitare nu ar putea fi încuviințată decât reevaluând și dând o altă

interpretare dispozițiilor legale aplicabile litigiului, de natură să o

contrazică pe cea regăsită în Sentința nr. 5380 din 8 iunie 2007 a Judecătoriei

sector 3, fără ca un alt temei juridic al celei de-a doua cereri a

reclamanților să permită aceasta. În circumstanțele date, s-a apreciat în mod

corect de către instanța de apel că se opun acestui al doilea demers al

reclamanților dispozițiile art. 1201 C. civ. și autoritatea de lucru judecat a

Sentinței civile nr. 5380 din 8 iunie 2007 a Judecătoriei sector 3 București.

Printr-o altă

critică, subsumată aceluiași motiv de recurs, recurenții au pretins că

autoritatea de lucru judecat a sentinței Judecătoriei sector 3 nu putea fi

reținută întrucât tripla identitate între elementele celor două litigii, cel

prezent și cel anterior, nu există.

În esență, recurenții

au pretins că această identitate nu există dat fiind cadrul procesual diferit

existent la data promovării actualei lor cereri în revendicare, în raport cu

acela sub imperiul căruia a fost promovată cererea în revendicare respinsă ca

inadmisibilă prin sentința Judecătoriei sector 3, în opinia lor, elementul de

diferență fiind dat de promovarea și admiterea recursului în interesul legii ce

a făcut obiectul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și

care a tranșat soarta acțiunilor în revendicare similare celei a lor -

respectiv care urmăreau redobândirea bunurilor preluate abuziv de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și care au fost introduse după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În concret, recurenții consideră că

ceea ce le justifică, din punct de vedere legal, actualul lor demers, fără să

li se poată opune autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 5380 din

8 iunie 2007 a Judecătoriei sector 3, este tocmai faptul că prin decizia de

recurs în interesul legii nr. 33/2008 a fost rezolvată în mod diferit soarta

acestor acțiuni, nevalidându-se acea orientare jurisprudențială care, ca și în

cazul celei dintâi cereri a lor, respingea "de plano" acțiunile în

revendicare ca inadmisibile pentru argumentul că aceste bunuri fac obiectul

Legii speciale nr. 10/2001, revendicarea lor pe temeiul dreptului comun

nemaifiind posibilă.

Potrivit art. 1201 C.

civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același

obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute

de ele și în contra lor în aceeași calitate.

Așadar, pentru a

exista autoritate de lucru judecat, este necesar să existe tripla identitate cu

privire la părțile, obiectul și cauza cererilor de chemare în judecată supuse

analizei.

Invocând existența

cadrului legal diferit la momentul promovării celei de-a doua cereri de chemare

în judecată (cea actuală), se înțelege că, de fapt, recurenții contestă

identitatea elementului "cauză" al celor două cereri de chemare în

judecată promovate, deoarece în mod evident cadrul legal nu ține nici de

elementul "părți" și nici de elementul "obiect al cererii",

care corespunde pretenției concrete deduse judecății (în cazul de față, dreptul

de proprietate asupra bunului imobil, teren în suprafață de 3,5 ha, potrivit

titlului de proprietate al autorului reclamanților).

În ceea ce privește

cauza cererii de chemare în judecată - element care interesează instituția

puterii lucrului judecat - aceasta corespunde titlului ori izvorului juridic al

dreptului afirmat, temeiului juridic al acestuia.

În particular, cauza

cererii de chemare în judecată introdusă de reclamanți la 16 septembrie 2008,

constă în dreptul de proprietate asupra terenului dobândit de autorul lor S.M.,

în baza titlului emis în 1927 de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor,

drept transmis reclamanților pe cale succesorală, dar care a făcut obiectul

preluării abuzive de către stat în urma aplicării Decretului nr. 241 din 28

martie 1962, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că o cauză juridică

identică a stat la baza promovării cererii de chemare în judecată introdusă de

reclamanți și în dosarul Judecătoriei sector 3, finalizat irevocabil prin

Sentința civilă nr. 5380 din 8 iunie 2007.

Or, din punct de

vedere tehnic, modul în care a fost unificată practica judiciară divergentă,

existentă într-o anumită materie, printr-o decizie de recurs în interesul

legii, nu se înscrie în ceea ce definește, potrivit celor de mai sus, cauza

cererii de chemare în judecată.

Așadar, pentru acest

prim motiv, existența Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție la momentul promovării actualei cereri în revendicare introduse de

reclamanți se dovedește a fi un element care nu interesează autoritatea de

lucru judecat și, prin urmare, care nu poate să justifice în sine promovarea

unei cereri de chemare în judecată identică, sub aspectul părților, obiectului

și cauzei cu o alta anterioară, soluționată în mod irevocabil (prin recursul

declarat, recurenții necontestând identitatea celorlalte două elemente

verificate și analizate prin decizia instanței de apel).

Pe de altă parte,

Înalta Curte apreciază că teza recurenților nu ar putea fi împărtășită nici în

considerarea rațiunii de a fi a instituției juridice a recursului în interesul

legii, care a fost concepută - în urma modificărilor substanțiale aduse prin

dispozițiile O.U.G. nr. 138/2000, Legii nr. 219/2005, dar, mai ales, prin cele

ale Legii nr. 202/2010, ca principalul mecanism pentru realizarea uniformizării

și asigurării consecvenței jurisprudenței instanțelor naționale, instrument de

înlăturare a incertitudinii și insecurității juridice, contribuind astfel la

întărirea sistemului judiciar - ca și componentă fundamentală a statului de

drept.

Atribuindu-i-se acest

rol, nu ar putea fi de conceput ca tocmai decizia de recurs în interesul legii

să fie invocată drept cauză juridică a unui al doilea proces, identic sub

aspectul părților, obiectul și cauzei cu cel soluționat anterior prin hotărârea

irevocabilă a unei instanțe judecătorești, doar pentru a obține o rejudecare a

acestuia potrivit dezlegărilor obligatorii date prin decizia de recurs în interesul

legii.

Ca și instituția

recursului în interesul legii, puterea de lucru judecat își găsește fundamentul

în nevoia socială de securitate juridică. Autoritatea de lucru judecat

interesează ordine publică și are drept scop, pe de