ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1996/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1996/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 24 martie

1999, reclamantul B.C. a solicitat, în calitate de unic moștenitor al

defunctului C.B.Z. și proprietar al terenului situat în București, str. P.,

sector 2 (fostă str. M.B. nr. 60), în suprafață de 6 ha, să fie obligat pârâtul

Consiliul General al Municipiului București, să lase în deplină posesie și

proprietate terenul evaluat la 500.000.000 RON.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că în anul 1935 reclamantul B.C. a devenit proprietarul exclusiv al

terenului în litigiu, teren pe care a construit o fabrică de cărămidă care astăzi

nu mai există, utilajele fiind transferate la alte unități de către

autoritățile comuniste iar construcția a fost demolată.

În anul 1949 prin

Decizia nr. 777 din 14 martie 1949, Ministerul Industriilor a dispus

rechiziționarea fabricii, dar nu a fost afectat dreptul de proprietate ci,

doar, s-a instituit o detenție precară în favoarea beneficiarului.

Prin adresa nr. 56

din 24 aprilie 1994, Primăria Sectorului 2 București a învederat ca nu deține

acte privind modalitatea în care suprafața de 6 ha, aferentă fabricii, ar fi

trecut în proprietatea statului, iar prin adresa nr. 31348/9215/828 din 10

decembrie 1999, eliberată de Primăria Capitalei - Departamentul Patrimoniu

imobiliar, se face cunoscut că suprafața de 6 ha se află în folosința și

posesia Administrației Domeniului Public Sector 2 și R.G.A.B. S-a mai arătat

că, începând cu anul 1991, a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate,

în baza Legii nr. 18/1991, dar cererea a fost respinsă pentru că s-a considerat

că terenul face parte din categoria de folosință parcuri ce aparține domeniului

public, fiind scos din circuitul civil.

Reclamantul a invocat

că terenul a fost preluat de stat fără titlu, astfel că potrivit art. 6 din

Legea nr. 213/1998 poate fi revendicat și că, în speță, nu poate fi vorba nici

de domeniul public și nici de cel privat al statului, pentru că intimații nu au

depus nici un act din care să rezulte constituirea în mod legal a domeniului

public privitor la terenul revendicat.

De asemenea, s-a

arătat că art. 1 pct. 6 din Legea nr. 213/1998 se referă la categoria de

folosință parcuri naționale și că în cauză, rezultă că nu există parc, ci numai

o groapă de gunoi. Se mai arată că adresa nr. 31348/9215/828 din 10 decembrie

1999 nu poate constitui titlu de proprietate al statului și că chiar dacă

terenul face parte din domeniul public, trecerea lui nu s-a constituit în

temeiul legii.

Prin Sentința civilă

nr. 29 din 15 ianuarie 2001, Tribunalul București a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea în revendicare formulată de reclamantul B.C.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 20 din 24 iulie 1925, C.B.Z. a dobândit dreptul de proprietate asupra a

60.000 mp teren, situat în comuna C., județul Ilfov, făcând parte din vatra

Mănăstirii P. Reclamantul a devenit unicul proprietar al terenului după decesul

tatălui său, prin cumpărarea celor două cote de 1/3 de la surorile sale.

Referitor la situația

juridică actuală a terenului s-a reținut, din probele administrate că, în

prezent, terenul este cuprins în categoria parcuri care fac parte din domeniul

public potrivit Legii nr. 213/1998, ce nu permite retrocedarea unui astfel de

imobil, astfel încât acțiunea reclamantului este neîntemeiată.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul B.C., criticând soluția pentru nelegalitate și

netemeinicie, arătând că instanța a interpretat greșit probele și a aplicat

greșit legea incidentă cauzei.

Prin Decizia civilă

nr. 220 din 23 aprilie 2002 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

respins apelul, ca nefondat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că din probele administrate, respectiv adresa nr.

31348/9215/828 din 3 decembrie 1990 a Municipiului București și expertiza

tehnică întocmită de expert B.N., rezultă că terenul este afectat de amenajarea

locului P., o parte se află în zona împrejmuita a Mănăstirii P., iar pe terenul

rămas liber nu se află nicio construcție, fiind depozitat pe el gunoi.

Sentința de fond este

legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art 3 pct. 2 din Legea

nr. 213/1998 și anexa 1 pct. 3 și 6, terenul fiind bun public, așa cum reiese

din evidențele cadastrale întocmite în anul 1986, fiind înregistrat la

categoria "parcuri" . Administrația Domeniului Public Sector 2 se

află în posesia acestuia, iar alte părți ale terenului sunt acoperite de lacuri

și bălți, fiind în posesia întreprinderii de Canal Apă București.

Împotriva deciziei a

formulat recurs reclamantul C.B.Z., criticând soluția pentru nelegalitate și

invocând în drept dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 3943

din 11 noiembrie 2002 Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis

recursul, a casat Decizia civilă nr. 220 din 23 aprilie 2001 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la

aceeași instanță.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că, atât instanța de fond, cât și cea de apel,

corect au statuat că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra

terenul în suprafață de 6 ha, pe care l-a posedat până în anul 1949, când prin

Decizia nr. 777/1949 a Ministerului Industriei s-a dispus rechiziționarea

fabricii de cărămidă construită pe teren.

De asemenea, s-a

reținut că este lipsită de fundament legal concluzia instanțelor de fond și de

apel potrivit căreia, în urma rechiziționării fabricii, imobilul a trecut în

proprietatea statului.

S-a arătat că statul

a intrat în posesia imobilului în baza unui act administrativ de rechiziție

care a conferit statului numai o detenție precară și temporară, până la

expirarea termenului pentru care se dispusese rechiziția dată de la care

imobilul trebuia restituit. Nerestituindu-se imobilul rechiziționat, statul a

devenit un posesor de rea-credință pentru că a cunoscut că nu are nici un titlu

pentru a-l deține.

De asemenea, s-a

reținut că este fondată critica din recurs privind motivarea eronată a

instanțelor în sensul că imobilul revendicat ar aparține domeniului public al

statului. în consecință, reclamantul și-a păstrat dreptul de proprietate asupra

terenului, pe care nu l-a pierdut niciodată.

Deși prin expertiză

și suplimentul la expertiză s-a stabilit configurația și amplasarea terenului

în zonă, fiind identificate și vecinătățile, potrivit actului de proprietate nu

s-a stabilit pe deplin utilizarea în prezent a suprafeței de teren rămasă după

amenajarea lacului P. Pentru a se înlătura orice dubii cu privire la destinația

și folosința reală dată terenului după dezafectarea fabricii de cărămidă, se

impune administrarea și a altor probe, inclusiv o cercetare locală, pentru a

verifica, în mod nemijlocit, consemnările din raportul de expertiză.

Prin Decizia civilă

nr. 504 din 19 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că s-a efectuat o cercetare locală la 12 mai 2003,

la locul indicat de apelantul reclamant, iar în urma administrării acestei

probe, s-a constatat că: terenul este împrejmuit cu gard din metal; pe teren se

află plantați copaci ornamentali; există alei asfaltate și bănci din lemn amplasate

pe marginea aleilor. La data efectuării cercetării locale s-a constatat că nu

exista distincție între Parcul P. și terenul solicitat de reclamant și de

asemenea, s-a constatat că terenul era curățat de gunoaie. Instanța a mai

reținut că raportul de expertiză efectuat în anul 1999 nu corespunde situației

reale constatate cu ocazia efectuării cercetării locale.

La termenul din 17

septembrie 2003 s-a dispus introducerea în cauză a numiților B.T., H.A.M. și

C.R.E., în calitate de succesoare ale reclamantului, decedat la 24 iulie 2003.

Instanța de apel a

reținut că la momentul rechiziționării terenul revendicat avea categoria de

folosință "agricol", iar după anul 1948 a avut regimuri juridice

diferite, cum ar fi cele reglementate de Legea nr. 58 și 59/1974. Așa fiind, nu

se putea dispune restituirea în natură, deoarece terenul făcea parte integrată

din Parcul P. și avea regimul juridic de domeniul public, reglementat de Legea

nr. 213/1998.

Împotriva deciziei au

formulat recurs reclamantele B.T., H.A.M. și C.R.E., criticând soluția pentru

nelegalitate și netemeinicie și invocând în drept dispozițiile art. 304 C.

proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 2725 din 18 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis

recursul, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare, cu

motivarea că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și

nu a respectat îndrumările date de instanța de recurs, în ciclul procesual

anterior, îndrumări referitoare la administrarea probelor în cauză.

Prin Decizia civilă

nr. 339 din 15 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată în sensul admiterii acțiunii

și obligării pârâților Municipiul București și Administrația Domeniului Public

Sector 2 să lase reclamanților în deplină proprietate suprafața de 37.097,93

mp, teren situat în București, str. P., sector 2, identificat ca amplasament,

laturi și vecinătăți prin raportul de expertiză efectuat de experții A.M., A.N.

și A.I.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că pentru terenul de 37.097,93 mp nu s-a făcut

dovada destinației de parc a acestuia, pentru a fi aplicabil regimul juridic de

domeniul public; că terenul este acoperit cu iarbă, copacii și arbuștii nefiind

plantați pe un anumit aliniament, ci în mod sporadic, pe teren nu sunt alei

amenajate sau bănci.

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, Municipiul București prin Primarul General și Administrația

Domeniului Public Sector 2.

Prin Decizia civilă

nr. 6684 din 5 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat decizia

recurată și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut, în urma probelor administrate, că autorul

reclamantelor a cumpărat numai terenul, nu și fabrica de cărămidă în privința

căreia i s-a transmis doar dreptul de folosință.

S-a dispus ca pe baza

a două schițe de plan, una întocmită cu ocazia vânzării terenului de 14 ha și a

celor două fabrici către numita M.S. și a doua, întocmită cu ocazia vânzării

terenului de 6 ha către autorul autorului reclamanților, ambele terenuri

inițial reprezentând un singur corp, să se stabilească amplasamentul terenului

revendicat.

În rejudecare, Curtea

de Apel București prin Decizia civilă nr. 515 A din 14 septembrie 2010 a

respins apelul ca nefondat, a respins excepția lipsei calității procesual

pasive, invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca lipsită

de interes; a respins cererea de intervenție accesorie formulată de S.D.G.; a

admis cererea de intervenție accesorie formulată de F.E.C., în favoarea

intimatei pârâte Administrația Domeniului Public - Sector 2.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că terenul de 41610 mp face parte din suprafața mai

mare de 60.000 mp și a fost proprietatea autorului reclamantelor. Terenul de

41.610 mp este afectat pe o suprafață de 3500 mp, de alei pietonale; 750 mp loc

de joacă pentru copii; 970 mp rețele electrice și 405 mp conductă de apă

subterană, restul terenului având destinația de parc.

Acest teren a făcut

obiectul exproprierii prin Decretul-lege nr. 2670 din 28 octombrie 1943 și

figurează înscris în anexa cu suprafața totală de 60.838 mp. Din prevederile

art. 1 din Decretul-lege nr. 2670/1943 rezultă că terenul a fost declarat de

utilitate publică, fiind destinat înființării Parcului Național M.I.A..

S-a mai reținut că,

deși reclamanții au susținut că exproprierea nu s-a finalizat și despăgubirile

nu s-au achitat nu au produs dovezi în acest sens. Faptul că, ulterior

exproprierii, autorul reclamanților ar fi achitat impozitul pe proprietatea sa,

conform chitanțelor atașate la dosar, nu certifică neincluderea terenului în

domeniul public al statului. Din actele dosarului rezultă că în perimetrul

acestuia existau case de locuit și alte construcții, iar autorul reclamanți lor

a donat în baza Deciziilor nr. 4041 din 13 decembrie 1963 și 70 din 7 februarie

1964, suprafața de 500 mp, teren viran situat în str. M.B. nr. 56.

Așa fiind, Deciziile

civile nr. 3943 din 11 noiembrie 2002 și nr. 39012/2005 pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție prin care s-a statuat că reclamanții și-au păstrat

dreptul de proprietate asupra terenului din litigiu, nu instituie în favoarea

reclamanților un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că reclamanții își pierduseră

dreptul de proprietate asupra terenului, anterior în baza Decretului-lege nr.

2670 din 28 octombrie 1943, în urma exproprierii pentru utilitate publică.

Prin efectul legii,

dar și prin destinație parcurile publice fac parte din domeniul public, conform

art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998. La pct. III-2 din anexa la Legea nr.

213/1998 sunt indicate și parcurile publice, iar parcul P. face parte din

domeniul public al Municipiului București.

Referitor la

calitatea procesual pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

s-a reținut că este necesară citarea în cauză, pentru opozabilitate, în raport

de pretenția reclamantelor de a se constata că au rămas proprietare ale

terenului.

Drept consecință a

menținerii soluției instanței de fond, instanța a respins cererea de

intervenție în interesul reclamantelor, formulată de intervenientul S.D.G., ca

neîntemeiată. A admis, însă, cererea de intervenție formulată de F.E.C. în

favoarea Administrației Domeniului Public Sector 2 și Consiliul General al

Municipiului București,

Împotriva Deciziei

civile nr. 515 A din 14 septembrie 2010 au formulat recurs reclamantele B.T.,

C.R.E. și H.A.M., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 2755 din 25 aprilie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă, a admis recursul, a casat Decizia civilă nr. 515 A din 14 septembrie

2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că au fost pronunțate mai multe decizii de casare;

nr. 3943 din 11 noiembrie 2003; 275 din 18 noiembrie 2005 și 6684 din 5

noiembrie 2008 de către instanța supremă, însă aspectele și statuările

obligatorii, reținute în aceste decizii de casare, nu se regăsesc în examinarea

efectivă a instanței de apei, în rejudecare.

Din această

perspectivă erau incidente dispozițiile art. 315 C. proc. civ. cu atât mai mult

cu cât prin deciziile de casare sunt evidențiate aspecte ce țin de fondul

cauzei, de situația reală faptică, dar și de regimul juridic al imobilului, în

raport de succesiunea în timp a actelor juridice efectuate cu privire la

terenul din litigiu.

S-a mai arătat că

problemele de drept dezlegate prin deciziile de casare sunt obligatorii pentru

instanța de rejudecare și cum în cauză situația reală a terenului solicitat nu

a fost clarificată, în condițiile în care se susține existența unei porțiuni

libere și susceptibile de o eventuală restituire se impunea administrarea unei

expertize care să clarifice și acest aspect raportat la constatările făcute cu

ocazia cercetării locale prin procesele-verbale încheiate la 12 mai 2003 și

respectiv 19 octombrie 2006.

În faza rejudecării

s-au depus hotărârile Consiliului Local Sector 2 nr. 30 din 18 martie 2010 și

75 din 13 august 2012 de aprobare, cofinanțare și susținere proiect "Parc

de agrement - T. - P., iar la termenul din 7 septembrie 2012 s-a încuviințat

efectuarea unei expertize cu obiectivele stabilite prin încheierea din 12

septembrie 2012 copia legilor 351/1945, și Legea nr. 708/1943 cu schița anexă a

perimetrului general pe care se va amenaja Parcul Sportiv Național M.I.A.

La 18 octombrie 2013,

Municipiul București a invocat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, în

temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 susținând faptul că reclamantele

prin autorul lor au urmat calea specială a Legii nr. 18/1991.

În susținerea

excepției s-a depus la dosar procesul verbal din 17 octombrie 1996 a

Subcomisiei nr. 2 pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor. A mai fost depusă, de asemenea și adresa nr. 8454 din 01 martie

1995, prin care s-a comunicat lui B.C., Hotărârea nr. 343 din 24 noiembrie 1994

de respingere a contestației acestuia de restituire a terenului, formulată în

temeiul Legii nr. 18/1991.

Prin Decizia civilă

nr. 315A din 8 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

în majoritate s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelantele-reclamante

B.T., C.R.E. și H.A.M., împotriva Sentinței civile nr. 29 din 15 ianuarie 2001

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu

intimații-pârâți Administrația Domeniului Public Sector 2, Consiliul General al

Municipiului București, Municipiul București prin Primarul General, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București și intimații-intervenienți F.E.C.,

Primăria Sectorului 2 București și S.D.G.

S-a respins cererea

de intervenție accesorie formulată de intervenientul S.D.G. în favoarea

apelanților, ca nefondată.

A fost admisă cererea

de intervenție accesorie formulată de intervenienta F.E.C. în favoarea

intimaților ADP Sector 2 și Consiliul General al Municipiului București.

În opinie majoritară

apelul a fost respins, ca nefondat, pentru următoarele argumente:

În ce privește

motivele de apel formulate de autorul reclamantelor, din reexaminarea

probatoriului, care a fost completat pe parcursul derulării procesului, rezultă

că autorul reclamantelor a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de

6 ha situat în fosta comună C., județul Ilfov prin succesiune o cotă de 1/3 de

la tatăl său C.B.Z., prin cumpărarea unei cote de 1/3 de la sora sa E.B. și

prin adjudecarea nr. 13285 din 4 iulie 1935 a cotei de 1/3 a celeilalte surori.

Prin art. 1 din

Decretul-lege nr. 708, publicat în M. Of. nr. 253/28.10.1943, au fost declarate

de utilitate publică lucrările de interes național privitoare la crearea

Parcului Național Sportiv M.I.A., cuprinzând zona plantațiilor, zona parcului

sportiv cu stadionul, terenurile, toate anexele pentru sport și satul olimpic

precum și zona Mănăstirii P.

Potrivit art. 2 din

același act normativ: "Terenul pe care se execută aceste lucrări are

perimetrul arătat în alăturatul plan, care face parte integrantă din

lege", terenul de 6 ha a fost declarat de utilitate publică de interes

național și, în consecință a trecut în domeniul public al statului. Că este

așa, rezultă din tabelul aflat la filele 53 - 54 unde se menționează preluarea

terenului de 60.838 mp ce a aparținut autorului reclamantelor B.C.

Din conținutul art. 6

din Decretul-lege nr. 708/1943 rezultă că terenurile expropriate au trecut în

domeniul public al Primăriei Municipiului București.

Textul art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998 reglementează posibilitatea revendicării bunurilor

preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv prin vicierea consimțământului,

dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. în prezenta cauză, a

rezultat că terenul a fost declarat de utilitate publică prin Decretul-lege nr.

708/1943. În ce privește ultima teză a textului, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație se constată că Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic

al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 nu este o lege specială pentru bunul pretins de către reclamante,

preluarea făcându-se anterior datei de 6 martie 1945.

Autorul reclamantelor

și reclamantele nu fac parte din categoriile de persoane care să intre sub

incidența Legii nr. 18/1991, astfel încât terenul revendicat nu li se putea

restitui în temeiul acestei legi speciale de reparație. în consecință,

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 pentru exercitarea acțiunii în

revendicare au fost greșit invocate.

În cea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe considerentul că

reclamantele și autorul lor au avut la dispoziție calea legii speciale și că ar

fi incidente dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, acesta este

nefondat pentru că, nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 18/1991 nu au

reprezentat pentru reclamanți o lege specială ce putea fi urmată.

Instanța de apel a

respectat dispozițiile deciziilor de casare pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție, în sensul că au fost administrate toate probele indicate.

Din probele efectuate rezultă că autorul C.B.Z. a primit la 2 septembrie 1925

autorizarea de a înființa funcționarea a fabricii de cărămidă, în comuna C. sat

P., pe terenul de 6 ha, care era folosit cu destinație agricolă. Prin Decizia

nr. 777 din 14 martie 1949 Fabrica de cărămidă se "blochează și

recondiționează" la dispoziția Ministerului Industriei - Direcția

Industrială a Ceramicii și Materialelor de Construcții și pusă la dispoziția

acestei direcții.

Părțile nu au produs

alte probe contrare privind o altă destinație dată terenului, față de cea

stabilită prin Decretul-lege nr. 708/1943 aceea de parc, destinație care se

păstrează până în prezent.

Această situație de

fapt rezultă din procesul-verbal de cercetare la fața locului din 12 mai 2003

din care reiese că terenul a mai fost îngrădit în anul 1979, iar în 2003 s-a

pus un alt gard metalic. Din procesul-verbal de cercetare la fața locului din

19 octombrie 2006 s-a reținut că terenul este împrejmuit cu gard ce a fost

construit în anul 2003. S-a constatat că terenul era acoperit cu iarbă, pe

teren se aflau copaci și arbuști, terenul prezenta alei amenajate și bănci.

Din expertiza și

răspunsul la obiecțiuni întocmite de expert S.T.A. rezultă că pe terenul de

41324 mp se află o platformă asfaltată pentru roleri și bicicliști pe o

suprafață de 546 mp, precum și 5 echipamente rampe metalice, se află alei

pietonale pe o suprafață de 3420 mp, la coborârea spre lac se afla o scară din

beton cu lungimea de 15 m și lățimea de 4, terenul este împrejmuit pe latura la

vest pe o lungime de 181,5 m, lângă gardul metalic pe o lungime de 181,5 m se

afla plantați pomi, cu înălțimea de 10 m, pe lângă alei sunt plantați mesteceni

- la marginea lacului terenul este sprijinit de un zid betonat.

Prin Decizia civilă

nr. 2725 R din 18 noiembrie 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat

că probele administrate de instanțe de apel sunt contradictorii și că

cercetarea locală nu și-a atins scopul. De asemenea, s-a reținut că nu s-a

stabilit care este utilizarea în prezent a suprafeței de teren.

Din expertiza

întocmită în rejudecării apelului rezultă că întregul teren este folosit ca

parc, iar din schițele anexate rezultă că întregul teren pretins de reclamanți

este folosit cu destinația de parc.

Prin Decizia civilă

nr. 6684 din 5 noiembrie 2008 s-a cerut instanței de apel să stabilească

amplasamentul celor două terenuri ale reclamantelor și al familiei S., precum

și destinația actuală a terenului pretins de reclamanți, cele două terenuri

fiind alăturate.

În ce privește

destinația actuală rezultă că terenul revendicat este folosit ca parc public -

rezultând, atât din expertiză, cât și din planșele foto depuse la dosar.

Prin Decizia civilă

nr. 2795 din 25 aprilie 2012 s-a susținut că situația reală a terenului

solicitat nu a fost clarificat, în condițiile în care se susține existența unei

porțiuni libere de o eventuală restituire.

În ce privește

pretinsul teren liber de 37324 mp sau 41.610 mp se observă din schița 10

existența mai multor suprafețe de teren aflate între alei, aceste suprafețe

fiind folosite în cadrul parcului P., deoarece pe acestea există spațiu verde,

arbori și alei pietonale.

Împotriva deciziei

pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs reclamantele C.R.E.,

H.A.M. și B.T., criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Într-o primă critică,

recurentele au arătat că prin Decizia nr. 3943 din 11 februarie 2002 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție s-a statuat în mod irevocabil asupra dreptului de

proprietate al reclamantelor, astfel încât, din punct de vedere procedural, nu

se putea înlătura, pentru prima dată în apel, ceea ce a reținut instanța de

recurs. De asemenea, instanța de apel nu se putea abate de la îndrumarea dată

de instanța superioară privind stabilirea situației de fapt, nemaiavând căderea

să statueze asupra unor probleme de drept deja dezlegate.

A doua critică

vizează fondul cauzei, în sensul că în mod eronat a reținut instanța de apei că

terenul în litigiu a fost expropriat, deoarece Decretul-lege nr. 2870/1943 nu a

avut ca efect trecerea terenului revendicat din proprietatea autorului

reclamantelor, în proprietatea statului, întrucât actul normativ respectiv a

declarat numai utilitatea publică, fără însă ca prin efectele sale juridice să

ducă la expropriere, adică la trecerea în proprietatea statului. În

fundamentarea acestei susțineri s-a mai arătat că nu au fost efectuate toate

formalitățile procedurale prevăzute de legea de expropriere, în vigoare la acea

dată, astfel încât imobilul în litigiu a rămas în patrimoniul autorilor

recurenților, îndreptățindu-i pe aceștia să formuleze acțiune în revendicare.

A treia critică se

referă la destinația de parc public a terenului revendicat, pe care Curtea de

Apel București a reținut-o în motivare, deși preluarea abuzivă a imobilului nu

este aptă să creeze un titlu de proprietate în favoarea autorităților. Astfel,

instanța a ignorat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza

Vergu contra României, unde s-a apreciat că destinația bunului sau declarația

legii nu reprezintă un titlu valabil pentru stat, iar destinația publică nu

creează domeniul public -numai titlul de proprietate are această aptitudine.

S-a argumentat că pe parcursul judecării cauzei, instanța de recurs a dat

îndrumări în sensul efectuării de cercetări locale pentru lămurirea deplină a

situației de fapt și s-a constatat, inițial, prin procesul-verbal din 12 mai

2003, că imobilul avea aspectul unui teren părăsit. Ulterior, pe parcursul

judecării cauzei, terenul a fost amenajat ca parc public, fără însă ca această

situație de fapt să poată schimba regimul juridic al acestuia.

Pe fondul cauzei, s-a

mai invocat de reclamanți că acțiunea a fost formulată la data de 24 martie

1999, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă

că acțiunea în revendicare este întemeiată pe dreptul comun, dispozițiile art.

6 din Legea nr. 213/1998, fiind incidente în speță, de vreme ce imobilul a fost

preluat fără titlu valabil. Pe de altă parte, s-a arătat că dreptul de proprietate

asupra terenului este dovedit și, mai mult, întrucât prin Decizia nr.

3943/11.02,2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a confirmat dreptului

de proprietate al reclamantelor, trebuie respectată practica instanței de la

Strasbourg, așa cum s-a conturat în cauza Străin contra României.

În fine, s-a mai

arătat că pentru terenul proprietatea familiei S., aflat într-o situație

juridică similară, organele administrative locale, respectiv Municipiul

București a emis o dispoziție de restituire, astfel încât ar fi

discriminatoriu, ca pentru persoane aflate în aceeași situație să se procedeze

diferit.

Împotriva aceleiași

decizii a declarat recurs și pârâtul Municipiul București prin Primarul

General, criticând soluția pentru nelegalitate și invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, s-a

susținut de pârât că instanța a respins apelul reclamantelor, reținând

netemeinicia acțiunii în revendicare și înlăturând argumentele Municipiului

București referitoare ia inadmisibilitatea cererii, față de incidența legilor

speciale de reparație, interpretând greșit mai multe dispoziții legale: art. 5

din Legea nr. 18/1991, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr.

1/2000, Legea nr. 247/2005 și art. 480 - 481 C. civ. din 1864. Astfel, inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare, în forma în care a fost invocată în apel, nu

reprezenta o veritabilă excepție procesuală, pentru ca soluția cu privire la

aceasta să fie cuprinsă în dispozitivul hotărârii, ci un fine de neprimire

legat de neîndeplinirea unei condiții de admisibilitate a acțiunii, ca urmare a

incidenței cazului de exceptare de la restituire prevăzut de art. 8 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, raportat la categoria de folosință a terenului,

respectiv aceea de parc.

Instanța de apel a unit

problema inadmisibilității cu fondul apelului și s-a pronunțat cu privire la

aceasta în considerentele deciziei, apreciind că nu sunt incidente dispozițiile

art. 9 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Municipiul București

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, ținând

cont de ansamblul probelor administrate în cauză ce atestă cu puterea evidenței

faptul că terenul face parte din domeniul public, fiind afectat de Parcul P.,

aspect demonstrat cu înscrisuri oficiale emise de Direcția de Evidență a

Proprietății, situația cadastrală a imobilului, dar și de expertiza efectuată

cu prilejul rejudecării apelului, expertiză administrată conform dispozițiilor

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

C.R.E., H.A.M. și

B.T. au formulat întâmpinare la recursul declarat de Municipiul București

conform art. 115 C. proc. civ., recursul formulat de Municipiul București,

solicitând în principal, pe cale de excepție, respingerea ca fiind inadmisibil

și, în subsidiar, nul, iar într-un al doilea subsidiar, ca nefondat.

Administrația

Domeniului Public al sectorului 2 București a formulat întâmpinare la recursul

formulat de reclamante, solicitând respingerea acestuia, cu motivarea că

instanța de apel a aplicat corect Legea nr. 213/1998 și a respectat jurisprudența

Curții Europene de Justiție în ceea ce privește apărarea dreptului de

proprietate.

Recursul declarat de

recurentele-reclamante C.R.E., H.A.M. și B.T. este întemeiat.

Examinând susținerile

părților, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în dispozițiile art.

304 pct, 9 și urmează să fie analizate din această perspectivă.

Astfel, din actele și

lucrările dosarului rezultă că autorul reclamanților, C.B.Z. a formulat acțiune

în revendicare, la data de 24 martie 1999, arătând că imobilul teren în

suprafață de 41.324 mp, face parte dintr-un teren mai mare de 60.000 mp care a

fost dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 20.585 din 24 iulie 1925

de Tribunalul Ilfov și transcris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni

sub nr. 8753/1925.

Pe acest teren

reclamantul a construit o fabrică de cărămidă, care a fost rechiziționată la

data de 14 martie 1949 prin Decizia nr. 777 a Ministerului Industriei, fiind

demolată la o dată ulterioară, astfel încât această construcție, nu mai există,

în prezent.

La momentul

formulării acțiunii în instanță, terenul în suprafață de 41.324 mp era folosit

pentru depozitarea gunoaielor, restul suprafeței de până la 60.000 mp,

aflându-se sub luciul de apă al lacului P.

C.B.Z. a decedat în

cursul litigiului la data de 24 iulie 2003, litigiul fiind continuat de

moștenitoarele acestuia: B.T., H.A.M. și C.R.E.

Pe parcursul

judecării litigiului au fost introduși în cauză pârâții Municipiul București

prin Primarul General, Administrația Domeniului Public al sectorului 2

București, Consiliul General al Municipiului București, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, Primăria sectorului 2 București și

intimații-intervenienți F.E.C. și S.D.G.

Tribunalul București,

prin Sentința civilă nr. 29 din 15 ianuarie 2001 a respins acțiunea, ca

nefondată, cu motivarea că terenul revendicat face parte din domeniul public al

statului, deoarece constituie parc public, iar dispozițiile art. 1 pct. 6 din

lista anexă la Legea nr. 213/1998 nu permit retrocedarea acestuia. Această hotărâre

a fost menținută prin Decizia nr. 220 din 23 aprilie 2001 a Curții de Apel

București, care a reținut aceleași considerente ca și instanța de fond.

În recurs, Curtea

Supremă de Justiție, prin Decizia nr. 3943 din 11 noiembrie 2002, a casat

decizia Curții de Apel București, trimițând cauza spre rejudecare, apreciind că

modul în care a fost utilizat terenul revendicat nu a fost deplin stabilit,

astfel încât este necesară completarea probatoriului sub acest aspect.

În considerente,

instanța supremă a reținut că intrarea statului în posesia imobilului a avut

loc pe baza unui act administrativ de rechiziție care, însă, a conferit

statului ca titlu numai o detenție precară și aceasta numai temporar, până la

expirarea termenului pentru care fusese dispusă rechiziția, dată la care

imobilul trebuia restituit proprietarului său. În aceste condiții, statul a

stăpânit un bun asupra căruia cunoștea că nu are niciun titlu pentru a-l

deține.

Dosarul a parcurs mai

multe cicluri procesuale, Înalta Curte casând hotărârea instanței de apel, în

esență pentru lămurirea situației de fapt și a individualizării terenului prin

loturi și vecinătăți, în raport de titlul de proprietate al reclamantelor.

Prin Decizia nr. 315

din 08 noiembrie 2013 Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul

reclamanților, cu motivarea că terenul a fost expropriat și că, trecând în

proprietatea statului nu mai poate fi restituit.

Este întemeiată

critica recurentelor reclamante împotriva acestei ultime decizii în ceea ce

privește aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, referitoare, atât

la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, cât și ale legii de expropriere

în vigoare la data emiterii Decretului-lege nr. 2870 din 27 octombrie 1943.

Astfel, în raport de

data formulării acțiunii, 24 martie 1999 este evident că terenul revendicat nu

poate face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece aceasta nu se poate aplica

retroactiv, iar în ceea ce privește aplicarea Legii nr. 18/1991, autorul

reclamanților a obținut o dispoziție de respingere a cererii de reconstituire a

dreptului de proprietate, cu motivarea că imobilul nu face obiectul legii de

reparație menționate.

În acest context,

devin aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) și 3 din Legea nr. 213/1998,

potrivit cărora:."Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi

speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească

valabilitatea titlului."

Așadar, regimul

juridic al cererii formulate este acela al unei acțiuni în revendicare pe calea

dreptului comun, în baza prevederilor art. 480 - 481 C. civ. din 1864, în

cadrul căreia reclamantele trebuie să dovedească faptul că sunt proprietarele

terenului revendicat și că pârâții îl dețin abuziv.

Or, din actele depuse

la dosarul cauzei rezultă că autorul reclamanților, C.B.Z. a formulat acțiune

în revendicare, la data de 24 martie 1999, arătând că imobilul teren în suprafață

de 41.324 mp, face parte dintr-un teren mai mare e 60.000 mp care a fost

dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 20.585 din 24 iulie 1925 de

Tribunalul Ilfov și transcris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni

sub nr. 8753/1925.

La momentul

formulării acțiunii în instanță, terenul în suprafață de 41.324 mp era folosit,

pentru depozitarea gunoaielor, restul suprafeței de până la 60.000 mp,

aflându-se sub luciul de apă al lacului P.

Înalta Curte constată

că instanța de apel, în mod eronat, a reținut că terenul a fost expropriat și

că trecut în proprietatea statului, astfel încât acesta nu mai poate fi

restituit.

Astfel, deși prin

Decretul-lege nr. 2870 din 27 octombrie 1943 a fost declarată utilitatea

publică a exproprierii, nu au fost îndeplinite condițiile procedurale prevăzute

de Legea din 20 octombrie 1864 de expropriațiune pentru utilitate publică,

adoptată de Parlamentul României și modificată prin Legea nr. 390/1937.

Potrivit

dispozițiilor art. 1 din acest act normativ utilitatea publică pentru lucrările

de interes general se declară de Puterea Legiuitoare, iar potrivit art. 13, din

același act normativ: "Expropriațiune a pentru cauză de utilitate publică

se face numai prin hotărâre judecătorească. Sub nici un cuvânt și sub nici un

titlu, tribunalele ordinare nu vor putea fi înlocuite prin administrație sau

tribunale administrative, afară de cazurile prevăzute de legi."

Potrivit

Decretului-lege nr. 2870 din 27 octombrie 1943, exproprierea urma să se facă

potrivit art. 69 din Legea pentru expropriațiune publică ce prevede măsuri

excepționale, articol modificat prin Legea nr. 390/1937- Actul normativ

menționat reglementează în mod expres, în conformitate cu dispozițiile art. 20,

că numai hotărârea judecătorească pronunțată în cauza de expropriere va

transfera dreptul de proprietate din patrimoniul persoanei fizice sau juridice,

în cel al statului.

Chiar și în ceea ce

privește procedura instituită prin art. 69 și următoarele din Legea privind

expropriațiunea publică, aceasta rămâne judiciară, deci numai instanța va

dispune exproprierea și trecerea în proprietatea statului, printr-o procedură

urgentă, în care se acorda un termen de cinci zile. Astfel, potrivit art. 75

din lege: "Pricina se va judeca cu precădere, înaintea oricărei alte afaceri

de orice natură (...) Dacă părțile nu s-au înțeles prin bună-învoială, Curtea

cercetând actele dosarului și cele produse de părți va hotărî exproprierea

imobilului."

Or, în speță,

decretul de declarare a utilității publice nu este suficient pentru a demonstra

trecerea bunului imobil în proprietatea statului, prin expropriere, fără a

exista o hotărâre judecătorească care să consacre această situație, conform

legii care reglementează exproprierea.

Această situație este

confirmată și de probele aflate la dosar, respectiv faptul că autorul

reclamantelor C.B.Z. a figurat înscris la administrația fiscală și a plătit

impozitele până în 1957, conform certificatelor emise de Sfatul Popular al

Raionului 1 Mai.

Mai mult, din

certificatul emis de Grefa Tribunalului Ilfov, secția Notariat, rezultă că în

anul 1946, în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni apărea ca proprietar

autorul reclamantelor, ceea ce înseamnă că procedura de expropriere nu s-a

finalizat. Dacă exproprierea ar fi avut loc, atunci potrivit dispozițiilor art.

76 din Legea pentru expropriațiune publică, așa cum a fost modificată prin

Legea nr. 390/1937, instanța, din oficiu ar fi trimis hotărârea la Grefa Curții

pentru a fi înscrisă în registrul special.

Așadar, statul român

a preluat și a deținut imobilul fără titlu de proprietate, aspect confirmat și

prin Decizia de rechiziție nr. 777 din 14 martie 1949, emisă de Ministerul

Industriilor, întrucât este evident că, dacă s-ar fi considerat proprietar, nu

s-ar mai fi impus măsura rechiziției, care, prin ipoteză, se dispune numai în

situația când Imobilul este bunul altuia.

Această situație a

fost reținută și de Curtea Supremă prin Decizia nr. 3943 din 11 noiembrie 2002,

arătându-se că intrarea statului în posesia imobilului a avut loc pe baza unui

act administrativ de rechiziție care, însă, a conferit statului ca titlu numai

o detenție precară și aceasta numai temporar, până la expirarea termenului

pentru care fusese dispusă rechiziția, dată la care imobilul trebuia restituit

proprietarului său. În aceste condiții, statul a stăpânit un bun asupra căruia

cunoștea că nu are niciun titlu pentru a-l deține.

Așadar, concluzia că

imobilul a rămas în patrimoniul proprietarului inițial se impune cu putere de

lucru judecat, în raport de hotărârea menționată, ceea ce conferă reclamanților

calitate procesuală activă în acțiunea în revendicare formulată pe calea

dreptului comun.

Faptul că, ulterior,

printr-o serie de măsuri administrative și prin modificări factuale s-a

schimbat destinația terenului, nu poate modifica regimul juridic ale acestuia

și nu poate crea un titlu valabil de proprietate pentru stat, aspect confirmat

și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Vergu contra

României. în paragraful 51 din hotărârea arătată se menționează: "(...)

această ocupare nu a avut ca temei juridic niciunul din modurile de transfer

ale bunurilor în domeniul public prevăzute de Legea nr. 213/1998 și anume

donația, vânzarea sau exproprierea."

Datorită autorității

interpretative a hotărârilor pronunțate de Curtea de la Strasbourg, obligatorie

pentru statele semnatare ale Convenției europene a drepturilor omului și

libertăților fundamentale, instanțele trebuie să aibă în vedere că nu este

suficientă o declarație a legii pentru ca bunul să fie transferat din

proprietatea privată în domeniul public, fiind necesar un titlu valabil de

preluare a imobilului, deoarece simpla declarație a legii sau destinația

publică nu creează domeniul public, numai titlul de proprietate având această

aptitudine.

Cu alte cuvinte, nu

este suficient să se invoce dispozițiile Decretului-lege nr. 2870 din 27

octombrie 1943 sau ale art. 1 pct. 6 din lista anexă la Legea nr. 213/1998 și

să se statueze că terenul în litigiu este parc public, dacă nu există un titlu

legal de preluare a imobilului.

Principiile care

consacră statul de drept și ocrotesc siguranța circuitului juridic civil impun

ca orice subiect de drept, mai ales administrația publică, să procedeze la

transferul drepturilor dintr-un patrimoniu în altul, numai pe baza unor proceduri

legale, demonstrabile prin succesiunea actelor juridice încheiate, care să

mențină un echilibru just între exigențele interesului general al comunității

și cerințele obligatorii ale respectării drepturilor individuale.

De altfel, din actele

și lucrările dosarului, rezultă că intimatul-pârât Municipiul București s-a

apărat în sensul că terenul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu și

înscris în evidențele administrative, încă din anul 1986, cu destinație de

parc. În acest context, nu este relevant dacă terenul a fost amenajat ca parc

public, și nici când s-a. produs acest lucru, deoarece destinația nu este

importantă, ci dacă există titlu valabil de proprietate pentru stat, așa cum

s-a menționat anterior.

Așa cum s-a statuat

în ciclurile procesuale anterioare, din procesele-verbale de cercetare la fața

locului încheiate de instanțe, respectiv din cel de la data de 12 mai 2003 a

rezultat că pe terenul revendicat există gunoaie arse, iar gardul ridicat ca

împrejmuire avea o vechime de o lună, la acea dată și cel din 19 octombrie

2006, din cuprinsul căruia a rezultat că terenul era împrejmuit cu gard,

acoperit cu iarbă și nu prezenta alei amenajate sau bănci, iar pe o suprafață

de 5.000 - 6.000 mp erau depozitate gunoaie.

Prin expertizele

administrate în cauză de instanțele de fond s-a urmărit identificarea terenului

care poate fi restituit în natură, urmând a fi individualizat prin suprafață și

vecinătăți pentru a se finaliza acțiunea în revendicare, conform îndrumărilor

date de instanța de recurs prin Decizia nr. 2755 din 25 aprilie 2012. În faza

apelului a fost efectuată expertiza de specialitate de către expert S.T.A. care

a identificat terenul în suprafață de 41.324 mp, acesta fiind cei mai bine

individualizat în anexa nr. 7, restul suprafeței până la 6 ha, aflându-se sub

luciul de apă al lacului P. De altfel, ca urmare a identificării terenului prin

raportul de expertiză, reclamantele au înțeles să-și precizeze acțiunea, în

fața instanței de fond, în sensul că au revendicat doar suprafața de 41610 mp,

neaflată sub luciu de apă.

Așadar, reclamantele

au demonstrat că dreptul de proprietate asupra imobilului suprafața de 41.324

mp, situat în București, str. P. (fostă M.B. nr. 60), sector 2, a rămas în

patrimoniul acestora, de vreme ce procedura de expropriere nu a fost

finalizată, iar pârâtul posesor al imobilului, Municipiul București nu a putut

demonstra că terenul a trecut din proprietatea privată în domeniul public, în

vreuna din modalitățile prevăzute de lege și în consecință, acțiunea în revendicare

este întemeiată, urmând a fi admisă.

Pentru aceleași

considerente va fi admisă și cererea de intervenție accesorie formulată de

intervenientul S.D.G., în favoarea reclamantelor.

Având în vedere că

acțiunea reclamantelor urmează să fie admisă pe fond, cererile de intervenție

formulate de F.E.C. și de Primarul sectorului 2 București, în interesul

pârâtului Municipiul București prin Primarul General, urmează să fie respinse.

Recursul declarat de

pârâtul Municipiul București priit Primarul General este inadmisibil.

Examinând susținerile

recurentului-pârât, Înalta Curte constată că acesta invocă aspecte de

nelegalitate privind motivarea hotărârii atacate, în sensul nefundamentării

soluției de respingere pe inadmisibilitatea acțiunii în revendicare.

Criticile sunt

nefondate, întrucât inadmisibilitatea invocata este o apărare de fond și nu o

excepție procesuală care să împiedice exercitarea dreptului la acțiune, în mod

formal. De altfel, de vreme ce acțiunea în revendicare a fost respinsă în primă

instanță, soluția fiind menținută în apel, aceasta profită pârâtului, care nu

are motive procedurale sau de fond să critice hotărârile pronunțate de

Tribunalul București și de Curtea de Apel.

Este neîndoielnic că

interesul pârâtului constă în consfințirea unei motivări care să constate că

reclamantele ar fi trebuit să apeleze la legile speciale de reparație emise de

statul român, și în consecință soluția ar fi fost de respingere a acțiunii, ca

inadmisibilă. Acest aspect nu poate fi reținut, însă, deoarece reclamanții au

obținut răspunsuri de la autoritățile administrative că solicitările lor nu

intră sub incidența actelor normative menționate. În ceea ce privește temeiul

respingerii cererii formulate de autorul reclamantelor pentru reconstituirea

dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, acest lucru nu a fost

contestat de niciuna din părți pe parcursul judecării cauzei.

Mai mult, în situația

în care părților li se resping cererile în baza legilor speciale, pentru că nu

le sunt aplicabile, singura opțiune a reclamanților este acțiunea formulată în

temeiul dreptului comun, cu invocarea art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

În acest context,

instanța trebuie să analizeze cauza pe fond, deoarece, în caz contrar, s-ar

ajunge la încălcarea standardelor unui proces echitabil și a accesului la

justiție, conform jurisprudenței Curții Europene de la Strasbourg - cauzele

Brumărescu și Vasilescu contra României. Astfel, Curtea relevă în cauza

Brumărescu faptul că: "Hotărârea (...) a fost motivată pe incompetența absolută

a jurisdicțiilor de a tranșa litigii civile ca acțiunea în revendicare, în

cazul în speță. O astfel de excludere este, prin ea însăși, contrară dreptului

de acces la o instanță, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție."

Se mai poate invoca

și Cauza Miu contra României, unde Curtea Europeană a statuat că respingerea

acțiunii în revendicare, ca inadmisibilă, anterior parcurgerii procedurii

reglementate de o lege specială de reparație, respectiv Legea nr. 112/1995,

încălca dreptul reclamantei de acces la o instanță, deoarece s-a constatat

irevocabil că imobilul solicitat nu intra în domeniul de aplicare al legii

menționate. Reclamanta rămânea, astfel, fără nicio posibilitate legală de a-și

vedea protejat dreptul de proprietate, deoarece instanțele nu analizaseră

cererea reclamantei pe fondul acesteia.

Înalta Curte constată

că ceea ce critică pârâtul sunt considerente ie hotărârii judecătorești,

instanțele respingând acțiunea în revendicare ca neîntemeiată, cu motivarea, în

esență, că reclamantele nu mai au în patrimoniul lor bunul revendicat. Or, în

sistemul Codului de procedură civilă de la 1865, cu modificările și

completările ulterioare, nu este admisibilă exercitarea unei căi de atac

împotriva considerentelor, părțile având numai opțiunea de a contesta soluția

pronunțată, așa cum aceasta reiese din dispozitiv. Jurisprudența internă a

instanțelor române este constantă în a statua că în sistemul vechiului codului

de procedură civilă nu se poate declara recurs împotriva considerentelor unei

hotărâri judecătorești, atunci când soluția este favorabilă părții interesate

(e.g. C. A. București, secția a IV-a civilă, Decizia nr. 1460/2004; Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

Decizia nr. 2857/2007).

În consecință,

recursul declarat de recurentul-pârât este inadmisibil și urmează să fie

respins ca atare.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9, raportate

la art. 312 alin. (2) C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat de C.R.E.,

B.T. și H.A.M., să modifice decizia necurată, în sensul că va admite apelul

declarat de reclamante împotriva Sentinței civile nr. 29 din 15 ianuarie 2001,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr.

1210/1999. Va schimba în tot sentința, va admite acțiunea în revendicare

formulată de reclamante și va obliga pârâții să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie suprafața de 41.324 mp, situat în București, str. P. (fostă

M.B. nr. 60), sector 2, identificat conform raportului de expertiză întocmit de

S.T.A., anexa nr. 7.

Urmează să respingă,

ca inadmisibil, recursul declarat de pârâtul Municipiul București.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte urmează să oblige pe pârâții la 9467 RON, reprezentând

onorariu de expertiză în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantele C.R.E., B.T. și H.A.M. împotriva Deciziei nr. 315A din

8 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în

contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul București, Administrația

Domeniului Public al sectorului 2 București, Consiliul General al Municipiului

București, Statul Român prin Ministe