ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2816/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 25 mai 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții G.B.F., G.B.A., H.T., K.R. au chemat în judecată pe pârâtele S.C. S.T.A.B. S.A. și Primăria Municipiului București, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâtele la restituirea în natură către reclamanți a terenului în suprafață de 9500 m.p., situat în București, sector 2. În motivarea acțiunii, s-a arătat că prin actul de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. 4068/1912, numitul I.D. a cumpărat suprafața de 20 ha teren de la Ministerul Agriculturii și Domeniului, sub condiția înființării pe teren a unei fabrici de cărămidă.

În acest scop, I.D., constituind terenul menționat ca aport în natură, s-a asociat cu familia S. (autorii reclamanților) și a înființat S.A.R.C.S.F. La data de 11 iunie 1948, când a fost naționalizată societatea menționată, acțiunile erau deținute de o singură familie - S., iar în patrimoniul societății se afla și terenul de 20 ha. Reclamanții au mai arătat că pentru o parte din teren li s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 (pentru o suprafață de 4,071 ha) iar pentru restul terenului au formulat Notificarea nr. 3499 din 10 august 2001, care nu a fost soluționată până în prezent.

De asemenea, s-a precizat că o parte din terenul care a făcut obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, respectiv suprafața de 2500 m.p, situată în București, sector 2, se află în posesia pârâtei, în baza certificatului de atestare a proprietății seria M07 nr. 1458/14 octombrie 1997, eliberat de Ministerul Agriculturii, Industriei Alimentare și Apelor, dar că acest titlu al pârâtei a fost emis în frauda legii, pentru a nu putea fi soluționată cererea reclamanților pe care o formulaseră în temeiul Legii nr. 18/1991. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 20, 24 din Legea nr. 10/2001, art. 480, 481 C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 519 din 14 martie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a respins acțiunea în consecință, întrucât reclamanții nu au dovedit că terenul a fost constituit ca aport social în societate și că sunt succesorii în drepturi ai persoanei juridice "F.S..F.", pentru a deveni incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001. Prin Decizia civilă nr. 836 din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel București s-a admis apelul declarat de reclamanți, s-a desființat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pe motiv că exista contradicție între dispozitiv și minută. La reluarea judecății, prin încheierea de ședință din 7 iunie 2010, tribunalul a respins cererea privind lărgirea cadrului procesual în sensul introducerii în cauză, în calitate de pârâtă, a S.C.

V.I. S.R.L., a disjuns cererea completatoare având ca obiect constatarea nulității absolute a Contractului de schimb autentificat sub nr. 2848 din 8 decembrie 2008 și obligarea pârâtei S.C. V.I. S.R.L. la a lăsa în deplină proprietate reclamanților terenul în cauză. Cererea disjunsă s-a constituit într-un dosar nou, judecat separat. Prin Sentința civilă nr. 1310 din 5 iulie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiate, a fost admisă acțiunea, s-a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea în natură a imobilului-teren în suprafață de 9102 m.p., situat în București, sector 2, a fost obligată pârâta S.T.A.B.

S.A. să restituie reclamanților, în natură, imobilul menționat. În considerentele sentinței s-a reținut că, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4068 din 10 martie 1912 de Tribunalul Ilfov, numitul I.C.D. a cumpărat suprafața de 20 ha teren, identificat pe baza planului întocmit la acea dată, parte integrantă din contract, în scopul înființării unei fabrici de cărămidă. La data de 9 iunie 1914, suprafața de 20 ha teren situat în vatra Mănăstirii Plumbuita, lângă satul Colentina, pe care se afla construită fabrica de cărămidă, este constituită ca aport la capitalul societății denumite "S.R.C." fost "F.S.F.", terenul intrând astfel în patrimoniul acesteia. Ulterior, imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 119/1948, în baza căreia a fost naționalizată Întreprinderea F.S.F.

S.A.R., cu întregul său patrimoniu. Structura acționariatului societății la nivelul anului 1944 a rezultat, în opinia tribunalului, din certificatul aflat în primul dosar fond, reclamanții dovedind, pe de-o parte, că toți acționarii societății naționalizate sunt membrii aceleiași familii în accepțiunea art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 și, pe de altă parte, că au calitatea de moștenitori legali ai respectivilor acționari. Analizând arborele genealogic și relațiile de rudenie, tribunalul a concluzionat că autorii reclamanților, acționarii societății al cărei patrimoniu a fost naționalizat, au fost membrii aceleiași familii, prin noțiunea de familie, în sensul art. 18 lit. a) din lege, înțelegându-se acea entitate compusă din rudele în linie directă fără limită în grad și rudele colaterale până la gradul al patrulea inclusiv, la care se adaugă soțul sau soția.

Cu privire la demersurile efectuate în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra terenului ce a aparținut Societății Anonime S.F., s-a constatat că reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 3499/2001 la Primăria Municipiului București, solicitând restituirea a 20 ha teren, precum și a imobilelor (ateliere și mijloace fixe) ale fostei societăți. Conform adresei Primăriei Municipiului București nr. 50639 din 12 decembrie 2007, în baza unei expertize topografice extrajudiciare, a fost identificat terenul ce face obiectul Notificării nr. 3499/2001, ca suprapunându-se cu "parcela M.", fiind vorba de o suprafață de teren ce a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea numitului M.M.

Tribunalul a mai constatat că prin Sentința nr. 410 din 05 aprilie 2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, (definitivă și irevocabilă) s-a dispus anularea titlului de proprietate nr. 25377/1995 eliberat de Comisia Municipiului București și SAI pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 pe numele lui M.M. și s-a constatat nulitatea absolută a actelor de înstrăinare subsecvente. S-a reținut că sus-numitului i s-a constituit în mod greșit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 9500 m.p. ca fiind extravilan, când, în fapt, terenul face parte din intravilanul sectorului 2, neaflându-se la dispoziția Comisiei de aplicare a Legii 18/1991, pentru a fi propus spre atribuire.

Coroborând cele constatate în hotărârea judecătorească menționată, care se bucură de putere de lucru judecat, cu expertiza extrajudiciară efectuată în dosarul administrativ constituit în baza Legii 10/2001, precum și cu concluziile expertizei judiciare administrate în cauză, instanța a reținut că terenul revendicat de reclamanți este unul și același cu cel ce a făcut obiectul titlului de proprietate anulat - "parcela M.", trecut în patrimoniul Societății T.A.B. S.A., în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 1458 din 14 octombrie 1997. În ce privește stadiul soluționării notificării nr. 3499/2001, potrivit adresei nr. 838320 din 02 iulie 2009 a Primăriei Municipiului București, aceasta a fost parțial soluționată, fiind emise mai multe dispoziții ale Primarului General, prin care s-au stabilit, în favoarea reclamanților notificatori, măsuri reparatorii în natură și echivalent pentru diferite suprafețe de teren.

Pentru suprafața de teren care nu se evidenția în administrarea Primăriei Municipiului București, notificarea a fost înaintată spre soluționare către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, reținându-se că respectivele suprafețe fac parte din patrimoniul unor societăți comerciale. S-a constatat că terenul solicitat prin acțiune se regăsește în patrimoniul societății pârâte și că acesteia îi revine obligația de restituire prevăzută de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Față de dispozițiile art. 3 lit. b) coroborate cu art. 4 alin. (2) și 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, s-a concluzionat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii constând în restituire în natură, în calitate de descendenți ai familiei S., ai cărei membrii erau acționarii societății de la care imobilul a fost preluat în baza Legii nr. 119/1948.

De asemenea, s-a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți să beneficieze de restituirea în natură a terenului revendicat, atât din perspectiva dispozițiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, cât și din interpretarea prevederilor art. 21, având în vedere că la data intrării în vigoare a legii, terenul revendicat se afla în patrimoniul unei societăți comerciale la care statul era acționar majoritar. Împrejurarea că, ulterior, societatea pârâtă a fost integral privatizată, statul cedându-și cota majoritară la data de 07 iunie 2007, nu constituie un impediment la restituirea în natură, art. 21 alin. (1) făcând în mod expres referire, ca moment de referință, la data intrării în vigoare a legii.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâta S.T.A.B. S.A., care a susținut greșita apreciere asupra incidenței art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, întrucât, pe lângă autorii intimaților-reclamanți, în cadrul societății anonime "F.S.F. - Fabrica de cărămidă Colentina" mai existau și alți acționari printre care, A.S. și V.N., persoane fizice străine de familia intimaților, care au deținut 2% din acțiuni, astfel cum se arată în Certificatul nr. 16753 din 25 noiembrie 1944, așa încât reclamanții nu sunt succesorii tuturor acționarilor, societatea anonimă nefiind deținută de aceeași familie. S-a arătat că nici în situația în care s-ar reține decesul acționarului S.A. în anul 1924, nu s-ar putea aprecia că acțiunile deținute de acesta (indicate ca aparținându-i în certificatul eliberat de ORC la data de 25 noiembrie 1944) ar fi trecut automat în patrimoniul celorlalți acționari.

De asemenea, numitul N.V. era acționar la momentul anului 1944 (după cum rezultă din același certificat), iar faptul că nu figurează în listele întocmite în anul 1948 este justificat prin aceea că listele cuprind numai pe acționarii prezenți la Adunarea generală ordinară din 14 mai 1948 a societății anonime, astfel cum rezultă din înscrisurile dosarului. S-a mai susținut și greșita respingere a excepției inadmisibilității capătului doi din acțiunea introductivă, prin raportare la dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, deși reclamanții nu formulaseră notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru terenul ce face obiectul cauzei. Terenul aparținând apelantei nu este situat la aceeași adresă cu terenul revendicat de către reclamanți, având un alt amplasament.

Apelanta a pretins, de asemenea, că instanța fondului a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât, potrivit art. 25 coroborat cu dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 și dispozițiile Normelor metodologice de aplicare unitară a legii, societatea nu este persoană juridică deținătoare, o astfel de calitate având doar Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca reprezentant al statului și ca instituție publică implicată în privatizare. Prin Decizia civilă nr. 95 A/6 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta S.T.A.B." S.A., ca neîntemeiată.

A înlăturat dispoziția din sentință de constatare a calității reclamanților de persoane îndreptățite la restituirea în natură în contradictoriu cu pârâții. Au fost menținute dispozițiile relative la respingerea excepției lipsei calității procesuale active și a excepției inadmisibilității acțiunii. Pentru a decide astfel, Curtea a constatat, pe aspectul situației de fapt, că, la data de 02 aprilie 1998, numiții G.B., A.G.B., K.R. și T.H. au solicitat, în temeiul Legii nr. 169/1997, să li se restituie pe vechiul amplasament, terenurile care au aparținut bunicului lor, S.F.E., în comuna Plumbuita. Pentru anumite suprafețe de teren a fost reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, iar pentru altele, printre care și cea dedusă judecății, s-a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Prin Încheierea din data de 07 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, la judecata în primă instanță, s-a respins cererea privind lărgirea cadrului procesual în sensul introducerii în cauză, în calitate de pârâtă, a S.C. V.I. S.R.L. și s-a disjuns cererea completatoare având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de schimb autentificat sub nr. 2848 din 08 decembrie 2012 și obligarea pârâtei S.C. V.I. la a lăsa în proprietatea reclamanților terenul ce a făcut obiectul contractului.

În dosarul astfel format, a fost pronunțată Sentința civilă nr. 1311 din 05 iulie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care au fost respinse excepțiile invocate de către pârâtă, ca neîntemeiate, a fost admisă acțiunea, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de schimb autentificat sub nr. 2848 din 08 decembrie 2008 și au fost obligate pârâtele să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul - teren în suprafață de 9017 m.p., situat în București, sector 2. Această sentință a rămas definitivă prin Decizia nr. 178/A din 19 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtele S.C.

V.I. S.R.L. și S.C. S.T.A.B. S.A. Recursul declarat împotriva Deciziei nr. 178/A din 19 aprilie 2010 se află pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, obiect al dosarului nr. 28204/3/2010 în care s-a pronunțat încheierea din data de 24 ianuarie 2013, de suspendare a judecării respectivei cauze în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 9085/2/2011, aflat pe rolul Curții de Apel București (dosarul de față). S-a constatat, totodată, că prin Dispoziția nr. 8682 din 27 august 2007 emisă de Primăria Municipiului București s-a soluționat notificarea înregistrată sub nr. 3499/2001 și s-a dispus restituirea în natură, către A.G.B., F.B.G., K.R.E.

și T.H., a terenului în suprafață de 9480 m.p., situat în București, sector 2 (cu motivarea că terenul respectiv este ocupat de S.C. S. S.A., societate aflată sub autoritatea C.G.M.B., fără titlu, deoarece nu s-a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului conform H.G. nr. 834/1991. De asemenea, prin dispoziția Primăriei Municipiului București nr. 7755 din 18 aprilie 2007 s-a respins notificarea înregistrată sub nr. 3499/2001 formulată de A.G.B., F.B.G., K.R.E. și T.H., privind restituirea în natură a terenului de 6,9132 ha, din suprafața totală de 20, 0528 ha, situat în București, sector 2, suprafață ce face parte din terenul identificat a fi deținut de către S.C.

R. S.A., ca fiind lipsită de obiect (cu motivarea că notificatorii sunt renunțători conform declarației autentificate). Tot prin dispoziție a Primăriei Municipiului București nr. 8879 din 17 octombrie 2007 s-a dispus restituirea în natură, către A.G.B., F.B.G., K.R.E. și T.H., a imobilului situat în București, sector 2 compus din construcție și teren în suprafață de 2101,07 m.p., cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995. Instanța de apel a constatat că societatea pârâtă deține suprafața de teren de 8841,41 m.p., în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 07 nr. 1458 emis la data de 14 octombrie 1997, adresa de situație a imobilului fiind în str. I.G.

nr. 7 A, sector 2, astfel cum rezultă din anexa la certificatul de atestare seria M 07 nr. 1458. S-a reținut că prin Sentința civilă nr. 410/05 aprilie 2000 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, (definitivă și irevocabilă) s-a admis acțiunea principală formulată de reclamantul Consiliul Local sector 2 București în contradictoriu cu pârâții M.M., Comisia de aplicare a Legii fondului funciar Dobroești, Comisia județeană Ilfov de aplicare a Legii nr. 18/1991 și Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 de pe lângă Prefectura București. Prin aceeași sentință a fost admisă și cererea de intervenție formulată de către intervenienta S.C. T.A.B. S.A. și cererea conexă.

Urmare a admiterii celor trei cereri, s-a dispus anularea Titlului de proprietate nr. 25377/30 noiembrie 1995 eliberat de Comisia Municipiului București și SAI pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 și s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 948/1996, respectiv nr. 3776/1999. În motivarea Sentinței nr. 410/2000 s-a reținut că titlul de proprietate eliberat în baza Legii nr. 18/1991 este nul, deoarece terenul la care se referă se află în Municipiul București, la dispoziția Ministerului Agriculturii, care a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate în favoarea intervenientei, și nu la dispoziția C.A.P. Dobroești. De asemenea, s-a reținut că titlul intervenientei (pârâta din prezenta cauză) este valabil.

S-a mai constatat că prin Decizia civilă nr. 526 din 7 februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un litigiu care viza suprafața de teren de 8700 m.p. situată în București, sector 2, aflată în proprietatea S.C. F.A. S.A., care a cumpărat terenul de la S.C. R. S.A., s-a menținut irevocabil soluția Tribunalului București de respingere, ca neîntemeiată, a acțiunii în revendicare formulate de reclamanți și de respingere, ca tardiv formulat, a capătului de cerere având ca obiect constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 39060 din 3 decembrie 1999, reținându-se că reclamanții au renunțat expres la notificarea nr. 3499/2001 pentru suprafața de 6,9132 ha care era deținută de S.C.

R. S.A., astfel că față de dispozițiile Deciziei nr. 32 din 9 iunie 2008 și față de practica Curții de la Strabourg, astfel cum s-a cristalizat în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, reclamanții pot obține cel mult despăgubiri, în condițiile în care acțiunea în anularea actului de înstrăinare intra sub incidența dispozițiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, s-a reținut că prin Decizia Înaltei Curți de Casație nr. 3793 din 28 mai 2012 care a soluționat irevocabil un litigiu prin care reclamanții din prezenta cauză au solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, să le fie restituită suprafața de 1285,61 m.p. teren, deținută de către S.C. D.S.

S.A., s-a constatat, printre altele, că instanțele de fond au apreciat corect că în cauză nu era posibilă restituirea în natură a terenului și că reclamanții nu erau îndreptățiți la obținerea măsurilor reparatorii potrivit art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, deoarece cei 11 asociați ai firmei naționalizate în baza Legii nr. 119/1948 nu erau membrii aceleiași familii în înțelesul art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel că, neîncadrându-se în ipoteza de excepție reglementată de teza a II-a a textului de lege, reclamanții aveau doar dreptul de a obține măsuri reparatorii prin echivalent pentru acțiunile autorilor lor. S-a constatat că prin această decizie s-a reținut cu putere de lucru judecat că: (1) N.V.

este soțul lui Z.O.A., care este fiica lui Z.A., care este fratele soției lui F.S., respectiv fratele lui R.S., născută S., niciuna dintre aceste persoane nefiind asociate în firma F.S.F. Fabrica de Cărămidă și alte Materiale "Colentina". Prin urmare, acest asociat nu este nici rudă în linie directă fără limită în grad al vreunuia dintre ceilalți asociați, nici rudă colaterală până la gradul IV inclusiv cu aceștia, nici soț al vreuneia dintre persoanele de sex feminin asociate. N.V. este ginerele asociatului E.S., însă această calitate nu este avută în vedere de lege, neîncadrându-se în sfera descendenților, fără limită în grad, colateralilor până la gradul IV sau de soț al vreunuia dintre ceilalți asociați; (2) G.F.

(F.A.G.) este soțul lui A.M.G., născută S., care nu are calitatea de asociat în firmă. Prin urmare, acest asociat nu este nici rudă în linie directă, fără limită în grad, al vreunuia dintre ceilalți asociați, nici rudă colaterală până la gradul IV inclusiv cu vreunul dintre aceștia, nici soț al vreuneia dintre asociate. Este ginerele asociatului E.S., însă această calitate nu este avută în vedere de lege, neîncadrându-se în sfera descendenților, fără limită în grad, colateralilor până la gradul IV sau soț al vreunuia dintre ceilalți asociați; (3) S.A. este fiul lui Z.A., care este fratele soției lui F.S., adică al R.S., născută S. Or, întrucât niciuna dintre aceste persoane nu era asociată în firmă, la rândul lui acest asociat nu este nici rudă în linie directă, nici rudă în linie colaterală până la gradul IV inclusiv, nici soț al vreunuia dintre ceilalți 10 asociați și astfel, nu se încadrează în ipoteza legii.

Raportat la probele administrate în fața primei instanțe și în apel, s-a apreciat că este indubitabil faptul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul român era acționar minoritar în cadrul Societății de T.A.B. S.A., iar valoarea acțiunilor sale nu depășea valoarea imobilului revendicat, în cauză devenind incidente dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001. Astfel, raportul de expertiză contabilă întocmit a reținut că valoarea acțiunilor deținute de stat la data de 14 februarie 2001 reprezenta 42,224% din totalul capitalului social al apelantei; conform raportului de expertiză tehnică imobiliară, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, valoarea terenului în litigiu era de 5.631.771 RON (adică 56.317.710.000 ROL), în condițiile în care contravaloarea acțiunilor statului la aceeași dată era de doar 364.900.000 ROL.

Curtea de apel a constatat că Decizia nr. 3793 din 28 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție infirmă concluzia primei instanțe conform căreia autorii reclamanților ar fi fost membrii aceleiași familii în sensul art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 și, prin urmare, moștenind pe toți acționarii persoanei juridice în al cărei patrimoniu s-a aflat terenul la naționalizare, ar avea calitatea de persoane îndreptățite la restituirea în natură a terenului în cauză, în sensul art. 3 lit. b) coroborat cu art. 4 alin. (2) și art. 18 lit. a) - interpretat a contrario.

De asemenea, Curtea a apreciat asupra caracterului eronat al aserțiunilor primei instanțe conform cărora "la data intrării în vigoare a legii terenul revendicat se afla în patrimoniul unei societăți comerciale la care statul era acționar majoritar" iar "împrejurarea că ulterior societatea pârâtă a fost integral privatizată, statul cedându-și cota majoritară la data de 7 iunie 2007 nu constituie un impediment la restituirea în natură, art. 21 alin. (1) făcând în mod expres referire, ca moment de referință, la data intrării în vigoare a legii". Aceasta, întrucât susținerea primei instanțe conform căreia, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul ar fi fost acționar majoritar la societatea pârâtă, este "nemotivată și este contrafactuală", deoarece relațiile de la Oficiul Registrului Comerțului existente inclusiv la dosarul primei instanțe și rapoartele de expertiză efectuate în apel demonstrează, fără niciun dubiu, contrariul.

Or, toate aceste aspecte au influență asupra rezolvării litigiului din perspectiva cadrului procesual activ, adică din perspectiva drepturilor recunoscute reclamanților pe temeiul Legii nr. 10/2001. În ce privește cadrul procesual pasiv, Curtea a constatat că societatea pârâtă nu a fost niciodată notificată de către reclamanți în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, prima instanță neacordând vreo importanță acestui aspect atunci când a obligat pe pârâtă să lase în deplină proprietate și posesie terenul către reclamanți. Astfel, notificarea nr. 3499/2001, care vizează inclusiv suprafața de teren deținută de către pârâta din prezentul litigiu, a fost adresată inițial Primăriei Municipiului București, care a înaintat-o AVAS-ului spre competentă soluționare.

Din relațiile comunicate de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, până în prezent notificarea reclamanților nu a fost soluționată, aceștia din urmă nedepunând la dosar înscrisuri din care să rezulte dacă s-au interesat în legătură cu stadiul notificării aflate la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ori dacă au efectuat demersurile legale pentru a le fi soluționată notificarea cu celeritate. Prima instanță nu a făcut vorbire despre situația notificării reclamanților care, fiind formulată în condițiile Legii nr. 10/2001, se află în faza administrativă de soluționare la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în condițiile în care a admis o "acțiune în revendicare" (practic în retrocedare) a bunului care face obiectul notificării în contradictoriu cu o societate care nu a fost notificată.

Referirile intimaților la procesele derulate de către apelantă, în contradictoriu cu numitul M.M. și succesorii acestuia, pentru anularea titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 nu demonstrează ceea ce susțin intimații și anume, că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul nu s-ar fi aflat în patrimoniul societății pârâte, ci tocmai contrariul. Astfel, instanțele judecătorești au stabilit irevocabil anterior, pe de o parte, că titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991 este nul, la fel ca și actele întocmite în baza acestui titlu, iar pe de altă parte, că certificatul de atestare al dreptului de proprietate seria M07 nr. 1458 din 14 octombrie 1997 este perfect valabil și necontestat.

A mai reținut curtea de apel că aserțiunile primei instanțe, conform cărora nesoluționarea în termen a notificării le-ar da dreptul reclamanților să recurgă la o acțiune directă, chiar împotriva unei societăți care nu a fost sesizată cu o notificare în baza Legii nr. 10/2001, în virtutea garanțiilor conferite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (fără a se a observa că reclamanții nu aveau calitate pentru a solicita restituirea în natură, nici în baza dreptului comun, nici în baza Legii nr. 10/2001), sunt contrazise de către instanța supremă, a cărei practică este constantă în materia analizată și, prin urmare, trebuie respectată de către celelalte instanțe.

Astfel, în Decizia nr. 6008 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, se arată că: "Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți.

Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire ... Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială ..." . Toate aceste considerente au condus instanța de apel la concluzia caracterului întemeiat al apelului declarat de către societatea pârâtă, în condițiile în care nu s-a demonstrat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a bunului, aceștia având, eventual, dreptul la despăgubiri în echivalent, în limitele contravalorii acțiunilor deținute de către autorii lor la societatea preluată în baza Legii nr. 119/1948 (care urmează a fi stabilite, evident, în condițiile Legii nr. 10/2001, cu ocazia soluționării notificării, care în prezent se află la AVAS.) Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, care au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând caracterul nelegal al soluției sub următoarele aspecte: - Instanța de apel a analizat în mod discriminatoriu probele administrate în cauză și a permis ca prin concluziile scrise depuse de intimată, aceasta să-și extindă motivele de apel și asupra încheierii din data de 29 noiembrie 2010. S-a arătat că instanța nu a ținut cont de toate hotărârile judecătorești irevocabile depuse de către reclamanți și care dovedeau calitatea de persoane îndreptățite la restituirea în natură.

Astfel, au fost ignorate Sentințele nr. 571 din 38 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și nr. 907 din 26 mai 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care instanțele de judecată au stabilit, în urma cererilor reclamanților vizând restituirea în natură a unor parcele de teren din cele 20 ha din care face parte și cea din prezenta cauză, că terenurile respective erau deținute de societăți comerciale în condiții ilegale, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Or, aceasta este și situația terenului în cauză deținut de S.T.A.B. S.A.

Fără să țină cont de acestea, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 în mod greșit, concluzionând, în contradicție cu situația de fapt și cu precizările ample ale reclamanților, că "asociații firmei naționalizate nu erau membrii aceleiași familii în înțelesul art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel încât au doar dreptul de a obține măsuri reparatorii prin echivalent pentru acțiunile autorilor lor". Aplicarea acestor dispoziții este profund greșită, existând o gravă confuzie a instanței de apel, preluată dintr-o altă decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a încercat să se inoculeze ideea că anumite persoane nu ar fi membri ai aceleiași familii.

Separat de faptul că Decizia nr. 3793 din 28 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate avea putere de lucru judecat, cum reține eronat instanța de apel, întrucât nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză, în litigiul respectiv a fost respins recursul declarat de reclamanți și a rămas astfel definitivă, Sentința nr. 921/2008 a Tribunalului București, prin care s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a acestora. În aceste condiții, instanța de apel nu se putea prevala de puterea de lucru judecat a deciziei menționate pe aspectul lipsei calității de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001. S-a susținut că, dimpotrivă, din actele dosarului rezultă calitatea de membri ai aceleiași familii și pentru N.V., G.F., S.A., fiind astfel întrunită cerința art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, pentru a se dispune restituirea în natură a imobilului.

- Instanța de apel a tratat greșit, cu superficialitate, și problema deținerii bunului imobil la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, astfel, a făcut o aplicare eronată a art. 21 alin. (2) din actul normativ menționat. În speță, nu erau incidente aceste dispoziții, întrucât S.C. A.T.B. nu avea imobilul în patrimoniu, nefiind unitate deținătoare. De fapt, terenul a fost deținut în baza unui titlu emis în baza Legii nr. 18/1991 pe numele M.M., care l-a înstrăinat societății C.D. (la 20 septembrie 1999), iar aceasta din urmă, societății H.B. S.R.L., intabulată în cartea funciară la 21 septembrie 1999. Rezultă că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, proprietarul tabular al terenului era o altă societate comercială decât intimata.

Abia în anul 2005, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a constituit ca aport în capitalul social al S.C. T.A.B. S.A., terenul în litigiu, majorând capitalul iar statul devenind acționar majoritar. De asemenea, societatea intimată a devenit proprietar tabular al terenurilor în discuție numai în anul 2008 (prin Încheierea de carte funciară nr. 299269/2008), deci la apariția Legii nr. 10/2001 nu era unitate deținătoare în sensul art. 21. - Tot în mod nelegal a reținut instanța de apel, că reclamanții nu au făcut dovada demersurilor efectuate la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului pentru soluționarea notificării lor, având în vedere că nu aceasta este instituția îndrituită să le rezolve notificarea, ci Primăria Municipiului București, unde a fost depusă notificarea, față de împrejurarea menționată, că societatea intimată, la care statul era acționar minoritar, nu avea în patrimoniu acest teren.

Intimata S.C. A.T.B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând, în esență, că nu pot fi analizate aspectele vizând modalitatea de apreciere a probatoriului, în contextul abrogării pct. 10 și 11 din art. 304 C. proc. civ.; că susținerea extinderii motivelor de apel și la încheierea din 29 noiembrie 2010 este fără suport, în condițiile în care aceasta a constituit de la început obiect al apelului. În ce privește modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, aceasta s-a realizat corect raportat la datele speței, instanța de apel neputând ignora cele statuate cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 3793 din 28 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu ocazia dezbaterilor orale, intimata a invocat și nulitatea recursului, față de împrejurarea că reclamanții critică, în esență, aprecierea probatoriului de către instanța de apel, ceea ce vizează netemeinicia iar nu nelegalitatea deciziei. Pe acest aspect, al încadrării criticilor, deși este reală susținerea intimatei, în sensul că motivele vizează, în cea mai mare parte, modalitatea de analizare a probatoriului, în același timp se va reține, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că referirile la efectul autorității de lucru judecat al hotărârilor anterioare, la aplicarea unor dispoziții de drept material ale Legii nr. 10/2001 sau la depășirea limitelor devoluțiunii în apel, fac posibilă încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 și 5 C. proc.

civ.

Procedând, cu precizările anterioare, la analiza criticilor deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Susținând că instanța ar fi ignorat din analiză anumite hotărâri judecătorești (Sentința civilă nr. 571 din 28 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și nr. 907 din 26 mai 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă) care, luate în considerare, ar fi trebuit să conducă la o altă concluzie în privința calității lor de persoane îndreptățite la restituirea în natură a imobilului, recurenții-reclamanți nesocotesc faptul că, pentru a se putea prevala de o hotărâre judecătorească cu valoarea prezumției de lucru judecat, este necesar ca aceasta să fi tranșat aceeași chestiune litigioasă cu cea dedusă judecății ulterior (astfel încât să se impună în noua judecată, fără posibilitatea de a mai fi contestată sau de a face obiectul propriei evaluări a instanței, care să o conducă, eventual, la un rezultat opus).

Or, așa cum recurenții înșiși menționează, ceea ce s-a examinat în cadrul judecății finalizate prin Sentința civilă nr. 571 din 28 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost legalitatea emiterii Dispoziției nr. 8682 din 27 august 2007 a Primăriei Municipiului București, fără să se fi pus problema și să se fi validat jurisdicțional faptul că autorii reclamanților, ca asociați ai Societății anonime S.F., erau membrii aceleiași familii, ceea ce ar fi atras aplicabilitatea art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 (iar pe acest temei, ar fi fost obligată o altă societate, S.S.A., la restituirea imobilului).

Instanța anterioară și-a fundamentat soluția pe aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reținând că reclamanții sunt moștenitori legali ai persoanelor fizice îndreptățite, iar "de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care n-au urmat procedura prevăzută de lege profită ceilalți moștenitori ai persoanelor îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire". Acestea sunt considerentele determinante, necesare care, sprijinind și justificând soluția din dispozitiv, se bucură de autoritate de lucru judecat. Tot astfel, prin Sentința nr. 907/26 mai 2008 (iar nu din 26 mai 2007, dată indicată greșit de recurenți) a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost admisă o acțiune în revendicare a reclamanților împotriva S.C.

P.T.G. S.A., reținându-se că aceștia, în calitate de moștenitori legali ai autorilor lor, S.F.S.H., justifică dreptul de proprietate, în condițiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu societatea pârâtă care nu deține un titlu în acest sens. Rezultă că ceea ce s-a tranșat în judecățile anterioare, determinând soluții favorabile reclamanților, vizează aspecte diferite de cele analizate în prezenta speță (respectiv, calitatea de membri ai aceleiași familii pentru asociații societății naționalizate). De aceea, nefiind vorba despre aceeași problemă de drept controversată - care să-și fi găsit dezlegare jurisdicțională anterioară - aspectele de care se prevalează reclamanții nu pot funcționa în prezentul litigiu cu valoarea efectului pozitiv al lucrului judecat (valoarea probatorie, de prezumție legală în sensul art. 1200 pct. 4, art. 1202 C. civ.), aptă să demonstreze conținutul raportului juridic dintre părți în noua judecată.

Este de principiu, constituind fundamentul instituției, că ceea ce rămâne înzestrat cu autoritate de lucru judecat, sunt aspectele contestate și dezbătute judiciar în cadrul unui proces, bucurându-se de imutabilitate jurisdicțională. În litigiile anterioare, în care s-au pronunțat hotărârile menționate, nu a constituit obiect al dezbaterilor modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 la situația reclamanților, pentru ca aceștia să susțină că, doar prin ignorarea celor deja statuate, instanța de apel a pronunțat decizia atacată în sens contrar, nesocotind astfel hotărârile irevocabile depuse la dosar.

În schimb, prin Decizia nr. 3793 din 28 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pe ale cărei statuări curtea de apel își sprijină raționamentul, a fost dezlegat tocmai aspectul determinant și în litigiul de față, care a impus rezultatul pozitiv al autorității lucrului judecat și care, dată fiind reglementarea sa imperativă - de prezumție absolută, nesusceptibilă de dovada contrară față de părți - nu poate fi ignorat de către instanță și nici de către părți. Astfel, potrivit demersului judiciar finalizat prin decizia menționată, reclamanții au pretins, arătând că sunt moștenitori ai foștilor acționari ai Societății anonime F.S.S.F., restituirea unui teren în suprafață de 1285,61 m.p.

deținut de D.S. S.A. - parte a suprafeței de 20 ha (în care este inclus și terenul din prezentul litigiu), solicitat prin aceeași notificare, nr. 3499 din 10 august 2001, adresată Primăriei Municipiului București. S-a reținut în mod expres, cu ocazia soluționării dosarului anterior, că problema de drept aflată în dezbaterea judiciară și care dă dezlegare litigiului este în ce măsură reclamanții se pot prevala - pentru a obține restituirea în natură - de dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001 (adică, aceeași chestiune de drept care s-a impus analizei prioritare în prezentul litigiu). Or, sub acest aspect, judecata anterioară a constatat în mod irevocabil că nu sunt întrunite cerințele legale menționate în persoana reclamanților, întrucât asociații din cadrul societății S.A.R., fostă S.F.

(autorii reclamanților), nu erau toți membri ai aceleiași familii. S-a stabilit astfel, că asociații N.V., G.F. și S.A. nu erau nici rude în linie directă, fără limită în grad, ale celorlalți asociați, nici rude colaterale până la gradul IV inclusiv, cu ceilalți (8) asociați. Dându-se eficiență dispozițiilor art. 18.1 din H.G. nr. 250/2007, coroborate cu art. 45 C. fam., art. 659, art. 669 - 676 C. civ., s-a statuat că situația celor trei îi exclude din sfera noțiunii de familie avută în vedere de art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, nefiind îndeplinită, așadar, cerința textului pentru a se dispune restituirea în natură a imobilului. Astfel fiind, instanța ulterioară, învestită cu soluționarea aceluiași aspect litigios, nu ar fi putut statua în sens contrar - cum solicită recurenții - decât dacă ar fi ignorat efectul (pozitiv) al autorității de lucru judecat.

Principiul autorității de lucru judecat interzice părților, precum și instanței de judecată, să nege, să conteste rezultatul finit al unei judecăți, readucând-o în dezbaterea judiciară și pretinzând o altă soluție. În realitate, există o manifestare pozitivă a autorității de lucru judecat (prezumția de lucru judecat) - în sensul că ceea ce a fost dezlegat jurisdicțional într-un litigiu nu mai poate fi contestat, impunându-se ca atare unei judecăți ulterioare - și aceasta reprezintă, alături de excepția lucrului judecat, instrumentul juridic menit să servească instituției autorității lucrului judecat, care are la bază două reguli fundamentale: o acțiune nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) și o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă printr-o altă hotărâre (res iudicata pro veritate accipitur).

Recurenții-reclamanți sunt în eroare asupra funcțiilor autorității de lucru judecat, atunci când susțin că Decizia nr. 3793 din 28 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, nu s-ar bucura de autoritate de lucru judecat (sau putere de lucru judecat, cum susțin aceștia și cum reține și instanța de apel, fără ca distincția de ordin terminologic să aibă suport pe planul dreptului pozitiv), întrucât nu subzistă tripla identitate de elemente: părți, obiect, cauză. Așa cum s-a arătat anterior, modalitatea în care se repercutează autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare este aceea a efectului său pozitiv - respectiv, prezumție de lucru judecat în legătură cu un aspect determinant al litigiului, vizând incidența art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în situația reclamanților.

Recurenții-reclamanți, față de care s-a stabilit deja modalitatea de aplicare a unei norme legale, nu pot veni ulterior cu o solicitare identică - vizând proprietatea aceleiași societăți naționalizate, doar parcela de teren fiind diferită, dar parte a suprafeței de 20 ha, obiect al aceleiași notificări, nr. 3499/10 august 2001 - pentru a putea pretinde o soluție contrară. În speță, nu s-a pus problema triplei identități de elemente reglementate de art. 1201 C. civ., art. 166 C. proc. civ., întrucât nu s-a dat eficiență efectului negativ al autorității de lucru judecat, ceea ce ar fi presupus o rezolvare a cauzei prin reținerea excepției procesuale a lucrului judecat. Dimpotrivă, pricina a fost soluționată pe fondul ei, dar ținându-se seama, cum era obligatoriu din punct de vedere legal, de autoritatea de lucru judecat cu care este învestită Decizia nr. 3793 din 28 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Afirmația recurenților, conform căreia prin hotărârea de primă instanță (Sentința nr. 921 din 18 iunie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă) a fost respinsă excepția lipsei calității procesule active - soluție validată prin decizia din apel și prin Decizia nr. 3793/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -, nu le poate sprijini apărarea în sensul că, în realitate, în judecata anterioară ar fi fost confirmată calitatea lor de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001.

Potrivit considerentelor hotărârii, respingându-se excepția lipsei calității procesuale active s-a avut în vedere, de principiu, calitatea acestora de moștenitori ai acționarilor fostei societăți naționalizate, pentru ca ulterior, pe fondul dreptului, raportat la măsura reparatorie concretă solicitată (de restituire în natură a bunului) să se verifice în ce măsură autorii lor erau, ca asociați ai întreprinderii naționalizate, membrii aceleiași familii (rezultatul acestei din urmă verificări fiind cel care a determinat soluția adoptată, în aplicarea art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001). În consecință, pretinzând pe de o parte, că ar fi fost nesocotite (analizate "discriminatoriu") efectele unor hotărâri judecătorești și pe de altă parte, că în mod greșit ar fi fost recunoscută și aplicată autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile, recurenții ignoră conținutul acestei instituții.

Este nesocotită, în concret, modalitatea în care se manifestă autoritatea de lucru judecat atunci când nu este vorba despre tripla identitate de elemente pentru a se opune excepția lucrului judecat, ci doar despre existența aceleiași chestiuni litigioase deduse deja judecății de către parte (recurenții-reclamanți) într-un litigiu anterior. Or, aceștia nu pot decât ignorând statuările irevocabile ale unei instanțe, să pretindă o nouă analiză, cu o soluție diferită în privința aceleiași probleme de drept. - Susținerea vizând depășirea limitelor judecății, prin aceea că instanța de apel și-ar fi extins analiza și asupra încheierii de ședință din data de 29 noiembrie 2010 (prin care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a societății), în condițiile în care critici asupra acesteia ar fi fost formulate abia prin notele scrise, se constată că este lipsită de fundament și în contradicție cu actele procedurale ale cauzei.

Aspectul vizând lipsa calității procesuale pasive, cu referire punctuală la încheierea menționată anterior, a constituit obiect de critică în conținutul motivelor de apel formulate în termen de către S.T.A.B. S.A. (motivul IV de apel). Împrejurarea că instanța de apel face referire și la conținutul notelor scrise depuse de către apelanta-pârâtă la dosar nu poate avea consecința pretinsă de către recurenți, a depășirii limitelor devoluțiunii și extinderii cadrului judecății, câtă vreme instanța fusese legal învestită cu judecata criticii respective prin cererea de apel. - Critica referitoare la aprecierea instanței de apel în sensul că societatea intimată nu este unitate deținătoare, nefiind incidente dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, este lipsită de semnificația juridică pretinsă de recurenți, raportat la datele speței și la aspectul care s-a impus analizei cu prioritate, vizând lipsa calității de persoane îndreptățite a acestora.

Astfel, ceea ce pretind recurenții este lipsa calității de unitate deținătoare a societății intimate - pe considerentul că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta nu se afla în posesia imobilului care, anterior anului 2001, a fost deținut de o persoană fizică (devenită proprietar în procedura reconstituirii conform Legii nr. 18/1991), urmând alte două înstrăinări succesive către societăți comerciale, așa încât, la momentul de referință care interesează în speță - intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 - bunul imobil era deținut de o societate comercială cu răspundere limitată (S.C. H.B. S.R.L.). Deși pe alte considerente - respectiv, calitatea statului de acționar minoritar, valoarea acțiunilor acestuia mai mică decât valoarea imobilului - instanța de apel a reținut aceeași lipsă de calitate de unitate deținătoare a societății-intimate.

În acest context, rezultă că recurenții înșiși contestă că societății intimate, față de care, de altfel, nu s-a derulat nicio procedură prealabilă, i-ar fi aplicabile dispozițiile legii speciale. Fundamentându-și demersul judiciar și pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., recurenții au pretins obligarea intimatei la restituirea în natură a imobilului, întrucât aceasta este deținătorul actual al bunului.

Or, așa cum corect a reținut instanța de apel, cu trimitere la jurisprudența instanței supreme și a instanței de contencios european, o astfel de acțiune directă, împotriva unei societăți care nu a fost notificată în procedura Legii nr. 10/2001, nu dă dreptul la restituire în natură, întrucât "proprietarul nu deține un bun actual". Într-adevăr, dreptul invocat de recurenți, în valorificarea căruia au acționat în prezentul litigiu, a ieșit din patrimoniul întreprinderii (la care autorii acestora erau asociați) prin efectul naționalizării din anul 1948. Ca atare, ei nu se pot prevala de existența actuală a dreptului de proprietate în patrimoniul lor, pentru a obține obligarea unui terț, străin de procedura legii speciale - în speță, societatea-intimată - la restituirea bunului.

Astfel fiind, este corect considerentul instanței de apel, care își însușește, de fapt, raționamentul expus de instanța supremă într-un caz de speță similar, conform căruia "proprietarul care nu deține un bun actual nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială". - Susținerea recurenților în sensul că nu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este instituția care trebuie să le soluționeze notificarea - ci Primăria Municipiului București, cea care a fost învestită cu respectiva notificare - nu relevă un aspect de nelegalitate a soluției din apel.

Aprecierea în sensul menționat a Curții de Apel s-a bazat pe elementele factuale ale cauzei - retransmiterea notificării de către Primăria Municipiului București către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, fără ca această dispoziție de dezînvestire să fi fost atacată în instanță - și nu a reprezentat considerentul de ordin determinant al adoptării soluției referitoare la pretenția reclamanților, de restituire în natură a imobilului. Pentru toate argumentele expuse anterior, s-a constatat caracterul nefondat al criticilor deduse judecății, recursul urmând să fie respins în consecință. De asemenea, va fi respinsă solicitarea privind cheltuielile de judecată (onorariul de avocat) formulată de societatea-intimată, având în vedere că nu s-a făcut dovada temeiniciei pretenției, nedepunându-se dovezi justificative în dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.B.F., G.B.A., H.T. și K.R.E. împotriva Deciziei nr. 95A din