ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1661/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1661/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București la data de 21 martie 2000, sub nr. 1787/2000, reclamanții S.H.M.A., B.D.B.,

B.A.P.I., A.C.G., A.C. și B.A.M.F. au chemat în judecată pe pârâții SC G. SA, SC

S. SA și Consiliul General al Municipiului București, solicitând obligarea acestora

să le lase în deplină proprietate și posesie imobilele situate în București,

str. H. și str. I., compuse din teren de 54179 mp (22072 mp ocupați de SC S. SA

și 32107 mp ocupați de SC G. SA) și construcțiile existente și consemnate în procesul-verbal

de intabulare din 20 septembrie 1940.

Prin sentința civilă

nr. 391 din 24 mai 2000, Tribunalul București, secția a V-a civilă și contencios

administrativ, a admis acțiunea și în consecință:

A constatat că fabricile

SC A. SA, situate în 1948 în București, str. S.M., sector 2, nu figurează pe listele

anexe ale Legii nr. 119/1948 privind naționalizarea principalelor mijloace de producție.

A obligat pe pârâții SC

G. SA, SC S. SA și Consiliul General al Municipiului București (pentru opozabilitate)

să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele situate

în București, str. H. și str. I., sector 2, compuse din teren în suprafață de 54174

mp, din care 22072 mp ocupați de SC S. SA și 32107 mp ocupați de SC G. SA, și construcțiile

existente pe teren și consemnate în procesul-verbal de intabulare din 20

septembrie 1940.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că, prin actele depuse la dosar (certificate de moștenitor,

actele de proprietate ale autorilor), reclamanții fac dovada calității procesuale

active.

Din toate actele depuse

rezultă că fabricile SC A. SA nu figurează pe listele-anexe ale actelor normative

de naționalizare a principalelor mijloace de producție din anul 1948.

Pârâții, ca administratori

ai proprietății publice (SC G. SA și SC S. SA) și titular al dreptului de proprietate

publică al statului (Consiliul General al Municipiului București), nu au făcut nici

o dovadă cu privire la titlul de proprietate al statului în condițiile art. 644

și urm. C. civ. De aceea, tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei SC G. SA, motivat

de faptul că, deși invocă decizia Ministerului Industriilor din 16 iunie 1948, nu

o depune și chiar depusă, aceasta nu conferă statului un titlu de proprietate, decizia

unui minister neîncadrându-se în vreunul din modurile de dobândire a proprietății

statuate de art. 644 și urm. C. civ., ba mai mult, acest act dovedind abuzul săvârșit

de statul comunist în dauna proprietății autorilor reclamanților.

Pârâta SC G. SA nu se

poate apăra nici cu prevederile art. 31

4

din Legea nr. 99/1999, acest

act normativ fiind incident în cazurile în care statul are un titlu valabil, adică

referindu-se la imobilele cu caracter economic naționalizate în baza unui act normativ,

indiferent de caracterul său mai mult sau mai puțin abuziv.

Chiar și o reglementare

viitoare cu privire la imobilele cu caracter economic nu poate interesa bunuri care

nu sunt legal în proprietatea statului.

Tribunalul nu a introdus

în cauză Ministerul Agriculturii și F.P.S. întrucât acestea, având cunoștință de

proces, nu au intervenit, iar ele nu sunt administratori ai proprietății statului,

ci doar acționari și nici titulari ai acestui drept.

Tribunalul nu a reținut

nici apărarea pârâtelor SC G. SA și SC S. SA în sensul că ar deține fabricile SC

A. SA în baza Legii nr. 15/1990, întrucât statul nu putea transmite pârâtelor ceea

ce nu avea.

S-a mai reținut că statul

nu are titlu valabil, iar proprietarii (autorii reclamanților) sunt în drept să

revendice imobilul solicitat.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel pârâții.

Prin decizia civilă

nr. 741/A din 27 noiembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

a admis apelurile declarate de pârâtele SC G. SA și SC S. SA și a schimbat în tot

sentința, în sensul că a respins acțiunea; totodată, a respins apelul declarat de

pârâtul Municipiul București, ca fiind promovat de o persoană fără calitate procesuală

activă.

În motivarea soluției

pronunțate, curtea de apel a reținut următoarele:

La data de 4

februarie 1933, la Oficiul Comerțului a fost înregistrată fabrica SC A. SA, cu sediul

în București, str. S.M.

La data de 20

septembrie 1940 s-a întocmit procesul-verbal de intabulare pentru imobilul situat

în șos. S.M., compus din teren în suprafață

de 54179 mp și clădirile

aferente, imobil care aparținea fabricilor SC A. SA.

Întrucât din toate probele

administrate în cauză rezultă că, la data apariției Decretului-lege nr. 119/1948,

fabricile SC A. SA erau constituite în formă de societate anonimă pe acțiuni, este

neîndoielnic că imobilul revendicat de către reclamanți se afla în proprietatea

societății, iar nu în proprietatea acționarilor, care au fost autorii primilor.

În această situație, societatea

este o persoană juridică distinctă de acționari și nu se poate confunda patrimoniul

societății cu patrimoniul acționarilor, fiecărui acționar cuvenindu-i-se o parte

proporțională cu averea socială și pe toată durata societății poate ridica pretenții

numai asupra venitului curat, care conform statutelor se împarte între acționari.

În speța dedusă judecății,

moștenitorii acționarilor, care sunt reclamanții, nu puteau în nume propriu să revendice

imobilul, acesta putând fi revendicat eventual de societatea comercială care era

proprietara de drept a acestuia.

Referitor la apelul Municipiului

București, acesta nu a fost primit pentru că parte în dosarul de fond a figurat

Consiliul General al Municipiului București, care este o persoană distinctă de instituția

Municipiului București, conform Legii nr. 69/1991.

Împotriva deciziei curții

de apel au declarat recurs reclamanții.

Prin decizia nr. 2078

din 24 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul reclamanților,

a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea în fond

a apelurilor declarate de pârâții SC G. SA, SC S. SA și Municipiul București, prin

Primar General.

În motivarea soluției

pronunțate, instanța supremă a reținut că instanța de apel, schimbând în totalitate

sentința, a respins acțiunea reclamanților pentru lipsa calității procesuale active.

Motivarea exclusivă a

deciziei pe acest aspect este fără nici un dubiu, chiar dacă în dispozitivul deciziei

nu se menționează motivul respingerii acțiunii reclamanților.

Or, problema calității

procesuale active nu a fost invocată de nici unul dintre pârâți în apelurile lor,

nu a fost pusă niciodată în discuție și nici nu a fost ridicată de instanță din

oficiu.

În acest context este

de observat că, deși apelul este o cale devolutivă de atac ce dă posibilitatea instanței

să examineze pricina și pentru alte motive decât cele invocate de către apelanți,

Curtea de Apel București a încălcat grav normele procedurale, pronunțându-se asupra

unei chestiuni care nu a fost pusă niciodată în discuția părților.

Procedând astfel, instanța

de apel a nesocotit dreptul la apărare, îndeosebi în ceea ce-i privește pe reclamanți,

precum și regula contradictorialității, cauzând o vătămare care nu poate fi înlăturată

decât prin casarea deciziei și reluarea judecății de către aceeași instanță, ocazie

cu care urmează ca problema calității procesuale active să fie pusă în discuția

părților, iar acestea să fie în măsură să-și facă apărări și să administreze probatorii.

Cu ocazia rejudecării

apelurilor, vor fi avute în vedere și dispozițiile legii administrației publice

locale coroborate cu prevederile Legii nr. 213/1998, cu privire la problema calității

procesuale a Municipiului București, prin Primar General.

În rejudecare, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 11A

din 13 ianuarie 2003, prin care a admis apelurile declarate de pârâții SC S. SA,

SC G. SA și Municipiul București, prin Primarul General și a schimbat în tot sentința

apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată, pentru următoarele considerente:

Atât apelanta SC S.

SA, cât și apelantul Municipiul București au invocat ca motive de apel împrejurarea

că acțiunea în revendicare nu a fost promovată de toți proprietarii și din actele

depuse la dosar nu rezultă dacă imobilul aflat în proprietatea SC S. SA făcea parte

din masa succesorală, nu au fost depuse dovezi clare privind delimitarea terenului,

dacă există concordanță între suprafața de teren deținută fabricile SC A. SA la

data când au trecut în proprietatea statului și situația actuală cu referire la

construcțiile existente.

Cererea introductivă de

instanță, formulată de reclamanți la 21 martie 2000, are ca obiect revendicarea

imobilelor situate în București, str. H. și str. I., sector 2, formate din teren

în suprafață de 54179 mp și construcțiile consemnate în procesul-verbal de intabulare

din 20 septembrie 1940.

Formulând o acțiune în

revendicare în temeiul art. 480 C. civ., reclamanții aveau obligația, în temeiul

art. 112 C. proc. civ., să indice obiectul cererii și valoarea lui, vecinătățile

pentru individualizarea imobilului și dacă imobilul este înscris în cartea funciară,

numărul de carte funciară.

În mod corect apelantele

au arătat că din terenul revendicat de reclamanți, respectiv suprafața de 54179

mp, ele ocupă numai o parte, SC S. SA precizând că în patrimoniul societății sunt

doar 28352 mp față de 32107 mp solicitați de reclamanți și construcțiile nu se mai

găsesc în totalitate, așa cum au fost menționate în procesul-verbal din 20

septembrie 1940.

La dosarul de fond a fost

depus actul constitutiv și statutul societății anonime fabricile SC A. SA, în statut

fiind menționată împrejurarea că a fost fixat capitalul social și adus în societate

ca aport social fondul de comerț, reprezentat prin industriile și fabricile exercitate

în stabilimentul din șos. S.M., împreună cu tot terenul,

construcțiile

și instalațiile ce servesc fabricile. A mai fost depus procesul-verbal din 12

iunie 1909 al adunării generale extraordinare, prin care se stabilea capitalul social

al societății anonime fabricile SC A. SA.

Nu poate fi reținută apărarea

reclamanților în sensul că prin Legea nr. 119/1948 nu a fost naționalizată fabrica

SC A. SA, deoarece din dosarul de fond rezultă că moara SC A. SA a fost naționalizată

în urma Legii nr. 119/1948, fiind publicată naționalizarea în M. Of. nr. 130/1948.

Din cele două acte rezultă

că fabricile SC A. SA au avut în patrimoniu imobilul revendicat de reclamanți, reprezentând

capitalul social.

Forma de constituire a

fabricilor SC A. SA a reprezentat-o societatea anonimă pe acțiuni.

Reclamanții nu pot revendica

în nume propriu imobilul în litigiu, doar societatea ca persoană juridică distinctă

și titulară a dreptului exclusiv de proprietate asupra terenului și construcțiilor,

neputându-se confunda patrimoniul societății cu patrimoniul acționarilor.

Cu privire la motivul

invocat de apelantul Municipiul București, s-a constatat că în temeiul legii administrației

publice locale, coroborat cu dispozițiile art. 2 din legea privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, în litigiile privitoare la dreptul de proprietate

asupra imobilelor, statul este reprezentat de Consiliul General al Municipiului

București, care dă mandat scris primarului.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții.

Prin decizia nr. 203

din 20 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a admis

recursul reclamanților, a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecarea

apelurilor la aceeași curte de apel, sens în care a reținut următoarele:

Instanța de apel reinvestită

cu rejudecarea celor trei apeluri declarate trebuia să se pronunțe, în principal,

asupra motivelor de apel invocate și să pună în discuția părților calitatea procesuală

activă a reclamanților. Acestea au fost dispozițiile instanței de recurs, potrivit

considerentelor deciziei nr. 2078 din 24 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție.

În termenii art. 315

alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii

pentru judecătorii fondului.

Punerea în discuția părților

a calității procesuale active a reclamantului se face în mod concret prin exprimarea

directă a punctului de vedere cu privire la aceasta, de fiecare parte în proces,

pe baza probelor existente sau eventual a unor noi probe administrate.

Împrejurarea că motivul

de recurs a privit această omisiune nu absolvă instanța de apel de obligația de

a pune direct în discuția părților această excepție, o pronunțare cu această carență

făcându-se cu încălcarea normelor procedurale cuprinse în art. 315 alin. (1) și

art. 137 C. proc. civ.

Soluția instanței de apel

este nelegală nu numai pentru nepunerea în discuția părților a excepției arătate,

dar și cât privește soluția dată acestei excepții, soluție care se bazează pe o

concluzie ce nu are la bază o analiză temeinică a poziției juridice a reclamanților

și autorilor acestora, a raporturilor dintre persoanele fizice și persoana juridică

în discuție.

Se constată și o motivare

contradictorie a hotărârii, acțiunea fiind respinsă ca nefondată, deși este motivată

pe excepție, care, în modalitatea soluționării, excludea pronunțarea și pe fondul

cauzei.

Constatând aceste iregularități,

instanța supremă a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea

apelurilor în limita motivelor invocate și pentru a se pune în discuția părților

și a se analiza, potrivit datelor speței, calitatea procesuală activă a reclamanților,

urmând a se avea în vedere și apărările făcute de pârâți în motivele de apel, cu

privire la determinarea obiectului revendicării.

În rejudecare, cauza a

fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 1679/2004.

Prin încheierea din 9

decembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, excepțiile lipsei calității procesuale

active a reclamanților și inadmisibilității acțiunii.

Prin decizia civilă

nr. 363/A din 8 iunie 2006 a aceleiași instanțe au fost admise apelurile declarate

de pârâții SC S. SA, SC G. SA și Municipiul București, prin Primar General, cu consecința

schimbării în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată.

Pentru a decide astfel,

curtea de apel a reținut următoarele:

La 21 martie 2000, reclamanții

S.H.M.A., B.D.B., B.A.P.I., M.J.M., A.C., B.A.M.F. au chemat în judecată pe pârâții

SC G. SA, SC S. SA și Consiliul General al Municipiului București, pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunța să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, str. H. și str. I., sector 2, teren de 54179 mp (din

care 22072 mp ocupați de SC S. SA și 32107 mp ocupați de SC G. SA), precum și construcțiile

existente și consemnate în procesul-verbal din 20 septembrie 1940.

Motivarea în esență, temeiul

de drept fiind art. 480 și urm. C. civ., a fost aceea că reclamanții sunt succesorii

legali ai defuncților proprietari ai societății anonime române fabricile SC A.

SA, cu vechiul sediu în București str. S.M., sector 2 (actualul sediu fiind indicat

în acțiune), iar fabricile SC A. SA nu au fost niciodată naționalizate, iar reclamanții

sunt proprietarii imobilelor compuse din teren și construcții, ocupate de pârâte,

care nu au titlu pentru bunul revendicat.

Pe parcursul litigiului

s-a reținut, de unele instanțe, că fabricile SC A. SA ar fi fost naționalizate (Legea

nr. 119/1948) și au avut în patrimoniu imobilul revendicat, reprezentând capitalul

social (neputându-se confunda patrimoniul societății cu patrimoniul acționarilor).

Înalta Curte de Casație

și Justiție reține din motivarea ultimei decizii din apel că, deși se soluționează

cauza pe fond și este respinsă ca nefondată, este motivată în fapt pe excepție.

Reținând că se impune

soluționarea pe fond și cu motivarea corespunzătoare, se are în vedere probatoriul

administrat, cât mai ales temeiul juridic al cererii, care este cel al revendicării

(art. 480 și urm. C. civ.), prin care se susține că reclamanții au titlu, iar pârâții

nu.

Art. 480 C. civ. arată

că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru

în mod exclusiv și absolut, dar în limitele arătate de lege.

Modurile de a dobândi

proprietatea sunt cunoscute (legea, tradițiunea, ocupațiunea, hotărârea judecătorească,

accesiunea, uzucapiunea și convenția, ca mod de dobândire a proprietății).

În cauză este în discuție

o acțiune în revendicare, în care proprietarul care a pierdut posesia bunului cere

restituirea aceluia la care se găsește (pârâtele).

Ca atare, trebuie făcută

fără tăgadă dovada că titularul acțiunii în revendicare este proprietar exclusiv

al lucrului revendicat, sarcina probei incumbând, potrivit art. 1169 C. civ., reclamanților.

În cauză se impune ca reclamanții să facă dovada titlului de proprietate (actul

translativ de proprietate, vânzare, donație, etc.) care creează dreptul în patrimoniul

debitorului, ci și cel declarativ (hotărârea judecătorească, actul de partaj, tranzacție).

Or, în cauză, pârâții

au negat titlul reclamanților care au susținut ca fiind moștenitorii foștilor proprietari

(acționari) ai fabricilor SC A. SA, invocând la fond și depunând în copie procesul-verbal

din 20 septembrie 1940.

Prin acest proces-verbal

s-a înscris dreptul de proprietate al acestor fabrici SC A. SA în cartea funciară

provizorie a „comunei B.”, în favoarea proprietarului arătat pe verso, anume a fraților

SC A. SA, imobil ce ar fi fost adjudecat acestora în anul 1897.

Arhivele notariale, prin

comunicarea din 8 aprilie 1999, au comunicat un extras de pe decizia Ministerului

Industriei din 16 iunie 1948, unde figurează și moara SC A. SA, dar că nu figurează

fabricile SC A. SA, această moară nefiind însă naționalizată, dar se face referire

la moara fostă proprietate a lui V.B. SC A. SA din județul Ilfov (moara SC A.

SA fiind naționalizată conform deciziei Ministerului Industriei din 16 iunie 1948,

conform Legii nr. 119/1948).

Chiar și așa fiind, față

de dispozițiile actuale (Legea nr. 213/1998) se poate eventual aprecia că naționalizarea

a fost un act abuziv și că statul ar deține fără titlu acest imobil.

Datorită însă actelor

depuse de către reclamanți (care au înțeles să formuleze cererea numai în temeiul

art. 480 și urm. C. civ., numai pe dreptul civil) și nu au formulat cerere de restituire

în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în care sarcina probațiunii era mult simplificată,

a trebuit pentru aprecierea corectă a titlului invocat de reclamanți să se apeleze

la orice mijloc de probă.

Aceasta, în condițiile

în care pârâtele au contestat mereu titlul reclamanților, invocând faptul că nu

corespunde patrimoniul societății cu cel al acționarilor.

Pentru soluționarea cauzei

este edificatoare expertiza tehnică efectuată, care a avut în vedere obiectivele

existente pe amplasament în luna februarie 1933, conform planului de situație a

fabricilor SC A. SA.

În constatările și concluziile

expertizei, se arată de expert că în zona str. V. lui SC A. SA a determinat suprafața

din fosta proprietate SC A. SA, pe care astăzi se află blocul din str. S.M. și care

este de 3715 mp.

Deci, este cert că pe

teren se află un bloc de locuințe.

S-a încercat a se stabili

suprafața de teren pe care au avut-o fostele fabrici SC A. SA, dar fără succes,

fiindcă actele de proprietate aflate la dosarul cauzei nu au elemente suficiente

pentru acest lucru.

S-a făcut totuși, conform

documentelor, o însumare a suprafețelor din procesul-verbal din 20 septembrie 1940

(a reieșit suprafața de 51279 mp), dar cum a prezentat după documentele cadastrale

actuale, să se identifice întreaga suprafață (nu conțin suficiente elemente de identificare),

iar, pe de altă parte, pe o suprafață de teren a fost edificat blocul str. S.M.,

sector 2

.

Este clar că, dacă aritmetic,

documentul din 1940 arată o suprafață, nu se poate stabili în prezent care este

terenul efectiv al reclamanților și pentru care au titlu, pe locul imobilului revendicat

fiind mai multe imobile, printre care și un bloc de locuințe.

În cazul în care există

titlu, trebuie clar delimitat terenul ce se revendică, cu vecinătățile respective,

imobil care să fie bine determinat. Expertul a arătat că s-a încercat scanarea planului

1/500 din 1938, dar nici aceasta nu a dat rezultate corespunzătoare, cele două limite,

din 1938 și din planul actual, nu se suprapun decât parțial, calculat după limitele

planului semnat, diferența ar fi infimă de 417 mp.

Ca atare, față de prevederile

art. 480 și urm. C. civ., s-a reținut că reclamanții nu au făcut dovada că titlul

de proprietate al terenului revendicat conform expertizei efectuate în cauză.

În consecință, s-a respins

acțiunea în revendicare, ca nefondată.

I. Pârâta SC G. SA a declarat

recurs, în termen legal, împotriva încheierii de ședință din 9 decembrie 2004 a

curții de apel, criticând soluția dată prin această încheiere excepției inadmisibilității

acțiunii în revendicare deduse judecății.

Recurenta-pârâtă susține

că, în mod nelegal, s-a respins, de către instanța de apel, excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare, cât timp această acțiune nu a fost formulată de toate persoanele

îndreptățite, foști asociați.

Astfel, la dosarul de

fond se află o listă care cuprinde un număr de 7 acționari ai societății respective,

care au participat la adunarea generală a acționarilor din data de 5 aprilie 1947.

Conform acestei liste, acei 7 acționari dețineau 48600 acțiuni în cadrul societății.

Potrivit procesului-verbal

aflat la dosarul de fond, care a fost încheiat cu ocazia adunării generale din data

de 5 aprilie 1947, cei 7 acționari au depus în cadrul adunării generale toate cele

48600 acțiuni, așa încât secretarii respectivei adunări generale au constatat că

numărul de acțiuni depuse de către acționarii prezenți, respectiv 48600, sunt suficiente

ca să satisfacă cerințele art. 35 din Statutele societății, respectiva adunare generală

urmând să fie considerată statutară.

Prin urmare, în afara

acționarilor din lista aflată la dosarul de fond, mai existau și alți acționari,

care nu au promovat alături de cei șapte prezenta acțiune în revendicare.

Faptul că, în afară de

acționarii menționați în listă, mai existau și alț

i acționari, rezultă fără

echivoc din procesul-verbal de carte funciară, aflat la dosarul de fond. Conform

acestui proces-verbal de carte funciară, în afară de cei 7 acționari din listă,

care au participat la adunarea generală din 5 aprilie 1947, mai erau și alți acționari,

respectiv P.A., F.A. și N.G.

Pentru a nu exista nici

un dubiu pe aspectul inadmisibilității, în dosarul instanței de apel s-au depus

mai multe procese-verbale ale adunărilor generale ale acționarilor, din care rezultă

că erau mai mulți acționari decât cei 7 din lista invocată, care pretind că au promovat

prezenta acțiune. Astfel, în unele procese-verbale apar 7 acționari, în altele apar

11 acționari, în altele 14 acționari, etc.

Mai mult, acțiunea nu

este promovată nici măcar de toți moștenitorii de pe urma celor 7 acționari din

lista din data de 5 aprilie 1947, reclamanții nefăcând dovada filiației față de

acționarii C.A., B.B.A., C.A.S. și Y.A.

Mai exact, în lista acționarilor

și invocată de către reclamanți figurează la a doua poziție C.A., iar conform certificatului

de moștenitor, aflat la dosarul de fond, filiația succesorală s-a făcut de pe numele

altei persoane, respectiv A.C.B. Or, în lista acționarilor, la poziția X1 figurează

C.A., iar la poziția X2 din aceeași listă figurează C.A.S. Conform certificatului

de moștenitor din 2001, aflat la dosar fond, filiația s-a făcut numai după S.C.G.

(probabil C.A.S.), dar în nici un caz nu există filiație de pe urma lui C.A., care

figurează ca acționar la poziția X1 din lista acționarilor. Prin urmare, titularul

din lista acționarilor, respectiv C.A. moștenitorii acesteia, nu au promovat acțiune

în revendicare împreună cu ceilalți coproprietari acționari.

În aceeași listă a acționarilor,

la poziția X3, figurează B.B.A., iar conform certificatului de moștenitor, filiația

succesorală s-a făcut de pe urma lui A.B. Nu se poate merge nici măcar pe o variantă

forțată în sensul că B.B.A. din lista acționarilor ar putea fi una și aceeași persoană

cu A.B., fiul lui V.V.A., pentru că în această situație în listă ar trebui să apară

scris B.V.A. și nu B.B.A. Prin urmare, titularul din lista acționarilor, respectiv

B.B.A. moștenitorii acestuia, nu au promovat acțiune în revendicare împreună cu

ceilalți coproprietari acționari.

În aceeași listă a acționarilor

figurează, la poziția X2, C.A.S., iar conform certificatului de moștenitor, aflat

la dosarul de fond, filiația succesorală s-a făcut de pe numele altei persoane,

respectiv S.C.G. Prin urmare, titularul din lista acționarilor, respectiv C.A.S.

sau moștenitorii acesteia, nu au promovat acțiune în revendicare împreună cu ceilalți

coproprietari acționari.

Aceeași problemă apare

și în ceea ce o privește pe Y.A., respectiv în lista acționarilor figurează Y.A.,

iar conform certificatului de moștenitor, filiația succesorală s-a făcut de pe numele

G.Y.N.

Prin urmare, având în

vedere că acțiunea nu a fost promovată de către toți acționarii și având în vedere

că numai o parte din moștenitorii celor 7 acționari care au participat la ședința

din data de 5 aprilie 1947 au formulat prezenta acțiune în revendicare, rezultă

că aceasta este inadmisibilă.

În concluzie, recurenta-pârâtă

a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii instanței de

apel, în sensul respingerii acțiunii, ca inadmisibilă.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

II. Reclamanții au declarat

recurs, în termen legal, împotriva deciziei date pe fond de curtea de apel, respectiv

decizia civilă nr. 363/A din 8 iunie 2006.

Au fost depuse trei rânduri

de motive de recurs,două comune tuturor recurenților, înregistrate la data de 18

iulie 2006, respectiv la data de 24 iulie 2006 și unul separat al recurentei M.J.M.,

înregistrat la data de 26 iulie 2006, toate formulate în termenul legal.

A. Prin cererea înregistrată

la data de 18 iulie 2006, recurenții-reclamanți au invocat motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au formulat

următoarele critici:

de apel nu s-a pronunțat cu privire la preluarea, de către Statul Român, fără titlu

valabil, a imobilului în cauză.

În cuprinsul motivării

deciziei recurate, în ceea ce privește titlul prin care Statul Român a preluat imobilul,

s-a reținut că: „față de dispozițiile actuale (Legea nr. 213/1998), se poate eventual

aprecia că naționalizarea a fost un act abuziv și că statul ar deține fără titlu

acest imobil.”

Rezultă că instanța nu

a clarificat problema legalității titlului prin care imobilul în cauză a trecut

din proprietatea fabricilor SC A. SA în proprietatea Statului Român, evitând să

se pronunțe asupra titlului prin care Statul Român a preluat imobilul, respectiv

dacă preluarea s-a făcut cu titlu sau fără titlu, raportat la dispozițiile art.

6 ale Legii nr. 213/1998.

Prin Legea nr. 119/1948

nu s-a dispus naționalizarea fabricilor SC A. SA, acestea nefiind incluse în nici

una dintre anexele la această lege, din conținutul adresei din 8 aprilie 999 emisă

de către Arhivele Naționale și a Listelor Anexă nr. XVIII-nr. XXIII la Legea

nr. 119/1948 rezultă că în cuprinsul acestora nu figurează fabricile SC A. SA din

București.

Prin urmare, Legea

nr. 119/1948 nu constituie titlu pentru preluarea fabricilor SC A. SA, care astfel

nu au pierdut niciodată proprietatea asupra imobilelor, reclamanții fiind îndreptățiți

la restituirea în natură a acestora.

Nici decizia nr. 7153/1948

a Ministerului Industriilor nu a putut constitui titlu valabil pentru naționalizarea

de către Statul Român a imobilului, teren și construcții, care face obiectul prezentului

litigiu.

Aceasta deoarece, conform

art. 6 din Legea nr. 213/1998, Statul este proprietar al bunurilor dobândite în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 numai în măsura în care acestea au fost

preluate în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a legilor în

vigoare la data preluării lor, cât și a tratatelor internaționale la care România

era parte.

Or, atât Legea nr. 119/1948,

cât și Decizia nr. 7153/1948 contraveneau principiilor cu privire la proprietate

înscrise în Constituția din anul 1948 sub imperiul căreia au fost adoptate (art.

8, art. 10 și art. 11), reglementărilor internaționale la care România a aderat,

precum și legilor în vigoare în materie de proprietate (art. 480-art. 481 C.

civ.).

În consecință, bunul litigios

nu a ieșit niciodată din proprietatea reclamanților, aceștia fiind îndreptățiți

ca, pe calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C.

civ., să obțină restituirea bunului pe care pârâții îl posedă fără titlu valabil.

Pârâtă SC S. SA nu poate

invoca, ca titlu valabil, decizia nr. 7153/1948 emisă de fostul Minister al Industriei

sau certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 3 martie 1995, deoarece

fosta unitate de stat care a preluat bunul după naționalizare, fără titlu valabil,

nu a fost niciodată și proprietara lui. Pârâta nu poate invoca nici prescripția

achizitivă, întrucât nu a exercitat asupra bunului revendicat o posesiune utilă

în sensul art. 1847 C. civ., ci o simplă detențiune de fapt (precară) care, oricât

ar dura în timp, nu poate conduce niciodată la dobândirea proprietății.

de apel a considerat că reclamanții nu au făcut dovada titlului de proprietate asupra

terenului revendicat.

Contrar acestei aprecieri,

la dosar au fost depuse documente care dovedesc în mod direct că reclamanții sunt

proprietarii exclusivi ai lucrului revendicat, respectiv:

- procesul-verbal al Comisiei

pentru înființarea cărților funciare din București, datat 20 septembrie 1940, întocmit

în baza art. 165 și art. 166 din Decretul-lege nr. 115/1938;

- M. Of. nr. 127/12.06.1930,

în care a fost publicat Actul constitutiv al Societății Anonime Române fabricile

SC A. SA, act în care a fost specificat că imobilul face parte din capitalul social

al acestei societăți;

- lista acționarilor fabricilor

SC A. SA, care dovedește că autorii reclamanților au avut calitatea de acționari

ai acestei societăți.

Procesul-verbal al Comisiei

pentru înființarea cărților funciare din București, datat 20 septembrie 1940, a

fost emis în baza următoarelor documente justificative ale dreptului de proprietate

al autorilor reclamanților asupra imobilului:

- actul autentificat de

Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 11 noiembrie 1899 și transcris din 24

noiembrie 1899, prin care frații SC A. SA au cumpărat embaticul asupra terenului

în suprafață de 42984 mp, pe care îl stăpâneau de peste 30 de ani;

- actul de adjudecare

din 7 mai 1897 al Tribunalului Ilfov, secția notariat, prin care frații A. au dobândit

un imobil alăturat celui în suprafață de 42984 mp, fost proprietatea defunctului

I.D., dimensiunile acestui teren sunt de 5224 mp;

- actul autentificat de

Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 21 ianuarie 1893, prin care frații A. au

răscumpărat embaticul asupra terenului ce fusese cumpărat de mama lor, A.A., prin

actul autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 12 octombrie 1882 și

transcris din 12 octombrie 1882, suprafața acestui teren este de 326 mp;

- actul autentificat de

Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 31 mai 1901 și transcris din 18 iulie 1901,

prin care frații A. au cumpărat de la G.T. terenul din fundătura A., cu o suprafață

de 464 mp;

- actul autentificat de

Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 1905 și transcris, prin care frații A. au

cumpărat de la J.T., M.A., M.J.T. și T.M.A. imobilul situat în str. S.M., cu o suprafață

de 1060 mp;

- actul autentificat de

Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 1906 și transcris, prin care frații A. au

cumpărat de la I.A. imobilul situat în București, str. R., în dosul fabricii SC

A. SA, în suprafață de 169 mp;

- actul autentificat de

Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 10 martie 1916, transcris, prin care B.B.A.

a cumpărat de la P.G. și N.P. terenul situat în București, str. V.A., în suprafață

de 1052 mp.

Judecătorul de carte funciară,

după ce a constatat că sunt îndeplinite cerințele legale prevăzute Decretul-lege

nr. 115/1938, a dispus înscrierea dreptului de proprietate al fabricilor SC A.

SA asupra imobilului în cauză, prin procesul-verbal sus-menționat.

Conform Decretului-lege

nr. 115/1938, efectul juridic al înscrierii dreptului de proprietate al fabricilor

SC A. SA asupra imobilului îl constituie dobândirea dreptului tabular aferent înscrierii.

Or, din procesul-verbal din 20 septembrie 1940 rezultă că dreptul tabular înscris

în cartea funciară este dreptul de proprietate al fabricilor SC A. SA asupra imobilului.

În concluzie, procesul-verbal

datat 20 septembrie 1940, coroborat cu actele de vânzare-cumpărare autentificate,

prin care au fost achiziționate parcelele de teren care au format imobilul, sunt

acte doveditoare ale dreptului de proprietate pe care fabricile SC A. SA l-au exercitat

asupra imobilului.

de apel a considerat că nu se pot stabili suprafețele de teren pe care le-au deținut

fabricile SC A. SA și amplasamentul acestora, ca urmare a faptului că actele de

proprietate aflate la dosar nu prezintă elemente suficiente în acest sens.

Deși a motivat că nu există

date suficiente pentru calcularea suprafeței terenului naționalizat, instanța de

apel a calculat această suprafață și a menționat-o în decizia recurată.

Este evidentă contrarietatea

argumentelor din motivarea deciziei recurate, pentru că mai întâi instanța arată

că nu a avut posibilitatea de a stabili suprafețele de teren pe care le-au avut

fostele fabrici SC A. SA, după care afirmă că s-a reușit totuși calcularea suprafețelor

din actele doveditoare anexate, dar că nu se poate stabili amplasamentul terenului

care a aparținut autorilor reclamanților.

La dosarul cauzei există

suficiente informații necesare stabilirii amplasamentului imobilului.

Afirmațiile instanței

privind imposibilitatea stabilirii amplasamentului terenului care a aparținut autorilor

reclamanților este contrazisă de concluziile raportului de expertiză întocmit de

către expertul A.N., conform căruia „fostele imobile SC A. SA se suprapun, în partea

de est, peste terenul SC G. SA, iar în partea de vest, peste terenul deținut de

SC S. SA.”

Mai mult, prin suprapunerea

Planului de situație cuprinzând fostul teren din str. S.M. (planul din anul 1940)

și a Planului de situație a fabricilor SC A. SA, anexate la raportul de expertiză,

cu actuala structură și delimitare a terenului, rezultă că există o potrivire aproape

perfectă între acestea, ceea ce conduce la concluzia că imobilul situat în anul

2003 în București, str. H. și str. I., sector 2, este unul și același cu imobilul

situat în anul 1940 în București, str. S.M., sector 2.

Aceste concluzii sunt

întărite de concluziile expertizei în construcții întocmită de expertul E.A., potrivit

cărora cele opt construcții existente în anul 1933 există și în prezent pe același

amplasament.

Și următoarele argumente

conduc la concluzia că există identitate între imobilul naționalizat și cel aflat

în prezent în posesia SC G. SA și a SC S. SA:

a) în anul 1933, pe terenul

fabricilor SC A. SA exista un număr de 8 clădiri, construite în vederea exploatării;

b) acestea există și în

prezent, exact pe același amplasament, doar că în jurul acestora au fost construite

și alte corpuri de clădire de către Statul Român, în perioada 1945-1989;

c) cele 8 clădiri sunt

evidențiate în Planul cadastral întocmit în luna martie 2003 de către SC T.C.I.

SRL; suprafața construită, suprafața desfășurată și amplasamentul acestora față

de vecinătăți coincid cu cele ale celor 8 clădiri existente la data naționalizării;

d) practic, este imposibil

ca mai multe construcții, aflate într-o anumită așezare pe un teren, să se găsească

în aceeași așezare într-un alt amplasament.

Toate aceste realități

conduc la concluzia că actualul amplasament al imobilului situat în București,

str. H. și str. I., sector 2 coincide cu amplasamentul fostelor fabrici SC A.

SA, motiv pentru care hotărârea recurată este în mod vădit eronată.

Concluziile rapoartelor

de expertiză cu privire la construcțiile edificate după anul 1948, cu privire la

suprafața de teren ocupată de construcțiile noi sau afectarea terenului de detalii

de sistematizare nu prezintă nici o relevanță cu privire la soluționarea problemei

de fond, stabilirea titularului dreptului de proprietate asupra terenului. Instanța

trebuie să rețină concluziile rapoartelor de expertiză privind identitatea dintre

imobilul naționalizat în anul 1948 și cel revendicat de către moștenitorii acționarilor

fabricilor SC A. SA, cu suprafețele stabilite prin expertiza topo, și să înlăture

concluziile expertizelor privind construcțiile edificate după anul 1948, suprafața

de teren ocupată de construcțiile ulterior edificate sau afectarea terenului de

detalii de sistematizare.

Diferența de 3715 mp dintre

suprafața de teren revendicată de reclamanți și cea aflată în posesia SC G. SA și

SC S. SA, constatată prin raportul de expertiză topografică, trebuie explicată prin

construirea blocului din str. S.M., așa cum rezultă din planul de situație privind

terenul parțial din proprietatea fostelor fabrici SC A. SA, pe care este construit

acest imobil (Anexa 7 la raportul de expertiză).

În concluzie, este eronată

susținerea instanței de apel conform căreia nu se poate stabili amplasamentul fabricilor

SC A. SA, ca urmare a faptului că actele de proprietate aflate la dosar nu au elemente

suficiente în acest sens.

B. Prin cererea înregistrată

la data de 24 iulie 2006, recurenții-reclamanți au invocat motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susținut

că instanța de apel a respins acțiunea cu o motivare confuză, incoerentă și care

nu are nici o aparență de legalitate și nu este fundamentată de probele administrate

în cauză.

„argumentare” a instanței de apel este referitoare la faptul că reclamanții nu au

făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat „conform expertizei

efectuate în cauză”.

Or, în speță, tot probatoriul

administrat contrazice concluzia instanței de apel, la dosar existând actele care

dovedesc titlul de proprietate al reclamanților.

În procesul-verbal de

intabulare din 20 septembrie 1940 al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare

în București se menționează înscrierea în cartea funciară a imobilului din București,

str. S.M., compus din teren în suprafață de 54179 mp și clădirile existente, enumerându-se

în continuare toate actele de proprietate în temeiul cărora s-a dobândit dreptul

de proprietate, depuse la dosarul de fond, vol. I, după cum urmează:

- actul autentificat

din 11 noiembrie 1899, prin care frații A. au răscumpărat embaticul terenului de

42984 mp, situat în str. S.M.;

- actul de adjudecare

din 7 mai 1897 al Tribunalului Ilfov, prin care frații A. adjudecă imobilul în suprafață

de 5224 mp, situat în str. S.M.;

- actul autentificat de

Tribunalul Ilfov din 1893, prin care s-a răscumpărat embaticul asupra suprafeței

de teren de 326 mp;

- actul autentificat de

Tribunalul Ilfov din 1901, prin care s-a cumpărat de către frații A. suprafața de

teren de 464 mp, situată în fundătura A.;

- actul autentificat de

Tribunalul Ilfov din 1905, privind dobândirea suprafeței de teren de 1060 mp aflat

în str. S.M.;

- actul autentificat de

Tribunalul Ilfov din 1906, prin care frații A. au cumpărat suprafața de 169 mp,

aflată în dosul fabricii;

- actul autentificat de

Tribunalul Ilfov din 1916, privind cumpărarea suprafeței de teren de 1052 mp de

către B.G.A., situat în str. V.A.;

- actul de dizolvare a

fabricilor SC A. SA, prin care activele acestora au trecut în deplina și exclusiva

proprietate a lui B.G.A.

calitatea de succesori ai acționarilor S.A.R. fabricile SC A. SA, această problemă

a fost tranșată irevocabil de instanța de recurs și dovedită de actele aflate în

dosar. S-a stabilit astfel cu autoritate de lucru judecat calitatea procesuală activă

a reclamanților.

De altfel, chiar instanța

de apel s-a pronunțat în acest sens, prin încheierea interlocutorie din 9

decembrie 2004, în sensul că acțiunea în revendicare este formulată de către toți

moștenitorii tuturor acționarilor la S.A.R. fabricile SC A. SA, situație dovedită

cu certificatul eliberat de Camera de Comerț și Industrie și certificatele de moștenitor

depuse în dosar, situația fiind recunoscută în parte și de ceilalți participanți

la proces.

În acest mod, instanța

de apel s-a pronunțat asupra calității procesuale active a reclamanților, constatând

existența acesteia, cu consecința că această problemă deja tranșată leagă instanța,

neputând reveni asupra ei.

Calitatea procesuală activă

înseamnă identitatea între reclamant și titularul dreptului dedus judecații, în

speță dreptul de proprietate. Odată ce instanța a stabilit existența acestui drept

prin încheierea interlocutorie din 9 decembrie 2004, susținerea din considerentele

deciziei recurate, în sensul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate, este

contradictorie cu prima.

soluția de respingere a acțiunii, instanța de apel reține că „reclamanții

nu au făcut dovada că titlul de proprietate

al terenului revendicat conform expertizei în cauză”.

Expertiza nu are ca obiectiv

stabilirea dreptului de proprietate, aceasta fiind atribuția instanței de judecată,

care apreciază temeinicia acțiunii în funcție de probele administrate în cauză.

Dimpotrivă, expertiza

efectuată în cauză confirmă dreptul de proprietate, existența probelor la dosarul

cauzei în acest sens și stabilește cu exactitate suprafața aflată în posesia pârâtelor,

precum și pe aceea justificată de actele de proprietate aflate la dosar: „Suprafața

ambelor terenuri pentru SC G. SA și SC S. SA este de 50208,54 mp, rotunjit 50209

mp”, „S-a făcut o însumare a suprafețelor din procesul-verbal din 20 septembrie

1940 și a reieșit că suprafața a fost conform acestui act de 51279 mp.”

Deci, concluziile raportului

de expertiză sunt în sensul că actele de proprietate confirmă că autorii reclamanților

au fost proprietarii suprafeței de 51279 mp. Într-adevăr, constatând că suprafața

diferă de cea regăsită în prezent pe același amplasament, 50.209 mp în posesia pârâtelor

și 3715 mp pe care se află blocurile de pe str. S.M., expertul a precizat că actele

de proprietate nu permit identificarea acestor diferențe de suprafață în ceea ce

privește amplasamentul diferenței regăsită în actele de proprietate ale reclamanților.

Însă, este de necontestat

faptul că suprafața aflată în posesia pârâtelor, 50209 mp, este una și aceeași cu

terenul proprietatea autorilor reclamanților, același teren asupra căruia există

toate actele de proprietate aflate la dosarul cauzei.

De altfel, aceasta este

și concluzia cât se poate de neechivocă a raportului de expertiză: „Fostele imobile

SC A. SA se suprapun, în partea de est, peste terenul SC G. SA, iar în partea de

vest peste terenul deținut de SC S. SA, anexa nr. 6.”

În aceste condiții, instanța

de apel a reținut în mod greșit că „s-a încercat a se stabili suprafețele de teren

pe care le-au avut fostele fabrici SC A. SA, dar fără acces, fiindcă actele de proprietate

aflate la dosarul cauzei nu au elemente suficiente pentru acest lucru”.

În

realitate, raportul stabilește

cu exactitate suprafața de teren proprietatea reclamanților, cât și faptul că ea

se suprapune suprafeței mai mici deținute de pârâte, ceea ce nu poate stabili fiind

amplasamentul diferenței de teren justificată de actele de proprietate ale reclamanților.

Faptul că din cei 54179

mp revendicați, în prezent nu se regăsesc în posesia pârâților decât 50209 mp (diferența

neputând fi stabilită cu exactitate nici ca suprafață, nici ca amplasament), nu

este un motiv de respingere a acțiunii în revendicare. Atâta timp cât s-a făcut

dovada proprietății asupra unei suprafețe mai mari și este cert că cele două suprafețe

se suprapun, în temeiul art. 480 C. civ. instanța trebuia să admită acțiunea pentru

suprafața reținută ca fiind în posesia pârâților (conform raportului de expertiză).

Un alt argument reținut

de instanța de apel în sprijinul soluției de respingere a acțiunii, este acela că

„pârâtele au contestat mereu titlul reclamanților, invocând faptul că nu corespunde

patrimoniul societății cu cel al acționarilor.”

Această susținere este

eronată și nu fundamentează soluția pronunțată, întrucât pârâții au contestat calitatea

procesuală activă, susținând faptul că în calitate de succesori ai acționarilor

societății, reclamanții nu au calitatea de a revendica imobilul aflat în patrimoniul

societății, că patrimoniul societății nu coincide cu al acționarilor și că revendicarea

nu poate fi introdusă decât de toți proprietarii.

Deși au reiterat aceste

susțineri în toate stadiile procesuale, niciodată pârâții nu au susținut că terenul

pe care îl dețin nu este același cu cel aflat în patrimoniul fabricilor SC A.

SA cu 100 de ani în urmă.

De altfel, este evident

că este vorba de același imobil atât timp cât SC G. SA și SC S. SA au fost înființate

prin preluarea mijloacelor de producție ale fabricilor SC A. SA, fosta moară devenind

fabrica de pâine SC G. SA, iar fabrica de ulei devenind SC S. SA.

Pârâții au invocat, într-adevăr,

aspecte legate de calitatea procesuală activă, fără a contesta însă niciodată calitatea

de proprietar a fabricilor SC A. SA faptul că în prezent dețin aceeași suprafață

cu cea revendicată.

În consecință, instanța

de apel reține în mod eronat că „pârâtele au contestat mereu titlul reclamanților”.

Mai mult, faptul că pârâții

nu au contestat că suprafața de teren pe care o dețin coincide cu cea revendicată

este un argument suficient pentru a crea prezumția identității între cele două terenuri,

confirmată, de altfel, și de înscrisurile depuse de reclamanți și de concluziile

raportului de expertiză.

Atâta timp cât s-a stabilit

că reclamanții au calitate procesuală activă și au calitatea de moștenitori ai acționarilor

fabricilor SC A. SA, înseamnă că au făcut pe deplin și fără tăgadă dovada dreptului

lor de proprietate.

În consecință, hotărârea

p

ronunțată

nu este fundamentată de motivarea instanței de apel și soluția este dată cu aplicarea

greșită a art. 480 și art. 1169 C. civ.

C. Prin cererea înregistrată

la data de 26 iulie 2006,

recurenta-reclamantă M.J.M. a invocat următoarele motive:

proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii arată

substratul logic al soluției, oferind părților justificarea acesteia, fiind imperios

necesar să fie relevate care au fost motivele care au determinat instanța să ajungă

la soluția dată.

Contrazicerea între considerente

reprezintă o nemotivare, deoarece considerentele care se contrazic se anihilează

reciproc, astfel că nici unul dintre ele nu poate fi considerat ca formând temeiul

hotărârii.

Hotărârea pronunțată în

cauză nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Acțiunea dedusă judecății

a avut două capete de cerere, și anume revendicarea terenului în suprafață de 54179

mp și revendicarea construcțiilor existente și consemnate în procesul-verbal de

intabulare din 20 septembrie 1940, or instanța de apel, deși a respins acțiunea

în integralitatea ei, în motivarea hotărârii pronunțate nu a făcut nici o referire

la motivele care au determinat-o să respingă și capătul de cerere privind revendicarea

construcțiilor.

Motivarea instanței de

apel este contradictorie în ceea ce privește identificarea suprafeței de teren revendicate.

Astfel, pe de o parte,

instanța reține că s-a reușit să se identifice întreaga suprafață de teren, iar,

pe de altă parte, că imobilul trebuie „bine determinat” și că „nu se poate stabili

în prezent care este terenul efectiv al reclamanților și pentru care au titlu, pe

locul imobilului revendicat fiind mai multe imobile, printre care și un bloc de

locuințe”. Prin urmare, instanța a constatat că, chiar dacă conform documentului

din 1940 se poate stabili întinderea suprafeței, totuși nu se poate stabili care

este terenul efectiv, pentru că pe teren se află mai multe imobile.

Motivarea instanței de

apel este una eliptică, lipsită de sens și care în nici un caz nu poate constitui

pentru părțile litigante un temei clar, care să le permită concluzia unei juste

dezlegări a pricinii.

proc. civ., instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei

dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Astfel, curtea de apel

nu numai că nu a examinat expertiza tehnică în construcții, care i-ar fi permis

să tragă o concluzie privind admiterea acțiunii, dar nici măcar nu a înlăturat-o,

fie numai și sub forma unei motivări subsidiare.

Poziția instanței de judecată

este surprinzătoare, deoarece din conținutul acestei expertize reiese fără putință

de tăgadă că un număr important de clădiri ce au aparținut în proprietate autorilor

reclamanților în anul 1933, se regăsesc în integralitate și astăzi, pe același amplasament.

Or, este evident că acestea

au fost construite pe terenul revendicat, proprietatea fabricilor SC A. SA, și au

funcționat și continuă să fie exploatate de către pârâte, care nu au contestat niciodată

această realitate.

proc. civ., hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Față de cele prezentate,

concluzia instanței conform căreia reclamanții, față de prevederile art. 480 și

urm. C. civ., nu au făcut dovada titlului de proprietate asupra terenului revendicat,

este eronată.

Astfel cum s-a arătat

deja, numai analizând superficial și incomplet probele administrate în cauză, inclusiv

recunoașterea pârâtel