ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1661/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 21 martie 2000, sub nr. 1787/2000, reclamanții S.H.M.A., B.D.B., B.A.P.I., A.C.G., A.C. și B.A.M.F.

au chemat în judecată pe pârâții SC G. SA, SC S. SA și Consiliul General al Municipiului București, solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie imobilele situate în București, str. H. și str. I., compuse din teren de 54179 mp (22072 mp ocupați de SC S. SA și 32107 mp ocupați de SC G. SA) și construcțiile existente și consemnate în procesul-verbal de intabulare din 20 septembrie 1940. Prin sentința civilă nr. 391 din 24 mai 2000, Tribunalul București, secția a V-a civilă și contencios administrativ, a admis acțiunea și în consecință: A constatat că fabricile SC A. SA, situate în 1948 în București, str. S.M., sector 2, nu figurează pe listele anexe ale Legii nr. 119/1948 privind naționalizarea principalelor mijloace de producție.

A obligat pe pârâții SC G. SA, SC S. SA și Consiliul General al Municipiului București (pentru opozabilitate) să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele situate în București, str. H. și str. I., sector 2, compuse din teren în suprafață de 54174 mp, din care 22072 mp ocupați de SC S. SA și 32107 mp ocupați de SC G. SA, și construcțiile existente pe teren și consemnate în procesul-verbal de intabulare din 20 septembrie 1940. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin actele depuse la dosar (certificate de moștenitor, actele de proprietate ale autorilor), reclamanții fac dovada calității procesuale active.

Din toate actele depuse rezultă că fabricile SC A. SA nu figurează pe listele-anexe ale actelor normative de naționalizare a principalelor mijloace de producție din anul 1948. Pârâții, ca administratori ai proprietății publice (SC G. SA și SC S. SA) și titular al dreptului de proprietate publică al statului (Consiliul General al Municipiului București), nu au făcut nici o dovadă cu privire la titlul de proprietate al statului în condițiile art. 644 și urm. C. civ. De aceea, tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei SC G. SA, motivat de faptul că, deși invocă decizia Ministerului Industriilor din 16 iunie 1948, nu o depune și chiar depusă, aceasta nu conferă statului un titlu de proprietate, decizia unui minister neîncadrându-se în vreunul din modurile de dobândire a proprietății statuate de art. 644 și urm. C. civ., ba mai mult, acest act dovedind abuzul săvârșit de statul comunist în dauna proprietății autorilor reclamanților.

Pârâta SC G. SA nu se poate apăra nici cu prevederile art. 31 4 din Legea nr. 99/1999, acest act normativ fiind incident în cazurile în care statul are un titlu valabil, adică referindu-se la imobilele cu caracter economic naționalizate în baza unui act normativ, indiferent de caracterul său mai mult sau mai puțin abuziv. Chiar și o reglementare viitoare cu privire la imobilele cu caracter economic nu poate interesa bunuri care nu sunt legal în proprietatea statului. Tribunalul nu a introdus în cauză Ministerul Agriculturii și F.P.S. întrucât acestea, având cunoștință de proces, nu au intervenit, iar ele nu sunt administratori ai proprietății statului, ci doar acționari și nici titulari ai acestui drept.

Tribunalul nu a reținut nici apărarea pârâtelor SC G. SA și SC S. SA în sensul că ar deține fabricile SC A. SA în baza Legii nr. 15/1990, întrucât statul nu putea transmite pârâtelor ceea ce nu avea. S-a mai reținut că statul nu are titlu valabil, iar proprietarii (autorii reclamanților) sunt în drept să revendice imobilul solicitat. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții. Prin decizia civilă nr. 741/A din 27 noiembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâtele SC G. SA și SC S. SA și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea; totodată, a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul București, ca fiind promovat de o persoană fără calitate procesuală activă.

În motivarea soluției pronunțate, curtea de apel a reținut următoarele: La data de 4 februarie 1933, la Oficiul Comerțului a fost înregistrată fabrica SC A. SA, cu sediul în București, str. S.M. La data de 20 septembrie 1940 s-a întocmit procesul-verbal de intabulare pentru imobilul situat în șos. S.M., compus din teren în suprafață de 54179 mp și clădirile aferente, imobil care aparținea fabricilor SC A. SA. Întrucât din toate probele administrate în cauză rezultă că, la data apariției Decretului-lege nr. 119/1948, fabricile SC A. SA erau constituite în formă de societate anonimă pe acțiuni, este neîndoielnic că imobilul revendicat de către reclamanți se afla în proprietatea societății, iar nu în proprietatea acționarilor, care au fost autorii primilor.

În această situație, societatea este o persoană juridică distinctă de acționari și nu se poate confunda patrimoniul societății cu patrimoniul acționarilor, fiecărui acționar cuvenindu-i-se o parte proporțională cu averea socială și pe toată durata societății poate ridica pretenții numai asupra venitului curat, care conform statutelor se împarte între acționari. În speța dedusă judecății, moștenitorii acționarilor, care sunt reclamanții, nu puteau în nume propriu să revendice imobilul, acesta putând fi revendicat eventual de societatea comercială care era proprietara de drept a acestuia. Referitor la apelul Municipiului București, acesta nu a fost primit pentru că parte în dosarul de fond a figurat Consiliul General al Municipiului București, care este o persoană distinctă de instituția Municipiului București, conform Legii nr. 69/1991.

Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs reclamanții. Prin decizia nr. 2078 din 24 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul reclamanților, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea în fond a apelurilor declarate de pârâții SC G. SA, SC S. SA și Municipiul București, prin Primar General. În motivarea soluției pronunțate, instanța supremă a reținut că instanța de apel, schimbând în totalitate sentința, a respins acțiunea reclamanților pentru lipsa calității procesuale active. Motivarea exclusivă a deciziei pe acest aspect este fără nici un dubiu, chiar dacă în dispozitivul deciziei nu se menționează motivul respingerii acțiunii reclamanților.

Or, problema calității procesuale active nu a fost invocată de nici unul dintre pârâți în apelurile lor, nu a fost pusă niciodată în discuție și nici nu a fost ridicată de instanță din oficiu. În acest context este de observat că, deși apelul este o cale devolutivă de atac ce dă posibilitatea instanței să examineze pricina și pentru alte motive decât cele invocate de către apelanți, Curtea de Apel București a încălcat grav normele procedurale, pronunțându-se asupra unei chestiuni care nu a fost pusă niciodată în discuția părților.

Procedând astfel, instanța de apel a nesocotit dreptul la apărare, îndeosebi în ceea ce-i privește pe reclamanți, precum și regula contradictorialității, cauzând o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei și reluarea judecății de către aceeași instanță, ocazie cu care urmează ca problema calității procesuale active să fie pusă în discuția părților, iar acestea să fie în măsură să-și facă apărări și să administreze probatorii. Cu ocazia rejudecării apelurilor, vor fi avute în vedere și dispozițiile legii administrației publice locale coroborate cu prevederile Legii nr. 213/1998, cu privire la problema calității procesuale a Municipiului București, prin Primar General.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 11A din 13 ianuarie 2003, prin care a admis apelurile declarate de pârâții SC S. SA, SC G. SA și Municipiul București, prin Primarul General și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată, pentru următoarele considerente: Atât apelanta SC S. SA, cât și apelantul Municipiul București au invocat ca motive de apel împrejurarea că acțiunea în revendicare nu a fost promovată de toți proprietarii și din actele depuse la dosar nu rezultă dacă imobilul aflat în proprietatea SC S. SA făcea parte din masa succesorală, nu au fost depuse dovezi clare privind delimitarea terenului, dacă există concordanță între suprafața de teren deținută fabricile SC A. SA la data când au trecut în proprietatea statului și situația actuală cu referire la construcțiile existente.

Cererea introductivă de instanță, formulată de reclamanți la 21 martie 2000, are ca obiect revendicarea imobilelor situate în București, str. H. și str. I., sector 2, formate din teren în suprafață de 54179 mp și construcțiile consemnate în procesul-verbal de intabulare din 20 septembrie 1940. Formulând o acțiune în revendicare în temeiul art. 480 C. civ., reclamanții aveau obligația, în temeiul art. 112 C. proc. civ., să indice obiectul cererii și valoarea lui, vecinătățile pentru individualizarea imobilului și dacă imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară.

În mod corect apelantele au arătat că din terenul revendicat de reclamanți, respectiv suprafața de 54179 mp, ele ocupă numai o parte, SC S. SA precizând că în patrimoniul societății sunt doar 28352 mp față de 32107 mp solicitați de reclamanți și construcțiile nu se mai găsesc în totalitate, așa cum au fost menționate în procesul-verbal din 20 septembrie 1940. La dosarul de fond a fost depus actul constitutiv și statutul societății anonime fabricile SC A. SA, în statut fiind menționată împrejurarea că a fost fixat capitalul social și adus în societate ca aport social fondul de comerț, reprezentat prin industriile și fabricile exercitate în stabilimentul din șos. S.M., împreună cu tot terenul, construcțiile și instalațiile ce servesc fabricile.

A mai fost depus procesul-verbal din 12 iunie 1909 al adunării generale extraordinare, prin care se stabilea capitalul social al societății anonime fabricile SC A. SA. Nu poate fi reținută apărarea reclamanților în sensul că prin Legea nr. 119/1948 nu a fost naționalizată fabrica SC A. SA, deoarece din dosarul de fond rezultă că moara SC A. SA a fost naționalizată în urma Legii nr. 119/1948, fiind publicată naționalizarea în M. Of. nr. 130/1948. Din cele două acte rezultă că fabricile SC A. SA au avut în patrimoniu imobilul revendicat de reclamanți, reprezentând capitalul social. Forma de constituire a fabricilor SC A. SA a reprezentat-o societatea anonimă pe acțiuni. Reclamanții nu pot revendica în nume propriu imobilul în litigiu, doar societatea ca persoană juridică distinctă și titulară a dreptului exclusiv de proprietate asupra terenului și construcțiilor, neputându-se confunda patrimoniul societății cu patrimoniul acționarilor.

Cu privire la motivul invocat de apelantul Municipiul București, s-a constatat că în temeiul legii administrației publice locale, coroborat cu dispozițiile art. 2 din legea privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în litigiile privitoare la dreptul de proprietate asupra imobilelor, statul este reprezentat de Consiliul General al Municipiului București, care dă mandat scris primarului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții. Prin decizia nr. 203 din 20 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a admis recursul reclamanților, a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceeași curte de apel, sens în care a reținut următoarele: Instanța de apel reinvestită cu rejudecarea celor trei apeluri declarate trebuia să se pronunțe, în principal, asupra motivelor de apel invocate și să pună în discuția părților calitatea procesuală activă a reclamanților.

Acestea au fost dispozițiile instanței de recurs, potrivit considerentelor deciziei nr. 2078 din 24 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție. În termenii art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Punerea în discuția părților a calității procesuale active a reclamantului se face în mod concret prin exprimarea directă a punctului de vedere cu privire la aceasta, de fiecare parte în proces, pe baza probelor existente sau eventual a unor noi probe administrate. Împrejurarea că motivul de recurs a privit această omisiune nu absolvă instanța de apel de obligația de a pune direct în discuția părților această excepție, o pronunțare cu această carență făcându-se cu încălcarea normelor procedurale cuprinse în art. 315 alin. (1) și art. 137 C. proc.

civ. Soluția instanței de apel este nelegală nu numai pentru nepunerea în discuția părților a excepției arătate, dar și cât privește soluția dată acestei excepții, soluție care se bazează pe o concluzie ce nu are la bază o analiză temeinică a poziției juridice a reclamanților și autorilor acestora, a raporturilor dintre persoanele fizice și persoana juridică în discuție. Se constată și o motivare contradictorie a hotărârii, acțiunea fiind respinsă ca nefondată, deși este motivată pe excepție, care, în modalitatea soluționării, excludea pronunțarea și pe fondul cauzei.

Constatând aceste iregularități, instanța supremă a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor în limita motivelor invocate și pentru a se pune în discuția părților și a se analiza, potrivit datelor speței, calitatea procesuală activă a reclamanților, urmând a se avea în vedere și apărările făcute de pârâți în motivele de apel, cu privire la determinarea obiectului revendicării. În rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 1679/2004. Prin încheierea din 9 decembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților și inadmisibilității acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 363/A din 8 iunie 2006 a aceleiași instanțe au fost admise apelurile declarate de pârâții SC S. SA, SC G. SA și Municipiul București, prin Primar General, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: La 21 martie 2000, reclamanții S.H.M.A., B.D.B., B.A.P.I., M.J.M., A.C., B.A.M.F.

au chemat în judecată pe pârâții SC G. SA, SC S. SA și Consiliul General al Municipiului București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. H. și str. I., sector 2, teren de 54179 mp (din care 22072 mp ocupați de SC S. SA și 32107 mp ocupați de SC G. SA), precum și construcțiile existente și consemnate în procesul-verbal din 20 septembrie 1940. Motivarea în esență, temeiul de drept fiind art. 480 și urm. C. civ., a fost aceea că reclamanții sunt succesorii legali ai defuncților proprietari ai societății anonime române fabricile SC A. SA, cu vechiul sediu în București str. S.M., sector 2 (actualul sediu fiind indicat în acțiune), iar fabricile SC A. SA nu au fost niciodată naționalizate, iar reclamanții sunt proprietarii imobilelor compuse din teren și construcții, ocupate de pârâte, care nu au titlu pentru bunul revendicat.

Pe parcursul litigiului s-a reținut, de unele instanțe, că fabricile SC A. SA ar fi fost naționalizate (Legea nr. 119/1948) și au avut în patrimoniu imobilul revendicat, reprezentând capitalul social (neputându-se confunda patrimoniul societății cu patrimoniul acționarilor). Înalta Curte de Casație și Justiție reține din motivarea ultimei decizii din apel că, deși se soluționează cauza pe fond și este respinsă ca nefondată, este motivată în fapt pe excepție. Reținând că se impune soluționarea pe fond și cu motivarea corespunzătoare, se are în vedere probatoriul administrat, cât mai ales temeiul juridic al cererii, care este cel al revendicării (art. 480 și urm. C. civ.), prin care se susține că reclamanții au titlu, iar pârâții nu.

Art. 480 C. civ. arată că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, dar în limitele arătate de lege. Modurile de a dobândi proprietatea sunt cunoscute (legea, tradițiunea, ocupațiunea, hotărârea judecătorească, accesiunea, uzucapiunea și convenția, ca mod de dobândire a proprietății). În cauză este în discuție o acțiune în revendicare, în care proprietarul care a pierdut posesia bunului cere restituirea aceluia la care se găsește (pârâtele). Ca atare, trebuie făcută fără tăgadă dovada că titularul acțiunii în revendicare este proprietar exclusiv al lucrului revendicat, sarcina probei incumbând, potrivit art. 1169 C. civ., reclamanților.

În cauză se impune ca reclamanții să facă dovada titlului de proprietate (actul translativ de proprietate, vânzare, donație, etc.) care creează dreptul în patrimoniul debitorului, ci și cel declarativ (hotărârea judecătorească, actul de partaj, tranzacție).

Or, în cauză, pârâții au negat titlul reclamanților care au susținut ca fiind moștenitorii foștilor proprietari (acționari) ai fabricilor SC A. SA, invocând la fond și depunând în copie procesul-verbal din 20 septembrie 1940. Prin acest proces-verbal s-a înscris dreptul de proprietate al acestor fabrici SC A. SA în cartea funciară provizorie a „comunei B.”, în favoarea proprietarului arătat pe verso, anume a fraților SC A. SA, imobil ce ar fi fost adjudecat acestora în anul 1897. Arhivele notariale, prin comunicarea din 8 aprilie 1999, au comunicat un extras de pe decizia Ministerului Industriei din 16 iunie 1948, unde figurează și moara SC A. SA, dar că nu figurează fabricile SC A. SA, această moară nefiind însă naționalizată, dar se face referire la moara fostă proprietate a lui V.B.

SC A. SA din județul Ilfov (moara SC A. SA fiind naționalizată conform deciziei Ministerului Industriei din 16 iunie 1948, conform Legii nr. 119/1948). Chiar și așa fiind, față de dispozițiile actuale (Legea nr. 213/1998) se poate eventual aprecia că naționalizarea a fost un act abuziv și că statul ar deține fără titlu acest imobil. Datorită însă actelor depuse de către reclamanți (care au înțeles să formuleze cererea numai în temeiul art. 480 și urm. C. civ., numai pe dreptul civil) și nu au formulat cerere de restituire în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în care sarcina probațiunii era mult simplificată, a trebuit pentru aprecierea corectă a titlului invocat de reclamanți să se apeleze la orice mijloc de probă.

Aceasta, în condițiile în care pârâtele au contestat mereu titlul reclamanților, invocând faptul că nu corespunde patrimoniul societății cu cel al acționarilor. Pentru soluționarea cauzei este edificatoare expertiza tehnică efectuată, care a avut în vedere obiectivele existente pe amplasament în luna februarie 1933, conform planului de situație a fabricilor SC A. SA. În constatările și concluziile expertizei, se arată de expert că în zona str. V. lui SC A. SA a determinat suprafața din fosta proprietate SC A. SA, pe care astăzi se află blocul din str. S.M. și care este de 3715 mp. Deci, este cert că pe teren se află un bloc de locuințe. S-a încercat a se stabili suprafața de teren pe care au avut-o fostele fabrici SC A. SA, dar fără succes, fiindcă actele de proprietate aflate la dosarul cauzei nu au elemente suficiente pentru acest lucru.

S-a făcut totuși, conform documentelor, o însumare a suprafețelor din procesul-verbal din 20 septembrie 1940 (a reieșit suprafața de 51279 mp), dar cum a prezentat după documentele cadastrale actuale, să se identifice întreaga suprafață (nu conțin suficiente elemente de identificare), iar, pe de altă parte, pe o suprafață de teren a fost edificat blocul str. S.M., sector 2 . Este clar că, dacă aritmetic, documentul din 1940 arată o suprafață, nu se poate stabili în prezent care este terenul efectiv al reclamanților și pentru care au titlu, pe locul imobilului revendicat fiind mai multe imobile, printre care și un bloc de locuințe. În cazul în care există titlu, trebuie clar delimitat terenul ce se revendică, cu vecinătățile respective, imobil care să fie bine determinat.

Expertul a arătat că s-a încercat scanarea planului 1/500 din 1938, dar nici aceasta nu a dat rezultate corespunzătoare, cele două limite, din 1938 și din planul actual, nu se suprapun decât parțial, calculat după limitele planului semnat, diferența ar fi infimă de 417 mp. Ca atare, față de prevederile art. 480 și urm. C. civ., s-a reținut că reclamanții nu au făcut dovada că titlul de proprietate al terenului revendicat conform expertizei efectuate în cauză. În consecință, s-a respins acțiunea în revendicare, ca nefondată. I. Pârâta SC G. SA a declarat recurs, în termen legal, împotriva încheierii de ședință din 9 decembrie 2004 a curții de apel, criticând soluția dată prin această încheiere excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare deduse judecății.

Recurenta-pârâtă susține că, în mod nelegal, s-a respins, de către instanța de apel, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, cât timp această acțiune nu a fost formulată de toate persoanele îndreptățite, foști asociați. Astfel, la dosarul de fond se află o listă care cuprinde un număr de 7 acționari ai societății respective, care au participat la adunarea generală a acționarilor din data de 5 aprilie 1947. Conform acestei liste, acei 7 acționari dețineau 48600 acțiuni în cadrul societății.

Potrivit procesului-verbal aflat la dosarul de fond, care a fost încheiat cu ocazia adunării generale din data de 5 aprilie 1947, cei 7 acționari au depus în cadrul adunării generale toate cele 48600 acțiuni, așa încât secretarii respectivei adunări generale au constatat că numărul de acțiuni depuse de către acționarii prezenți, respectiv 48600, sunt suficiente ca să satisfacă cerințele art. 35 din Statutele societății, respectiva adunare generală urmând să fie considerată statutară. Prin urmare, în afara acționarilor din lista aflată la dosarul de fond, mai existau și alți acționari, care nu au promovat alături de cei șapte prezenta acțiune în revendicare. Faptul că, în afară de acționarii menționați în listă, mai existau și alț i acționari, rezultă fără echivoc din procesul-verbal de carte funciară, aflat la dosarul de fond.

Conform acestui proces-verbal de carte funciară, în afară de cei 7 acționari din listă, care au participat la adunarea generală din 5 aprilie 1947, mai erau și alți acționari, respectiv P.A., F.A. și N.G. Pentru a nu exista nici un dubiu pe aspectul inadmisibilității, în dosarul instanței de apel s-au depus mai multe procese-verbale ale adunărilor generale ale acționarilor, din care rezultă că erau mai mulți acționari decât cei 7 din lista invocată, care pretind că au promovat prezenta acțiune. Astfel, în unele procese-verbale apar 7 acționari, în altele apar 11 acționari, în altele 14 acționari, etc. Mai mult, acțiunea nu este promovată nici măcar de toți moștenitorii de pe urma celor 7 acționari din lista din data de 5 aprilie 1947, reclamanții nefăcând dovada filiației față de acționarii C.A., B.B.A., C.A.S.

și Y.A. Mai exact, în lista acționarilor și invocată de către reclamanți figurează la a doua poziție C.A., iar conform certificatului de moștenitor, aflat la dosarul de fond, filiația succesorală s-a făcut de pe numele altei persoane, respectiv A.C.B. Or, în lista acționarilor, la poziția X1 figurează C.A., iar la poziția X2 din aceeași listă figurează C.A.S. Conform certificatului de moștenitor din 2001, aflat la dosar fond, filiația s-a făcut numai după S.C.G. (probabil C.A.S.), dar în nici un caz nu există filiație de pe urma lui C.A., care figurează ca acționar la poziția X1 din lista acționarilor. Prin urmare, titularul din lista acționarilor, respectiv C.A. moștenitorii acesteia, nu au promovat acțiune în revendicare împreună cu ceilalți coproprietari acționari.

În aceeași listă a acționarilor, la poziția X3, figurează B.B.A., iar conform certificatului de moștenitor, filiația succesorală s-a făcut de pe urma lui A.B. Nu se poate merge nici măcar pe o variantă forțată în sensul că B.B.A. din lista acționarilor ar putea fi una și aceeași persoană cu A.B., fiul lui V.V.A., pentru că în această situație în listă ar trebui să apară scris B.V.A. și nu B.B.A. Prin urmare, titularul din lista acționarilor, respectiv B.B.A. moștenitorii acestuia, nu au promovat acțiune în revendicare împreună cu ceilalți coproprietari acționari. În aceeași listă a acționarilor figurează, la poziția X2, C.A.S., iar conform certificatului de moștenitor, aflat la dosarul de fond, filiația succesorală s-a făcut de pe numele altei persoane, respectiv S.C.G.

Prin urmare, titularul din lista acționarilor, respectiv C.A.S. sau moștenitorii acesteia, nu au promovat acțiune în revendicare împreună cu ceilalți coproprietari acționari. Aceeași problemă apare și în ceea ce o privește pe Y.A., respectiv în lista acționarilor figurează Y.A., iar conform certificatului de moștenitor, filiația succesorală s-a făcut de pe numele G.Y.N. Prin urmare, având în vedere că acțiunea nu a fost promovată de către toți acționarii și având în vedere că numai o parte din moștenitorii celor 7 acționari care au participat la ședința din data de 5 aprilie 1947 au formulat prezenta acțiune în revendicare, rezultă că aceasta este inadmisibilă. În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii instanței de apel, în sensul respingerii acțiunii, ca inadmisibilă.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. II. Reclamanții au declarat recurs, în termen legal, împotriva deciziei date pe fond de curtea de apel, respectiv decizia civilă nr. 363/A din 8 iunie 2006. Au fost depuse trei rânduri de motive de recurs,două comune tuturor recurenților, înregistrate la data de 18 iulie 2006, respectiv la data de 24 iulie 2006 și unul separat al recurentei M.J.M., înregistrat la data de 26 iulie 2006, toate formulate în termenul legal. A. Prin cererea înregistrată la data de 18 iulie 2006, recurenții-reclamanți au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au formulat următoarele critici: 1. În mod greșit instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la preluarea, de către Statul Român, fără titlu valabil, a imobilului în cauză.

În cuprinsul motivării deciziei recurate, în ceea ce privește titlul prin care Statul Român a preluat imobilul, s-a reținut că: „față de dispozițiile actuale (Legea nr. 213/1998), se poate eventual aprecia că naționalizarea a fost un act abuziv și că statul ar deține fără titlu acest imobil.” Rezultă că instanța nu a clarificat problema legalității titlului prin care imobilul în cauză a trecut din proprietatea fabricilor SC A. SA în proprietatea Statului Român, evitând să se pronunțe asupra titlului prin care Statul Român a preluat imobilul, respectiv dacă preluarea s-a făcut cu titlu sau fără titlu, raportat la dispozițiile art. 6 ale Legii nr. 213/1998. Prin Legea nr. 119/1948 nu s-a dispus naționalizarea fabricilor SC A. SA, acestea nefiind incluse în nici una dintre anexele la această lege, din conținutul adresei din 8 aprilie 999 emisă de către Arhivele Naționale și a Listelor Anexă nr. XVIII-nr.

XXIII la Legea nr. 119/1948 rezultă că în cuprinsul acestora nu figurează fabricile SC A. SA din București. Prin urmare, Legea nr. 119/1948 nu constituie titlu pentru preluarea fabricilor SC A. SA, care astfel nu au pierdut niciodată proprietatea asupra imobilelor, reclamanții fiind îndreptățiți la restituirea în natură a acestora. Nici decizia nr. 7153/1948 a Ministerului Industriilor nu a putut constitui titlu valabil pentru naționalizarea de către Statul Român a imobilului, teren și construcții, care face obiectul prezentului litigiu. Aceasta deoarece, conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, Statul este proprietar al bunurilor dobândite în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 numai în măsura în care acestea au fost preluate în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a legilor în vigoare la data preluării lor, cât și a tratatelor internaționale la care România era parte.

Or, atât Legea nr. 119/1948, cât și Decizia nr. 7153/1948 contraveneau principiilor cu privire la proprietate înscrise în Constituția din anul 1948 sub imperiul căreia au fost adoptate (art. 8, art. 10 și art. 11), reglementărilor internaționale la care România a aderat, precum și legilor în vigoare în materie de proprietate (art. 480-art. 481 C. civ.). În consecință, bunul litigios nu a ieșit niciodată din proprietatea reclamanților, aceștia fiind îndreptățiți ca, pe calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., să obțină restituirea bunului pe care pârâții îl posedă fără titlu valabil. Pârâtă SC S. SA nu poate invoca, ca titlu valabil, decizia nr. 7153/1948 emisă de fostul Minister al Industriei sau certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 3 martie 1995, deoarece fosta unitate de stat care a preluat bunul după naționalizare, fără titlu valabil, nu a fost niciodată și proprietara lui.

Pârâta nu poate invoca nici prescripția achizitivă, întrucât nu a exercitat asupra bunului revendicat o posesiune utilă în sensul art. 1847 C. civ., ci o simplă detențiune de fapt (precară) care, oricât ar dura în timp, nu poate conduce niciodată la dobândirea proprietății. 2. În mod greșit instanța de apel a considerat că reclamanții nu au făcut dovada titlului de proprietate asupra terenului revendicat. Contrar acestei aprecieri, la dosar au fost depuse documente care dovedesc în mod direct că reclamanții sunt proprietarii exclusivi ai lucrului revendicat, respectiv: - procesul-verbal al Comisiei pentru înființarea cărților funciare din București, datat 20 septembrie 1940, întocmit în baza art. 165 și art. 166 din Decretul-lege nr. 115/1938; - M. Of.

nr. 127/12.06.1930, în care a fost publicat Actul constitutiv al Societății Anonime Române fabricile SC A. SA, act în care a fost specificat că imobilul face parte din capitalul social al acestei societăți; - lista acționarilor fabricilor SC A. SA, care dovedește că autorii reclamanților au avut calitatea de acționari ai acestei societăți.

Procesul-verbal al Comisiei pentru înființarea cărților funciare din București, datat 20 septembrie 1940, a fost emis în baza următoarelor documente justificative ale dreptului de proprietate al autorilor reclamanților asupra imobilului: - actul autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 11 noiembrie 1899 și transcris din 24 noiembrie 1899, prin care frații SC A. SA au cumpărat embaticul asupra terenului în suprafață de 42984 mp, pe care îl stăpâneau de peste 30 de ani; - actul de adjudecare din 7 mai 1897 al Tribunalului Ilfov, secția notariat, prin care frații A. au dobândit un imobil alăturat celui în suprafață de 42984 mp, fost proprietatea defunctului I.D., dimensiunile acestui teren sunt de 5224 mp; - actul autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 21 ianuarie 1893, prin care frații A. au răscumpărat embaticul asupra terenului ce fusese cumpărat de mama lor, A.A., prin actul autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 12 octombrie 1882 și transcris din 12 octombrie 1882, suprafața acestui teren este de 326 mp; - actul autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 31 mai 1901 și transcris din 18 iulie 1901, prin care frații A. au cumpărat de la G.T.

terenul din fundătura A., cu o suprafață de 464 mp; - actul autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 1905 și transcris, prin care frații A. au cumpărat de la J.T., M.A., M.J.T. și T.M.A. imobilul situat în str. S.M., cu o suprafață de 1060 mp; - actul autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 1906 și transcris, prin care frații A. au cumpărat de la I.A. imobilul situat în București, str. R., în dosul fabricii SC A. SA, în suprafață de 169 mp; - actul autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 10 martie 1916, transcris, prin care B.B.A. a cumpărat de la P.G. și N.P. terenul situat în București, str. V.A., în suprafață de 1052 mp. Judecătorul de carte funciară, după ce a constatat că sunt îndeplinite cerințele legale prevăzute Decretul-lege nr. 115/1938, a dispus înscrierea dreptului de proprietate al fabricilor SC A. SA asupra imobilului în cauză, prin procesul-verbal sus-menționat.

Conform Decretului-lege nr. 115/1938, efectul juridic al înscrierii dreptului de proprietate al fabricilor SC A. SA asupra imobilului îl constituie dobândirea dreptului tabular aferent înscrierii. Or, din procesul-verbal din 20 septembrie 1940 rezultă că dreptul tabular înscris în cartea funciară este dreptul de proprietate al fabricilor SC A. SA asupra imobilului. În concluzie, procesul-verbal datat 20 septembrie 1940, coroborat cu actele de vânzare-cumpărare autentificate, prin care au fost achiziționate parcelele de teren care au format imobilul, sunt acte doveditoare ale dreptului de proprietate pe care fabricile SC A. SA l-au exercitat asupra imobilului. 3. În mod greșit instanța de apel a considerat că nu se pot stabili suprafețele de teren pe care le-au deținut fabricile SC A. SA și amplasamentul acestora, ca urmare a faptului că actele de proprietate aflate la dosar nu prezintă elemente suficiente în acest sens.

Deși a motivat că nu există date suficiente pentru calcularea suprafeței terenului naționalizat, instanța de apel a calculat această suprafață și a menționat-o în decizia recurată. Este evidentă contrarietatea argumentelor din motivarea deciziei recurate, pentru că mai întâi instanța arată că nu a avut posibilitatea de a stabili suprafețele de teren pe care le-au avut fostele fabrici SC A. SA, după care afirmă că s-a reușit totuși calcularea suprafețelor din actele doveditoare anexate, dar că nu se poate stabili amplasamentul terenului care a aparținut autorilor reclamanților. La dosarul cauzei există suficiente informații necesare stabilirii amplasamentului imobilului.

Afirmațiile instanței privind imposibilitatea stabilirii amplasamentului terenului care a aparținut autorilor reclamanților este contrazisă de concluziile raportului de expertiză întocmit de către expertul A.N., conform căruia „fostele imobile SC A. SA se suprapun, în partea de est, peste terenul SC G. SA, iar în partea de vest, peste terenul deținut de SC S. SA.” Mai mult, prin suprapunerea Planului de situație cuprinzând fostul teren din str. S.M.

(planul din anul 1940) și a Planului de situație a fabricilor SC A. SA, anexate la raportul de expertiză, cu actuala structură și delimitare a terenului, rezultă că există o potrivire aproape perfectă între acestea, ceea ce conduce la concluzia că imobilul situat în anul 2003 în București, str. H. și str. I., sector 2, este unul și același cu imobilul situat în anul 1940 în București, str. S.M., sector 2. Aceste concluzii sunt întărite de concluziile expertizei în construcții întocmită de expertul E.A., potrivit cărora cele opt construcții existente în anul 1933 există și în prezent pe același amplasament.

Și următoarele argumente conduc la concluzia că există identitate între imobilul naționalizat și cel aflat în prezent în posesia SC G. SA și a SC S. SA: a) în anul 1933, pe terenul fabricilor SC A. SA exista un număr de 8 clădiri, construite în vederea exploatării; b) acestea există și în prezent, exact pe același amplasament, doar că în jurul acestora au fost construite și alte corpuri de clădire de către Statul Român, în perioada 1945-1989; c) cele 8 clădiri sunt evidențiate în Planul cadastral întocmit în luna martie 2003 de către SC T.C.I. SRL; suprafața construită, suprafața desfășurată și amplasamentul acestora față de vecinătăți coincid cu cele ale celor 8 clădiri existente la data naționalizării; d) practic, este imposibil ca mai multe construcții, aflate într-o anumită așezare pe un teren, să se găsească în aceeași așezare într-un alt amplasament.

Toate aceste realități conduc la concluzia că actualul amplasament al imobilului situat în București, str. H. și str. I., sector 2 coincide cu amplasamentul fostelor fabrici SC A. SA, motiv pentru care hotărârea recurată este în mod vădit eronată. Concluziile rapoartelor de expertiză cu privire la construcțiile edificate după anul 1948, cu privire la suprafața de teren ocupată de construcțiile noi sau afectarea terenului de detalii de sistematizare nu prezintă nici o relevanță cu privire la soluționarea problemei de fond, stabilirea titularului dreptului de proprietate asupra terenului.

Instanța trebuie să rețină concluziile rapoartelor de expertiză privind identitatea dintre imobilul naționalizat în anul 1948 și cel revendicat de către moștenitorii acționarilor fabricilor SC A. SA, cu suprafețele stabilite prin expertiza topo, și să înlăture concluziile expertizelor privind construcțiile edificate după anul 1948, suprafața de teren ocupată de construcțiile ulterior edificate sau afectarea terenului de detalii de sistematizare. Diferența de 3715 mp dintre suprafața de teren revendicată de reclamanți și cea aflată în posesia SC G. SA și SC S. SA, constatată prin raportul de expertiză topografică, trebuie explicată prin construirea blocului din str. S.M., așa cum rezultă din planul de situație privind terenul parțial din proprietatea fostelor fabrici SC A. SA, pe care este construit acest imobil (Anexa 7 la raportul de expertiză).

În concluzie, este eronată susținerea instanței de apel conform căreia nu se poate stabili amplasamentul fabricilor SC A. SA, ca urmare a faptului că actele de proprietate aflate la dosar nu au elemente suficiente în acest sens. B. Prin cererea înregistrată la data de 24 iulie 2006, recurenții-reclamanți au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susținut că instanța de apel a respins acțiunea cu o motivare confuză, incoerentă și care nu are nici o aparență de legalitate și nu este fundamentată de probele administrate în cauză. 1. Astfel, principala „argumentare” a instanței de apel este referitoare la faptul că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat „conform expertizei efectuate în cauză”.

Or, în speță, tot probatoriul administrat contrazice concluzia instanței de apel, la dosar existând actele care dovedesc titlul de proprietate al reclamanților.

În procesul-verbal de intabulare din 20 septembrie 1940 al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare în București se menționează înscrierea în cartea funciară a imobilului din București, str. S.M., compus din teren în suprafață de 54179 mp și clădirile existente, enumerându-se în continuare toate actele de proprietate în temeiul cărora s-a dobândit dreptul de proprietate, depuse la dosarul de fond, vol. I, după cum urmează: - actul autentificat din 11 noiembrie 1899, prin care frații A. au răscumpărat embaticul terenului de 42984 mp, situat în str. S.M.; - actul de adjudecare din 7 mai 1897 al Tribunalului Ilfov, prin care frații A. adjudecă imobilul în suprafață de 5224 mp, situat în str. S.M.; - actul autentificat de Tribunalul Ilfov din 1893, prin care s-a răscumpărat embaticul asupra suprafeței de teren de 326 mp; - actul autentificat de Tribunalul Ilfov din 1901, prin care s-a cumpărat de către frații A. suprafața de teren de 464 mp, situată în fundătura A.; - actul autentificat de Tribunalul Ilfov din 1905, privind dobândirea suprafeței de teren de 1060 mp aflat în str. S.M.; - actul autentificat de Tribunalul Ilfov din 1906, prin care frații A. au cumpărat suprafața de 169 mp, aflată în dosul fabricii; - actul autentificat de Tribunalul Ilfov din 1916, privind cumpărarea suprafeței de teren de 1052 mp de către B.G.A., situat în str. V.A.;

- actul de dizolvare a fabricilor SC A. SA, prin care activele acestora au trecut în deplina și exclusiva proprietate a lui B.G.A. 2. În ceea ce privește calitatea de succesori ai acționarilor S.A.R. fabricile SC A. SA, această problemă a fost tranșată irevocabil de instanța de recurs și dovedită de actele aflate în dosar. S-a stabilit astfel cu autoritate de lucru judecat calitatea procesuală activă a reclamanților. De altfel, chiar instanța de apel s-a pronunțat în acest sens, prin încheierea interlocutorie din 9 decembrie 2004, în sensul că acțiunea în revendicare este formulată de către toți moștenitorii tuturor acționarilor la S.A.R. fabricile SC A. SA, situație dovedită cu certificatul eliberat de Camera de Comerț și Industrie și certificatele de moștenitor depuse în dosar, situația fiind recunoscută în parte și de ceilalți participanți la proces.

În acest mod, instanța de apel s-a pronunțat asupra calității procesuale active a reclamanților, constatând existența acesteia, cu consecința că această problemă deja tranșată leagă instanța, neputând reveni asupra ei. Calitatea procesuală activă înseamnă identitatea între reclamant și titularul dreptului dedus judecații, în speță dreptul de proprietate. Odată ce instanța a stabilit existența acestui drept prin încheierea interlocutorie din 9 decembrie 2004, susținerea din considerentele deciziei recurate, în sensul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate, este contradictorie cu prima. 3. În ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii, instanța de apel reține că „reclamanții nu au făcut dovada că titlul de proprietate al terenului revendicat conform expertizei în cauză”.

Expertiza nu are ca obiectiv stabilirea dreptului de proprietate, aceasta fiind atribuția instanței de judecată, care apreciază temeinicia acțiunii în funcție de probele administrate în cauză. Dimpotrivă, expertiza efectuată în cauză confirmă dreptul de proprietate, existența probelor la dosarul cauzei în acest sens și stabilește cu exactitate suprafața aflată în posesia pârâtelor, precum și pe aceea justificată de actele de proprietate aflate la dosar: „Suprafața ambelor terenuri pentru SC G. SA și SC S. SA este de 50208,54 mp, rotunjit 50209 mp”, „S-a făcut o însumare a suprafețelor din procesul-verbal din 20 septembrie 1940 și a reieșit că suprafața a fost conform acestui act de 51279 mp.” Deci, concluziile raportului de expertiză sunt în sensul că actele de proprietate confirmă că autorii reclamanților au fost proprietarii suprafeței de 51279 mp.

Într-adevăr, constatând că suprafața diferă de cea regăsită în prezent pe același amplasament, 50.209 mp în posesia pârâtelor și 3715 mp pe care se află blocurile de pe str. S.M., expertul a precizat că actele de proprietate nu permit identificarea acestor diferențe de suprafață în ceea ce privește amplasamentul diferenței regăsită în actele de proprietate ale reclamanților. Însă, este de necontestat faptul că suprafața aflată în posesia pârâtelor, 50209 mp, este una și aceeași cu terenul proprietatea autorilor reclamanților, același teren asupra căruia există toate actele de proprietate aflate la dosarul cauzei.

De altfel, aceasta este și concluzia cât se poate de neechivocă a raportului de expertiză: „Fostele imobile SC A. SA se suprapun, în partea de est, peste terenul SC G. SA, iar în partea de vest peste terenul deținut de SC S. SA, anexa nr. 6.” În aceste condiții, instanța de apel a reținut în mod greșit că „s-a încercat a se stabili suprafețele de teren pe care le-au avut fostele fabrici SC A. SA, dar fără acces, fiindcă actele de proprietate aflate la dosarul cauzei nu au elemente suficiente pentru acest lucru”. În realitate, raportul stabilește cu exactitate suprafața de teren proprietatea reclamanților, cât și faptul că ea se suprapune suprafeței mai mici deținute de pârâte, ceea ce nu poate stabili fiind amplasamentul diferenței de teren justificată de actele de proprietate ale reclamanților.

Faptul că din cei 54179 mp revendicați, în prezent nu se regăsesc în posesia pârâților decât 50209 mp (diferența neputând fi stabilită cu exactitate nici ca suprafață, nici ca amplasament), nu este un motiv de respingere a acțiunii în revendicare. Atâta timp cât s-a făcut dovada proprietății asupra unei suprafețe mai mari și este cert că cele două suprafețe se suprapun, în temeiul art. 480 C. civ. instanța trebuia să admită acțiunea pentru suprafața reținută ca fiind în posesia pârâților (conform raportului de expertiză).

Un alt argument reținut de instanța de apel în sprijinul soluției de respingere a acțiunii, este acela că „pârâtele au contestat mereu titlul reclamanților, invocând faptul că nu corespunde patrimoniul societății cu cel al acționarilor.” Această susținere este eronată și nu fundamentează soluția pronunțată, întrucât pârâții au contestat calitatea procesuală activă, susținând faptul că în calitate de succesori ai acționarilor societății, reclamanții nu au calitatea de a revendica imobilul aflat în patrimoniul societății, că patrimoniul societății nu coincide cu al acționarilor și că revendicarea nu poate fi introdusă decât de toți proprietarii. Deși au reiterat aceste susțineri în toate stadiile procesuale, niciodată pârâții nu au susținut că terenul pe care îl dețin nu este același cu cel aflat în patrimoniul fabricilor SC A. SA cu 100 de ani în urmă.

De altfel, este evident că este vorba de același imobil atât timp cât SC G. SA și SC S. SA au fost înființate prin preluarea mijloacelor de producție ale fabricilor SC A. SA, fosta moară devenind fabrica de pâine SC G. SA, iar fabrica de ulei devenind SC S. SA. Pârâții au invocat, într-adevăr, aspecte legate de calitatea procesuală activă, fără a contesta însă niciodată calitatea de proprietar a fabricilor SC A. SA faptul că în prezent dețin aceeași suprafață cu cea revendicată. În consecință, instanța de apel reține în mod eronat că „pârâtele au contestat mereu titlul reclamanților”. Mai mult, faptul că pârâții nu au contestat că suprafața de teren pe care o dețin coincide cu cea revendicată este un argument suficient pentru a crea prezumția identității între cele două terenuri, confirmată, de altfel, și de înscrisurile depuse de reclamanți și de concluziile raportului de expertiză.

Atâta timp cât s-a stabilit că reclamanții au calitate procesuală activă și au calitatea de moștenitori ai acționarilor fabricilor SC A. SA, înseamnă că au făcut pe deplin și fără tăgadă dovada dreptului lor de proprietate. În consecință, hotărârea p ronunțată nu este fundamentată de motivarea instanței de apel și soluția este dată cu aplicarea greșită a art. 480 și art. 1169 C. civ. C. Prin cererea înregistrată la data de 26 iulie 2006, recurenta-reclamantă M.J.M. a invocat următoarele motive: 1. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Motivarea hotărârii arată substratul logic al soluției, oferind părților justificarea acesteia, fiind imperios necesar să fie relevate care au fost motivele care au determinat instanța să ajungă la soluția dată.

Contrazicerea între considerente reprezintă o nemotivare, deoarece considerentele care se contrazic se anihilează reciproc, astfel că nici unul dintre ele nu poate fi considerat ca formând temeiul hotărârii. Hotărârea pronunțată în cauză nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Acțiunea dedusă judecății a avut două capete de cerere, și anume revendicarea terenului în suprafață de 54179 mp și revendicarea construcțiilor existente și consemnate în procesul-verbal de intabulare din 20 septembrie 1940, or instanța de apel, deși a respins acțiunea în integralitatea ei, în motivarea hotărârii pronunțate nu a făcut nici o referire la motivele care au determinat-o să respingă și capătul de cerere privind revendicarea construcțiilor.

Motivarea instanței de apel este contradictorie în ceea ce privește identificarea suprafeței de teren revendicate. Astfel, pe de o parte, instanța reține că s-a reușit să se identifice întreaga suprafață de teren, iar, pe de altă parte, că imobilul trebuie „bine determinat” și că „nu se poate stabili în prezent care este terenul efectiv al reclamanților și pentru care au titlu, pe locul imobilului revendicat fiind mai multe imobile, printre care și un bloc de locuințe”. Prin urmare, instanța a constatat că, chiar dacă conform documentului din 1940 se poate stabili întinderea suprafeței, totuși nu se poate stabili care este terenul efectiv, pentru că pe teren se află mai multe imobile. Motivarea instanței de apel este una eliptică, lipsită de sens și care în nici un caz nu poate constitui pentru părțile litigante un temei clar, care să le permită concluzia unei juste dezlegări a pricinii.

2. Art. 304 pct. 10 C. proc. civ., instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Astfel, curtea de apel nu numai că nu a examinat expertiza tehnică în construcții, care i-ar fi permis să tragă o concluzie privind admiterea acțiunii, dar nici măcar nu a înlăturat-o, fie numai și sub forma unei motivări subsidiare. Poziția instanței de judecată este surprinzătoare, deoarece din conținutul acestei expertize reiese fără putință de tăgadă că un număr important de clădiri ce au aparținut în proprietate autorilor reclamanților în anul 1933, se regăsesc în integralitate și astăzi, pe același amplasament.

Or, este evident că acestea au fost construite pe terenul revendicat, proprietatea fabricilor SC A. SA, și au funcționat și continuă să fie exploatate de către pârâte, care nu au contestat niciodată această realitate. 3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Față de cele prezentate, concluzia instanței conform căreia reclamanții, față de prevederile art. 480 și urm. C. civ., nu au făcut dovada titlului de proprietate asupra terenului revendicat, este eronată. Astfel cum s-a arătat deja, numai analizând superficial și incomplet probele administrate în cauză, inclusiv recunoașterea pârâtel