ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1987/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1987/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Decizia nr. 1987/2016

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 21 martie 2000, pe rolul Tribunalului

București, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în

judecată pe pârâții SC G. SA, SC H. SA și Consiliul General al

Municipiului București, și au solicitat instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții să

le lase în deplină proprietate și posesie imobilele situate în

București, compuse din teren în suprafață de 54.179 mp și

construcțiile existente, consemnate în procesul-verbal de intabulare din

20 septembrie 1940.

Prin Sentința civilă nr. 391

din 24 mai 2000, Tribunalul București, secția a V-a civilă

și contencios administrativ, a admis acțiunea, a constatat că

fabricile I., situate în 1948 în București, nu figurează pe listele

anexe ale Legii nr. 119/1948 privind naționalizarea principalelor mijloace

de producție și a obligat pe pârâții SC G. SA, SC H. SA și

Consiliul General al Municipiului București să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilele situate în București, compuse din teren în

suprafață de 54.174 mp, din care 22.072 mp ocupați de SC H. SA

și 32.107 mp ocupați de SC G. SA, și construcțiile

existente pe teren și consemnate în procesul-verbal de intabulare din 20

septembrie 1940.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că reclamanții au calitate procesuală

activă și că Fabricile I. nu figurează pe listele-anexe ale

actelor normative de naționalizare a principalelor mijloace de

producție din anul 1948.

Pârâții, ca administratori ai

proprietății publice (SC G. SA și SC H. SA) și ca titular

al dreptului de proprietate publică al statului (Consiliul General al

Municipiului București), nu au făcut nici o dovadă cu privire la

titlul de proprietate al statului în condițiile art. 644 și urm. C.

civ.

Răspunzând apărărilor

formulate de pârâta SC G. SA, tribunalul a reținut că Decizia

Ministerului Industriilor nr. 7153 din 16 iunie 1948 nu a fost depusă la

dosar și că, oricum, aceasta nu ar conferi statului un titlu de

proprietate, neîncadrându-se în vreunul din modurile de dobândire a

proprietății prevăzute de art. 644 și urm. C. civ., în

plus, acest act dovedește abuzul săvârșit de statul comunist în

dauna proprietății autorilor reclamanților.

Au fost înlăturate

apărările formulate de pârâte, întemeiate pe prevederile art. 31 (4)

din Legea nr. 99/1999 și pe dispozițiile Legii nr. 15/1990,

tribunalul reținând că statul nu a avut un titlu valabil asupra

imobilelor revendicate și, prin urmare, nu putea transmite pârâtelor ceea

ce nu avea.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel pârâții, iar prin Decizia civilă nr. 741/A din 27 noiembrie

2000, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis

apelurile declarate de pârâtele SC G. SA și SC H. SA și a schimbat în

tot sentința, în sensul că a respins acțiunea; totodată, a

respins apelul declarat de pârâtul Municipiul București, ca fiind promovat

de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin Decizia nr. 2078 din 24 mai 2002,

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul

reclamanților, a casat Decizia civilă nr. 741/A din 27 noiembrie 2000

a Curții de Apel București, secția a III-a, și a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecarea în fond a apelurilor declarate de

pârâții SC G. SA, SC H. SA și Municipiul București.

În motivarea soluției

pronunțate, instanța de recurs a reținut că decizia

curții de apel este motivată exclusiv pe aspectul excepției

lipsei calității procesuale active, deși problema

calității procesuale active nu a fost invocată în apelurile

declarate, nu a fost pusă niciodată în discuția părților

și nici nu a fost ridicată de instanță din oficiu,.

Procedând astfel, instanța de

apel a nesocotit dreptul la apărare, precum și regula

contradictorialității, cauzând o vătămare care nu poate fi

înlăturată decât prin casarea deciziei și reluarea judecății

de către aceeași instanță, ocazie cu care urmează ca

problema calității procesuale active să fie pusă în

discuția părților pentru ca acestea să fie în

măsură să-și facă apărări și să

administreze probatorii.

Cu ocazia rejudecării apelurilor,

vor fi avute în vedere și dispozițiile legii administrației

publice locale coroborate cu prevederile Legii nr. 213/1998, cu privire la

problema calității procesuale a Municipiului București.

În rejudecare, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, a pronunțat Decizia

civilă nr. 11A din 13 ianuarie 2003, prin care a admis apelurile declarate

de pârâții SC H. SA, SC G. SA și Municipiul București și a

schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins

acțiunea, ca nefondată, pentru următoarele considerente:

Formulând o acțiune în

revendicare în temeiul art. 480 C. civ., reclamanții aveau obligația,

în baza art. 112 C. proc. civ., să indice obiectul cererii și

valoarea lui, vecinătățile pentru individualizarea imobilului

și, dacă imobilul este înscris în cartea funciară, numărul

de carte funciară.

În mod corect, apelantele au

arătat că ocupă numai o parte din terenul revendicat de

reclamanți, iar construcțiile menționate în procesul-verbal din

20 septembrie 1940 nu mai există în totalitate.

La dosar au fost depuse actul

constitutiv și statutul societății anonime Fabricile I., în care

se menționează că a fost fixat capitalul social și a fost

adus în societate, ca aport social, fondul de comerț, reprezentat prin

industriile și fabricile exercitate în stabilimentul din x, împreună

cu tot terenul, construcțiile și instalațiile ce servesc

fabricile. A mai fost depus procesul-verbal din 12 iunie 1909 al Adunării

generale extraordinare, prin care se stabilea capitalul social al

societății anonime Fabricile I.. Totodată, s-a probat

împrejurarea că Moara I. a fost naționalizată în urma Legii nr.

119/1948, naționalizarea fiind publicată în M. Of. nr. 130/1948.

Prin urmare, a reținut

instanța de apel, Fabricile I. a fost constituită ca societate

anonimă pe acțiuni, a avut în patrimoniu imobilul în litigiu,

reprezentând capitalul social, iar reclamanții nu pot revendica în nume

propriu acest imobil. Numai societatea, ca persoană juridică

distinctă și titulară a dreptului exclusiv de proprietate asupra

terenului și construcțiilor le poate revendica, neputându-se confunda

patrimoniul societății cu patrimoniul acționarilor.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții.

Prin Decizia nr. 203 din 20 ianuarie

2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă, a admis recursul reclamanților, a casat decizia recurată

și a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceeași curte de

apel, reținând următoarele:

Instanța de apel trebuia să

se pronunțe, în principal, asupra motivelor de apel invocate și

să pună în discuția părților calitatea procesuală

activă a reclamanților. Acestea au fost îndrumările Curții

Supreme de Justiție cuprinse în Decizia nr. 2078 din 24 mai 2002,

obligatorii pentru instanța de apel, conform art. 315 C. proc. civ.

Soluția instanței de apel

este nelegală nu numai pentru nepunerea în discuția

părților a excepției arătate, dar și pentru lipsa unei

analize temeinice a poziției juridice a reclamanților și

autorilor acestora, a raporturilor dintre persoanele fizice și persoana

juridică în discuție.

Se constată și o motivare

contradictorie a hotărârii, acțiunea fiind respinsă ca

nefondată, deși este motivată pe excepție, care, în

modalitatea soluționării, excludea pronunțarea și pe fondul

cauzei.

Constatând aceste

iregularități, instanța supremă a dispus casarea deciziei

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor în limita

motivelor invocate. S-a dat îndrumarea instanței de apel ca, în

rejudecare, să pună în discuția părților și

să se analizeze calitatea procesuală activă a

reclamanților, urmând să aibă în vedere și

apărările făcute de pârâți prin motivele de apel cu privire

la determinarea obiectului revendicării.

În rejudecare, prin încheierea din 9

decembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate,

excepțiile lipsei calității procesuale active a

reclamanților și inadmisibilității acțiunii.

Prin Decizia civilă nr. 363/A din

8 iunie 2006 a aceleiași instanțe, au fost admise apelurile declarate

de pârâții SC H. SA, SC G. SA și Municipiul București împotriva

Sentinței civile nr. 391 din 24 mai 2000 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă și contencios administrativ, cu

consecința schimbării în tot a sentinței apelate, în sensul

respingerii acțiunii, ca nefondată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel

a reținut că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de

proprietate al terenului revendicat.

Pârâta SC G. SA a declarat recurs

împotriva încheierii de ședință din data de 9 decembrie 2004 a

curții de apel, iar reclamanții au formulat recurs împotriva Deciziei

civile nr. 363/A din 8 iunie 2006.

Prin Decizia civilă nr. 1661 din

29 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de pârâtă și recursul declarat de reclamanți,

a casat încheierea și decizia recurate și a trimis cauza spre

rejudecare la aceeași curte de apel.

S-a apreciat că motivarea

instanței de apel este pur formală și nu răspunde

exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Limitându-se să

rețină că acțiunea în revendicare a fost formulată de

către toți moștenitorii acționarilor Fabricilor I., cu

trimitere generică la probe, fără să analizeze toate

apărările părților în susținerea, respectiv combaterea

celor două excepții dezbătute în cauză, instanța de

apel a pronunțat o încheiere susceptibilă de casare în baza art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

Totodată, s-a apreciat că

nici hotărârea pronunțată pe fond nu este motivată cu

respectarea exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Rejudecând cauza, prin Decizia

civilă nr. 309A din 12 mai 2016, Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâții SC

J. SRL, Municipiul București prin Primarul General și SC G. SA

împotriva Sentinței civile nr. 391 din 24 mai 2000 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă și contencios administrativ,

și a schimbat sentința apelată în sensul că a respins

cererea ca fiind formulată de persoane fără calitate

procesuală activă. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de

pârâta SC G. SA împotriva încheierii din data de 18 mai 2000 a aceleiași

instanțe.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

În ce privește apelul exercitat

de apelanta SC G. SA împotriva încheierii de ședință din 18 mai

2000, curtea de apel a reținut că nu se probează o

vătămare a acestei părți care să fie de natură a

schimba soluția primei instanțe. Astfel, la data de 18 mai 2000,

pentru pârâta SC G. SA s-a prezentat K., împuternicită să reprezinte

interesele societății la acel termen de judecată, întrucât

consilierul juridic se afla în concediu de odihnă.

Potrivit consemnărilor din

încheierea de ședință, reprezentantul societății nu a

solicitat termen pentru lipsă de apărare și nici probe în

combaterea cererii de chemare în judecată, învederând, alături de

celelalte părți, că nu mai sunt cereri de formulat și nici

probe de administrat.

Deși, prin întâmpinare

această parte a solicitat proba cu acte, (atașate actului

procedural), precum și proba cu expertiză, în funcție de

poziția procesuală a reclamanților, nu poate invoca nicio

vătămare în acest ciclu procesual, având în vedere că

instanța de apel urmează să aibă în vedere întreg

probatoriul administrat în cauză, prin raportare la îndrumările date

de instanța de recurs.

Curtea de apel a constatat că

cererea pentru lipsă de apărare nu a fost adusă la

cunoștința completului înainte de închiderea dezbaterilor și

că SC G. SA, a cărei calitate s-a transmis către SC J. SRL, a

avut o apărare calificată, interesele societății fiind

reprezentate de un apărător care a avut posibilitatea, în rejudecare,

să susțină toate apărările pe care le-ar fi putut

invoca la momentul la care pricina s-a soluționat în fața

instanței de fond.

Prin urmare, apreciind că, nici

din această perspectivă nu se probează o vătămare care

să fie de natură a schimba soluția primei instanțe, în

temeiul art. 296 C. proc. civ, curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul

declarat de pârâta SC G. SA împotriva încheierii din data de 18 mai 2000.

În ceea ce privește criticile

care vizează sentința de fond, curtea de apel a reținut că

cererea a fost înregistrată pe rolul instanțelor de judecată

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât, în raport

și de temeiul de drept invocat, acțiunea se supune dispozițiilor

de drept comun înscrise în C. civ. de la 1864.

Prin urmare, reclamanții nu se

pot prevala de dispozițiile Legii nr. 10/2001 în dovedirea

îndreptățirii lor la restituirea imobilului revendicat, aceste

dispoziții putând fi invocate numai în procedura specială, respectiv

în cadrul acțiunii întemeiată pe dispozițiile acestui act

normativ de reparație. Verificarea titlului de proprietate exhibat de

reclamanți nu poate avea loc decât prin raportare la art. 480 C. civ. de

la 1864.

În acest sens, curtea de apel a avut

în vedere motivarea în fapt a reclamanților din cererea de sesizare a

instanței de fond, în sensul că sunt succesorii legali ai

foștilor acționari ai Societății Anonime Fabricile I.,

aceasta fiind proprietara terenului și a construcțiilor revendicate.

Or, Societatea Anonimă Fabricile

I. a fost o societate comercială, o persoană juridică care a

beneficiat de un patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaților.

La dosarul cauzei, a fost depus

procesul-verbal de intabulare din 20 septembrie 1940 al Comisiunii pentru

înființarea Cărților Funciare în București, în care se

menționează înscrierea în cartea funciară a imobilului din

București, compus din teren în suprafață de 54.179 mp și

clădirile enumerate în continuare, cu precizarea că acestea

aparțin SAR Fabricile I.. Înscrierea în cartea funciară a dreptului

de proprietate asupra imobilului, astfel cum a fost detaliată, s-a

realizat în temeiul unor contracte care au fost depuse la dosar de către

reclamanți.

În același proces verbal de carte

funciară se menționează că în anul 1909 a avut loc

dizolvarea acestei societăți, iar terenul și toate

construcțiile au trecut în proprietatea exclusivă a lui L., în acest

sens fiind actul de dizolvare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția

Notariat, din 25 iunie 1909.

Prin actul autentificat de Tribunalul

Ilfov sub nr. x/1916, L. a cumpărat suprafața de teren de 1052 mp.

Toate contracte de

vânzare-cumpărare care au fost depuse la dosarul cauzei atestă dovada

dreptului de proprietate în patrimoniul Societății Anonime

Frații I. anterior anului 1909, până la dizolvarea acesteia.

Ulterior, astfel cum rezultă din

același proces verbal de carte funciară, s-a înființat

Societatea Anonimă pe acțiuni Fabricile I. de către foștii

coproprietari ai fondului de comerț sub numele Fabricile I., la dosar

aflându-se un certificat de solicitare înmatriculare a acestei societăți

emis de Camera de Comerț și Industrie, pe verso-ul actului fiind

precizat faptul că această societate a fost legal constituită la

data de 12 iunie 1930.

Înscrierea în cartea funciară de

către foștii coproprietari ai fondului de comerț sub numele Fabricile

I. nu a fost contestată de reclamanți sau autorii acestora, astfel

că această înscriere urmează să li se opună cu depline

puteri în ceea ce privește mențiunile din cartea funciară.

Totodată, față de

terți, această înscriere are valoare de opozabilitate (art. 1802 C.

civ.) a dreptului de proprietate asupra fondului de comerț dobândit de

către Fabricile I., operațiunea menționată fiind

guvernată, totodată, de principiul forței probante, care

înseamnă că dacă în cartea funciară s-a înscris un drept se

prezumă că acesta există în folosul părții în favoarea

căreia s-a înscris dreptul.

Toate aceste aspecte conduc la

prezumția că și la data trecerii în proprietatea statului

imobilul revendicat aparținea SAR Fabricile I. (înscrisă în Cartea

funciară), și nu în patrimoniul asociaților acesteia, în

prezenta pricină nefăcându-se probe contrarii acestei concluzii.

Cât privește preluarea imobilelor

aparținând acestei societăți anonime, din relațiile

comunicate de către Primăria Municipiului București prin adresa

din 12 februarie 2010, rezultă că imobilul cu adresa x, unde figurau

înscrise imobilele terenuri și construcții aflate în patrimoniul

Societății Anonime Frații I., a făcut obiectul Legii nr.

119/1948 privind naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de

asigurări, miniere și de transporturi, în a cărei anexă, la

poziția nr. 95 este înscrisă Moara I.

Mai mult, Decizia Ministerului

Industriei nr. 7153 din 16 iunie 1948 publicată în M. Of. nr.

140/19.06.1948, prin care s-a decis trecerea acestei societăți în

patrimoniul statului în baza Legii nr. 119/1948, confirmă trecerea

imobilului deținut ca fond de comerț în patrimoniul statului prin

naționalizare.

Totodată, în raport de aspectele

dezlegate prin Decizia nr. 5070 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, ale cărei considerente se

opun cu putere de lucru judecat, reclamanții, moștenitorii

foștilor acționari, nu mai pot susține cu deplin temei că

SAR Fabricile I., proprietara imobilului revendicat, nu a fost trecută în

proprietatea statului în mod abuziv, prin naționalizare, de la

această persoană juridică fiind trecut în proprietatea statului

imobilul revendicat și nu de la persoanele fizice acționari ai

Societății Anonime Fabricile I..

Existența imobilului revendicat

în patrimoniul celor două societăți comerciale, privatizate

integral, și al căror patrimoniu a aparținut inițial

statului, reflectă preluarea abuzivă de către stat a imobilului

revendicat, inclusiv reclamanții susținând, prin cererile

înregistrate pe rolul instanțelor de judecată, preluarea abuzivă

a bunurilor de către stat, în baza Legii nr. 119/1948, de la SAR Fabricile

I.

Acționarii sau asociații nu

au un drept asupra bunurilor societății, ci dețin doar

acțiuni, asupra cărora pot exercita prerogativele dreptului de

proprietate. Cu alte cuvinte, acționarii sau asociații nu pot

pretinde un drept de proprietate asupra bunurilor aflate în patrimoniul

societății.

Reținând că imobilul

revendicat a fost proprietatea SAR Fabricile I., și cum patrimoniul

persoanei juridice nu se confundă cu cel al asociaților săi,

curtea de apel a constatat fondată excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal au declarat și motivat recurs reclamanții M., N. și O.,

precum și reclamanții P. și R.

Prin recursul declarat,

reclamanții M., N. și O. formulează următoarele critici, pe

care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Instanța de apel a aplicat

greșit legea în soluționarea excepției lipsei

calității procesuale active, încălcând dispozițiile art.

480 C. civ. și art. 1 din Legea nr. 31/1990.

La soluționarea excepției

lipsei calității procesuale active, instanța de apel trebuia

să aibă în vedere cadrul legal în vigoare de la data introducerii

cererii de chemare în judecată, respectiv de la data de 21 martie 2000,

anterioară intrării în vigoare Legii nr. 10/2001.

Prin similitudine cu prevederile art.

3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, instanța ar fi trebuit să aprecieze

că și exercițiul acțiunii în revendicare este la

dispoziția acționarilor.

Având în vedere cazurile care au

condus la încetarea activității SAR Fabricile I., nu se poate impune

reînvierea persoanei juridice ca o condiție pentru promovarea

acțiunii în revendicare, întrucât persoana juridică și-a încetat

existența din motive ce nu au ținut de voința acționarilor.

Dată fiind încetarea

forțată a activității SAR Fabricile I., acționarii,

fără a mai solicita înființarea societăților, vor

putea revendica bunurile acestora, întrucât prin încetarea existenței societăților,

personalitatea juridică a acestora a dispărut, iar la încetarea

personalității juridice a unei societăți, bunurile se

transmit către acționari.

Ca efect al naționalizării,

foștilor acționari nu le-a mai fost deschisă calea unei

lichidări convenționale, prin care aceștia să își

poată împărți activele societății. Având în vedere

faptul că această situație nu poate fi imputabilă

acționarilor, instanța poate atribui bunurile ce fac obiectul

prezentei revendicări tuturor foștilor asociați.

Dacă singura persoană ce

poate promova o acțiune în revendicare este fosta societate, atunci ar fi

reînființată o societate ce ar avea ca "obiect de

activitate" promovarea unei acțiuni în revendicare, iar, după

finalizarea acestei proceduri, societatea urmează a fi dizolvată

și lichidată, deoarece scopul pentru care aceasta a fost

reînființată a fost îndeplinit, ceea ce ar contraveni

dispozițiilor Legii nr. 31/1990.

Recurenții susțin că,

deși obiectul prezentului litigiu este o acțiune în revendicare

întemeiată de dispozițiile C. civ., și nu pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, instanța de judecată, în soluționarea unei

chestiuni litigioase ce nu are corespondent în dispozițiile generale (C.

civ.), poate da eficiență unor principii de drept ce au stat la baza

dispozițiilor speciale conținute de Legea nr. 10/2001.

Astfel, în cadrul Legii nr. 10/2001

legiuitorul a găsit o modalitate de soluționare a ipotezei în care

cererea de acordare de măsuri reparatorii ar fi formulată de

către un acționar sau toți acționarii unei societăți

ce a fost anterior desființată prin efectul unei legi de

naționalizare sau ca urmare a trecerii abuzive a patrimoniului acesteia în

patrimoniul statului (art. 3 din Legea nr. 10/2001).

Textul art. 3 lit. b) din Legea nr.

10/2001 consacră posibilitatea pentru acționari de a se adresa

instanței pentru acordarea măsurilor reparatorii, fie procedând mai

întâi la reînființarea societății, fie separat, fără a

proceda la reînființarea societății. Acest text de lege special

respectă norme și principii de aplicație generală din

materia dreptului civil și a dreptului societar, dând posibilitatea celor

cărora au fost victime ale măsurilor abuzive de naționalizare

să obțină o reparație integrală.

A nu recunoaște că

același raționament fundamentat pe norme și principii de drept

comun în materia dreptului civil și a dreptului societar își

regăsește aplicabilitatea și în cadrul unei acțiuni de

drept comun, cum este cazul acțiunii în revendicare, echivalează cu a

nega existența și aplicabilitatea normelor și principiile

enunțate, a nega posibilitatea acționarilor de a obține

restituirea bunurilor ce au aparținut unei societăți ce

și-a încetat activitatea, ca urmare a unei desființări abuzive,

prin legea de naționalizare.

Instanța de apel, deși a

schimbat soluția apelată și a respins cererea de chemare în

judecată ca fiind formulată de persoane fără calitate

procesuală activă, a analizat și pe fond cererea de chemare în

judecată, respectiv a analizat identitatea dintre suprafețele de

teren deținute de SAR Fabricile I. și suprafețele de teren

deținute de Societatea G. SA și Societatea J. SRL.

Recurenții susțin că

din lucrările dosarului reiese că intimatele-pârâte ocupă

suprafața de teren de 51.170 mp și solicită menținerea

soluției instanței de fond.

reclamanții P. și R. critică decizia pronunțată de

instanța de apel pentru următoarele motive, pe care le

întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Instanța de apel a ignorat

statuările dispuse de către Înalta Curte prin Decizia nr. 203 din 20

ianuarie 2004, care a dobândit autoritatea lucrului judecat, cu mențiunea

că și prin Decizia nr. 1661 din 29 mai 2014, instanța

supremă a invocat motivarea cuprinsă în Decizia nr. 203 din 20

ianuarie 2004.

Astfel, prin Decizia nr. 203 din 20

ianuarie 2004, Înalta Curte a casat decizia curții de apel deoarece

aceasta din urmă a stabilit greșit că reclamanții nu pot

revendica în nume propriu imobilul în litigiu, ci doar societatea ca

persoană juridică distinctă și titulară a dreptului

exclusiv de proprietate asupra terenului, neputându-se confunda patrimoniul

societății cu patrimoniul acționarilor.

Or, prin Decizia nr. 309A din 12 mai

2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, reia în

susținerea admiterii excepției lipsei calității procesuale

active aceeași motivare cuprinsă în Decizia nr. 11A din 13 ianuarie

2003 a Curții de Apel București, care a fost înlăturată de

către instanța supremă.

Recurenții fac trimitere la

înscrisurile administrate în cauză și arată că, potrivit

actului de societate publicat în M.O. nr. 127/1930, în cazul încetării

societății, patrimoniul acesteia revenea în patrimoniul persoanelor

fizice acționare, invocă art. 249 C. civ. și art. 18 din Legea

nr. 10/2001 (deși admit că acest act normativ nu e aplicabil litigiului)

și susțin că rațiunile care au stat la baza adoptării

acestui act normativ sunt la fel de puternice și în cazul acțiunii în

revendicare.

Analizând decizia recurată în

limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată

că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse, pentru

următoarele considerente:

susțin nelegalitatea hotărârii recurate, considerând că, în

soluționarea excepției lipsei calității procesuale active,

instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1 din Legea nr.

31/1990 și pe cele ale art. 480 C. civ.

Reclamanții formulează o

serie de argumente legate de cauza care a dus la încetarea

activității SAR Fabricile I.. Arată că, atâta timp persoana

juridică și-a încetat existența în mod forțat, din motive

ce nu au ținut de voința acționarilor și nu le sunt

imputabile, acționarii nu au mai avut deschisă calea unei

lichidări convenționale, astfel încât, în această situație,

bunurile care au aparținut societății se transmit către

acționari și pot fi revendicate de aceștia. Recurenții

susțin, totodată, că nu se poate impune reînvierea persoanei

juridice ca o condiție pentru promovarea acțiunii în revendicare,

deoarece satisfacerea acestei condiții ar însemna reînființarea unei

societăți ce ar avea ca "obiect de activitate" promovarea

unei acțiuni în revendicare, iar după finalizarea procedurii,

societatea ar urma să fie dizolvată deoarece scopul pentru care a

fost reînființată a fost îndeplinit, ceea ce ar contraveni

dispozițiilor Legii nr. 31/1990.

Argumentele formulate nu sunt

întemeiate.

Ca regulă generală,

patrimoniul - element constitutiv al persoanei juridice, care constă în

totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ce au ca titular

însăși persoana juridică - este distinct de patrimoniul altor

subiecte de drept, inclusiv de cel al peroanelor fizice care intră în

compunerea respectivei persoane juridice.

În aplicarea acestui principiu, art.

35 din Legea nr. 31/1990, dispune că: "În lipsă de

stipulație contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin

proprietatea acesteia".

În cauză, reclamanții nu au

contestat că bunurile care fac obiectul cererii de revendicare au

făcut parte din patrimoniul Societății Anonime Fabricile I.. Pe

cale de consecință, în aplicarea regulilor anterior menționate,

proprietara terenului și a construcțiilor revendicate în prezentul

litigiu a fost persoana juridică Societatea Anonimă Fabricile I. care

a avut în patrimoniu respectivele bunuri chiar dacă, anterior constituirii

societății, imobilele în litigiu au aparținut unor persoane

fizice.

Cum calitatea procesuală

activă trebuie să corespundă cu calitatea de titular al

dreptului ce se discută și cum dreptul în litigiu este cel de

proprietate asupra unor bunuri al căror titular a fost Societatea Anonimă

Fabricile I., rezultă că acțiunea în revendicarea acestor bunuri

nu ar putea avea drept titular decât persoana juridică în patrimoniul

căreia s-au aflat bunurile respective.

Împrejurarea că persoana

juridică și-a încetat activitatea în mod forțat, astfel încât

acționarii nu au mai avut deschisă calea unei lichidări

convenționale, nu are drept efect, astfel cum se susține prin

motivele de recurs, transmiterea bunurilor care au aparținut

societății către acționari și, pe cale de

consecință, nașterea în patrimoniul acestora a dreptului de a le

revendica.

Pe de o parte, în condițiile

Legii nr. 31/1990, chiar în situația în care ar fi existat o lichidare

convențională, ea ar fi trebuit precedată de încheierea unui

bilanț care să constate situația exactă a activului și

a pasivului societății (art. 177), iar în condițiile art. 179,

plata oricărei sume cuvenite asociaților în contul părților

ce li s-ar cuveni din lichidare nu ar fi putut fi efectuată înaintea achitării

creditorilor societății.

Prin urmare, posibila lichidare

convențională menționată prin motivele de recurs putea avea

efectele indicate de recurenți sub aspectul dreptului de proprietate

asupra bunurilor ce au aparținut societății numai sub

condiția suspensivă a acoperirii pasivului exigibil cu fondurile de

care dispunea societatea. Or, nicio probă administrată în cauză

nu dovedește că, în urma lichidării pasivului, bunurile indicate

în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu ar fi trebuit să fie

valorificate pentru achitarea datoriilor societății și s-ar mai

fi regăsit în patrimoniul persoanei juridice.

Pe de altă parte, modalitatea de

încetare a persoanei juridice în cauză (și care nu mai constituie

obiect al controlului judiciar în prezentul litigiu) naște un drept la

reparații în condiții unei proceduri speciale, reglementată de

Legea nr. 10/2001, ceea ce exclude aplicarea regulilor generale și face

inutilă analizarea lor.

Tocmai pentru că o astfel de

procedură este reglementată de legiuitor nu s-ar mai putea pune

problema reînființării persoanei juridice doar în scopul

promovării unei acțiuni în revendicare. Procedura specială

reglementată de Legea nr. 10/2001 a vizat și ipoteza care se

regăsește în cauză, măsurile reparatorii ce pot fi

acordate, regimul juridic al acordării acestora și persoanele care

sunt îndreptățite să le primească, iar reînființarea

vechii persoane juridice nu este o condiție pentru declanșarea

acestei proceduri.

Cum însă în prezenta cauză

reclamanții au înțeles să promoveze o cerere în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. (iar nu pe

dispozițiile legii speciale menționate anterior), instanța avea

obligația de a verifica condițiile de exercitare a unei astfel de

acțiuni, iar una dintre acestea este identitatea dintre titularul cererii

și titularul dreptului pretins. În mod corect, curtea de apel a decis

că o astfel de identitate nu există în cauză.

Recurenții susțin că

acțiunea lor, întemeiată pe dispozițiile C. civ. ar genera o

chestiune litigioasă care nu ar avea corespondent în normele C. civ.

(deși acesta este temeiul juridic ales de reclamanți), ceea ce ar

naște în sarcina instanței obligația de a aplica principiile

care au stat la baza legii speciale, Legea nr. 10/2001. În acest sens, fac

trimitere la art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Critica nu este fondată.

Existența normei speciale cuprinsă în Legea nr. 10/2001 exclude

aplicarea normei generale reglementată de dispozițiile de drept

comun, iar reclamanții aveau posibilitatea să-și întemeieze

pretențiile pe dispozițiile normei speciale, cu atât mai mult cu cât

admit că aceasta cuprinde o reglementare juridică în care pot fi

circumscrise pretențiile pe care le formulează.

Nu este întemeiată

susținerea în sensul că neaplicarea raționamentului juridic care

stă la baza normei speciale în soluționarea unei cererii

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun înseamnă a nega

existența și aplicabilitatea unor principii de drept. O astfel de

susținere neagă însăși rațiunea reglementării

unei norme cu caracter special și principiile de interpretare și

aplicarea a normelor speciale în concurs cu cele generale, recurenții

pretinzând, în fapt, aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în

soluționarea unei cereri întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun.

Considerând legală dezlegarea

dată de instanța de apel excepției lipsei calității

procesual active, Înalta Curte nu va mai analiza criticile formulate prin

motivele de recurs care vizează fondul pricinii.

Nu vor mai fi, de asemenea, analizate

celelalte acele susțineri cuprinse în cererea de recurs deoarece acestea nu

pot fi încadrate în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., reprezentând aspecte ce țin de situația de fapt sau

reformulări ale criticilor anterior analizate.

reclamanții P. și R. nu este fondat.

Recurenții susțin că

problema calității procesual active a fost dezlegată cu putere

de lucru judecat prin Decizia nr. 203 din 20 ianuarie 2004 a Înaltei

Curți, astfel încât instanța de apel nu mai putea repune în

discuție și soluționa diferit această chestiune.

Susținerea formulată de

recurenți nu este corectă. Prin Decizia nr. 203 din 20 ianuarie 2004,

Înalta Curte nu a dat o dezlegare asupra calității procesuale active

a reclamanților care să se impună cu putere de lucru judecat

instanței de apel. Dimpotrivă, prin acea decizie, Înalta Curte,

constatând că, prin Decizia nr. 11A din 13 ianuarie 2003 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă, decizie care făcea

obiectul acelui recurs, instanța de apel s-a pronunțat asupra

excepției lipsei calității procesuale active, fără a o

pune în dezbaterea părților, a casat decizia recurată și a

trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, stabilind în mod expres în sarcina

instanței de apel ca, în rejudecarea cauzei, să pună în discuția

părților respectiva excepție.

Mai mult, în urma rejudecării

cauzei în apel, a fost pronunțată Decizia civilă nr. 363A din 8

iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, iar pricina a mai parcurs un ciclu procesual, la finalul

căruia, Înalta Curte a pronunțat Decizia nr. 1661 din 29 mai 2014,

prin care a constatat că instanța de apel nu a motivat în acord cu

prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. soluția pronunțată

asupra excepției calității procesuale active, a casat Decizia

civilă nr. 363A din 8 iunie 2006 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, și a dispus, din nou, ca în rejudecare,

instanța de apel să verifice cu prioritate această

excepție.

Or, dacă excepția lipsei

calității procesuale active ar fi fost irevocabil dezlegată prin

Decizia nr. 203 din 20 ianuarie 2004 a Înaltei Curți, așa cum

susțin recurenții, soluția pronunțată de instanța

de recurs în ciclul procesual finalizat prin Decizia nr. 1661 din 29 mai 2014

nu s-ar mai fi justificat.

Înalta Curte nu va analiza

susținerile prin care recurenții fac trimitere la prevederile art.

249 C. civ. deoarece, simpla menționare a unor dispoziții legale nu

poate fi considerată o critică de nelegalitate care să

poată fi circumscrisă unui motiv de recurs din cele limitativ

prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În ceea ce privește

dispozițiile Legii nr. 10/2001, Înalta Curte reține că, inclusiv

recurenții admit prin cererea de recurs că ele nu sunt aplicabile

prezentului litigiu, iar pretinsa aplicare în cauză a principiilor care au

stat la baza acestui act normativ este o susținere ce nu poate fi

primită, pentru argumentele dezvoltate în analiza celeilalte cereri de

recurs declarate în cauză.

În consecință, pentru

considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții M., N. și O. și de reclamanții P.

și R. împotriva Deciziei civile nr. 309/A din 12 mai 2016

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și cu familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 20 octombrie 2016.

Procesat

de GGC - CL