ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1987/2016

Decizia nr. 1987/2016 Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 21 martie 2000, pe rolul Tribunalului București, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pe pârâții SC G. SA, SC H. SA și Consiliul General al Municipiului București, și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie imobilele situate în București, compuse din teren în suprafață de 54.179 mp și construcțiile existente, consemnate în procesul-verbal de intabulare din 20 septembrie 1940. Prin Sentința civilă nr. 391 din 24 mai 2000, Tribunalul București, secția a V-a civilă și contencios administrativ, a admis acțiunea, a constatat că fabricile I., situate în 1948 în București, nu figurează pe listele anexe ale Legii nr. 119/1948 privind naționalizarea principalelor mijloace de producție și a obligat pe pârâții SC G. SA, SC H. SA și Consiliul General al Municipiului București să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele situate în București, compuse din teren în suprafață de 54.174 mp, din care 22.072 mp ocupați de SC H. SA și 32.107 mp ocupați de SC G. SA, și construcțiile existente pe teren și consemnate în procesul-verbal de intabulare din 20 septembrie 1940. Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că reclamanții au calitate procesuală activă și că Fabricile I. nu figurează pe listele-anexe ale actelor normative de naționalizare a principalelor mijloace de producție din anul 1948. Pârâții, ca administratori ai proprietății publice (SC G. SA și SC H. SA) și ca titular al dreptului de proprietate publică al statului (Consiliul General al Municipiului București), nu au făcut nici o dovadă cu privire la titlul de proprietate al statului în condițiile art. 644 și urm. C. civ. Răspunzând apărărilor formulate de pârâta SC G. SA, tribunalul a reținut că Decizia Ministerului Industriilor nr. 7153 din 16 iunie 1948 nu a fost depusă la dosar și că, oricum, aceasta nu ar conferi statului un titlu de proprietate, neîncadrându-se în vreunul din modurile de dobândire a proprietății prevăzute de art. 644 și urm. C. civ., în plus, acest act dovedește abuzul săvârșit de statul comunist în dauna proprietății autorilor reclamanților.

Au fost înlăturate apărările formulate de pârâte, întemeiate pe prevederile art. 31 (4) din Legea nr. 99/1999 și pe dispozițiile Legii nr. 15/1990, tribunalul reținând că statul nu a avut un titlu valabil asupra imobilelor revendicate și, prin urmare, nu putea transmite pârâtelor ceea ce nu avea. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, iar prin Decizia civilă nr. 741/A din 27 noiembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâtele SC G. SA și SC H. SA și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea; totodată, a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul București, ca fiind promovat de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin Decizia nr. 2078 din 24 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul reclamanților, a casat Decizia civilă nr. 741/A din 27 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a, și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea în fond a apelurilor declarate de pârâții SC G. SA, SC H. SA și Municipiul București. În motivarea soluției pronunțate, instanța de recurs a reținut că decizia curții de apel este motivată exclusiv pe aspectul excepției lipsei calității procesuale active, deși problema calității procesuale active nu a fost invocată în apelurile declarate, nu a fost pusă niciodată în discuția părților și nici nu a fost ridicată de instanță din oficiu,.

Procedând astfel, instanța de apel a nesocotit dreptul la apărare, precum și regula contradictorialității, cauzând o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei și reluarea judecății de către aceeași instanță, ocazie cu care urmează ca problema calității procesuale active să fie pusă în discuția părților pentru ca acestea să fie în măsură să-și facă apărări și să administreze probatorii. Cu ocazia rejudecării apelurilor, vor fi avute în vedere și dispozițiile legii administrației publice locale coroborate cu prevederile Legii nr. 213/1998, cu privire la problema calității procesuale a Municipiului București.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a pronunțat Decizia civilă nr. 11A din 13 ianuarie 2003, prin care a admis apelurile declarate de pârâții SC H. SA, SC G. SA și Municipiul București și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată, pentru următoarele considerente: Formulând o acțiune în revendicare în temeiul art. 480 C. civ., reclamanții aveau obligația, în baza art. 112 C. proc. civ., să indice obiectul cererii și valoarea lui, vecinătățile pentru individualizarea imobilului și, dacă imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară. În mod corect, apelantele au arătat că ocupă numai o parte din terenul revendicat de reclamanți, iar construcțiile menționate în procesul-verbal din 20 septembrie 1940 nu mai există în totalitate.

La dosar au fost depuse actul constitutiv și statutul societății anonime Fabricile I., în care se menționează că a fost fixat capitalul social și a fost adus în societate, ca aport social, fondul de comerț, reprezentat prin industriile și fabricile exercitate în stabilimentul din x, împreună cu tot terenul, construcțiile și instalațiile ce servesc fabricile. A mai fost depus procesul-verbal din 12 iunie 1909 al Adunării generale extraordinare, prin care se stabilea capitalul social al societății anonime Fabricile I.. Totodată, s-a probat împrejurarea că Moara I. a fost naționalizată în urma Legii nr. 119/1948, naționalizarea fiind publicată în M. Of. nr. 130/1948. Prin urmare, a reținut instanța de apel, Fabricile I. a fost constituită ca societate anonimă pe acțiuni, a avut în patrimoniu imobilul în litigiu, reprezentând capitalul social, iar reclamanții nu pot revendica în nume propriu acest imobil.

Numai societatea, ca persoană juridică distinctă și titulară a dreptului exclusiv de proprietate asupra terenului și construcțiilor le poate revendica, neputându-se confunda patrimoniul societății cu patrimoniul acționarilor. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții. Prin Decizia nr. 203 din 20 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a admis recursul reclamanților, a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceeași curte de apel, reținând următoarele: Instanța de apel trebuia să se pronunțe, în principal, asupra motivelor de apel invocate și să pună în discuția părților calitatea procesuală activă a reclamanților. Acestea au fost îndrumările Curții Supreme de Justiție cuprinse în Decizia nr. 2078 din 24 mai 2002, obligatorii pentru instanța de apel, conform art. 315 C. proc.

civ. Soluția instanței de apel este nelegală nu numai pentru nepunerea în discuția părților a excepției arătate, dar și pentru lipsa unei analize temeinice a poziției juridice a reclamanților și autorilor acestora, a raporturilor dintre persoanele fizice și persoana juridică în discuție. Se constată și o motivare contradictorie a hotărârii, acțiunea fiind respinsă ca nefondată, deși este motivată pe excepție, care, în modalitatea soluționării, excludea pronunțarea și pe fondul cauzei. Constatând aceste iregularități, instanța supremă a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor în limita motivelor invocate. S-a dat îndrumarea instanței de apel ca, în rejudecare, să pună în discuția părților și să se analizeze calitatea procesuală activă a reclamanților, urmând să aibă în vedere și apărările făcute de pârâți prin motivele de apel cu privire la determinarea obiectului revendicării.

În rejudecare, prin încheierea din 9 decembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților și inadmisibilității acțiunii. Prin Decizia civilă nr. 363/A din 8 iunie 2006 a aceleiași instanțe, au fost admise apelurile declarate de pârâții SC H. SA, SC G. SA și Municipiul București împotriva Sentinței civile nr. 391 din 24 mai 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și contencios administrativ, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate al terenului revendicat.

Pârâta SC G. SA a declarat recurs împotriva încheierii de ședință din data de 9 decembrie 2004 a curții de apel, iar reclamanții au formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 363/A din 8 iunie 2006. Prin Decizia civilă nr. 1661 din 29 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtă și recursul declarat de reclamanți, a casat încheierea și decizia recurate și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. S-a apreciat că motivarea instanței de apel este pur formală și nu răspunde exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Limitându-se să rețină că acțiunea în revendicare a fost formulată de către toți moștenitorii acționarilor Fabricilor I., cu trimitere generică la probe, fără să analizeze toate apărările părților în susținerea, respectiv combaterea celor două excepții dezbătute în cauză, instanța de apel a pronunțat o încheiere susceptibilă de casare în baza art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Totodată, s-a apreciat că nici hotărârea pronunțată pe fond nu este motivată cu respectarea exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 309A din 12 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâții SC J. SRL, Municipiul București prin Primarul General și SC G. SA împotriva Sentinței civile nr. 391 din 24 mai 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și contencios administrativ, și a schimbat sentința apelată în sensul că a respins cererea ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC G. SA împotriva încheierii din data de 18 mai 2000 a aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: În ce privește apelul exercitat de apelanta SC G. SA împotriva încheierii de ședință din 18 mai 2000, curtea de apel a reținut că nu se probează o vătămare a acestei părți care să fie de natură a schimba soluția primei instanțe. Astfel, la data de 18 mai 2000, pentru pârâta SC G. SA s-a prezentat K., împuternicită să reprezinte interesele societății la acel termen de judecată, întrucât consilierul juridic se afla în concediu de odihnă. Potrivit consemnărilor din încheierea de ședință, reprezentantul societății nu a solicitat termen pentru lipsă de apărare și nici probe în combaterea cererii de chemare în judecată, învederând, alături de celelalte părți, că nu mai sunt cereri de formulat și nici probe de administrat.

Deși, prin întâmpinare această parte a solicitat proba cu acte, (atașate actului procedural), precum și proba cu expertiză, în funcție de poziția procesuală a reclamanților, nu poate invoca nicio vătămare în acest ciclu procesual, având în vedere că instanța de apel urmează să aibă în vedere întreg probatoriul administrat în cauză, prin raportare la îndrumările date de instanța de recurs. Curtea de apel a constatat că cererea pentru lipsă de apărare nu a fost adusă la cunoștința completului înainte de închiderea dezbaterilor și că SC G. SA, a cărei calitate s-a transmis către SC J. SRL, a avut o apărare calificată, interesele societății fiind reprezentate de un apărător care a avut posibilitatea, în rejudecare, să susțină toate apărările pe care le-ar fi putut invoca la momentul la care pricina s-a soluționat în fața instanței de fond.

Prin urmare, apreciind că, nici din această perspectivă nu se probează o vătămare care să fie de natură a schimba soluția primei instanțe, în temeiul art. 296 C. proc. civ, curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC G. SA împotriva încheierii din data de 18 mai 2000. În ceea ce privește criticile care vizează sentința de fond, curtea de apel a reținut că cererea a fost înregistrată pe rolul instanțelor de judecată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât, în raport și de temeiul de drept invocat, acțiunea se supune dispozițiilor de drept comun înscrise în C. civ. de la 1864. Prin urmare, reclamanții nu se pot prevala de dispozițiile Legii nr. 10/2001 în dovedirea îndreptățirii lor la restituirea imobilului revendicat, aceste dispoziții putând fi invocate numai în procedura specială, respectiv în cadrul acțiunii întemeiată pe dispozițiile acestui act normativ de reparație.

Verificarea titlului de proprietate exhibat de reclamanți nu poate avea loc decât prin raportare la art. 480 C. civ. de la 1864. În acest sens, curtea de apel a avut în vedere motivarea în fapt a reclamanților din cererea de sesizare a instanței de fond, în sensul că sunt succesorii legali ai foștilor acționari ai Societății Anonime Fabricile I., aceasta fiind proprietara terenului și a construcțiilor revendicate. Or, Societatea Anonimă Fabricile I. a fost o societate comercială, o persoană juridică care a beneficiat de un patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaților.

La dosarul cauzei, a fost depus procesul-verbal de intabulare din 20 septembrie 1940 al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare în București, în care se menționează înscrierea în cartea funciară a imobilului din București, compus din teren în suprafață de 54.179 mp și clădirile enumerate în continuare, cu precizarea că acestea aparțin SAR Fabricile I.. Înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului, astfel cum a fost detaliată, s-a realizat în temeiul unor contracte care au fost depuse la dosar de către reclamanți. În același proces verbal de carte funciară se menționează că în anul 1909 a avut loc dizolvarea acestei societăți, iar terenul și toate construcțiile au trecut în proprietatea exclusivă a lui L., în acest sens fiind actul de dizolvare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, din 25 iunie 1909. Prin actul autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/1916, L. a cumpărat suprafața de teren de 1052 mp.

Toate contracte de vânzare-cumpărare care au fost depuse la dosarul cauzei atestă dovada dreptului de proprietate în patrimoniul Societății Anonime Frații I. anterior anului 1909, până la dizolvarea acesteia. Ulterior, astfel cum rezultă din același proces verbal de carte funciară, s-a înființat Societatea Anonimă pe acțiuni Fabricile I. de către foștii coproprietari ai fondului de comerț sub numele Fabricile I., la dosar aflându-se un certificat de solicitare înmatriculare a acestei societăți emis de Camera de Comerț și Industrie, pe verso-ul actului fiind precizat faptul că această societate a fost legal constituită la data de 12 iunie 1930. Înscrierea în cartea funciară de către foștii coproprietari ai fondului de comerț sub numele Fabricile I. nu a fost contestată de reclamanți sau autorii acestora, astfel că această înscriere urmează să li se opună cu depline puteri în ceea ce privește mențiunile din cartea funciară.

Totodată, față de terți, această înscriere are valoare de opozabilitate (art. 1802 C. civ.) a dreptului de proprietate asupra fondului de comerț dobândit de către Fabricile I., operațiunea menționată fiind guvernată, totodată, de principiul forței probante, care înseamnă că dacă în cartea funciară s-a înscris un drept se prezumă că acesta există în folosul părții în favoarea căreia s-a înscris dreptul. Toate aceste aspecte conduc la prezumția că și la data trecerii în proprietatea statului imobilul revendicat aparținea SAR Fabricile I. (înscrisă în Cartea funciară), și nu în patrimoniul asociaților acesteia, în prezenta pricină nefăcându-se probe contrarii acestei concluzii.

Cât privește preluarea imobilelor aparținând acestei societăți anonime, din relațiile comunicate de către Primăria Municipiului București prin adresa din 12 februarie 2010, rezultă că imobilul cu adresa x, unde figurau înscrise imobilele terenuri și construcții aflate în patrimoniul Societății Anonime Frații I., a făcut obiectul Legii nr. 119/1948 privind naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, în a cărei anexă, la poziția nr. 95 este înscrisă Moara I. Mai mult, Decizia Ministerului Industriei nr. 7153 din 16 iunie 1948 publicată în M. Of. nr. 140/19.06.1948, prin care s-a decis trecerea acestei societăți în patrimoniul statului în baza Legii nr. 119/1948, confirmă trecerea imobilului deținut ca fond de comerț în patrimoniul statului prin naționalizare.

Totodată, în raport de aspectele dezlegate prin Decizia nr. 5070 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ale cărei considerente se opun cu putere de lucru judecat, reclamanții, moștenitorii foștilor acționari, nu mai pot susține cu deplin temei că SAR Fabricile I., proprietara imobilului revendicat, nu a fost trecută în proprietatea statului în mod abuziv, prin naționalizare, de la această persoană juridică fiind trecut în proprietatea statului imobilul revendicat și nu de la persoanele fizice acționari ai Societății Anonime Fabricile I.. Existența imobilului revendicat în patrimoniul celor două societăți comerciale, privatizate integral, și al căror patrimoniu a aparținut inițial statului, reflectă preluarea abuzivă de către stat a imobilului revendicat, inclusiv reclamanții susținând, prin cererile înregistrate pe rolul instanțelor de judecată, preluarea abuzivă a bunurilor de către stat, în baza Legii nr. 119/1948, de la SAR Fabricile I. Acționarii sau asociații nu au un drept asupra bunurilor societății, ci dețin doar acțiuni, asupra cărora pot exercita prerogativele dreptului de proprietate.

Cu alte cuvinte, acționarii sau asociații nu pot pretinde un drept de proprietate asupra bunurilor aflate în patrimoniul societății. Reținând că imobilul revendicat a fost proprietatea SAR Fabricile I., și cum patrimoniul persoanei juridice nu se confundă cu cel al asociaților săi, curtea de apel a constatat fondată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții M., N. și O., precum și reclamanții P. și R. Prin recursul declarat, reclamanții M., N. și O. formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Instanța de apel a aplicat greșit legea în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, încălcând dispozițiile art. 480 C. civ.

și art. 1 din Legea nr. 31/1990. La soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, instanța de apel trebuia să aibă în vedere cadrul legal în vigoare de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv de la data de 21 martie 2000, anterioară intrării în vigoare Legii nr. 10/2001. Prin similitudine cu prevederile art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, instanța ar fi trebuit să aprecieze că și exercițiul acțiunii în revendicare este la dispoziția acționarilor. Având în vedere cazurile care au condus la încetarea activității SAR Fabricile I., nu se poate impune reînvierea persoanei juridice ca o condiție pentru promovarea acțiunii în revendicare, întrucât persoana juridică și-a încetat existența din motive ce nu au ținut de voința acționarilor.

Dată fiind încetarea forțată a activității SAR Fabricile I., acționarii, fără a mai solicita înființarea societăților, vor putea revendica bunurile acestora, întrucât prin încetarea existenței societăților, personalitatea juridică a acestora a dispărut, iar la încetarea personalității juridice a unei societăți, bunurile se transmit către acționari. Ca efect al naționalizării, foștilor acționari nu le-a mai fost deschisă calea unei lichidări convenționale, prin care aceștia să își poată împărți activele societății. Având în vedere faptul că această situație nu poate fi imputabilă acționarilor, instanța poate atribui bunurile ce fac obiectul prezentei revendicări tuturor foștilor asociați.

Dacă singura persoană ce poate promova o acțiune în revendicare este fosta societate, atunci ar fi reînființată o societate ce ar avea ca "obiect de activitate" promovarea unei acțiuni în revendicare, iar, după finalizarea acestei proceduri, societatea urmează a fi dizolvată și lichidată, deoarece scopul pentru care aceasta a fost reînființată a fost îndeplinit, ceea ce ar contraveni dispozițiilor Legii nr. 31/1990. Recurenții susțin că, deși obiectul prezentului litigiu este o acțiune în revendicare întemeiată de dispozițiile C. civ., și nu pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de judecată, în soluționarea unei chestiuni litigioase ce nu are corespondent în dispozițiile generale (C. civ.), poate da eficiență unor principii de drept ce au stat la baza dispozițiilor speciale conținute de Legea nr. 10/2001.

Astfel, în cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a găsit o modalitate de soluționare a ipotezei în care cererea de acordare de măsuri reparatorii ar fi formulată de către un acționar sau toți acționarii unei societăți ce a fost anterior desființată prin efectul unei legi de naționalizare sau ca urmare a trecerii abuzive a patrimoniului acesteia în patrimoniul statului (art. 3 din Legea nr. 10/2001). Textul art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001 consacră posibilitatea pentru acționari de a se adresa instanței pentru acordarea măsurilor reparatorii, fie procedând mai întâi la reînființarea societății, fie separat, fără a proceda la reînființarea societății. Acest text de lege special respectă norme și principii de aplicație generală din materia dreptului civil și a dreptului societar, dând posibilitatea celor cărora au fost victime ale măsurilor abuzive de naționalizare să obțină o reparație integrală.

A nu recunoaște că același raționament fundamentat pe norme și principii de drept comun în materia dreptului civil și a dreptului societar își regăsește aplicabilitatea și în cadrul unei acțiuni de drept comun, cum este cazul acțiunii în revendicare, echivalează cu a nega existența și aplicabilitatea normelor și principiile enunțate, a nega posibilitatea acționarilor de a obține restituirea bunurilor ce au aparținut unei societăți ce și-a încetat activitatea, ca urmare a unei desființări abuzive, prin legea de naționalizare. Instanța de apel, deși a schimbat soluția apelată și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, a analizat și pe fond cererea de chemare în judecată, respectiv a analizat identitatea dintre suprafețele de teren deținute de SAR Fabricile I. și suprafețele de teren deținute de Societatea G. SA și Societatea J. SRL.

Recurenții susțin că din lucrările dosarului reiese că intimatele-pârâte ocupă suprafața de teren de 51.170 mp și solicită menținerea soluției instanței de fond. 2. Prin recursul formulat, reclamanții P. și R. critică decizia pronunțată de instanța de apel pentru următoarele motive, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Instanța de apel a ignorat statuările dispuse de către Înalta Curte prin Decizia nr. 203 din 20 ianuarie 2004, care a dobândit autoritatea lucrului judecat, cu mențiunea că și prin Decizia nr. 1661 din 29 mai 2014, instanța supremă a invocat motivarea cuprinsă în Decizia nr. 203 din 20 ianuarie 2004. Astfel, prin Decizia nr. 203 din 20 ianuarie 2004, Înalta Curte a casat decizia curții de apel deoarece aceasta din urmă a stabilit greșit că reclamanții nu pot revendica în nume propriu imobilul în litigiu, ci doar societatea ca persoană juridică distinctă și titulară a dreptului exclusiv de proprietate asupra terenului, neputându-se confunda patrimoniul societății cu patrimoniul acționarilor.

Or, prin Decizia nr. 309A din 12 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, reia în susținerea admiterii excepției lipsei calității procesuale active aceeași motivare cuprinsă în Decizia nr. 11A din 13 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, care a fost înlăturată de către instanța supremă. Recurenții fac trimitere la înscrisurile administrate în cauză și arată că, potrivit actului de societate publicat în M.O. nr. 127/1930, în cazul încetării societății, patrimoniul acesteia revenea în patrimoniul persoanelor fizice acționare, invocă art. 249 C. civ. și art. 18 din Legea nr. 10/2001 (deși admit că acest act normativ nu e aplicabil litigiului) și susțin că rațiunile care au stat la baza adoptării acestui act normativ sunt la fel de puternice și în cazul acțiunii în revendicare.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente: 1. Recurenții M., N. și O. susțin nelegalitatea hotărârii recurate, considerând că, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1 din Legea nr. 31/1990 și pe cele ale art. 480 C. civ. Reclamanții formulează o serie de argumente legate de cauza care a dus la încetarea activității SAR Fabricile I.. Arată că, atâta timp persoana juridică și-a încetat existența în mod forțat, din motive ce nu au ținut de voința acționarilor și nu le sunt imputabile, acționarii nu au mai avut deschisă calea unei lichidări convenționale, astfel încât, în această situație, bunurile care au aparținut societății se transmit către acționari și pot fi revendicate de aceștia.

Recurenții susțin, totodată, că nu se poate impune reînvierea persoanei juridice ca o condiție pentru promovarea acțiunii în revendicare, deoarece satisfacerea acestei condiții ar însemna reînființarea unei societăți ce ar avea ca "obiect de activitate" promovarea unei acțiuni în revendicare, iar după finalizarea procedurii, societatea ar urma să fie dizolvată deoarece scopul pentru care a fost reînființată a fost îndeplinit, ceea ce ar contraveni dispozițiilor Legii nr. 31/1990. Argumentele formulate nu sunt întemeiate. Ca regulă generală, patrimoniul - element constitutiv al persoanei juridice, care constă în totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ce au ca titular însăși persoana juridică - este distinct de patrimoniul altor subiecte de drept, inclusiv de cel al peroanelor fizice care intră în compunerea respectivei persoane juridice.

În aplicarea acestui principiu, art. 35 din Legea nr. 31/1990, dispune că: "În lipsă de stipulație contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia". În cauză, reclamanții nu au contestat că bunurile care fac obiectul cererii de revendicare au făcut parte din patrimoniul Societății Anonime Fabricile I.. Pe cale de consecință, în aplicarea regulilor anterior menționate, proprietara terenului și a construcțiilor revendicate în prezentul litigiu a fost persoana juridică Societatea Anonimă Fabricile I. care a avut în patrimoniu respectivele bunuri chiar dacă, anterior constituirii societății, imobilele în litigiu au aparținut unor persoane fizice.

Cum calitatea procesuală activă trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului ce se discută și cum dreptul în litigiu este cel de proprietate asupra unor bunuri al căror titular a fost Societatea Anonimă Fabricile I., rezultă că acțiunea în revendicarea acestor bunuri nu ar putea avea drept titular decât persoana juridică în patrimoniul căreia s-au aflat bunurile respective. Împrejurarea că persoana juridică și-a încetat activitatea în mod forțat, astfel încât acționarii nu au mai avut deschisă calea unei lichidări convenționale, nu are drept efect, astfel cum se susține prin motivele de recurs, transmiterea bunurilor care au aparținut societății către acționari și, pe cale de consecință, nașterea în patrimoniul acestora a dreptului de a le revendica.

Pe de o parte, în condițiile Legii nr. 31/1990, chiar în situația în care ar fi existat o lichidare convențională, ea ar fi trebuit precedată de încheierea unui bilanț care să constate situația exactă a activului și a pasivului societății (art. 177), iar în condițiile art. 179, plata oricărei sume cuvenite asociaților în contul părților ce li s-ar cuveni din lichidare nu ar fi putut fi efectuată înaintea achitării creditorilor societății. Prin urmare, posibila lichidare convențională menționată prin motivele de recurs putea avea efectele indicate de recurenți sub aspectul dreptului de proprietate asupra bunurilor ce au aparținut societății numai sub condiția suspensivă a acoperirii pasivului exigibil cu fondurile de care dispunea societatea.

Or, nicio probă administrată în cauză nu dovedește că, în urma lichidării pasivului, bunurile indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu ar fi trebuit să fie valorificate pentru achitarea datoriilor societății și s-ar mai fi regăsit în patrimoniul persoanei juridice. Pe de altă parte, modalitatea de încetare a persoanei juridice în cauză (și care nu mai constituie obiect al controlului judiciar în prezentul litigiu) naște un drept la reparații în condiții unei proceduri speciale, reglementată de Legea nr. 10/2001, ceea ce exclude aplicarea regulilor generale și face inutilă analizarea lor. Tocmai pentru că o astfel de procedură este reglementată de legiuitor nu s-ar mai putea pune problema reînființării persoanei juridice doar în scopul promovării unei acțiuni în revendicare.

Procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 a vizat și ipoteza care se regăsește în cauză, măsurile reparatorii ce pot fi acordate, regimul juridic al acordării acestora și persoanele care sunt îndreptățite să le primească, iar reînființarea vechii persoane juridice nu este o condiție pentru declanșarea acestei proceduri. Cum însă în prezenta cauză reclamanții au înțeles să promoveze o cerere în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. (iar nu pe dispozițiile legii speciale menționate anterior), instanța avea obligația de a verifica condițiile de exercitare a unei astfel de acțiuni, iar una dintre acestea este identitatea dintre titularul cererii și titularul dreptului pretins.

În mod corect, curtea de apel a decis că o astfel de identitate nu există în cauză. Recurenții susțin că acțiunea lor, întemeiată pe dispozițiile C. civ. ar genera o chestiune litigioasă care nu ar avea corespondent în normele C. civ. (deși acesta este temeiul juridic ales de reclamanți), ceea ce ar naște în sarcina instanței obligația de a aplica principiile care au stat la baza legii speciale, Legea nr. 10/2001. În acest sens, fac trimitere la art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001. Critica nu este fondată. Existența normei speciale cuprinsă în Legea nr. 10/2001 exclude aplicarea normei generale reglementată de dispozițiile de drept comun, iar reclamanții aveau posibilitatea să-și întemeieze pretențiile pe dispozițiile normei speciale, cu atât mai mult cu cât admit că aceasta cuprinde o reglementare juridică în care pot fi circumscrise pretențiile pe care le formulează.

Nu este întemeiată susținerea în sensul că neaplicarea raționamentului juridic care stă la baza normei speciale în soluționarea unei cererii întemeiată pe dispozițiile dreptului comun înseamnă a nega existența și aplicabilitatea unor principii de drept. O astfel de susținere neagă însăși rațiunea reglementării unei norme cu caracter special și principiile de interpretare și aplicarea a normelor speciale în concurs cu cele generale, recurenții pretinzând, în fapt, aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în soluționarea unei cereri întemeiată pe dispozițiile dreptului comun. Considerând legală dezlegarea dată de instanța de apel excepției lipsei calității procesual active, Înalta Curte nu va mai analiza criticile formulate prin motivele de recurs care vizează fondul pricinii.

Nu vor mai fi, de asemenea, analizate celelalte acele susțineri cuprinse în cererea de recurs deoarece acestea nu pot fi încadrate în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reprezentând aspecte ce țin de situația de fapt sau reformulări ale criticilor anterior analizate. 2. Nici recursul declarat de reclamanții P. și R. nu este fondat. Recurenții susțin că problema calității procesual active a fost dezlegată cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 203 din 20 ianuarie 2004 a Înaltei Curți, astfel încât instanța de apel nu mai putea repune în discuție și soluționa diferit această chestiune. Susținerea formulată de recurenți nu este corectă. Prin Decizia nr. 203 din 20 ianuarie 2004, Înalta Curte nu a dat o dezlegare asupra calității procesuale active a reclamanților care să se impună cu putere de lucru judecat instanței de apel.

Dimpotrivă, prin acea decizie, Înalta Curte, constatând că, prin Decizia nr. 11A din 13 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, decizie care făcea obiectul acelui recurs, instanța de apel s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active, fără a o pune în dezbaterea părților, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, stabilind în mod expres în sarcina instanței de apel ca, în rejudecarea cauzei, să pună în discuția părților respectiva excepție. Mai mult, în urma rejudecării cauzei în apel, a fost pronunțată Decizia civilă nr. 363A din 8 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, iar pricina a mai parcurs un ciclu procesual, la finalul căruia, Înalta Curte a pronunțat Decizia nr. 1661 din 29 mai 2014, prin care a constatat că instanța de apel nu a motivat în acord cu prevederile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. soluția pronunțată asupra excepției calității procesuale active, a casat Decizia civilă nr. 363A din 8 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și a dispus, din nou, ca în rejudecare, instanța de apel să verifice cu prioritate această excepție. Or, dacă excepția lipsei calității procesuale active ar fi fost irevocabil dezlegată prin Decizia nr. 203 din 20 ianuarie 2004 a Înaltei Curți, așa cum susțin recurenții, soluția pronunțată de instanța de recurs în ciclul procesual finalizat prin Decizia nr. 1661 din 29 mai 2014 nu s-ar mai fi justificat. Înalta Curte nu va analiza susținerile prin care recurenții fac trimitere la prevederile art. 249 C. civ. deoarece, simpla menționare a unor dispoziții legale nu poate fi considerată o critică de nelegalitate care să poată fi circumscrisă unui motiv de recurs din cele limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. În ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 10/2001, Înalta Curte reține că, inclusiv recurenții admit prin cererea de recurs că ele nu sunt aplicabile prezentului litigiu, iar pretinsa aplicare în cauză a principiilor care au stat la baza acestui act normativ este o susținere ce nu poate fi primită, pentru argumentele dezvoltate în analiza celeilalte cereri de recurs declarate în cauză. În consecință, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții M., N. și O. și de reclamanții P. și R. împotriva Deciziei civile nr. 309/A din 12 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și cu familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 octombrie 2016. Procesat de GGC - CL