ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 240/2017

Decizia nr. 240/2017

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 martie 2000, pe rolul Tribunalului București, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pe pârâții G., H. și Consiliul General al Municipiului București și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie imobilele situate în București compuse din teren în suprafață de 54.179 mp și construcțiile existente, consemnate în procesul-verbal de întabulare din 20 septembrie 1940.

Prin Sentința civilă nr. 391 din 24 mai 2000, Tribunalul București, secția a V-a civilă și contencios administrativ, a admis acțiunea, a constatat că fabricile I., situate în 1948 în București, nu figurează pe listele anexe ale Legii nr. 119/1948 privind naționalizarea principalelor mijloace de producție și a obligat pe pârâții G., H. și Consiliul General al Municipiului București să le lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele situate în București, compuse din teren în suprafață de 54.174 mp, din care 22,072 mp ocupați de H. și 32.107 mp ocupați de G. și construcțiile existente pe teren și consemnate în procesul-verbal de întabulare din 20 septembrie 1940.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanții au calitate procesuală activă și că Fabricile I. nu figurează pe listele - anexe ale actelor normative de naționalizare a principalelor mijloace de producție din anul 1948.

Pârâții, ca administratori ai proprietății publice (G. și H.) și ca titular al dreptului de proprietate publică al statului (Consiliul General al Municipiului București), nu au făcut nici o dovadă cu privire la titlul de proprietate al statului în condițiile art. 644 și urm. C. civ.

Au fost înlăturate apărările formulate de pârâte, întemeiate pe prevederile art. 31/4 din Legea nr. 99/1999 și pe dispozițiile Legii nr. 15/1990, tribunalul reținând că statul nu a avut un titlu valabil asupra imobilelor revendicate și, prin urmare, nu putea transmite pârâtelor ceea ce nu avea.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, iar prin Decizia civilă nr. 741/A din 27 noiembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâtele G. și H. și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea; totodată, a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul București, ca fiind promovat de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin Decizia nr. 2078 din 24 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul reclamanților, a casat Decizia civilă nr. 741/A din 27 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a, și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea în fond a apelurilor declarate de pârâții G., H. și Municipiul București.

În motivarea soluției pronunțate, instanța de recurs a reținut în esență, că decizia curții de apel este motivată exclusiv pe aspectul excepției lipsei calității procesuale active, deși problema calității procesuale active nu a fost invocată în apelurile declarate, nu a fost pusă niciodată în discuția părților și nici nu a fost ridicată de instanță din oficiu.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a pronunțat Decizia civilă nr. 11A din 13 ianuarie 2003, prin care a admis apelurile declarate de pârâții H., G. și Municipiul București și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că societatea anonimă pe acțiuni "Fabricile I." a avut în patrimoniu imobilul în litigiu, reprezentând capitalul său social, iar reclamanții nu pot revendica în nume propriu acest imobil deoarece numai societatea, ca persoană juridică distinctă și titulară a dreptului exclusiv de proprietate asupra terenului și construcțiilor le poate revendica, neputându-se confunda patrimoniul societății cu patrimoniul acționarilor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții.

Prin Decizia nr. 203 din 20 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a admis recursul reclamanților, a casat decizia recurentă și a trimis cauza pentru rejudecarea apelurilor la aceeași curte de apel, reținând că instanța de apel trebuia să se pronunțe, în principal, asupra motivelor de apel invocate și să pună în discuția părților calitatea procesuală activă a reclamanților, conform îndrumărilor Curții Supreme de Justiție cuprinse în Decizia nr. 2078 din 24 mai 2002, obligatorii pentru instanța de apel, conform art. 315 C. proc. civ.

În rejudecare, prin încheierea din 9 decembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților și inadmisibilității acțiunii.

Prin Decizia civilă nr. 363/A din 8 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, au fost admise apelurile declarate de pârâții H., G. și Municipiul București împotriva Sentinței civile nr. 391 din 24 mai 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și contencios administrativ, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate al terenului revendicat.

Pârâta G. a declarat recurs împotriva încheierii de ședință din data de 9 decembrie 2004 a curții de apel, iar reclamanții au formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 363/A din 8 iunie 2006.

Prin Decizia civilă nr. 1661 din 29 mai 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâta și recursul declarat de reclamanți, a casat încheierea și decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, instanța considerând că hotărârea instanței de apel nu este motivată.

Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 309A din 12 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâții SC K. SRL, Municipiul București prin Primarul General și G. împotriva Sentinței civile nr. 391 din 24 mai 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și contencios administrativ, schimbând sentința apelată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ea fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă; prin aceeași decizie, a fost respins, ca nefondat, și apelul declarat de pârâta G. împotriva încheierii din data de 18 mai 2000 a aceleiași instanțe.

În ce privește apelul exercitat de apelanta G. împotriva încheierii de ședință din 18 mai 2000, instanța a reținut că nu s-a probat o vătămare a acestei părți care să fie de natură a schimba soluția instanței de fond.

Referitor la criticile ce vizau sentința instanței de fond, curtea de apel a reținut că cererea a fost înregistrată pe rolul instanțelor de judecată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât, în raport și de temeiul de drept invocat, acțiunea se supune dispozițiilor de drept comun înscrise în C. civ. de la 1864.

Prin urmare, reclamanții nu se pot prevala de dispozițiile Legii nr. 10/2001 în dovedirea îndreptățirii lor la restituirea imobilului revendicat, aceste dispoziții putând fi invocate numai în procedura specială, respectiv în cadrul acțiunii întemeiată pe dispozițiile acestui act normativ de reparație. Verificarea titlului de proprietate exhibat de reclamanți nu poate avea loc decât prin raportare la art. 480 C. civ. de la 1864.

S-a avut în vedere motivarea în fapt a reclamanților din cererea de sesizare a instanței de fond, în sensul că sunt succesorii legali ai foștilor acționari ai Societății Anonime Fabricile I., aceasta fiind proprietara terenului și a construcțiilor revendicate, aspect care a condus la prezumția că și la data trecerii în proprietatea statului imobilul revendicat aparținea Fabricile I. (înscrisă în Cartea funciară), și nu în patrimoniul asociaților acesteia, în prezenta pricină nefăcându-se probe contrarii acestei concluzii.

Cât privește preluarea imobilelor aparținând societății anonime, din relațiile comunicate de către Primăria Municipiului București, prin adresa nr. x/820 din 12 februarie 2010 și Decizia Ministerului Industriei nr. 7153 din 16 iunie 1948 publicată în M. Of. nr. 140/19.06.1948 se confirmă trecerea imobilului deținut ca fond de comerț în patrimoniul statului prin naționalizare.

Totodată, în raport de aspectele dezlegate prin Decizia nr. 5070 din 30 aprilie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ale cărei considerente se opun cu putere de lucru judecat, s-a reținut că reclamanții, moștenitorii foștilor acționari, nu mai pot susține că Fabricile I., proprietara imobilului revendicat, nu a fost trecută în proprietatea statului în mod abuziv, prin naționalizare, de la această persoană juridică fiind trecut în proprietatea statului imobilul revendicat și nu de la persoanele fizice acționari ai Societății Anonime Fabricile I.

Acționarii sau asociații nu au un drept asupra bunurilor societății, ci dețin doar acțiuni, asupra cărora pot exercita prerogativele dreptului de proprietate, deci nu pot pretinde un drept de proprietate asupra bunurilor aflate în patrimoniul societății și prin urmare curtea de apel a constatat fondată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții L., M. și N., precum și reclamanții O. și P.

Reclamanții L., M. și N. au criticat în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. faptul că s-a dat o soluție greșită excepției lipsei calității procesuale active, fiind încălcate dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Legea nr. 31/1990.

Se arată că trebuia să se aibă în vedere cadrul legal în vigoare de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv de la data de 21 martie 2000, anterioară intrării în vigoare Legii nr. 10/2001 și prin similitudine cu prevederile art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, instanța ar fi trebuit să aprecieze că și exercițiul acțiunii în revendicare este la dispoziția acționarilor, dată fiind încetarea forțată a activității Fabricile I.

A nu recunoaște că acest raționament echivalează a nega posibilitatea acționarilor de a obține restituirea bunurilor ce au aparținut unei societăți ce și-a încetat activitatea, ca urmare a unei desființări abuzive, prin legea de naționalizare.

Se mai arată că deși a fost schimbată soluția apelată și respinsă cererea de chemare în judecată ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, instanța a analizat și pe fond cererea de chemare în judecată, respectiv, a analizat identitatea dintre suprafețele de teren deținute de Fabricile I. și suprafețele de teren deținute de G. și K.

Prin recursul formulat, reclamanții O. și P. critică decizia pronunțată de instanța de apel în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, se consideră că instanța de apel a ignorat statuările dispuse de către Înalta Curte, prin Decizia nr. 203 din 20 ianuarie 2004, care cu autoritate de lucru judecat, a arătat că s-a stabilit greșit că reclamanții nu pot revendica în nume propriu imobilul în litigiu, ci doar societatea ca persoană juridică distinctă și titulară a dreptului exclusiv de proprietate asupra terenului, neputându-se confunda patrimoniul societății cu patrimoniul acționarilor. Or, prin Decizia nr. 309A din 12 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a reluat în susținerea admiterii excepției lipsei calității procesuale active aceeași motivare cuprinsă în Decizia nr. 11A din 13 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, care a fost înlăturată de către instanța supremă.

Recurenții făcând trimitere și la înscrisurile administrate în cauză arată că, potrivit actului de societate publicat în M. Of. nr. 127/1930, în cazul încetării societății, patrimoniul acesteia revenea în patrimoniul persoanelor fizice acționare, și invocă art. 249 C. civ. și art. 38 din Legea nr. 10/2001 (deși admit că acest act normativ nu e aplicabil litigiului) și susțin că rațiunile care au stat la baza adoptării acestui act normativ sunt la fel de puternice și în cazul acțiunii în revendicare.

Prin Decizia civilă nr. 1987 din 20 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost respinse recursurile declarate de reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele considerente:

Cu privire la recursul formulat de reclamanții L., M. și N. s-a reținut că aceștia nu au contestat că bunurile care fac obiectul cererii de revendicare au făcut parte din patrimoniul Societății Anonime Fabricile I., în consecință, proprietara imobilelor revendicate în litigiu a fost această persoană juridică care a avut în patrimoniu respectivele bunuri chiar dacă, anterior constituirii societății, imobilele în litigiu au aparținut unor persoane fizice.

Cum calitatea procesuală activă trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului ce se discută și cum dreptul în litigiu este cel de proprietate asupra unor bunuri al căror titular a fost Societatea Anonimă Fabricile I., acțiunea în revendicare a acestor bunuri nu poate avea drept titular decât persoana juridică în patrimoniul căreia s-au aflat bunurile respective. Împrejurarea că persoana juridică și-a încetat activitatea în mod forțat, astfel încât acționarii nu au mai avut deschisă calea unei lichidări convenționale, nu are drept efect, astfel cum se susține prin motivele de recurs, transmiterea bunurilor care au aparținut societății către acționari și, deci, nașterea în patrimoniul acestora a dreptului de a le revendica. Posibila lichidare convențională menționată prin motivele de recurs putea avea efectele indicate de recurenți sub aspectul dreptului de proprietate asupra bunurilor ce au aparținut societății numai sub condiția suspensivă a acoperirii pasivului exigibil cu fondurile de care dispunea societatea. Or, nicio probă administrată în cauză nu dovedește că în urma lichidării pasivului, bunurile indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu ar fi trebuit să fie valorificate pentru achitarea datoriilor societății și s-ar mai fi regăsit în patrimoniul persoanei juridice.

Modalitatea de încetare a persoanei juridice în cauză naște un drept la reparații în condiții unei proceduri speciale, reglementată de Legea nr. 10/2001, ceea ce exclude aplicarea regulilor generale și face inutilă analizarea lor. Procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 a vizat și ipoteza care se regăsește în cauză, măsurile reparatorii ce pot fi acordate, regimul juridic al acordării acestora și persoanele care sunt îndreptățite să le primească, iar reînființarea vechii persoane juridice nu este o condiție pentru declanșarea acestei proceduri.

Cum însă în prezenta cauză reclamanții au înțeles să promoveze o cerere în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. (iar nu pe dispozițiile legii speciale menționate anterior), instanța avea obligația de a verifica condițiile de exercitare a unei astfel de acțiuni, iar una dintre acestea este identitatea dintre titularul cererii și titularul dreptului pretins și în mod corect, curtea de apel a decis că o astfel de identitate nu există în cauză.

Cu privire la critica prin care se face trimitere la art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că existența acestei norme speciale exclude aplicarea normei generale reglementată de dispozițiile de drept comun, iar reclamanții aveau posibilitatea să-și întemeieze pretențiile pe dispozițiile normei speciale, cu atât mai mult cu cât admit că aceasta cuprinde o reglementare juridică în care pot fi circumscrise pretențiile pe care le formulează.

Nu s-a considerat întemeiată nici susținerea în sensul că neaplicarea raționamentului juridic care stă la baza normei speciale în soluționarea unei cererii întemeiată pe dispozițiile dreptului comun înseamnă a nega existența și aplicabilitatea unor principii de drept. Se arată că o astfel de susținere neagă însăși rațiunea reglementării unei norme cu caracter special și principiile de interpretare și aplicarea normelor speciale în concurs cu cele generale, recurenții pretinzând, în fapt, aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în soluționarea unei cereri întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Considerând legală dezlegarea dată de instanța de apel excepției lipsei calității procesual active, Înalta Curte a apreciat că nu se mai impune analiza criticilor formulate prin motivele de recurs care vizează fondul pricinii și nici celelalte susțineri cuprinse în cererea de recurs, deoarece acestea nu pot fi încadrate în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reprezentând aspecte ce țin de situația de fapt sau reformulări ale criticilor anterior analizate.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanții O. și P., Înalta Curte, a reținut cu privire la problema calității procesual active că, prin Decizia nr. 203 din 20 ianuarie 2004 instanța supremă nu a dat o dezlegare asupra calității procesuale active a reclamanților care să se impună cu putere de lucru judecat instanței de apel. Prin această decizie constatându-se că, prin Decizia nr. 11A din 13 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, decizie care făcea obiectul acelui recurs, instanța de apel s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active, fără a o pune în dezbaterea părților, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, stabilind în mod expres în sarcina instanței de apel ca, în rejudecarea cauzei, să pună în discuția părților respectiva excepție. În urma rejudecării cauzei în apel, a fost pronunțată Decizia civilă nr. 363A din 8 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, iar pricina a mai parcurs un ciclu procesual, la finalul căruia, Înalta Curte a pronunțat Decizia nr. 1661 din 29 mai 2014, prin care a constatat că instanța de apel nu a motivat în acord cu prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. soluția asupra excepției calității procesuale active, a casat Decizia civilă nr. 363A din 8 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și a dispus, din nou, ca în rejudecare, instanța de apel să verifice cu prioritate această excepție.

Or, dacă excepția lipsei calității procesuale active ar fi fost irevocabil dezlegată prin Decizia nr. 203 din 20 ianuarie 2004 a Înaltei Curți, așa cum se susține de către recurenții, soluția pronunțată de instanța de recurs în ciclul procesual finalizat prin Decizia nr. 1661 din 29 mai 2014 nu s-ar mai fi justificat.

Înalta Curte a mai reținut că nu va analiza susținerile prin care recurenții fac trimitere la prevederile art. 249 C. civ, deoarece, simpla menționare a unor dispoziții legale nu poate fi considerată o critică de nelegalitate care să poată fi circumscrisă unui motiv de recurs din cele limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța a reținut că sub acest aspect, inclusiv recurenții au admis prin cererea de recurs că acestea nu sunt aplicabile prezentului litigiu, iar pretinsa aplicare în cauză a principiilor care au stat la baza acestui act normativ este o susținere ce nu poate fi primită, pentru argumentele dezvoltate în analiza celeilalte cereri de recurs declarate în cauză.

Împotriva Deciziei nr. 1987 din 20 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, recurenții-reclamanți O. și P. au formulat contestație în anulare invocând în drept dispozițiile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

În motivarea contestației în anulare, contestatarii au arătat că instanța judecând recursul a omis să cerceteze unele din motivele de casare.

Astfel, contestatorii susțin că prin motivele de recurs au arătat că instanța de apel a ignorat statuările dispuse de Înalta Curte de Casație prin Decizia nr. 203/2004, care a stabilit în mod irevocabil că excepția lipsei calității procesual active nu are o analiză temeinică, reluând aceasta excepție deși a fost înlăturată de instanța supremă. În recurs instanța s-a limitat doar la cercetarea problemei trimiterii cauzei spre rejudecare pentru nepunerea excepției în discuția părților, ori o astfel de critică nu a fost formulată de către contestatori împotriva hotărârii instanței de apel, critica lor privind doar ignorarea îndrumării referitoare la motivarea greșită a soluției de admitere a excepției calității procesuale active.

În susținerea chestiunii legate de calitatea procesuală activă a acestora, se arată că s-a înlăturat din cauză un act esențial, respectiv Sentința civilă nr. 1393 din 14 decembrie 1925 a Tribunalului Ilfov, prin care se consfințește că o treime din averea pe care o avea la acea vreme I. au trecut în nuda proprietate a copiilor săi și a stabilit că I. avea în proprietate instalațiunea industrială "Fabricile I." statuând dreptul de moștenire al succesorilor săi asupra acestora. Se mai arată că dacă s-ar fi analizat acest motiv de către instanța de recurs era ușor de constatat că excepția lipsei calității procesuale active era neîntemeiată devreme ce printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că dreptul de proprietate asupra acestor fabrici aparținea moștenitorilor lui I., iar în caz de încetarea a activității societății, conform actului constitutiv patrimoniul acesteia revenea persoanelor fizice acționare.

Intimatul G. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, considerând că instanța supremă s-a pronunțat pe toate motivele de recurs invocate de contestatori.

Intimata K. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă/neîntemeiată, cu obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată.

Arată că pretinsele aspecte omise de instanță reprezintă simple argumente iar nu motive de recurs, contrar contestatorilor instanța de recurs a analizat motivele de recurs invocate. În ce privește sentința menționată se arată că ignorarea acesteia reprezintă un aspect de fapt și nu o critică de nelegalitate astfel că nu se poate invoca omisiunea analizării acestui aspect.

Excepția inadmisibilității contestației în anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 308 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., contestația în anulare poate fi exercitată și atunci când instanța, "respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare".

Din cuprinsul prevederilor art. 318 C. proc. civ., rezultă că două sunt condițiile de admisibilitate a acestei contestații: hotărârea atacată să fie pronunțată în recurs și contestatorul să-și sprijine contestația în anulare pe unul dintre motivele arătate expres și limitativ de art. 318 C. proc. civ. - "dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale", respingându-se recursul sau admițându-l numai în parte, s-a omis din greșeală să se "cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare".

În cauză se constată că a fost invocată teza a II-a cuprinsă în text.

Verificând existența celor două condiții, se constată că acestea sunt îndeplinite, astfel că, excepția de inadmisibilitate a contestației în anulare formulată de intimate va fi respinsă, în realitate susținerile formulate vizează chestiuni ce țin de fondul cauzei și nu de îndeplinirea condițiilor cerute de text.

Contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată, pentru următoarele considerente:

Prevederile legale indicate de contestatori nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, întrucât, contrar celor afirmate de către aceștia, instanța de recurs a analizat toate criticile formulate de aceasta prin memoriul de recurs, critici pe care instanța le-a analizat din prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar faptul că soluția pronunțată nu îi mulțumește nu echivalează cu o omisiune de cercetare în sensul dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Într-un prim motiv al contestației în anulare, se invocă faptul că instanța de recurs a omis să se pronunțe cu privire la motivul de recurs ce se referea la împrejurarea că instanța de apel, în rejudecare, a ignorat statuările dispuse de instanța supremă, prin Decizia nr. 203/2004 atunci când în susținerea admiterii excepției lipsei calității procesual active a redat aceeași motivare cuprinsă în Decizia nr. 11/2001 a Curții de apel București, deși a fost înlăturată de instanța supremă.

Contrar susținerii contestatorilor, instanța de recurs a analizat acest motiv de recurs, reținând cu privire la acesta că prin Decizia nr. 203 din 20 ianuarie 2004, Înalta Curte nu a dat o dezlegare asupra calității procesuale active a reclamanților care să se impună cu putere de lucru judecat instanței de apel ci doar a constatat că nu a fost pusă în discuția părților, motiv pentru care a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, cu această îndrumare, separat de faptul că, într-un ciclu procesual ulterior acesteia, s-a mai dispus încă odată casarea cu trimitere spre rejudecarea apelurilor pentru ca instanța de apel să verifice cu prioritate această excepție prin Decizia nr. 1661/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, acest motiv de recurs a fost examinat de instanță, astfel că, dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. nu sunt aplicabile.

În cel de-al doilea motiv al contestației în anulare, contestatorii susțin că instanța de recurs nu a analizat nici motivul de recurs prin care s-a invocat Sentința civilă nr. 1393/1925 a Tribunalului Ilfov, prin care s-a statuat că dreptul de proprietate asupra Fabricilor I. aparține moștenitorilor lui I., iar patrimoniul societății, conform actului constitutiv, în caz de încetare revenea persoanelor fizice acționare.

Se constată că instanța de recurs nu a omis nici motivul de recurs care privește tot greșita reținere a lipsei calității procesual active a reclamanților, în raport de care se invocă Sentința civilă nr. 1393/1925 a Tribunalului Ilfov și situația patrimoniului în cazul încetării societății I., întrucât pe aspectul menționat instanța a arătat în analiza celuilalt recurs că dezlegarea dată de instanța de apel excepției lipsei calității procesual active este legală și nu va mai analiza criticile formulate prin motivele de recurs care vizează fondul pricinii pe această chestiune a calității procesuale active a reclamanților.

Prin urmare nici acest motiv nu este fondat.

În realitate, contestatorii tind ca, pe calea contestației în anulare, să valorifice eventualele nemulțumiri privind judecata în fond a recursului, ceea ce este inadmisibil prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.

Ca atare, instanța nu a lăsat necercetat nici unul dintre motivele de recurs formulate de reclamanți, motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. având ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs, înțelese ca motive de casare sau modificare, așa cum acestea sunt reglementate la art. 304 C. proc. civ.

Pentru motivele arătate, în raport de dispozițiile art. 320 C. proc. civ., contestația în anulare va fi respinsă, ca nefondată.

Cu privire la cheltuielile de judecată în valoare de 5.419,80 lei, solicitate de intimata K., în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., se va dispune acordarea acestora în cuantumul solicitat și nu se vor reține concluziile contestatoarei cu privire la reducerea cuantumului acestora, întrucât, în raport de complexitatea cauzei și munca apărătorului intimatei care a formulat întâmpinare în cauză și a fost prezent cu ocazia dezbaterilor formulând concluzii atât pe excepție cât și pe fondul cauzei, se justifică valoarea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge excepția inadmisibilității contestației în anulare formulată de intimata G.

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii O. și P. împotriva Deciziei nr. 1987 din 20 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Obligă pe contestatorii O. și P. la plata sumei de 5.419,80 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata K.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2017.

Procesat de GGC - CL