Decizia nr. 882/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Circumstanțele cauzei: 1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 01 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate dobândirea, în temeiul art. 1890 C. civ. de la 1864, a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1054.70 mp situat în București, str. x., ca urmare a uzucapiunii de 30 de ani sau, în subsidiar, a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, să se constate că a dobândit un drept de superficie compus din dreptul de proprietate asupra construcției - bloc de locuințe - și dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 1054.70 mp. Prin întâmpinarea depusă, pârâtul Municipiul București a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu s-a făcut dovada că ultimul proprietar al terenului a fost Municipiul București. Pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că ultimul proprietar al imobilului în litigiu este Statul Român. La termenul de judecată din 25 septembrie 2018, reclamanta și-a precizat cererea, arătând că solicită să se constate existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate, respectiv a dreptului de superficie, asupra terenului situat în str. x, aferent celor 14 apartamente aflate în patrimoniul său la momentul formulării cererii de chemare în judecată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 2446 din 19 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Municipiul București și a respins capătul de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect al prescripției achizitive ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins cererea subsidiară formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., ca neîntemeiată. I.

Deciziile pronunțate de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 325A din 14 mai 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelantul reclamant A. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., împotriva sentinței civile nr. 2446 din 19.12.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primar General, a anulat în parte sentința apelată cu reținerea cauzei pentru evocarea fondului și a menținut soluția referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive. La termenul de judecată din 01 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a suspendat judecata în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., constatând lipsa părților legal citate și faptul că nu a fost formulată solicitare de judecare a cauzei în lipsă. Prin decizia nr. 1259A din 4 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis excepția perimării și a constatat perimat apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar C.., împotriva sentinței civile nr. 2446 din 19.12.2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primar General, în cauza având ca obiect uzucapiune. Prin încheierea din 11 octombrie 2021, pronunțată în același dosar, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis sesizarea din oficiu, a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul deciziei civile nr. 1259A din 04.10. 2021, în sensul că se va trece în loc de "constată perimat apelul formulat de apelanta reclamantă" mențiunea corectă "constată perimată cererea formulată de reclamantă". I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia nr. 2371 din 29 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta C.., în calitate de lichidator al A. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1259A din 4 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel. Al doilea ciclu procesual: Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în data de 15 februarie 2023, sub nr. x/2017*. I.

Decizia pronunțată în apel, în rejudecare Prin decizia civilă nr. 1038A din 5 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă cererea introductivă formulată de reclamanta C.., în calitate de lichidator al A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1 Motivele de recurs Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator C.., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză, la 11 iulie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris . Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, rejudecând cauza, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată, iar, în principal, să se constate, pe calea uzucapiunii, dobândirea, în temeiul art. 1890 C. civ., a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 1054,70 mp situat în București, Str. x, iar, în subsidiar, constatarea dobândirii dreptului de superficie al reclamantei asupra terenului situat în București, Str. x, în suprafață de 1054,70 mp pe care este construit blocul de locuințe, proprietatea A. S.R.L.. După prezentarea amplă și detaliată a situației de fapt și a istoricului litigiului, în dezvoltarea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a susținut că, în mod greșit, s-a reținut de către instanța de apel că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu are calitate procesuală pasivă, în contextul în care în raport cu anularea procesului-verbal de punere în posesie, terenul a revenit în patrimoniul Statului Român. Având în vedere invocarea prescripției achizitive, judecata trebuie să fie în contradictoriu cu acest pârât, or, prin admiterea excepției lipsei calității procesual pasive, instanța a lăsat fără sens capătul de cerere privind uzucapiunea. De altfel, acest aspect a fost reținut și de către instanța penală care a apreciat că întreaga procedură de emitere a titlului de proprietate este nelegală, terenul rămânând în proprietatea Statului Român. În consecință, instanța a nesocotit cele reținute de instanța penală, în mod greșit fiind admisă excepția lipsei calității procesule pasive a pârâtului. A mai arătat recurenta că, în mod greșit, a apreciat instanța de apel că, potrivit doctrinei și jursprudenței în materie, uzucapiunea poate fî opusă în situația unui titlu valabil, iar nu în contextul anulării tuturor titlurilor de proprietate ce au succedat procesului-verbal de punere în posesie și titlului de proprietate. Aceasta întrucât titlurile de proprietate încheiate ulterior (contractele de vânzare-cumpărare), inclusiv al reclamantei, au fost încheiate cu bună-credință, fără a se avea reprezentarea faptului că au urmat unui act nelegal. Contractele de vânzare au fost anulate ca efect al anulării titlului de proprietate din anul 2006, iar nu pentru că au fost nelegal încheiate. În aceste condiții, recurenta a susținut că nu poate fi opusă lipsa valabilității actelor juridice translative de proprietate pentru cauză nelegală, ci doar ca o consecință a nelegalității procedurii de emitere a titlului de proprietate de către Comisia Locală. Posesia a fost una utilă, continuă, exercitată sub nume de proprietar de către toți proprietarii terenului, fără ca aceștia să aibă reprezentarea vreunui act nelegal încheiat. Prin anularea succesivă a actelor de proprietate, terenul a revenit în patrimoniul Statului Român care a exercitat posesia de dinainte de anul 1986 conform adresei x/26.06.2008, fiind împlinit termenul de uzucapiune de 30 de ani. Recurenta a mai opinat că lipsa validității actului juridic translativ de proprietate putea fi avută în vedere în situația în care față de parte s-ar fi reținut fapte de natură penală la încheierea actului. Valabilitatea actului juridic la care face referire instanța este aplicabiă actului solicitantului, respectiv al recurentei, iar anularea acestuia a fost independentă de contractul de vânzare-cumpărare încheiat de recurenta A. S.R.L., operând doar ca o consecință a constatării nelegalei proceduri de emitere a titlului de proprietate inițial. Astfel, prin exercitarea posesiei de către toți autorii recurentei, în mod util și continuu, recurenta a susținut că s-a împlinit termenul de 30 ani în ceea ce privește prescripția achizitivă. Referitor la dreptul de superficie, recurenta a susținut că, urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărăre prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren, dată fiind construcția (bloc de locuințe) edificată pe teren, este necesar să fie instituit un drept de superficie care să confere folosința terenului aferent fiecărui apartament în parte, acest drept fiind instituit de legiuitor. II.2 Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare. II.3 Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea de ședință din 05 februarie 2025, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar C. împotriva deciziei civile nr. 1038A din 05 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fost fixat termen de judecată la 09 aprilie 2025, în ședință publică, cu citarea părților. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar C. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" indicat de recurentă ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte precum și la sustinerea recurentei privind greșita soluționare a excepției procesuale de fond, absolute, peremptorii a lipsei calității procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanțelor, și că în speță sunt întrunite condițiile unei joncțiuni reale a posesiilor, fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 1.859 și art. 1.860 C. civ., Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva următoarelor considerente: Privitor la critica referitoare la admiterea excepției procesuale de fond, absolute, peremptorii a lipsei calității procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanțelor și respingerii capătului de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate ca efect al prescripției achizitive, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuale pasive, Înalta Curte constată că în privința cadrului procesual dedus judecății acesta a primit o dezlegare definitivă din partea instanțelor de fond având în vedere că prin recursul exercitat împotriva deciziei civile nr. 1259 din 04 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanta a criticat hotărârea exclusiv din perspectiva reținerii intervenirii sancțiunii perimării, fără a-și exprima nemulțumirea în legătură cu soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statului român, prin Ministerul Finanțelor, și nici nu a solicitat instanței, în ipoteza constatării caracterului nelegal al sancțiunii perimării, examinarea acesteia. Prin urmare, această chestiune nu mai poate fi supusă cenzurii instanței de recurs, în aplicarea prevederilor art. 501 din C. proc. civ. În continuare, Înalta Curte, examinând criticile formulate, ce se circumscriu aceluiași motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că acestea vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1890 C. civ., recurenta susținând că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut neîndeplinirea condițiilor joncțiunii posesiilor pentru ca uzucapiunea de lungă durată să poată produce efecte, nevalabilitatea Titlului de proprietate emis în condițiile Legii nr. 18/1991 neputând afecta actele juridice ulterioare translative de proprietate ale autorilor săi, care au fost încheiate în deplină valabilitate, posesia exercitată fiind una utilă, continuă, și exercitată în nume de proprietar, fără să aibă reprezentarea nevalabilității titlului pe care îl dețin în privința imobilului. Înalta Curte reține că uzucapiunea este acea instituție juridică care permite nașterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condițiile și termenul prevăzute de lege. Uzucapiunea constituie și o sancțiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care l-a lăsat timp îndelungat în posesia unei alte persoane, permițându-i, prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real. Pentru ca uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de art. 1890 C. civ. de la 1864, să-și producă efectele, este necesară îndeplinirea a doua condiții: posesia să fie utilă și să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună sau de rea credință. În acest sens, art. 1846 alin. (1) din C. civ. de la 1864 prevede că "orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii", iar alineatul al doilea al aceluiași articol precizează că "posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru". Potrivit art. 1847 C. civ., "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar". Posesia este un fapt juridic, și reprezintă puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal individual determinat și apare ca manifestarea exterioară a unui drept real principal, în speță, a dreptului de proprietate. Posesia, ca și condiție esențială a uzucapiunii, presupune existența a două elemente, un element material și un element intențional; element material al posesiei (corpus) presupune stăpânirea materială a bunului, concretizată în diverse acte ale omului, în timp ce elementul intențional (animus) presupune voința posesorului de a stăpâni bunul pentru sine, de a se comporta ca adevărat proprietar sau titular al unui drept real cu privire la bunul pe care îl are în posesie. Totodată, dispozițiile art. 1860 din C. civ. prevăd că "Orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său". Referitor la joncțiunea posesiilor, regula în materia posesiunii este că fiecare posesor ulterior, începe în persoana sa o posesiune distinctă de cea a posesorului anterior. Este posibilă unirea posesiilor dacă se probează că fiecare deținător al bunului în cauză a posedat acel bun, în sensul în care a exercitat față de acesta atât elementul material al posesiei, cât și pe cel psihologic, în baza unui titlu de proprietate valid. Prin urmare, contrar susținerii recurentei, transmiterea posesiei de la posesorul precedent la posesorul actual trebuie să aibă loc în baza unui raport juridic valabil. Un act juridic lovit de nulitate absolută ori uzurparea posesiei bunului de către posesorul actual nu se încadrează în această situație, motiv pentru care acest posesor nu poate fi considerat un succesor în drepturi al autorului, în sensul art. 1860 C. civ. În acest sens, Înalta Curte reține și faptul că potrivit art. 1861 C. civ., "Dispozițiile celor două articole precedente nu derogă la cele prescrise prin articolul 1858, în ultimul său alineat.", respectiv: "Posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar, nu se poate schimba în posesiune utilă, decât prin vreunul din următoarele patru moduri: (…) 4. când transmisiunea posesiunii din partea deținătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună-credință". Pentru unirea celor două posesii sub aspectul termenului de 30 de ani, este necesar: ca posesia să fie una propriu-zisă și ca posesorul actual să o fi dobândit de la autorul său în baza unui raport juridic, iar acest raport juridic trebuie să fie valabil din perspectiva transmiterii stăpânirii efective a lucrului, respectiv să îndeplinească cerințele de validitate ale unui act translativ de proprietate, iar nu să fie un act lovit de nulitate. Raportând aceste aspecte teoretice la situația de fapt rezultată din probe, așa cum a fost reținută de instanța de apel și care nu mai poate fi reevaluată în recurs, Înalta Curte constată că, în speță, nu poate opera uzucapiunea de 30 de ani, prin joncțiunea posesiilor întrucât posesia exercitată de autorii reclamantei asupra terenului în litigiu nu îndeplinește condițiile cumulative impuse de art. 1860 C. civ., de a fi un succesori în drepturi ai acesteia. Astfel, imobilul ce se dorește a fi uzucapat este reprezentat de terenul în suprafață de 1054,7 mp situat în București, str. x., care a fost dobândit de recurenta-reclamantă de la numiții D. și E., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarial Public F., sub nr. x/26.08.2008 care, la rândul lor, au dobândit posesia în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, autentificat de Biroul Notarial Public G., sub nr. x/14.12.2007, încheiat cu numita S.C. H. S.R.L.. care a obținut posesia de la numita I., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP G., sub nr. x/28.11.2006, în calitate de proprietar al imobilului în temeiul titlului de proprietate nr. x/18.08.2006 emis de Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Urmare a pronunțării deciziei penale nr. 760/A/22.05.2016 în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a dispus anularea titlului de proprietate nr. x/18.08.2006 emis de Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor și a tuturor actelor subsecvente acestuia, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarial Public F., sub nr. x/26.08.2008, contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP G., sub nr. x/28.11.2006 și contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarial Public G., sub nr. x/14.12.2007, exhibate de reclamantă ca reprezentând acte juridice de proprietate în temeiul cărora autorii acesteia au exercitat posesia asupra imobilului în litigiu. Înalta Curte reține că decizia penală a anulat titlurile de proprietate ale autorilor reclamantei cu efect retroactiv (ex tunc), ceea ce înseamnă că, din punct de vedere juridic, acele acte translative sunt considerate că nu au existat niciodată. Or, condiția esențială pentru joncțiunea posesiilor, prevăzută de art. 1860 din vechiul C. civ., este existența unei transmisiuni valabile a posesiei de la un autor la un succesor, bazată pe o legătură juridică recunoscută de lege. Dacă titlul este anulat, legătura juridică dintre autorii pretinși și reclamantă dispare. Prin urmare, anularea titlurilor autorilor reclamantei pe baza cărora a fost transmisă posesia duce la concluzia că nu este îndeplinită condiția esențială a joncțiunii posesiilor. Raționamentul juridic se bazează pe ideea că, odată ce actul translativ de proprietate este anulat retroactiv (cu efect ex tunc, adică se consideră că nu a existat niciodată), dispare și legătura juridică valabilă între autorul posesiei și succesor, care este obligatorie pentru a permite unirea celor două perioade de posesie. În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut ca nefiind îndeplinită cerința uzucapiunii de 30 de ani, întrucât raportul juridic dintre reclamantă și autorii săi cu titlu particular nu a fost unul valabil, apt să transmită posesia și să fundamenteze joncțiunea, izvorând dintr-o succesiune de acte desființate de către instanța penală. În privința susținerii recurentei reclamante în legătură cu împrejurarea că la momentul întocmirii actelor translative de proprietate ale autorilor săi au fost respectate toate condițiile de validitate intrinseci actului, autorii acesteia fiind de bună credință, necunoscând de existența vreunui motiv de anularea titlului lor, Înalta Curte reține că acest fapt nu este de natură a răsturna cele reținute de către instanța de apel, câtă vreme aceste alegații ignoră principiul fundamental al dreptului civil resolutio jure dantis, resolvitur jus accipientis (odată desființat dreptul celui care a transmis, se desființează și dreptul celui care a primit), principiu care exprimă ideea că nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși. Or, pentru invocarea joncțiunii posesiilor este esențial să existe un raport juridic concretizat printr-un act juridic valabil încheiat între cel care invocă joncțiunea și posesorul anterior (autorul său), atât din punct de vedere al întrunirii condițiilor intrinseci cât și al celor extrinseci actului, întrunirea condițiilor ad validitatem deși necesară, nefiind suficientă. În acest context, corect a constatat instanța de apel că raportul juridic dintre reclamantă și antecesorii săi cu titlu particular nu este unul valabil, apt să transmită posesia și să fundamenteze joncțiunea, întrucât acesta izvorăște dintr-o succesiune de acte desființate de către instanța penală, prin decizia penală nr. 760 din 22 mai 2016 pronunțată de secția II a a Curții de apel București. Cu privire la petitul privind instituirea dreptului de superficie asupra terenului care, urmare a desființării titlului în temeiul cărui a dobândit dreptul de proprietate și edificării pe teren a unei construcții, bloc de locuințe, în raport de dispozițiile art. 693 alin. (1) și (2) din C. civ., i-ar conferi reclamantei dreptul de a solicita pârâtului care a intrat în stăpânirea acestuia, să îi recunoască un drept de superficie, Înalta Curte reține că aceste critici nu pot fi primite din următoarele considerente. Potrivit dispozițiilor art. 693 din C. civ. (1) Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință. (2) Dreptul de superficie se dobândește în temeiul unui act juridic, precum și prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege. Dispozițiile în materie de carte funciară rămân aplicabile. (3) Superficia se poate înscrie și în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcția ori a transmis terenul și construcția, în mod separat, către două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei. (4) În situația în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe baza renunțării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea constructorului. De asemenea, ea se poate înscrie în favoarea unui terț pe baza cesiunii dreptului de a invoca accesiunea. Astfel, pentru a fi beneficiara acestei dispoziții legale, recurenta nu are doar obligația de a dovedi că are calitatea de proprietar asupra construcțiilor situate pe terenul altuia, în speță, ci și că folosește terenul în baza unei convenții cu proprietarul acestuia Or, între recurentă și proprietarul terenului nu a existat nicio convenție în sensul acesta (al dobândirii unui drept de superficie de către recurentă ori a dreptului de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul intimatei, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia aceasta să dobândească un drept de folosință), iar un atare drept nu a fost dobândit nici în alt mod prevăzut de lege. Prin urmare, prin soluția la care s-a oprit, instanța de apel a aplicat, în mod corect, dispozițiile legale menționate anterior. Pentru argumentele expuse, instanța de recurs apreciază că normele de drept material au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății de către instanța de apel, astfel încât nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă.