ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6052/2005

Asupra

recursurilor, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele;

Prin

acțiunea înregistrată la nr. 3989 din 20 iunie 1996 pe rolul Judecătoriei

Buftea reclamantele P.M. și B.I. au chemat în judecată pe pârâtul S.R.I.

solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța:

-

să se constate nulitatea înscrisului denumit „act de cesiune”, fără dată,

întocmit de autorul lor B.I., prin care acesta a donat fostei Confederații

Generale a Muncii suprafața de 1,5 ha, casă și anexele gospodărești aflate pe

terenul situat în comuna Balotești, județul Ilfov.

-

să se constate că S.R.I.(care a preluat casa și terenul de la Spitalul

Balotești care le preluase de la deținătorul anterior Confederația Generală a

Muncii folosește casa și terenul fără titlu valabil;

-

să se constate valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra

casei și terenului a autorului lor, drept de proprietate transmis lor, prin

moștenire;

Pârâtul

a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, invocând excepțiile

prescripției dreptului la acțiune, lipsei calității procesuale active a

reclamantelor și solicitând să se constate că, în calitate de constructor de

bună credință a efectuat investiții în sumă de 181.107.564 lei, pe care le

solicită de la reclamante în eventualitatea admiterii acțiunii.

Prin

sentința civilă nr. 4040 din 13 octombrie 1998 a Judecătoriei Buftea s-a admis

acțiunea precizată, a fost obligat pârâtul să lase în proprietate și posesie

reclamantelor, terenul în suprafață de 1,5 ha și construcțiile aflate pe teren.

S-a

admis și cererea reconvențională și au fost obligate reclamantele la plata

sumei de 181.107.564 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate

la imobil stabilindu-se, în favoarea pârâtului, un drept de retenție asupra

imobilului până la achitarea sumei.

Ca

urmare a apelului declarat de pârât împotriva acestei sentințe, s-a pronunțat

decizia nr. 1428 din 8 iunie 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, prin care s-a admis apelul, s-a desființat sentința și s-a reținut

cauza pentru rejudecare în fond, deoarece obiectul cererii reconvenționale

depășește suma de 150.000.000 lei și conform art. 2 C. proc. civ. competența,

ca instanță de fond, aparține tribunalului.

La

cererea reclamantelor, în fond după desființare, a fost introdus în cauză

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

În

fond, după desființare, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a pronunțat

sentința civilă nr. 150 din 19 februarie 2001 prin care a admis excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantelor și în consecință a respins acțiunea

principală și cererea reconvențională.

Apelul

declarat de reclamante împotriva sentinței civile nr. 150/2001 a fost admis,

prin decizia nr. 555 din 16 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția

civilă, dispunându-se anularea sentinței și reținerea cauzei spre rejudecare.

În

fond, după judecarea apelului, secția a IV-a civilă a Curții de Apel București

a pronunțat decizia nr. 245 din 23 mai 2003 prin care a admis acțiunea și a

obligat pe pârât să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie casa

și terenul, identificate conform actului de vânzare cumpărare nr. 9390 din 11

martie 1937. A fost admisă și cererea reconvențională iar pârâtele au fost

obligate la plata sumei de 562.200.000 lei cu titlu de despăgubiri către pârât,

stabilindu-se în favoarea pârâtului, un drept de retenție asupra imobilului,

până la plata acestei sume. Pârâtul a fost obligat la 9.000.000 lei cheltuieli

de judecată, către reclamante, reprezentând jumătate din onorariu de expertiză.

Pentru

a pronunța această decizie, Curtea a reținut că înscrisul sub semnătură privată

intitulat „act de cesiune” nu este autentic, iar în dosar nu s-a făcut dovada

că I.B. ar fi făcut o ofertă de donație valabilă, care să fi fost acceptată și

în consecință actul nu are valoare juridică sub aspectul transmiterii proprietății

iar pârâtul nu justifică un drept de proprietate asupra imobilului.

Constatând

incidența în cauză a art. 494 C. civ., alin. ultim, Curtea a obligat pe

reclamant la contravaloarea investițiilor stabilită pe baza expertizei.

Pârâtul

S.R.I. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 245/2003 solicitând, în

principal admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii

acțiunii deoarece imobilul a intrat în patrimoniul statului cu titlu valabil,

iar în subsidiar admiterea cererii reconvenționale, obligarea reclamantelor la

plata sumei de 2.279.439.801 lei reprezentând cheltuieli necesare și utile

efectuate în calitate de constructor de bună credință la vila „Balotești” și

menținerea dreptului de retenție asupra imobilului până la achitarea sumei.

În

motivarea recursului pârâtul susține, în esență, că reclamantele nu au

menționat în acțiune temeiul juridic în baza căruia au solicitat anularea

actului, că nu s-a probat vreun viciu de consimțământ și în consecință actul

poate produse efectele juridice ale unei donații. De asemenea, se mai arată că

reclamantele nu au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Referitor

la contravaloarea investițiilor efectuate la imobil în motivele de recurs se

solicită omologarea raportului de expertiză care a stabilit cuantumul de

2.279.439.801 lei (1.863.035.690 lei pentru casă și 384.111.111 lei pentru

amenajarea terenului) deoarece prin concluziile raportului de expertiză care a

stabilit suma de 562.200.000 lei cu titlu de despăgubiri acordate în apel s-au

diminuat nejustificat îmbunătățirile făcute în calitate de constructor de bună

credință și nu s-a avut în vedere actualizarea sumei la nivelul momentului

efectuării plății.

Împotriva

deciziei civile nr. 245/2003 au declarat recurs și reclamantele solicitând admiterea

recursului și modificarea deciziei în sensul respingerii cererii

reconvenționale deoarece imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil și

în consecință în speță se aplică dispozițiile art. 49 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 și nu art. 494 C. civ. cum în mod nelegal a apreciat curtea de apel.

În

motivarea recursului reclamantele susțin, în esență, că potrivit dispozițiilor

art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul care se

restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine

statului sau unității deținătoare; în raport de aceste dispoziții reclamantele

apreciază că legiuitorul a dorit să nu „sancționeze” pe proprietarii

deposedați, fără titlu, obligându-i la plata de despăgubiri pentru îmbunătățiri

efectuate la imobile de către cei care le-au deținut după preluarea de către

stat.

Reclamantele

și pârâtul au formulat întâmpinări împotriva celor două recursuri, solicitând

respingerea lor, ca nefondate.

Înalta

Curtea, analizând decizia recurată în raport de motivele din recursuri, de

susținerile din întâmpinări precum și de înscrisurile și lucrările dosarului

constată că, potrivit certificatului de moștenitor nr. 78 din 30 mai 2001

eliberat de BNP S.S., reclamantele în calitate de descendente, sunt moștenitoarele

numitului B.I., decedat la data de 4 martie 1971, care a dobândit, conform

contractului de vânzare cumpărare nr. 930 din 11 martie 1937, casa și terenul

care face obiectul cauzei.

Înscrisul

sub semnătură privată intitulat „act de cesiune” prin care B.I. a cesionat, în

anul 1967 casa și terenul din comuna Balotești, Confederației Generale a Muncii

nu poate fi asimilat cu un act de donație cum în mod nelegal susține pârâtul,

deoarece actul nu este autentic, nu există oferta și acceptarea donației, deci

nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 800, art. 811, art. 813 și

art. 814 C. civ. privind donațiile între vii.

Pârâtul

S.R.I. folosește imobilul în baza H.G. nr. 365 din 28 iunie 1994 prin care I

s-a transmis, fără plată, dreptul de administrare.

Astfel

fiind, rezultă că imobilul a trecut fără titlu legal în posesia statului fiind

folosit în prezent de S.R.I. care are, potrivit actului normativ precizat, un

drept de administrare și nicidecum un drept de proprietate asupra imobilului și

în consecință, în mod legal curtea de apel a admis acțiunea în revendicare.

În

petitul acțiunii reclamantele au invocat drept temeiuri de drept art. 111 C.

proc. civ. și art. 811, art. 813 și art. 814 C. civ. solicitând să se constate

existența dreptului lor de proprietate privind imobilul și în consecință

susținerile din recursul pârâtului că nu s-au invocat temeiurile de drept ale

acțiunii și că donația imobilului este legală, sunt nefondate.

Referitor

la motivul de recurs privind nelegalitatea expertizei omologată de curte, se

constată că în cauză s-au efectuat 2 expertize pentru stabilirea valorii

investițiilor (construcții și îmbunătățiri) făcute de pârât).

Prima

expertiză întocmită de ing. I.L.C. stabilește valoarea investițiilor la suma de

2.279.439.801 lei, iar a doua expertiză efectuată de inginerii C.V.V., C.N. și

S.S., concluzionează că valoarea investițiilor însumează 562.200.000 lei.

Analizând

legalitatea efectuării expertizelor, Înalta Curte constată că în lucrarea

efectuată de ing. I.L.C. există erori menționate chiar de expert în răspunsul

la obiecțiuni, ca de pildă neaplicarea „coeficientului de uzură pentru

reparații aplicate unui imobil cu o vechime între 6 și 9 ani”, neverificarea,

măcar prin sondaj, a cantităților de materiale folosite în raport de

categoriile de lucrări efectuate, aprecierea globală a îmbunătățirilor

referitoare la încălzirea centrală deși menționează în raport că la data

constatării pe teren centrala era „demontată pentru revizie” și în consecință

trebuia să precizeze valoarea încălzirii centrale în raport de acest element

esențial.

Astfel

fiind, în mod legal curtea de apel a omologat al doilea raport de expertiză în

care cei trei experți au indicat actele normative pe baza cărora au făcut

evaluările, au analizat valorile din situațiile de plată în raport de lucrările

executate și au motivat diferențele valorice dintre susținerile pârâtului și

lucrările efectuate cu titlu de investiții, compuse din construcții pe teren,

îmbunătățiri la imobil, reparații curente, lucrări de întreținere etc.

Față

de cele ce preced, Înalta Curte constată că și criticile referitoare la

omologarea raportului de expertiză care a stabilit contravaloarea investițiilor

la suma de 562.200.000 lei sunt nefondate.

Cu

privire la recursul reclamantelor Înalta Curte constată că în mod nelegal se

invocă incidența în speță a dispozițiilor art. 49 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,deoarece acțiunea reclamantelor a fost

introdusă în anul 1996 deci cu 5 ani înainte de apariția acestei legi. De

asemenea, potrivit art. 316 C. proc. civ. coroborat cu art. 294 C. proc. civ.

în căile de atac nu se poate schimba temeiul de drept al acțiunii, iar

reclamantele deși au avut posibilitatea, după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ, cu consecința

suspendării judecării cauzei întemeiată pe dispozițiile Codului civil, nu au

solicitat restituirea imobilului în condițiile Legii nr. 10/2001 și în

consecință aceste critici ale deciziei recurate sunt nefondate.

În

raport de considerentele înfățișate, Înalta Curte constată că ambele recursuri

sunt nefondate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va dispune

respingerea lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DISPUNE

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele B.I. și P.M. și pârâtul

S.R.I. prin UM 0198 împotriva deciziei nr. 245 din 23 mai 2003 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 7 iulie 2005.