ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1439/2005

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Judecătoria Buftea sub nr. 1406/1998 precizată

ulterior, reclamanții O.I., P.E., K.F., O.D., G.Ș., O.N. și O.M. au chemat în

judecată pe pârâții P.M., N.M. și Prefectura județului Ilfov, Comisia județeană

de aplicare a Legii 18/1991 solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să

se constate nulitatea absolută parțială a titlurilor de proprietate nr. 30876

din 3 iulie 1996 și nr. 29571 din 14 mai 1996 eliberate pârâților persoane

fizice, și să se dispună restituirea suprafeței de teren care a aparținut

autorilor lor pe vechiul amplasament, eliminându-se coeficientul de reducere de

25% aplicat.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat, că pârâților li s-a constituit dreptul de proprietate pe amplasamentul

corespunzător terenului autorilor reclamanților T. și A.Ș., la care aceștia

erau îndreptățiți cu prioritate și că s-a aplicat de către Comisia județeană de

fond funciar coeficientul de reducere de 25% deși această comisie avea la

dispoziție suficient teren pentru constituirea dreptului de proprietate.

După un prim ciclu procesual

finalizat prin decizia nr. 3550 din 31 octombrie 2000 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, care, a admis recursul reclamanților și a

trimis cauza spre rejudecare instanței de fond, Judecătoria Buftea prin

sentința civilă nr. 4730 din 19 decembrie 2001 a respins ca nefondată acțiunea

reținând că acestora li s-a eliberat titlul de proprietate nr. 13603 din 28

noiembrie 1994 pentru suprafața de 1,870 mp teren prin reconstituirea dreptului

de proprietate în extravilanul comunei Popești-Leordeni județul Ilfov,

pârâtului P.M. i s-a constituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 5000

mp în extravilanul comunei Popești Leordeni eliberându-i-se titlul de proprietate

nr. 30876 din 3 iulie 1996, iar pârâtului N.M. i s-a constituit dreptul de

proprietate pentru suprafața de 1 ha în extravilanul aceleiași comune conform

titlului de proprietate nr. 29571 din 14 mai 1996.

Prin decizia de casare curtea de

apel a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond în vederea efectuării

unei expertize de specialitate și administrării probei cu acte, care, să

stabilească dacă pârâților li s-a constituit dreptul de proprietate pe

terenurile care au aparținut autorilor reclamanților, situație în care, se

impune anularea titlurilor, întrucât dispozițiile Legii nr. 18/1991 acordă

prioritate reconstituirii dreptului de proprietate și numai după finalizarea

acestei operațiuni, dacă mai rămân terenuri la dispoziția comisiei, se putea constitui

dreptul de proprietate pentru alte categorii de persoane îndreptățite potrivit

legii.

Respingând acțiunea reclamanților

prin sentința menționată, pronunțată în fond după casare, judecătoria a

motivat, că expertiza efectuată în cauză potrivit actelor puse la dispoziție de

către părți, nu a putut stabili că titlurile de proprietate eliberate celor doi

pârâți încalcă vechiul amplasament al terenurilor care au aparținut autorilor

reclamanților.

Cu referire la capătul de cerere

vizând nelegalitatea aplicării de către comisie a coeficientului de reducere de

25% judecătoria a constatat, că prin decizia de casare s-a stabilit cu putere

de lucru judecat că acest aspect nu mai poate fi analizat, reclamanții având în

acest sens calea contenciosului administrativ, de care însă nu au făcut dovada

că au uzat.

Soluția pronunțată de judecătorie, a

fost menținută de Tribunalul București, secția a III-a civilă, care, prin

decizia nr. 1300 din 18 iunie 2002 a respins ca nefondat apelul reclamanților O.I.

și K.F., reținând în legătură cu măsura de aplicare a coeficientului de

reducere că acest aspect nu mai poate fi analizat, cauza fiind soluționată

exclusiv în limita motivelor de casare, respectiv, analiza corectitudinii

stabilirii amplasamentului în privința terenurilor reconstituite în favoarea

reclamanților, cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ.

A concluzionat tribunalul că

reclamanții nu au reușit să facă dovada că terenurile ce au aparținut autorilor

lor, sunt cele pe care le-a fost constituit dreptul de proprietate pârâților,

dovadă pe care aceștia erau datori a o face anterior eliberării titlului

potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 18/1991 și nu după constituirea

vreunor drepturi în favoarea altor persoane îndreptățite, situație de natură a

afecta siguranța circuitului civil și drepturile dobândite de terți.

S-a mai menționat în decizia

tribunalului, că în titlul de proprietate al autorilor reclamanților nu s-a

făcut nici o referire cu privire la amplasamentul terenului, ci doar la faptul

că acesta era încadrat în fosta moșie Popești romani aparținând doamnei P.N.,

fără a se indica lotul atribuit.

Recursul declarat de reclamanți a

fost respins ca nefondat prin decizia nr. 637 din 18 martie 2003 pronunțată de

Curtea de Apel București, aecția a IV-a civilă.

În temeiul prevederilor art. 27 lit.

f) din Legea nr. 92/1992, ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data

când hotărârea a devenit irevocabilă, și ale art. II alin. (3) din O.U.G. nr.

58 din 25 iunie 2003, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor

pronunțate în cauză, considerând că au fost pronunțate cu încălcarea esențială

a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că,

acestea sunt și vădit netemeinice.

În motivarea recursului în anulare

s-a arătat, că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C.

proc. civ. privind rolul său activ, întrucât, a înlăturat concluziile

expertizei efectuate la indicația instanței de casare, considerând că nu

rezultă din planul întocmit de expert, că lotul nr. 10 astfel cum a fost

identificat, ar fi același cu lotul primit în urma împroprietăririi de către

autoarea reclamanților, în loc să dispună suplimentarea sau refacerea

raportului de expertiză, în măsura în care părea neconcludent.

S-a mai invocat încălcarea

principiului dreptului de apărare prin aceea că instanța de fond a respins

obiecțiunile la expertiză formulate de către pârâți, iar instanța de control a

respins proba cu martori, solicitată de reclamanți pentru dovada dreptului de

proprietate (și a amplasamentului).

Recursul în anulare este nefondat.

Potrivit art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiție hotărârile

judecătorești irevocabile, când s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond ori această hotărâre este

vădit netemeinică.

Pentru

existența unei încălcări esențiale a legii se au în vedere nu orice încălcări

ale unor dispoziții legale, ci numai acelea de ordine publică. Nesocotirea unor

norme cu caracter relativ nu poate legitima accesul la exercitarea căii de atac

a recursului în anulare.

În speță, nu s-a invocat încălcarea

vreunei dispoziții legale de ordine publică, ci doar nesocotirea principiului dreptului

de apărare și a rolului activ al instanței, norme cu caracter relativ.

Cu referire la ipoteza vizând

pronunțarea unei hotărâri vădit netemeinice, este de reținut că o hotărâre

poate fi considerată ca fiind vădit netemeinică, dacă soluția adoptată se află

în evidentă contradicție cu materialul probatoriu administrat în cauză sau se

întemeiază pe dovezi inexistente la dosar, ceea ce nu este cazul.

Instanța de fond, prin hotărârea

pronunțată și menținută de instanțele de control, a stabilit în mod corect

situația de fapt, pe baza probatoriului administrat în cauză, soluția de

respingere a acțiunii reclamanților fiind conformă cu materialul probator.

De altfel, reclamanții au și

înstrăinat suprafața de teren reconstituită conform titlului de proprietate nr.

13603 din 28 noiembrie 1994, situație rezultată din contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 943 din 1 aprilie 2004 de BNP M.M.T.,

aflat la dosar.

Față de cele menționate, recursul în

anulare urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 4730 din 19 decembrie 2001 a

Judecătoriei Buftea, deciziei nr. 1300 A din 18 iunie 2002 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, și deciziei civile nr. 637 din 18 martie 2003

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2005.