ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1316/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Reclamanta SC S.R. SA a formulat în contradictoriu cu O.S.I.M., SC H.E.R. SRL, A.R.C., SC A. SRL, SC A.I. SA, SC S. SA, SC P.C. SA, SC S.G. SRL, SC M.C.P. SRL, o contestație a Deciziei nr. 3323 din 12 noiembrie 2009 emisă de O.S.I.M. prin care a fost respinsă opoziția la înregistrarea indicației geografice „Salam de Sibiu”. Cererea a fost întemeiată pe prevederile Regulilor nr. 43/1, 38, 39/3 și următoarele din H.G. nr. 833/1998 și art. 6, 23, 35, 68 și următoarele din Legea nr. 84/1998. S-a susținut că în mod greșit s-a respins opoziția la înregistrarea indicațiilor geografice „Salam de Sibiu” deși aceasta nu îndeplinea cerințele prevăzute de art. 68 alin. 1 din Legea nr. 84/1998 și acesteia i se opuneau mărcile deținute de reclamantă și înregistrate anterior.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 429 din 9 martie 2011 a admis excepția inadmisibilității contestației și a respins contestația pentru acest motiv. În considerentele sentinței tribunalul a reținut următoarele: La contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 3323 din 12 noiembrie 2009, introdusă la 24 februarie 2010 pe rolul Tribunalului București, pârâtele au invocat prin întâmpinare excepția necompetenței funcționale a secției civile a Tribunalului, excepția necompetenței materiale a instanței, excepția inadmisibilității cererii, excepția prematurității și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Prin Încheierea de ședință din 29 iunie 2010 a fost respinsă excepția lipsei competenței funcționale a secției civile în judecarea cauzei iar la termenul din 9 martie 2011 s-au pus în discuția părților excepțiile necompetenței materiale a instanței, inadmisibilitatea acțiunii și lipsei calității procesuale active a reclamantei. S-a constatat că cele două excepții - necompetența tribunalului în soluționarea contestației împotriva deciziilor O.S.I.M. și a inadmisibilității acțiunii invocate de SC S. SA, se circumscriu în fapt excepției de necompetență generală a instanțelor în soluționarea contestației, împrejurare față de care tribunalul a luat în examinare cu precădere excepția inadmisibilității acțiunii.

Pentru a soluționa aceasta excepție, tribunalul a analizat căile administrative de atac formulate împotriva hotărârilor O.S.I.M. astfel cum sunt prevăzute de legea mărcilor si a regulamentului de aplicare in vigoare la data formulării opoziției. Astfel, s-a susținut că art. 23-25 din Legea nr. 84/1998 reglementează opoziția formulata de orice persoana interesata, în termen de 3 luni de la data publicării mărcii sau a indicației geografice, care se soluționează de către o comisie de examinare formata din trei specialiști. În ipoteza găsirii întemeiate a opoziției, comisia de examinare decide respingerea înregistrării mărcii, iar împotriva acestei decizii, ca efect al admiterii opoziției, solicitantul înregistrării poate face contestație.

Potrivit art. 80, deciziile O.S.I.M. din acest domeniu pot fi contestate la acest organism de către solicitantul înregistrării mărcii sau, după caz, de către titularul mărcii, în termen de 3 luni de la comunicare. Legea a prevăzut în art. 25, posibilitatea atacării cu contestație doar a deciziei prin care s-a respins cererea de înregistrare a mărcii ca urmare a admiterii opoziției, nu si a deciziei de respingere a acesteia, prevăzând in mod expres, totodată, ca numai solicitantul înregistrării mărcii poate formula contestație. Prin urmare, căile de atac ce se pot exercita împotriva unei hotărâri sunt numai cele prevăzute de lege, neputând fi extinse prin analogie, legea excluzând dreptul oponentului căruia i s-a respins opoziția de a ataca decizia de respingere.

Contrar afirmațiilor reclamantei, numai în aparență se creează un tratament defavorabil oponentului în raport cu solicitantul, prin faptul ca oponentul nu are o cale de atac, care este accesibilă numai solicitantului. În realitate excluderea unei căi de atac la îndemâna oponentului vizează tocmai respectarea egalității de tratament și are rolul de a preveni abuzul de drept. Astfel, persoana căreia i s-a respins opoziția are deschisă calea acțiunii în anularea înregistrării mărcii sau indicației geografice, iar în acest cadru poate să-și susțină punctul de vedere și interesul pe cale de acțiune, în primă instanță și apoi în apel sau recurs. La rândul sau, solicitantul mărcii sau a indicației geografice căruia i se respinge cererea de înregistrare, ca urmare a admiterii opoziției, are la îndemână un număr egal de șanse spre a-si susține cererea, în contestație, apel și recurs.

Deschiderea unei căi de atac oponentului împotriva deciziei de respingere a opoziției ar conduce la producerea unui dezechilibru, în sensul de a i se permite acestuia să exercite atât contestația împotriva deciziei date în opoziție, cu toate căile de atac ulterioare, cât și acțiunea în anulare, recunoscându-i-se în acest mod mai multe drepturi procesuale decât solicitantului înregistrării mărcii/indicației geografice. 2. Instanța de apel Curtea de Apel București prin Decizia civilă nr. 42/ A din 15 martie 2012 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC S.R. SA: În decizia pronunțată s-au reținut în esență următoarele: Reclamantul a arătat că prima instanța a soluționat procesul fără a intra in judecata fondului cauzei, deoarece a respins ca inadmisibila contestația.

Apelanta a susținut că teoria inadmisibilităților este criticată în doctrină deoarece „noțiunea de inadmisibilitate vizează nu excepția, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumita modalitate de respingere a cererii”. Cu privire la excepția inadmisibilității, curtea a constatat, dincolo de disputele doctrinare și jurisprudențiale referitoare la existența sau nu a unei asemenea excepții, că nu pot fi ignorate împrejurările în care o dispoziție legală impune un fine de neprimire, iar o cerere adresată instanței nu poate fi primită din acest motiv. Prin urmare, dacă se constată că există un impediment legal care se opune sesizării sale, instanța va respinge cererea pentru acest motiv, formularea utilizată în dispozitiv fiind o chestiune de nuanță, cu conotații teoretice și fără efecte concrete asupra legalității sentinței.

Astfel, în privința căilor de atac, principiul legalității impune instanței verificarea legalei sale învestiri, respectiv dacă legea permitea formularea respectivei căi de atac, ipoteză în care, inexistența căii de atac atrage, după cum a hotărât prima instanță, inadmisibilitatea cererii. Din acest punct de vedere curtea a constat că în mod corect a sesizat apelanta că, în realitate inadmisibilitatea reținută era justificată de inexistența căii de atac, însă acesta nu este un aspect care să atragă nelegalitatea sentinței, de vreme ce inadmisibilitatea este sancțiunea aplicată în mai multe ipoteze în care se întâlnește un fine de neprimire. În privința chestiunii referitoare la greșita calificare și stabilirea eronată a ordinii de soluționare a excepțiilor invocate, curtea a reținut, pe de o parte, că primează inadmisibilitatea, în raport de lipsa calității procesuale active, astfel că această critică a fost considerată nefondată.

Pe de altă parte, s-a observat că excepția necompetenței materiale a tribunalului a fost invocată prin întâmpinare de către pârâta SC A. SRL, pentru considerentul că pricina cade în competența secției de contencios administrativ a tribunalului, astfel încât în mod corect a fost calificată excepția necompetenței funcționale a secției civile a tribunalului și soluționată prin încheierea din data de 29 iunie 2010, deoarece secțiile instanței nu sunt instanțe diferite și necompetența uneia dintre acestea nu atrage admiterea excepției necompetenței materiale și declinarea competenței de soluționare a cauzei, ci trecerea administrativă a cauzei la secția competentă, potrivit art. 99 alin. (2) din regulamentul aprobat prin Hotărârea C.S.M.

nr. 387/2005 cu modificări. În același timp, pârâta SC S.G. SRL a invocat prin întâmpinare excepția necompetenței materiale a instanțelor judecătorești, cu motivarea că cererea pendinte, având ca obiect contestația împotriva deciziei Comisiei de Examinare a Opozițiilor, este de competența Comisiei de reexaminare din cadrul O.S.I.M. Aceeași pârâtă a subliniat, în finalul argumentării acestei excepții, că apreciază cererea cu care a fost învestită instanța ca inadmisibilă.

Pârâta SC A. SRL a susținut că tribunalul nu este competent în soluționarea contestației, deoarece numai deciziile comisiei de reexaminare pot fi atacate cu apel la Tribunalul București, solicitând respingerea pentru acest motiv a contestației; Pârâta SC S. SA a invocat excepția inadmisibilității contestației cu motivarea că legea și regulamentul nu oferă persoanei care a eșuat în opoziția formulată împotriva unei cereri de înregistrare calea de atac a contestației, cu solicitarea de respingere a cererii ca inadmisibilă; Pârâta A.R.C. a arătat prin întâmpinare că potrivit Regulii nr. 39 alin. (6) din H.G. nr. 833/1998, dacă opoziția a fost respinsă, O.S.I.M. înregistrează indicația geografică și eliberează certificatul de înregistrare, iar oponentul nu are altă cale decât să solicite instanței anularea indicației geografice; Pârâta SC S.G.

a invocat excepția necompetenței materiale a instanțelor judecătorești, deoarece contestația era de competența Comisiei de reexaminare și a considerat, astfel, cererea ca inadmisibilă. S-a constatat că examenul sintetic al acestor apărări relevă, după cum în mod corect a reținut prima instanță, că toate pârâtele au invocat în realitate dispoziții legale care se opun formulării în fața instanței a contestației împotriva deciziei comisiei de examinare a opozițiilor, indiferent că au apreciat cererea drept inadmisibilă sau ca nefiind de competența instanțelor judecătorești. De aceea curtea a considerat că în mod corect a constatat prima instanță că toate excepțiile formulate se subsumează, prin argumentele lor, problemei inadmisibilității.

Cu privire la critica în sensul că apelanta avea deschisă calea contestației, curtea a constatat că au fost invocate prevederile Regulii nr. 43 din H.G. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998. Or, alin. (1) al regulii amintite prevede că „deciziile O.S.I.M. privind indicațiile geografice se iau de directorul general sau de împuternicitul acestuia și pot fi atacate în justiție potrivit procedurii contenciosului administrativ.” Prin urmare, s-a apreciat că textul se referă la alte acte cu caracter administrativ și nu la deciziile emise de comisia de examinare a opozițiilor, astfel că acest text nu este aplicabil în speță.

Dimpotrivă, s-a apreciat, cum în mod corect a reținut tribunalul, că art. 25 din Legea nr. 84/1998 în forma aplicabilă litigiului pendinte prevedea că opozițiile (la înregistrarea mărcii publicate) se soluționează de o comisie de examinare din cadrul O.S.I.M., iar dacă opozițiile sunt întemeiate, comisia decide respingerea înregistrării mărcii, decizia de respingere putând fi contestată de solicitantul mărcii în termenul și procedura prevăzute de art. 80. Având în vedere că textul limitează posibilitatea atacării cu contestație la persoana ce are calitatea de titular al mărcii și la decizia prin care s-a respins înregistrarea mărcii, în mod corect a reținut tribunalul că această cale de atac, a contestației, nu este deschisă și oponentului.

Au mai fost invocate dispozițiile art. 21 din Constituția României, care consacră dreptul fundamental de liber acces la justiție. Curtea a reținut că atunci când legea restrânge posibilitatea unei părți de a se adresa instanței, norma constituțională obligă la aplicarea dispoziției de favoare cuprinsă în legea fundamentală și la înlăturarea dispoziției de natură a aduce atingere dreptului fundamental pe care aceasta îl protejează. Cu toate acestea, accesul liber la justiție al oponentului nu este restrâns, de vreme ce, pentru aceleași rațiuni care i-au justificat formularea opoziției (nerespectarea cerințelor cuprinse în art. 70 din Lege sau existența unui interes legitim fondat pe un drept de proprietate industrială anterior protejat cu care indicația geografică ar intra în conflict), acesta poate formula în fața instanței, conform art. 79 alin. (1) din lege acțiune în anulare a indicației geografice, pe întreaga durată de protecție a indicației.

În aceste condiții, curtea a reținut că limitarea cuprinsă în art. 25 din lege este una acceptabilă din punct de vedere al liberului acces la o instanță, intrând în marja de apreciere a statului legiuitor cu privire la instituirea unor termene sau condiții care să reglementeze accesul la justiție în această materie. Un alt argument al apelantei s-a bazat pe dispozițiile actuale ale art. 86 din Legea nr. 84/1998. Curtea a constatat că litigiul pendinte este supus legii în vigoare la data sesizării instanței, 24 februarie 2010, anterior publicării în M. Of. al României nr. 226 din 9 aprilie 2010 a Legii nr. 66/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 84/1998. S-a concluzionat că apelanta nu poate invoca reguli procedurale care nu erau în vigoare la data formulării cererii sale.

3. Recursul Împotriva Deciziei nr. 42/ A din 15 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a, (inclusiv a încheierii din 8 martie 2012) a declarat recurs reclamanta în termen legal, invocând două motive de recurs, cele prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor invocate, recurenta a arătat în esență următoarele: Motivarea hotărârii atacate prin prezentul este sumară, superficială și confuză. I nstanța s-a rezumat la a reține numai că textul Regulii nr. 43 din H.G. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice se referă la acte cu caracter administrativ și nu la deciziile emise de comisia de examinare, instanța nefăcând altceva decât să preia argumentele părților adverse și să constate că accesul liber la justiție nu este restrâns, de vreme ce, conform art. 79 alin. (1) din Lege este permisă o acțiune în anularea indicației geografice.

Recurenta a criticat faptul că instanța nu a analizat în profunzime speța și a motivat superficial, ignorând (deliberat sau nu), o multitudine de dispoziții legale aplicabile, făcându-se trimitere la art. 34 alin. (2) Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 1 din Convenția de la Paris, Regula nr. 39 alin. (3) din H.G. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998, Regula nr. 39 alin. (6) din H.G. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998. Recurenta a susținut că la momentul depunerii contestației, în materia indicațiilor geografice, singura prevedere privind modalitatea de atacare a hotărârilor OSIM în domeniu era Regula nr. 43 alin. (1) din H.G.

nr. 833/1998 care stabilea că „deciziile O.S.I.M. privind indicațiile geografice se iau de Directorul General sau de împuternicitul acestuia și pot fi atacate în justiție”, fiind cât se poate de evident că în sintagma „deciziile O.S.I.M.” sunt incluse și hotărârile comisiei de opoziții, din cel puțin următoarele considerente: Regula nr. 39 alin. (3) din H.G. nr. 833/1998 prevedea că "o declarație de opoziție la înregistrarea indicației geografice poate fi formulată”, iar Regula nr. 39 alin. (6) din același document, că „în cazul în care O.S.I.M. consideră opoziția neîntemeiată, înregistrează indicația geografică”, fără ca în aceste texte să se specifice ce procedură de opoziție se urmează.

Astfel, atâta timp cât procedura examinării opoziției, cât și hotărârea din cadrul acestei proceduri, au urmat dispozițiile art. 23 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile si indicațiile geografice (deci, hotărârea din dosarul de opoziție a fost data de o comisie de examinare și nu de directorul O.S.I.M. așa cum prevede Regula nr. 43 alin. (1) din H.G. nr. 833/1998 ), este evident că O.S.I.M. a aplicat, prin analogie, aceleași proceduri de la mărci la indicații geografice. În caz contrar s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicție și al garantării dreptului la apărare conform art. 21 din Constituția României fiind imposibil ca O.S.I.M. sa fie "ultima instanța" pentru hotărârile date tot de O.S.I.M.

Recurenta a mai arătat că este necesar să se țină cont și de principiul interpretării legii în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării. În raport de faptul că s-a reținut că textul Regulii nr. 43 din H.G. nr. 833/1998 se referă la acte cu caracter administrativ și nu la deciziile emise de comisia de examinare, recurenta a criticat decizia instanței pentru încălcarea și a principiul unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem, adăugând astfel la lege, având în vedere ca nicăieri în cuprinsul normei menționate mai sus se prevede că referirea este strict la acte cu caracter administrativ. Cât privește invocarea spiritului legii, nu numai litera ei, recurenta a mai arătat că dacă s-ar considera că legiuitorul nu a intenționat să prevadă o cale de atac împotriva hotărârii din cadrul procedurii de opoziție, nu se poate admite nici procedura opoziției în materia indicațiilor geografice.

Or, inexistența procedurii opoziției în materia indicației geografice este absurdă prin ea însăși, cu atât mai mult cu cât nimeni, incluzând instanțele) nu a considerat că aceasta nu există. În consecință s-a susținut că nu a fost niciodată în intenția legiuitorului să elimine calea de atac împotriva hotărârilor O.S.I.M. date în procedură de opoziție, ci doar acestea au fost omise din corpul legii Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice (vechi), dar prinse în prevederile H.G. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice. Mai mult, este adevărat că Regula nr. 43 din H.G. nr. 883/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice prevede ca hotărârile O.S.I.M.

se atacă în instanță „potrivit procedurii contenciosului administrativ”, dar aceasta a fost modificată de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care, în art. 34 alin. (2) menționează Tribunalul ca instanță specializată în proprietate intelectuală, iar cum, conform art. 1 din Convenția de la Paris, indicațiile geografice sunt obiect al proprietății intelectuale, este evident că orice acțiune având ca obiect indicații geografice este de competența instanțelor specializate în proprietate intelectuală. Într-un mod extrem de confuz, instanța de apel se referă la art. 25 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, deși articolul menționat este legat de mărci, neargumentând cum și de ce este aplicabil în speță.

Mai mult, face același exercițiu și cu art. 80 din Legea privind mărcile și indicațiile geografice fără să clarifice de ce se consideră că textul limitează posibilitatea atacării cu contestație la persoana care are calitate de titular al mărcii și la decizia prin care s-a respins înregistrarea mărcii omițând analiza acestor prevederi legale în raport de alte norme juridice precum Regulile nr. 39 alin. (3), nr. 39 alin. (6) si nr. 43 din H.G. nr. 883/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, spre exemplu. A fost criticat și faptul că instanța a reținut că accesul liber la justiție nu este restrâns, de vreme ce se poate formula în fața instanței, conform art. 79 alin. (1) din Lege o acțiune în anulare a indicației geografice.

Or, interpretarea eronată a legii în sensul că legea nu prevede căi de atac împotriva unei hotărâri (în speță, instanța reținând că legea nu prevede o cale de atac împotriva hotărârii comisiei de opoziții O.S.I.M. în materia indicațiilor geografice) cu motivarea că există o alta cale legală de anulare a indicației geografice, nu poate să însemne că accesul la justiție nu a fost restrâns, când, tocmai, acesta a fost restrâns prin privarea unei persoane (în speță, a noastră) de o cale de atac. În susținerea motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. recurenta a susținut că instanța de apel, în repetate rânduri, a dat o interpretare greșită legii, având în vedere criticile mai sus arătate.

S-a mai menționat și faptul că instanța a interpretat restrictiv dispozițiile legale (Regula nr. 43), reținând că aceasta se referă la acte cu caracter administrativ și nu la deciziile emise de comisia de examinare; a recurs la anumite texte de lege aplicabile speței dar nu le-a interpretat corect în spiritul lor, făcând distincții, deși legea nu distingea (Regula nr. 43); a interpretat greșit legea încălcând drepturi fundamentale, precum dreptul părții la dublul grad de jurisdicție (exemplu: susținând inexistența căii de atac împotriva hotărârii din procedura de opoziție). 4. Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată se constată că aceasta este legală și temeinică, motivele invocate pentru criticile formulate neconducând la concluzia că în cauză se impune modificarea sau casarea deciziei curții de apel.

O primă constatare - în raport de împrejurarea că recurenta a precizat în recursul formulat că atacă și încheierea din 8 martie 2012 - este aceea că încheierea indicată face parte integrantă din Decizia nr. 42/ A din 15 martie 2012. În încheierea din 8 martie 2012 au fost consemnate prezența părților și dezbaterile acestora cu privire la apelul reclamantei, instanța amânând pronunțarea în temeiul art. 260, la data de 15 martie 2012. Deși atacată distinct și această parte a deciziei, cu privire la aceasta, recurenta nu a formulat în mod expres nici o critică. Examinând motivele invocate împotriva deciziei Curții de Apel, se constată că acestea sunt nefondate.

În mod corect instanța a examinat excepțiile și le-a soluționat, aplicând dispozițiile legale care erau în vigoare la momentul declarării acestei căi de atac, cel al sesizării instanței, 24 februarie 2010. Interpretarea textelor legale incidente cauzei (texte expres analizate din Legea nr. 84/1998 și Regulamentul de punere în aplicare a legii, aprobat prin H.G.R. nr. 833/1998) - în temeiul cărora instanțele de judecată au respins contestația reclamantei ca inadmisibilă - este corectă și legală. Procedura - pentru formularea opozițiilor, soluționarea acestora și căile de atac - este expres și distinct prevăzută de Legea nr. 84/1998, pentru cazul mărcilor și, respectiv, pentru cazul indicațiilor geografice, iar Regulamentul pentru aplicarea Legii nr. 84/1998 detaliază aceste proceduri în regulile nr. 42 – apărarea dreptului asupra mărcilor, nr. 43 - apărarea dreptului asupra indicațiilor geografice și respectiv nr. 45 - 47 - comisia de reexaminare.

Potrivit acestor reglementări controlul judiciar este expres și distinct prevăzut pentru deciziile O.S.I.M. privind indicațiile geografice luate de directorul general sau de împuternicitul acestuia și respectiv pentru anularea înregistrării unei indicații geografice prezentată pe cale de acțiune instanței judecătorești. Potrivit reglementărilor mai sus arătate, împotriva deciziei O.S.I.M. de respingere a opoziției formulate de reclamantă la înregistrarea indicației geografice „Salam de Sibiu”, reclamanta nu mai are deschisă o altă cale de atac, în justiție. Este străină de reglementarea din litera și spiritul legii, interpretarea dată de recurentă regulii nr. 43 alin. (1) din Regulament în sensul că în sintagma „deciziile O.S.I.M.” sunt incluse și hotărârile comisiei de opoziții.

Alineatul 1 al acestei reguli, care prevede apărarea dreptului asupra indicațiilor geografice este clar: „deciziile O.S.I.M. privind încălcările geografice se iau de directorul general sau de împuternicitul acestuia și pot fi atacate în justiție potrivit procedurii contenciosului administrativ”. Este nefondată susținerea că legiuitorul nu a făcut nici o distincție sub acest aspect și ca urmare s-ar aplica principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Din contră, legea prevede atacarea în justiție numai a deciziilor O.S.I.M., pronunțate în materia indicațiilor geografice, decizii care se emit de directorul general. Celelalte decizii O.S.I.M., care se iau în condițiile exprese ale regulii nr. 42 alin. (2), sunt supuse căilor de atac prevăzute de regula 45 alin. (1) (contestație soluționată de comisia de reexaminare).

Împrejurarea că în regula 39 alin. (6) este prevăzut că în cazul în care O.S.I.M. consideră opoziția neîntemeiată, înregistrează indicația, fără să se indice ce procedură de opoziție se urmează, nu conduce la concluzia că cele două materii reglementate de lege (mărcile și indicațiile geografice), sunt asimilate în această procedură. Regulile nr. 42 și respectiv nr. 43 mai sus analizate, detaliază cele două categorii de proceduri prevăzute expres de lege, regulile fiind precis și distinct formulate. Cât privește modificările ulterioare aduse Legii nr. 84/1998 prin Legea nr. 66/2010, instanța de apel a confirmat corecta interpretare a instanței de fond cu privire la neretroactivitatea acestei legi care nu poate fi aplicată - cât privește procedura de urmat pentru căile de atac - unor fapte născute înainte de intrarea ei în vigoare.

Regulile codului de procedură civilă - cu care se completează regulile procedurale prevăzute de legea specială și de regulamentul de punerea ei în aplicare sunt clare în această privință. Art. 725 C. proc. civ. instituie în alin. (1) regula potrivit căreia dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche precum și executărilor silite începute sub acea lege. În alin. (3) al acestui articol se prevede însă că hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate. În cauză Decizia nr. 3323 a fost emisă de O.S.I.M.

la 12 noiembrie 2009 înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 66/2010 în condițiile expres arătate în art. 4. În dispozițiile tranzitorii ale acestui act normativ, se confirmă regula enunțată și de alin. (1) al art. 725 C. proc. civ. în sensul că „cererile de înregistrare a mărcilor și cererile de înregistrare a indicațiilor geografice depuse și aflate în procedurile de examinare la O.S.I.M. urmează procedurile prevăzute de prezenta lege”. Contestația ce face obiectul prezentului dosar se referă la o procedură de examinare a unei indicații geografice - sub aspectul opoziție formulate - deja finalizează înainte de intrarea în vigoare a legii modificatoare.

Modificarea adusă prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecății în art. 34 alin. (2), în sensul că tribunalul este instanța specializată în proprietate intelectuală - indicațiile geografice intrând în această categorie de litigii - nu schimbă datele problemei cât privește admisibilitatea acțiunii în contestație împotriva deciziei comisiei de examinare O.S.I.M. în materia în discuție. Este nefondată afirmația că instanța oferă explicații confuze cât privește distincțiile făcute de art. 80, fără să le arate. Textul este clar și explicit și instanțele au sesizat corect diferențele, cărora dându-le eficiență, au pronunțat în cauză soluții legale. Instanța de apel a argumentat de ce este nefondată critica privind liberul acces la justiție, critică reluată și în recurs,în aceeași termeni ca în apel.

În cauză nu este vorba despre limitarea accesului la justiție câtă vreme - în procedura administrativă prevăzută de lege sunt prevăzute căi de atac - specifice acestei faze. Persoana nemulțumită de o atare soluție deși nu are deschisă în mod expres încă o procedură de control judiciar al modului de soluționare al căilor de atac administrative, are posibilitatea - expres prevăzută de Lege - să atace măsura (exprimată printr-o decizie O.S.I.M.) în instanță printr-o acțiune în anulare sau în decăderea din dreptul protejat. Niciuna din regulile înscrise în cele patru alin. ale art. 21 din Constituție nu s-a dovedit a fi fost încălcată în cauză. Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor ei legitime, în cadrul legal prevăzut, corect identificat, în dispozițiile speciale incidente, de instanțele de judecată.

Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, iar legea care reglementează în cauză raporturile juridice deduse judecății, prin interpretarea și aplicarea sa, corecte, cum s-a evidențiat mai sus, nu a relevat vreo îngrădire. Celelalte două reguli prevăzute de art. 21 nu au fost comentate de recurentă în criticile formulate. Modificările ulterioare ale legislației în această materie - aduse de Lega nr. 66/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 84/1998 (publicată în M. Of. nr. 226 din 9 aprilie 2010) și care au intrat în vigoare, potrivit art. 4 alin. (1) din lege la 30 de zile de la data publicării acesteia în M. Of. - nu au putut afecta judecarea cauzei, potrivit principiului neretroactivității legii.

Nici criticile formulate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt fondate. Decizia conține argumentele pentru care instanța de apel a confirmat soluția instanței de fond, trimiterile la motivarea sentinței atacate făcând parte din procesul argumentării, în care instanța de apel a emis propriul raționament. Împrejurarea că instanța nu a analizat pe fond cauza nu este un argument în susținerea acestui motiv de recurs, în raport de împrejurarea că instanța a soluționat acțiunea pe cale de excepție, a cărei natură, potrivit art. 137 C. proc. civ., a impus examinarea cu prioritate și a cărei soluționare a făcut de prisos examinarea fondului cauzei. Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu s-au dovedit situațiile prevăzute de punctele 7 și 9 ale art. 304 C. proc.

civ., pentru a se impune modificarea sau casarea hotărârii atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul ca nefondat, cu consecința păstrării Deciziei nr. 42/A/2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S.R. SA împotriva Deciziei nr. 42/ A din data de 15 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2013.