ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1316/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1316/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Reclamanta SC S.R. SA a formulat în

contradictoriu cu O.S.I.M., SC H.E.R. SRL, A.R.C., SC A. SRL, SC A.I. SA, SC S.

SA, SC P.C. SA, SC S.G. SRL, SC M.C.P. SRL, o contestație a Deciziei nr. 3323

din 12 noiembrie 2009 emisă de O.S.I.M. prin care a fost respinsă opoziția la

înregistrarea indicației geografice „Salam de Sibiu”.

Cererea a fost

întemeiată pe prevederile Regulilor nr. 43/1, 38, 39/3 și următoarele din H.G. nr.

833/1998 și art. 6, 23, 35, 68 și următoarele din Legea nr. 84/1998.

S-a susținut că în

mod greșit s-a respins opoziția la înregistrarea indicațiilor geografice „Salam

de Sibiu” deși aceasta nu îndeplinea cerințele prevăzute de art. 68 alin. 1 din

Legea nr. 84/1998 și acesteia i se opuneau mărcile deținute de reclamantă și

înregistrate anterior.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 429 din 9 martie 2011 a admis excepția inadmisibilității contestației și a respins contestația pentru acest motiv.

În considerentele

sentinței tribunalul a reținut următoarele:

La contestația

formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 3323 din 12 noiembrie 2009,

introdusă la 24 februarie 2010 pe rolul Tribunalului București, pârâtele au

invocat prin întâmpinare excepția necompetenței funcționale a secției civile a

Tribunalului, excepția necompetenței materiale a instanței, excepția

inadmisibilității cererii, excepția prematurității și excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei.

Prin Încheierea de

ședință din 29 iunie 2010 a fost respinsă excepția lipsei competenței

funcționale a secției civile în judecarea cauzei iar la termenul din 9 martie

2011 s-au pus în discuția părților excepțiile necompetenței materiale a

instanței, inadmisibilitatea acțiunii și lipsei calității procesuale active a

reclamantei.

S-a constatat că cele

două excepții - necompetența tribunalului în soluționarea contestației

împotriva deciziilor O.S.I.M. și a inadmisibilității acțiunii invocate de SC S.

SA, se circumscriu în fapt excepției de necompetență generală a instanțelor în

soluționarea contestației, împrejurare față de care tribunalul a luat în

examinare cu precădere excepția inadmisibilității acțiunii.

Pentru a soluționa

aceasta excepție, tribunalul a analizat căile administrative de atac formulate împotriva

hotărârilor O.S.I.M. astfel cum sunt prevăzute de legea mărcilor si a

regulamentului de aplicare in vigoare la data formulării opoziției.

Astfel, s-a susținut

că art. 23-25 din Legea nr. 84/1998 reglementează opoziția formulata de orice

persoana interesata, în termen de 3 luni de la data publicării mărcii sau a indicației

geografice, care se soluționează de către o comisie de examinare formata din

trei specialiști.

În ipoteza găsirii întemeiate

a opoziției, comisia de examinare decide respingerea înregistrării mărcii, iar împotriva

acestei decizii, ca efect al admiterii opoziției, solicitantul înregistrării

poate face contestație.

Potrivit art. 80,

deciziile O.S.I.M. din acest domeniu pot fi contestate la acest organism de către

solicitantul înregistrării mărcii sau, după caz, de către titularul mărcii, în

termen de 3 luni de la comunicare.

Legea a prevăzut în art.

25, posibilitatea atacării cu contestație doar a deciziei prin care s-a respins

cererea de înregistrare a mărcii ca urmare a admiterii opoziției, nu si a

deciziei de respingere a acesteia, prevăzând in mod expres, totodată, ca numai

solicitantul înregistrării mărcii poate formula contestație.

Prin urmare, căile de

atac ce se pot exercita împotriva unei hotărâri sunt numai cele prevăzute de

lege, neputând fi extinse prin analogie, legea excluzând dreptul oponentului

căruia i s-a respins opoziția de a ataca decizia de respingere.

Contrar afirmațiilor

reclamantei, numai în aparență se creează un tratament defavorabil oponentului

în raport cu solicitantul, prin faptul ca oponentul nu are o cale de atac, care

este accesibilă numai solicitantului.

În realitate

excluderea unei căi de atac la îndemâna oponentului vizează tocmai respectarea

egalității de tratament și are rolul de a preveni abuzul de drept.

Astfel, persoana

căreia i s-a respins opoziția are deschisă calea acțiunii în anularea

înregistrării mărcii sau indicației geografice, iar în acest cadru poate să-și

susțină punctul de vedere și interesul pe cale de acțiune, în primă instanță și

apoi în apel sau recurs.

La rândul sau,

solicitantul mărcii sau a indicației geografice căruia i se respinge cererea de

înregistrare, ca urmare a admiterii opoziției, are la îndemână un număr egal de

șanse spre a-si susține cererea, în contestație, apel și recurs.

Deschiderea unei căi

de atac oponentului împotriva deciziei de respingere a opoziției ar conduce la

producerea unui dezechilibru, în sensul de a i se permite acestuia să exercite atât

contestația împotriva deciziei date în opoziție, cu toate căile de atac

ulterioare, cât și acțiunea în anulare, recunoscându-i-se în acest mod mai

multe drepturi procesuale decât solicitantului înregistrării mărcii/indicației

geografice.

Curtea de Apel

București prin Decizia civilă nr. 42/ A din 15 martie 2012 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC S.R. SA:

În decizia pronunțată

s-au reținut în esență următoarele:

Reclamantul a arătat

că prima instanța a soluționat procesul fără a intra in judecata fondului

cauzei, deoarece a respins ca inadmisibila contestația.

Apelanta a susținut că

teoria inadmisibilităților este criticată în doctrină deoarece „noțiunea de

inadmisibilitate vizează nu excepția, ci efectul spre care tinde aceasta, o

anumita modalitate de respingere a cererii”.

Cu privire la

excepția inadmisibilității, curtea a constatat, dincolo de disputele doctrinare

și jurisprudențiale referitoare la existența sau nu a unei asemenea excepții,

că nu pot fi ignorate împrejurările în care o dispoziție legală impune un fine

de neprimire, iar o cerere adresată instanței nu poate fi primită din acest

motiv.

Prin urmare, dacă se

constată că există un impediment legal care se opune sesizării sale, instanța va

respinge cererea pentru acest motiv, formularea utilizată în dispozitiv fiind o

chestiune de nuanță, cu conotații teoretice și fără efecte concrete asupra

legalității sentinței.

Astfel, în privința

căilor de atac, principiul legalității impune instanței verificarea legalei

sale învestiri, respectiv dacă legea permitea formularea respectivei căi de

atac, ipoteză în care, inexistența căii de atac atrage, după cum a hotărât

prima instanță, inadmisibilitatea cererii.

Din acest punct de

vedere curtea a constat că în mod corect a sesizat apelanta că, în realitate

inadmisibilitatea reținută era justificată de inexistența căii de atac, însă

acesta nu este un aspect care să atragă nelegalitatea sentinței, de vreme ce

inadmisibilitatea este sancțiunea aplicată în mai multe ipoteze în care se

întâlnește un fine de neprimire.

În privința

chestiunii referitoare la greșita calificare și stabilirea eronată a ordinii de

soluționare a excepțiilor invocate, curtea a reținut, pe de o parte, că

primează inadmisibilitatea, în raport de lipsa calității procesuale active,

astfel că această critică a fost considerată nefondată.

Pe de altă parte, s-a

observat că excepția necompetenței materiale a tribunalului a fost invocată

prin întâmpinare de către pârâta SC A. SRL, pentru considerentul că pricina

cade în competența secției de contencios administrativ a tribunalului, astfel

încât în mod corect a fost calificată excepția necompetenței funcționale a

secției civile a tribunalului și soluționată prin încheierea din data de 29

iunie 2010, deoarece secțiile instanței nu sunt instanțe diferite și

necompetența uneia dintre acestea nu atrage admiterea excepției necompetenței

materiale și declinarea competenței de soluționare a cauzei, ci trecerea

administrativă a cauzei la secția competentă, potrivit art. 99 alin. (2) din

regulamentul aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005 cu modificări.

În același timp,

pârâta SC S.G. SRL a invocat prin întâmpinare excepția necompetenței materiale

a instanțelor judecătorești, cu motivarea că cererea pendinte, având ca obiect

contestația împotriva deciziei Comisiei de Examinare a Opozițiilor, este de

competența Comisiei de reexaminare din cadrul O.S.I.M. Aceeași pârâtă a

subliniat, în finalul argumentării acestei excepții, că apreciază cererea cu

care a fost învestită instanța ca inadmisibilă.

Pârâta SC A. SRL a

susținut că tribunalul nu este competent în soluționarea contestației, deoarece

numai deciziile comisiei de reexaminare pot fi atacate cu apel la Tribunalul București, solicitând respingerea pentru acest motiv a contestației;

Pârâta SC S. SA a

invocat excepția inadmisibilității contestației cu motivarea că legea și

regulamentul nu oferă persoanei care a eșuat în opoziția formulată împotriva

unei cereri de înregistrare calea de atac a contestației, cu solicitarea de

respingere a cererii ca inadmisibilă;

Pârâta A.R.C. a

arătat prin întâmpinare că potrivit Regulii nr. 39 alin. (6) din H.G. nr. 833/1998,

dacă opoziția a fost respinsă, O.S.I.M. înregistrează indicația geografică și

eliberează certificatul de înregistrare, iar oponentul nu are altă cale decât

să solicite instanței anularea indicației geografice;

Pârâta SC S.G. a

invocat excepția necompetenței materiale a instanțelor judecătorești, deoarece

contestația era de competența Comisiei de reexaminare și a considerat, astfel,

cererea ca inadmisibilă.

S-a constatat că examenul

sintetic al acestor apărări relevă, după cum în mod corect a reținut prima

instanță, că toate pârâtele au invocat în realitate dispoziții legale care se

opun formulării în fața instanței a contestației împotriva deciziei comisiei de

examinare a opozițiilor, indiferent că au apreciat cererea drept inadmisibilă

sau ca nefiind de competența instanțelor judecătorești.

De aceea curtea a considerat

că în mod corect a constatat prima instanță că toate excepțiile formulate se

subsumează, prin argumentele lor, problemei inadmisibilității.

Cu privire la critica

în sensul că apelanta avea deschisă calea contestației, curtea a constatat că

au fost invocate prevederile Regulii nr. 43 din H.G. nr. 833/1998 pentru

aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998.

Or, alin. (1) al

regulii amintite prevede că „deciziile O.S.I.M. privind indicațiile geografice

se iau de directorul general sau de împuternicitul acestuia și pot fi atacate

în justiție potrivit procedurii contenciosului administrativ.”

Prin urmare, s-a

apreciat că textul se referă la alte acte cu caracter administrativ și nu la

deciziile emise de comisia de examinare a opozițiilor, astfel că acest text nu

este aplicabil în speță.

Dimpotrivă, s-a

apreciat, cum în mod corect a reținut tribunalul, că art. 25 din Legea nr. 84/1998

în forma aplicabilă litigiului pendinte prevedea că opozițiile (la

înregistrarea mărcii publicate) se soluționează de o comisie de examinare din

cadrul O.S.I.M., iar dacă opozițiile sunt întemeiate, comisia decide

respingerea înregistrării mărcii, decizia de respingere putând fi contestată de

solicitantul mărcii în termenul și procedura prevăzute de art. 80.

Având în vedere că

textul limitează posibilitatea atacării cu contestație la persoana ce are

calitatea de titular al mărcii și la decizia prin care s-a respins înregistrarea

mărcii, în mod corect a reținut tribunalul că această cale de atac, a

contestației, nu este deschisă și oponentului.

Au mai fost invocate dispozițiile

art. 21 din Constituția României, care consacră dreptul fundamental de liber

acces la justiție.

Curtea a reținut că

atunci când legea restrânge posibilitatea unei părți de a se adresa instanței,

norma constituțională obligă la aplicarea dispoziției de favoare cuprinsă în

legea fundamentală și la înlăturarea dispoziției de natură a aduce atingere

dreptului fundamental pe care aceasta îl protejează.

Cu toate acestea,

accesul liber la justiție al oponentului nu este restrâns, de vreme ce, pentru

aceleași rațiuni care i-au justificat formularea opoziției (nerespectarea

cerințelor cuprinse în art. 70 din Lege sau existența unui interes legitim

fondat pe un drept de proprietate industrială anterior protejat cu care

indicația geografică ar intra în conflict), acesta poate formula în fața

instanței, conform art. 79 alin. (1) din lege acțiune în anulare a indicației

geografice, pe întreaga durată de protecție a indicației.

În aceste condiții,

curtea a reținut că limitarea cuprinsă în art. 25 din lege este una acceptabilă

din punct de vedere al liberului acces la o instanță, intrând în marja de

apreciere a statului legiuitor cu privire la instituirea unor termene sau

condiții care să reglementeze accesul la justiție în această materie.

Un alt argument al

apelantei s-a bazat pe dispozițiile actuale ale art. 86 din Legea nr. 84/1998.

Curtea a constatat că

litigiul pendinte este supus legii în vigoare la data sesizării instanței, 24

februarie 2010, anterior publicării în M. Of. al României nr. 226 din 9 aprilie

2010 a Legii nr. 66/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 84/1998.

S-a concluzionat că

apelanta nu poate invoca reguli procedurale care nu erau în vigoare la data

formulării cererii sale.

Împotriva Deciziei nr.

42/ A din 15 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a, (inclusiv a

încheierii din 8 martie 2012) a declarat recurs reclamanta în termen legal,

invocând două motive de recurs, cele prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor invocate, recurenta a arătat în esență următoarele:

Motivarea

hotărârii atacate prin prezentul este sumară, superficială și confuză. I

nstanța s-a rezumat

la a reține numai că textul Regulii nr. 43 din H.G. nr. 833/1998 pentru

aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și

indicațiile geografice se referă la acte cu caracter administrativ și nu la

deciziile emise de comisia de examinare, instanța nefăcând altceva decât să

preia argumentele părților adverse și să constate că accesul liber la justiție

nu este restrâns, de vreme ce, conform art. 79 alin. (1) din Lege este permisă

o acțiune în anularea indicației geografice.

Recurenta

a criticat faptul că instanța nu a analizat în profunzime speța și a motivat

superficial, ignorând (deliberat sau nu), o multitudine de dispoziții legale

aplicabile, făcându-se trimitere la art. 34 alin. (2) Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, art. 1 din Convenția de la Paris, Regula nr. 39 alin. (3) din H.G. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de

aplicare a Legii nr. 84/1998, Regula nr. 39 alin. (6) din H.G. nr. 833/1998

pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998.

Recurenta a susținut

că la momentul depunerii contestației, în materia indicațiilor geografice,

singura prevedere privind modalitatea de atacare a hotărârilor OSIM în domeniu

era Regula nr. 43 alin. (1) din H.G. nr. 833/1998 care stabilea că „deciziile

O.S.I.M. privind indicațiile geografice se iau de Directorul General sau de

împuternicitul acestuia și pot fi atacate în justiție”, fiind cât se poate de

evident că în sintagma „deciziile O.S.I.M.” sunt incluse și hotărârile comisiei

de opoziții, din cel puțin următoarele considerente:

Regula nr. 39 alin. (3)

din H.G. nr. 833/1998 prevedea că "o declarație de opoziție la

înregistrarea indicației geografice poate fi formulată”, iar Regula nr. 39 alin.

(6) din același document, că „în cazul în care O.S.I.M. consideră opoziția

neîntemeiată, înregistrează indicația geografică”, fără ca în aceste texte să

se specifice ce procedură de opoziție se urmează.

Astfel, atâta timp

cât procedura examinării opoziției, cât și hotărârea din cadrul acestei

proceduri, au urmat dispozițiile art. 23 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile

si indicațiile geografice (deci, hotărârea din dosarul de opoziție a fost data

de o comisie de examinare și nu de directorul O.S.I.M. așa cum prevede Regula nr.

43 alin. (1) din H.G. nr. 833/1998 ), este evident că O.S.I.M. a aplicat, prin

analogie, aceleași proceduri de la mărci la indicații geografice.

În caz contrar s-ar

încălca principiul dublului grad de jurisdicție și al garantării dreptului la

apărare conform art. 21 din Constituția României fiind imposibil ca O.S.I.M. sa

fie "ultima instanța" pentru hotărârile date tot de O.S.I.M.

Recurenta

a mai arătat că este necesar să se țină cont și de principiul interpretării

legii în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.

În

raport de faptul că s-a reținut că textul Regulii nr. 43 din H.G. nr. 833/1998

se referă la acte cu caracter administrativ și nu la deciziile emise de comisia

de examinare, recurenta a criticat decizia instanței pentru încălcarea și a

principiul unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem, adăugând

astfel la lege, având în vedere ca nicăieri în cuprinsul normei menționate mai

sus se prevede că referirea este strict la acte cu caracter administrativ.

Cât

privește invocarea spiritului legii, nu numai litera ei, recurenta a mai arătat

că dacă s-ar considera că legiuitorul nu a intenționat să prevadă o cale de

atac împotriva hotărârii din cadrul procedurii de opoziție, nu se poate admite

nici procedura opoziției în materia indicațiilor geografice. Or, inexistența

procedurii opoziției în materia indicației geografice este absurdă prin ea

însăși, cu atât mai mult cu cât nimeni, incluzând instanțele) nu a considerat

că aceasta nu există.

În

consecință s-a susținut că nu a fost niciodată în intenția legiuitorului să

elimine calea de atac împotriva hotărârilor O.S.I.M. date în procedură de

opoziție, ci doar acestea au fost omise din corpul legii Legea nr. 84/1998

privind mărcile și indicațiile geografice (vechi), dar prinse în prevederile H.G.

nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998

privind mărcile și indicațiile geografice.

Mai

mult, este adevărat că Regula nr. 43 din H.G. nr. 883/1998 pentru aprobarea

Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile

geografice prevede ca hotărârile O.S.I.M. se atacă în instanță „potrivit

procedurii contenciosului administrativ”, dar aceasta a fost modificată de

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară care, în art. 34 alin. (2)

menționează Tribunalul ca instanță specializată în proprietate intelectuală,

iar cum, conform art. 1 din Convenția de la Paris, indicațiile geografice sunt obiect al proprietății intelectuale, este evident că orice acțiune având ca

obiect indicații geografice este de competența instanțelor specializate în

proprietate intelectuală.

Într-un

mod extrem de confuz, instanța de apel se referă la art. 25 din Legea nr. 84/1998

privind mărcile și indicațiile geografice, deși articolul menționat este legat

de mărci, neargumentând cum și de ce este aplicabil în speță. Mai mult, face

același exercițiu și cu art. 80 din Legea privind mărcile și indicațiile

geografice fără să clarifice de ce se consideră că textul limitează

posibilitatea atacării cu contestație la persoana care are calitate de titular

al mărcii și la decizia prin care s-a respins înregistrarea mărcii omițând

analiza acestor prevederi legale în raport de alte norme juridice precum

Regulile nr. 39 alin. (3), nr. 39 alin. (6) si nr. 43 din H.G. nr. 883/1998

pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile

și indicațiile geografice, spre exemplu.

A

fost criticat și faptul că instanța a reținut că accesul liber la justiție nu este

restrâns, de vreme ce se poate formula în fața instanței, conform art. 79 alin.

(1) din Lege o acțiune în anulare a indicației geografice.

Or, interpretarea

eronată a legii în sensul că legea nu prevede căi de atac împotriva unei

hotărâri (în speță, instanța reținând că legea nu prevede o cale de atac

împotriva hotărârii comisiei de opoziții O.S.I.M. în materia indicațiilor

geografice) cu motivarea că există o alta cale legală de anulare a indicației geografice,

nu poate să însemne că accesul la justiție nu a fost restrâns, când, tocmai,

acesta a fost restrâns prin privarea unei persoane (în speță, a noastră) de o

cale de atac.

În

susținerea motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. recurenta

a susținut că instanța de apel, în repetate rânduri, a dat o interpretare

greșită legii, având în vedere criticile mai sus arătate.

S-a

mai menționat și faptul că instanța a interpretat restrictiv dispozițiile

legale (Regula nr. 43), reținând că aceasta se referă la acte cu caracter

administrativ și nu la deciziile emise de comisia de examinare; a recurs la

anumite texte de lege aplicabile speței dar nu le-a interpretat corect în

spiritul lor, făcând distincții, deși legea nu distingea (Regula nr. 43); a interpretat

greșit legea încălcând drepturi fundamentale, precum dreptul părții la dublul

grad de jurisdicție (exemplu: susținând inexistența căii de atac împotriva

hotărârii din procedura de opoziție).

de recurs

Examinând decizia

atacată se constată că aceasta este legală și temeinică, motivele invocate

pentru criticile formulate neconducând la concluzia că în cauză se impune

modificarea sau casarea deciziei curții de apel.

O primă constatare -

în raport de împrejurarea că recurenta a precizat în recursul formulat că atacă

și încheierea din 8 martie 2012 - este aceea că încheierea indicată face parte

integrantă din Decizia nr. 42/ A din 15 martie 2012.

În încheierea din 8

martie 2012 au fost consemnate prezența părților și dezbaterile acestora cu

privire la apelul reclamantei, instanța amânând pronunțarea în temeiul art. 260,

la data de 15 martie 2012.

Deși atacată distinct

și această parte a deciziei, cu privire la aceasta, recurenta nu a formulat în mod

expres nici o critică.

Examinând motivele

invocate împotriva deciziei Curții de Apel, se constată că acestea sunt nefondate.

În mod corect

instanța a examinat excepțiile și le-a soluționat, aplicând dispozițiile legale

care erau în vigoare la momentul declarării acestei căi de atac, cel al

sesizării instanței, 24 februarie 2010.

Interpretarea

textelor legale incidente cauzei (texte expres analizate din Legea nr. 84/1998

și Regulamentul de punere în aplicare a legii, aprobat prin H.G.R. nr. 833/1998)

- în temeiul cărora instanțele de judecată au respins contestația reclamantei

ca inadmisibilă - este corectă și legală.

Procedura - pentru

formularea opozițiilor, soluționarea acestora și căile de atac - este expres și

distinct prevăzută de Legea nr. 84/1998, pentru cazul mărcilor și, respectiv,

pentru cazul indicațiilor geografice, iar Regulamentul pentru aplicarea Legii nr.

84/1998 detaliază aceste proceduri în regulile nr. 42 – apărarea dreptului

asupra mărcilor, nr. 43 - apărarea dreptului asupra indicațiilor geografice și

respectiv nr. 45 - 47 - comisia de reexaminare.

Potrivit acestor

reglementări controlul judiciar este expres și distinct prevăzut pentru

deciziile O.S.I.M. privind indicațiile geografice luate de directorul general

sau de împuternicitul acestuia și respectiv pentru anularea înregistrării unei

indicații geografice prezentată pe cale de acțiune instanței judecătorești.

Potrivit

reglementărilor mai sus arătate, împotriva deciziei O.S.I.M. de respingere a

opoziției formulate de reclamantă la înregistrarea indicației geografice „Salam

de Sibiu”, reclamanta nu mai are deschisă o altă cale de atac, în justiție.

Este străină de

reglementarea din litera și spiritul legii, interpretarea dată de recurentă regulii

nr. 43 alin. (1) din Regulament în sensul că în sintagma „deciziile O.S.I.M.”

sunt incluse și hotărârile comisiei de opoziții.

Alineatul 1 al

acestei reguli, care prevede apărarea dreptului asupra indicațiilor geografice

este clar: „deciziile O.S.I.M. privind încălcările geografice se iau de

directorul general sau de împuternicitul acestuia și pot fi atacate în justiție

potrivit procedurii contenciosului administrativ”.

Este nefondată

susținerea că legiuitorul nu a făcut nici o distincție sub acest aspect și ca

urmare s-ar aplica principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere

debemus.

Din contră, legea

prevede atacarea în justiție numai a deciziilor O.S.I.M., pronunțate în materia

indicațiilor geografice, decizii care se emit de directorul general.

Celelalte decizii O.S.I.M.,

care se iau în condițiile exprese ale regulii nr. 42 alin. (2), sunt supuse

căilor de atac prevăzute de regula 45 alin. (1) (contestație soluționată de

comisia de reexaminare).

Împrejurarea că în

regula 39 alin. (6) este prevăzut că în cazul în care O.S.I.M. consideră opoziția

neîntemeiată, înregistrează indicația, fără să se indice ce procedură de

opoziție se urmează, nu conduce la concluzia că cele două materii reglementate

de lege (mărcile și indicațiile geografice), sunt asimilate în această

procedură.

Regulile nr. 42 și

respectiv nr. 43 mai sus analizate, detaliază cele două categorii de proceduri

prevăzute expres de lege, regulile fiind precis și distinct formulate.

Cât privește

modificările ulterioare aduse Legii nr. 84/1998 prin Legea nr. 66/2010,

instanța de apel a confirmat corecta interpretare a instanței de fond cu

privire la neretroactivitatea acestei legi care nu poate fi aplicată - cât

privește procedura de urmat pentru căile de atac - unor fapte născute înainte

de intrarea ei în vigoare.

Regulile codului de

procedură civilă - cu care se completează regulile procedurale prevăzute de

legea specială și de regulamentul de punerea ei în aplicare sunt clare în

această privință.

Art. 725 C. proc.

civ. instituie în alin. (1) regula potrivit căreia dispozițiile legii noi de

procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare și proceselor în curs

de judecată începute sub legea veche precum și executărilor silite începute sub

acea lege.

În alin. (3) al

acestui articol se prevede însă că hotărârile pronunțate înainte de intrarea în

vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de

legea sub care au fost pronunțate.

În cauză Decizia nr. 3323

a fost emisă de O.S.I.M. la 12 noiembrie 2009 înainte de intrarea în vigoare a

Legii nr. 66/2010 în condițiile expres arătate în art. 4.

În dispozițiile

tranzitorii ale acestui act normativ, se confirmă regula enunțată și de alin. (1)

al art. 725 C. proc. civ. în sensul că „cererile de înregistrare a mărcilor și

cererile de înregistrare a indicațiilor geografice depuse și aflate în

procedurile de examinare la O.S.I.M. urmează procedurile prevăzute de prezenta

lege”.

Contestația ce face

obiectul prezentului dosar se referă la o procedură de examinare a unei

indicații geografice - sub aspectul opoziție formulate - deja finalizează

înainte de intrarea în vigoare a legii modificatoare.

Modificarea adusă

prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecății în art. 34 alin. (2), în

sensul că tribunalul este instanța specializată în proprietate intelectuală -

indicațiile geografice intrând în această categorie de litigii - nu schimbă

datele problemei cât privește admisibilitatea acțiunii în contestație împotriva

deciziei comisiei de examinare O.S.I.M. în materia în discuție.

Este nefondată

afirmația că instanța oferă explicații confuze cât privește distincțiile făcute

de art. 80, fără să le arate. Textul este clar și explicit și instanțele au

sesizat corect diferențele, cărora dându-le eficiență, au pronunțat în cauză

soluții legale.

Instanța de apel a

argumentat de ce este nefondată critica privind liberul acces la justiție,

critică reluată și în recurs,în aceeași termeni ca în apel.

În cauză nu este

vorba despre limitarea accesului la justiție câtă vreme - în procedura

administrativă prevăzută de lege sunt prevăzute căi de atac - specifice acestei

faze.

Persoana nemulțumită

de o atare soluție deși nu are deschisă în mod expres încă o procedură de

control judiciar al modului de soluționare al căilor de atac administrative,

are posibilitatea - expres prevăzută de Lege - să atace măsura (exprimată

printr-o decizie O.S.I.M.) în instanță printr-o acțiune în anulare sau în

decăderea din dreptul protejat.

Niciuna din regulile

înscrise în cele patru alin. ale art. 21 din Constituție nu s-a dovedit a fi

fost încălcată în cauză.

Orice persoană se

poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor

ei legitime, în cadrul legal prevăzut, corect identificat, în dispozițiile

speciale incidente, de instanțele de judecată.

Nici o lege nu poate

îngrădi exercitarea acestui drept, iar legea care reglementează în cauză

raporturile juridice deduse judecății, prin interpretarea și aplicarea sa,

corecte, cum s-a evidențiat mai sus, nu a relevat vreo îngrădire.

Celelalte două reguli

prevăzute de art. 21 nu au fost comentate de recurentă în criticile formulate.

Modificările

ulterioare ale legislației în această materie - aduse de Lega nr. 66/2010

pentru modificarea și completarea Legii nr. 84/1998 (publicată în M. Of. nr. 226

din 9 aprilie 2010) și care au intrat în vigoare, potrivit art. 4 alin. (1) din

lege la 30 de zile de la data publicării acesteia în M. Of. - nu au putut afecta

judecarea cauzei, potrivit principiului neretroactivității legii.

Nici criticile

formulate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. nu sunt fondate.

Decizia conține

argumentele pentru care instanța de apel a confirmat soluția instanței de fond,

trimiterile la motivarea sentinței atacate făcând parte din procesul

argumentării, în care instanța de apel a emis propriul raționament.

Împrejurarea că

instanța nu a analizat pe fond cauza nu este un argument în susținerea acestui

motiv de recurs, în raport de împrejurarea că instanța a soluționat acțiunea pe

cale de excepție, a cărei natură, potrivit art. 137 C. proc. civ., a impus

examinarea cu prioritate și a cărei soluționare a făcut de prisos examinarea

fondului cauzei.

Pentru considerentele

expuse, constatând că în cauză nu s-au dovedit situațiile prevăzute de punctele

7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., pentru a se impune modificarea sau casarea

hotărârii atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins recursul

ca nefondat, cu consecința păstrării Deciziei nr. 42/A/2012 a Curții de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC S.R. SA împotriva Deciziei nr. 42/

A din data de 15 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 martie 2013.