ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 532/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 532/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1278 din 06 iulie 2011

pronunțată în Dosarul nr. 4473 din 3 din 20 ianuarie 2011, Tribunalul București,

secția a III-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta SC S.D. SRL,

în contradictoriu cu pârâții SC G.S. SRL și O.S.I.M., având ca obiect anularea

mărcii S.D., înregistrată de societatea pârâtă.

Prin Decizia nr. 279

din 20 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de către reclamantă

împotriva sentinței menționate, pe care a desființat-o în parte și a trimis

cauza, aceleiași instanțe, pentru rejudecarea cererii de anulare întemeiate pe

existența unui drept anterior al reclamantei.

Curtea de Apel a reținut

că, prin sentința atacată, tribunalul a examinat cererea de anulare a mărcii S.D.

exclusiv prin prisma motivului de nulitate al înregistrării cu rea-credință.

Nu au fost însă

examinate susținerile reclamantei referitoare la înregistrarea mărcii pârâtei

cu încălcarea drepturilor sale anterioare, după cum nu au fost analizate nici

susținerile privitoare la pretinsa notorietate a mărcii, susțineri care, la

rândul lor, tindeau a justifica existența unui drept anterior, apt a împiedica

înregistrarea mărcii pârâtei și a atrage nulitatea unei înregistrări realizate

în aceste condiții.

În privința celorlalte

critici, referitoare la modul de soluționare a cererii de anulare a

înregistrării mărcii pentru rea-credință, s-a constatat că acestea sunt

nefondate.

Cauza a fost

înregistrată, spre rejudecare, la aceeași secție a Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr.

417 din 20 februarie 2013, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată.

În motivarea

sentinței, s-a reținut în esență că reclamanta este titulara mărcii S.D.,

înregistrată, din 05 noiembrie 2009, pe când pârâta a înregistrat la O.S.I.M. marca

a cărei anulare s-a solicitat în prezenta cauză, respectiv marca S.D., cu

element figurativ, din 22 octombrie 2008.

Se observă că pârâta

a înregistrat anterior marca S.D., iar reclamanta, care este titulara mărcii a

cărei denumire coincide cu numele său comercial - S.D. -, nu poate invoca

drepturi anterioare, nici cu privire la o marcă și nici cu privire la numele

comercial, de vreme ce marca pârâtei are o denumire diferită.

Prima instanță a

constatat că și desenul industrial a fost înregistrat ulterior de reclamantă,

respectiv la 03 decembrie 2008, așa încât nu se pot invoca nici cu privire la

acest D.M.I. drepturi anterioare.

În ce privește

notorietatea asupra denumirii S.D., folosită de reclamantă cu mulți ani înainte

ca pârâta să înregistreze marca S.D., s-a reținut că se afirmă doar

notorietatea și succesul acestei denumiri pentru publicul vizat, dar la dosar

nu s-au atașat nici un fel de probe în acest sens, conform legii (studii de

piață, rapoarte de vânzări, rezultate sondaje opinie etc.), din care să reiasă

aria geografică de acoperire a folosirii mărcii, durata în timp a folosirii

mărcii, gradul de cunoaștere a mărcii în rândul publicului vizat etc.

Dispozițiile art. 6 lit. f), invocate de reclamantă, care se referă la refuzul

la înregistrare sau anularea mărcii înregistrate pentru motivul că există mărci

anterioare notorii în România în sensul art. 6 bis al Convenției de la Paris,

nu sunt așadar aplicabile în speță.

Prin Decizia nr. 103

din 23 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, a

admis apelul declarat de către reclamanta SC S.D. SRL împotriva sentinței

civile nr. 417 din 20 februarie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția

a III-a civilă; a schimbat în tot sentința apelată, în sensul admiterii

acțiunii și anulării înregistrării mărcii individuale combinate S.D., dată de

depozit 22 octombrie 2008, având ca titular intimata-pârâtă SC G.S. SRL.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că rejudecarea, după desființare cu

trimitere, viza exclusiv cererea în anularea mărcii întemeiată pe existența

unui drept anterior al reclamantei, deoarece statuările din decizia de apel

pronunțată în primul ciclu procesual, privind corecta respingere a cererii de

anulare a aceleiași mărci pentru înregistrare cu rea credință, au intrat în

puterea lucrului judecat, prin neexercitarea recursului.

În ceea ce privește

anulabilitatea mărcii înregistrate de societatea pârâtă pentru motivul încălcării

drepturilor anterioare pretinse de reclamantă, în aplicarea prevederilor art. 47

lit. e) din Legea nr. 84/1998 (în numerotarea de la data introducerii acțiunii,

20 ianuarie 2011), s-a reținut că, prin apel, nu au fost contestate aprecierile

primei instanțe privind nedovedirea de către reclamantă a pretinsei notorietăți

dobândite prin utilizarea semnului S.D. în activitatea sa comercială, anterior

înregistrării mărcii pârâtei, iar în ce privește dreptul dobândit prin

înregistrarea aceluiași semn s-a reținut că acesta nu este anterior

înregistrării de către pârâtă a mărcii a cărei anulare se solicită.

Criticile aduse de

apelantă hotărârii instanței de fond s-au referit exclusiv la modalitatea în

care a fost analizat conflictul între marca S.D., a cărei anulare s-a solicitat,

și numele comercial („denumirea”) SC S.D. SRL, ca drept anterior.

Sub acest aspect,

Curtea a constatat că este eronată aprecierea primei instanțe în sensul că

reclamanta nu ar putea invoca drepturi anterioare, nici cu privire la marcă,

nici cu privire la numele comercial, de vreme ce marca pârâtei are o denumire

diferită: simpla observare a sintagmelor ce compun cele două semne generatoare

de drepturi de proprietate intelectuală, respectiv numele comercial al

reclamantei (care reprezintă, conform art. 30 alin. (1) și (4) și art. 36 din

Legea nr. 26/1990, și firmă - element al fondului de comerț) și marca

înregistrată a pârâtei, relevă fără echivoc o puternică asemănare.

Acestea sunt compuse

dintr-o construcție verbală ce își are originea în limba engleză, singura

deosebire dintre ele constând în terminația celui de-al doilea element verbal

(„E” în marca pârâtei, și „I.N.G.” în numele comercial al reclamantei, care

sunt alăturate rădăcinii „D.R.I.V.”).

Or, în condițiile în

care limba engleză nu este una folosită în mod uzual de consumatorul român

(acesta fiind reperul de analiză, atâta vreme cât marca a căreia anulare se

solicită este una națională, și astfel se bucură de protecție numai pe

teritoriul României), diferența nesemnificativă dată de menționatul sufix este

una care creează premisele unei confuzii între numele comercial sub care

reclamanta își desfășoară activitatea și marca ulterior înregistrată de

societatea pârâtă.

Anterioritatea

numelui comercial al reclamantei - implicit a dreptului de proprietate

industrială și a protecției legale ce derivă din înregistrarea acestuia

potrivit cu prevederile art. 8 din Convenția de la Paris - în raport de marca a

cărei anulare se solicită a fost dovedită, în speță, prin depunerea

certificatului de înregistrare a societății reclamante, care atestă

îndeplinirea formalității înregistrării ei în Registrul Comerțului la data de

05 iunie 2007, și respectiv a certificatului de înregistrare a mărcii pârâtei,

care atestă faptul începerii duratei protecției acesteia la data de 22

octombrie 2008.

În condițiile în

care, ca efect al înregistrării mărcii, pârâta nu numai că are dreptul de a

pretinde exclusivitatea folosirii construcției verbale „S.D.” (care constituie

elementul dominant al mărcii respective), dar a și uzat de acest drept

formulând plângeri față de utilizarea de către reclamantă a celor două cuvinte

care se regăsesc în egală măsură în numele comercial al acesteia din urmă,

existența înregistrării ulterioare a mărcii pârâtei este de natură a restrânge

dreptul de folosință pe care reclamanta l-a dobândit asupra numelui său

comercial, odată cu înregistrarea acestuia la data de 05 iunie 2007, dar și de

a expune societatea reclamantă unor situații conflictuale generate de dreptul

concurent ce poate fi invocat de titularul unui drept ulterior.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs pârâta SC G.S. SRL, susținând următoarele:

În fapt, în vara

anului 2007, a înființat școala de șoferi S.D. împreună cu numitul I.V., iar la

momentul înregistrării la Registrul Comerțului, sediul a fost menționat la

adresa lui I.V. În realitate, școala a funcționat pentru aproximativ un an în

biroul reprezentantului pârâtei, P.I., care se afla cu un etaj mai jos.

Asocierea ulterioară în

această firmă nu a mai avut loc, ca urmare a refuzului lui I.V. de a se

prezenta la notar public în vederea perfectării actului în formă autentică.

Numele firmei a fost

ales în fața juristului de la Registrul Comerțului, la momentul înscrierii

societății, de către P.I., care este și cetățean australian, desenul fiind

făcut tot de către acesta, având experiență în domeniu. Deci, nu poate fi vorba

de rea credință, mai ales că toate demersurile întreprinse pentru înregistrarea

mărcii au fost cunoscute de către I.V. încă din momentul stabilirii strategiei

de marketing de la înființarea firmei.

Notorietatea

companiei pârâtei la nivelul județului Bacău poate fi probată cu actele

contabile și impozitele plătite la valori mult mai mari decât reclamanta. Pentru

exemplificare, societatea pârâtă are în dotare 7 mașini și 2 motociclete, în

timp ce reclamanta are 3 mașini, dintre care doar una pe stradă din când în

când.

La termenul de

judecată din 14 februarie 2014, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția

nulității recursului, pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reținând cauza spre soluționare pe acest

aspect.

Analizând excepția

invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată, pentru

următoarele considerente:

În

conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este

nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. prevede că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea

recursului dacă, din dezvoltarea acestora, este posibilă încadrarea lor în

vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În

cauză, deși pârâta a indicat temeiul susținerilor din motivarea recursului ca

fiind reprezentat de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu s-au

formulat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în aceste cazuri de

recurs, ca de altfel, în niciunul dintre celelalte cazuri expres și limitativ

prevăzute de art. 304.

Astfel, prin decizia

recurată s-a constatat că reclamanta SC S.D. SRL deține un drept de proprietate

intelectuală anterior înregistrării de către societatea pârâtă a mărcii S.D.,

drept constând în numele comercial, protejat ca atare prin art. 8 din Convenția

de la Paris, care conferă reclamantei exclusivitatea folosirii sale, context în

care a apreciat că înregistrarea mărcii este lovită de nulitate, în temeiul art.

47 lit. e) din Legea nr. 84/1998 (în numerotarea de la data introducerii

acțiunii, 20 ianuarie 2011, ținând cont și de faptul că între numele comercial

al reclamantei și marca pârâtei există o puternică asemănare, ce creează

premisele unei confuzii în rândul publicului.

În contextul acestor

considerente, motivele de recurs ar fi trebuit să conțină critici referitoare

la greșita aplicare a prevederilor legale menționate, în analiza conflictului

dintre marcă și un nume comercial anterior.

Niciuna dintre

susținerile din motivarea recursului nu relevă atare critici de nelegalitate,

în condițiile în care se face referire doar la elemente de fapt, referitoare la

înregistrarea societății reclamante la Registrul Comerțului, cu finalitatea demonstrării

bunei - credințe la înregistrarea mărcii de către pârâtă, totodată, se

menționează mijloacele de probă pentru dovedirea notorietății societății pârâte

la nivelul județului Bacău.

Or, situația de fapt

reținută de către instanța de apel interesează temeinicia, și nu legalitatea deciziei

recurate și, ca atare, împrejurări de fapt precum cele invocate în recurs nu

pot reprezenta suportul unor critici de nelegalitate, susceptibile de a fi

analizate prin prisma vreunuia dintre cazurile descrise de art. 304 C. proc.

civ.

Pe de altă parte, finalitatea

susținerilor recurentei - pârâte excede cadrului procesual în care a fost

analizat apelul reclamantei, fixat de limitele rejudecării fondului după o

primă desființare cu trimitere și, în același timp, de cererile și apărările

părților în proces.

Astfel, după cum s-a

reținut prin decizia recurată, în urma desființării primei sentințe pronunțate

în cauză, rejudecarea cererii în anularea înregistrării mărcii pârâtei a vizat

doar motivul de anulare ținând de preexistența numelui comercial al

reclamantei, nu și pe cel interesând reaua -credință la momentul înregistrării

mărcii, motiv pentru care instanța de apel, prin decizia recurată, a constatat

că respingerea cererii pe temeiul relei -credințe a intrat în puterea lucrului

judecat. În acest context, susținerile recurentei privind buna sa credință la

momentul înregistrării mărcii nu au nicio legătură cu considerentele deciziei

recurate și, deci, nu pot reprezenta critici de nelegalitate a acestei

hotărâri.

O constatare similară

se impune și în privința notorietății societății pârâte, în condițiile în care pârâta

nu a formulat în proces apărări pe acest aspect, motiv pentru care nici considerentele

deciziei recurate nu conțin vreo apreciere în acest sens. De altfel, formulând

atare susțineri, recurenta nu relevă legătura lor cu obiectul cererii de

chemare în judecată și nici relevanța acestora în contextul raționamentului

juridic pe temeiul căruia instanța de apel a adoptat soluția de admitere a

pretențiilor reclamantei.

Este de precizat și

faptul că niciuna dintre susținerile recurentei nu relevă incidența cazului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., precizat explicit ca reprezentând

temeiul juridic al motivelor formulate.

Referirea

legiuitorului la „actul juridic dedus judecății”, al cărui înțeles „lămurit și

vădit neîndoielnic” a fost schimbat de către instanța de apel prin

interpretarea greșită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată

sau fundamentul dreptului invocat de reclamantă (causa debendi).

În speță, cauza

cererii este reprezentată de actul de înregistrare a societății reclamante, din

care s-a născut dreptul la numele comercial; or, referirile recurentei la

înregistrarea societății reclamantei nu sunt legate de vreo denaturare a

actului juridic dedus judecății pretins a fi fost săvârșită de către instanța

de apel, ci de elemente de fapt privind implicarea administratorului pârâtei în

alegerea denumirii societății, împrejurare lipsită de relevanță din perspectiva

protecției legale recunoscute numelui comercial în conflictul cu o marcă

ulterior înregistrată.

Se constată, în

aceste condiții, că recursul formulat nu conține critici de nelegalitate la adresa

deciziei recurate, posibil a fi analizate prin prisma vreunuia dintre cazurile

expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Drept

urmare, este operantă sancțiunea preconizată în art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., anume nulitatea recursului, dat fiind faptul că neîncadrarea susținerilor

din motivarea căii de atac în cazurile din art. 304 echivalează cu nedepunerea

motivelor de recurs în termenul legal, respectiv odată cu cererea de recurs,

conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. sau înlăuntrul

termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., de 15 zile de la comunicarea

deciziei de apel.

Pe

acest temei, Înalta Curte va admite excepția invocată din oficiu și va constata

nul recursul declarat de pârâta SC G.S. SRL.

În aplicarea art. 274

C. proc. civ., va obliga pe recurenta pârâtă la 1.700 lei cheltuieli de

judecată către intimata reclamantă SC S.D. SRL, constând în onorariu de avocat,

conform chitanței din 21 ianuarie 2014 (fila 85 dosar recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâta SC G.S. SRL împotriva Deciziei nr. 103/A din 23 mai 2013 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurenta

pârâtă la 1.700 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă SC S.D.

SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 februarie 2014.