ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2546/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2546/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

La

20 iulie 2006 reclamanta JSC L.A.P. SDA (Uzina de produse abrazive din Luga,

Rusia) a chemat în judecată pe pârâta SC A.G. SRL Afumați pentru ca în

contradictoriu și cu Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) să se

dispună anularea certificatului de înregistrare a mărcii verbale L.A. din 1

februarie 2006 pentru clasele 6, 7, 8, 11 și 20, să se radieze această marcă

din Registrul Național al Mărcii, cu publicarea hotărârii în Buletinul Oficial

de Proprietate Industrială.

Acțiunea a fost

întemeiată

pe dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. c) și art. 5 alin. (1) lit. f) și g) din

Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, Directivei nr.

89/104/CE și Convenției de la Paris.

La 10 octombrie 2006

pârâta SC A.G. SRL Afumați a formulat o cerere reconvențională împotriva

reclamantei prin care a solicitat să se constate că prin actele de comerț -

export și distribuție - pe teritoriul României, a gamei de produse din care fac

parte și discurile abrazive purtând însemnul L.A., identic cu marca

înregistrată L.A. SA al cărui titular este pârâta reclamantă, se aduce atingere

drepturilor exclusive ale pârâtei-reclamante de proprietate intelectuală asupra

mărcii înregistrate din 17 decembrie 2004 L.A. pentru produsele din clasele 6,

7, 8, 11 și 20.

Prin cererea

reconvențională s-a cerut:

- interzicerea de

îndată a comerțului, exportului, a distribuirii și a oricăror alte forme de

folosire neautorizată a însemnului L.A. de către reclamantă cu obligarea acesteia

la plata sumei de 40.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale și la suma de

20.000 euro cu titlu de despăgubiri morale sub sancțiunea plății sumei de 5000

euro/zi de întârziere, cu titlu de daune cominatorii până la îndeplinirea

obligației.

- publicarea pe

cheltuiala reclamantei pârâte a dispozitivului hotărârii în două publicații de

circulație națională.

În drept cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 119 C. proc. civ., art. 35 din Legea nr.

84/1998 și art. 5 și 14 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea dreptului de

proprietate industrială.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 881 din 14 iunie 2007 a admis în

parte acțiunea și a anulat certificatul de înregistrare a mărcii nr. X privind

clasa 8 de produse.

A fost respinsă

cererea de anulare a aceluiași certificat de înregistrare a mărcii pentru

clasele de produse 6, 7, 11 și 20.

S-a dispus publicarea

hotărârii de către OSIM cu mențiunile de rigoare în Registrul Național al

Mărcilor în condițiile Regulii nr. 32 alin. (5) din H.G. nr. 833/1998.

A fost respinsă ca

neîntemeiată cererea reconvențională.

Pentru a pronunța

această hotărâre Tribunalul a reținut că solicitarea de înregistrare a mărcii

formulată de pârâtă a fost făcută cu rea-credință.

Marca nr. X cu o

durată de valabilitate începând din 17 noiembrie 2004 are ca titular pe pârâtă

și a fost admisă pentru clasele de produse 6 (articole de feronerie), 7 (scule

acționate electric), 8 (scule de mână, discuri abrazive), 11 (instalații sanitare)

și 20 (accesorii mobilier - mânere, butuci, șine).

La 22 februarie 2000

a fost prezentată la Agenția rusă de patente și mărci comerciale, cererea de

înregistrare a mărcii combinate L.A., pentru mărfuri și servicii conform listei

de la dosar.

Titular al acestei

mărci înregistrate în Federația Rusă este Uzina Abrazivă din Luga.

Instanța a mai

reținut că Oficiul de înregistrare a mărcilor din Federația Rusă a respins la

înregistrare elementele L. și Abraziv, marca reclamantei pentru care s-a primit

protecție fiind una combinată (desen, culori și caractere revendicate precum și

combinația L.A.). Instanța a apreciat că semnul înregistrat ca marcă în anul

2000 este prezumat a fi folosit pentru produsele fabricate de reclamantă cel

puțin de la data înregistrării. Din înscrisurile depuse la dosar (facturi care

confirmă că pe teritoriul României s-au făcut importuri cu produsele

reclamantei), instanța a reținut că pârâta cunoștea despre existența

activității reclamantei care și-a exportat produsele (discuri abrazive) în

România.

S-a avut în vedere

activitatea de 100 de ani desfășurată de reclamantă și faptul că începând cu

anul 1986 reclamanta a participat cu produsele sale la diferite expoziții

internaționale, ceea ce a condus la concluzia caracterului notoriu al mărcii

care se opune la înregistrare.

S-a reținut de

asemenea că intenția frauduloasă a pârâtei este dovedită și de folosirea

cuvântului, nume propriu, Luga, în conținutul mărcii. S-a considerat că nu sunt

aplicate dispozițiile art. 5 lit. f) și g) din Legea nr. 84/1998 deoarece nu se

poate reține că marca induce în eroare publicul cu privire la originea

geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului, având în vedere

că produsele reclamantei - discuri abrazive - nu fac parte din acea categorie

de produse a căror calitate să fie influențată de originea geografică. De

asemenea s-a observat că marca nu conține o indicație geografică, având în

vedere că aceasta nu comunică ideea fabricării discurilor în Luga.

S-a apreciat însă, că

împrejurarea că pârâta a ales să folosească pentru produsele sale tocmai numele

orașului Luga, în care se află sediul reclamantei, cu fabrică de profil, fără

ca activitatea acesteia să aibă vreo legătură cu acest oraș, indică

reaua-credință a pârâtei în intenția de a se folosi de împrejurarea că pe piață

există discuri abrazive produse de uzina din Luga, oraș în Federația Rusă,

produse care au fost comercializate anterior și a căror origine este cunoscută

de clienți.

În acest fel s-a

admis acțiunea în parte și s-a dispus anularea înregistrării mărcii numai

pentru clasa 8 de produse avându-se în vedere faptul că reclamanta în motivele

acțiunii s-a referit numai la aceste produse.

Reținându-se că

pârâta-reclamantă a folosit în mod nelegitim marca, s-a constatat că aceasta nu

are un drept de a se opune folosirii mărcii de către reclamanta-pârâtă și ca

urmare, a fost respinsă cererea reconvențională.

Pentru clasele de

produse pentru care certificatul de înregistrare a mărcii a fost menținut, nu

s-a făcut dovada că reclamanta folosește în vreun fel marca verbală.

Curtea de Apel

București, prin Decizia civilă nr. 48 A din 14 mai 2009 a respins ca nefondat

apelul pârâtei SC A.G. SRL și a admis apelul reclamantei JSC L.A. P. SDA

schimbând în parte sentința în sensul că a anulat marca înregistrată sub nr. X

și pentru clasele de produse nr. 6, 7, 11 și 20.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea acestei

soluții Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

În apelul său pârâta

a invocat aspecte referitoare la împrejurarea că instanța nu s-a pronunțat pe

toate argumentele invocate de pârâtă împotriva cererii de chemare în judecată

dar s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut de reclamantă prin

acțiune de vreme ce din oficiu s-a invalidat marca pe motivul prevăzut de art.

48 alin. (1) lit. b), (încălcarea dispozițiilor referitoare la marca notorie),

motiv neinvocat distinct în cererea de anulare, ci pentru a demonstra

reaua-credință a reclamantei, motivul de nulitate conform acțiunii și

precizării acesteia nefîind pus în discuția părților.

Apelanta pârâtă a mai

criticat greșita reținere a relei sale credințe deși aceasta nu a fost dovedită

și greșita respingere a cererii reconvenționale.

Aceste critici au

fost considerate nefondate.

S-a reținut în primul

rând împrejurarea că reclamanta-pârâtă a invocat atât notorietatea cât și

folosirea mărcii sale anterioare potrivit argumentelor din cuprinsul acțiunii.

În cerere de apel a fost formulată critica privind ignorarea unor probe în legătură

cu aceste aspecte, cu efect în planul reținerii relei-credințe a

pârâtei-reclamante la înregistrarea mărcii verbale L.A. din 1 februarie 2006.

În acest context s-a

apreciat ca neîntemeiată atât susținerea din întâmpinarea pârâtei la apelul

reclamantei cât și critica pârâtei din apelul acesteia, potrivit căreia

instanței de fond s-a pronunțat extra petita asupra unor lucruri care nu au

fost cerute.

S-a observat,

potrivit interpretării doctrinare și practicii judiciare a textelor care

consacră ipoteza nemotivării hotărârii, că din punct de vedere procedural,

instanța nu este obligată a răspunde tuturor argumentelor părților fiind ținută

însă să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere.

S-a constatat că

susținerile părților interesează, pe de o parte condițiile înregistrării mărcii

pârâtei-reclamante (marca verbală L.A., conform certificatului de înregistrare

nr. X) 17 noiembrie 2004 emis de OSIM România sub aspectul bunei sau

relei-credințe a pârâtei-reclamante, deci aplicarea art. 48 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 84/1988, modificată iar, pe de altă parte, întinderea protecției

mărcii anterioare a reclamantei-pârâte (marca combinată cu element figurativ

nr. Y protejată în Federația Rusă din 22 februarie 2000 și având elementele

verbale L.A.).

Instanța de apel - în

lipsa unor criterii obiective legale de determinare a relei-credințe - a

constatat că aceasta trebuie analizată prin raportare la datele concrete ale

speței, în contextul obligației legale a comercianților de a-și desfășura

activitatea cu bună-credință și potrivit uzanțelor cinstite, în limita unei

concurențe loiale.

În acest context s-a

reținut, contrar susținerilor pârâtei-reclamante, că anterior înregistrării

mărcii sale, aceasta a avut relații comerciale cu unul dintre distribuitorii reclamantei-pârâte,

concluzie care a rezultat din coroborarea înscrisurilor din dosar și anume

Adresa Gărzii Financiare Ilfov din 22 august 2006 care consemnează

achiziționarea de către pârâtă a discurilor abrazive L.A. de pe piața internă

în perioada 15 decembrie 2003 - 11 mai 2005, livrate în România în

exclusivitate de către distribuitorii autorizați ai reclamantei, potrivit

adeverinței din 9 ianuarie 2007 a Camerei de Comerț și Industrie a Regiunii

Leningrad în care se menționează acest lucru. S-a concluzionat că

pârâta-reclamantă cunoștea deci produsele reclamantei-pârâte și implicit marca

acesteia.

S-a apreciat că

raportul comercial, dedus din documentele menționate, deși nu dovedește

cunoașterea înregistrării mărcii în altă jurisdicție, are relevanță din

perspectiva ulterioară a înregistrării în România de către pârâtă, a mărcii în

forma identică și pentru produse și servicii identice sau similare, ceea ce nu

poate constitui o simplă coincidență, ci un demers deliberat, în cunoștință de

cauză, cu scopul înlăturării de pe piață a unui concurent, în condițiile

eludării regulilor concurenței loiale.

Nu s-a primit

interpretarea pârâtei privind disclaimerul (renunțarea la exclusivitate)

reclamantei, asupra elementelor verbale L. și A. din combinația ce constituie

marca pârâtei, ca îndreptățind o nouă înregistrare cu aceeași combinație de

elemente verbale, pe produse și servicii identice sau similare.

S-a apreciat că

această împrejurare nu poate fi circumstanțiată de existența unui contract al

solicitantului înregistrării cu un terț, al cărui reprezentant se află pe piața

de profil, deoarece semnarea unui asemenea angajament nu presupune cu

necesitate lipsa oricărei condiționalități.

Referitor la chemarea

în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și

pârâta-reclamantă, s-a reținut că această solicitare a fost corect respinsă ca

neîntemeiată, nefiind necesară introducerea în cauză a distribuitorilor

autorizați ai reclamantei-pârâte, pentru opozabilitatea hotărârii în legătură

cu acte de încălcare a dreptului pârâtei-reclamante, câtă vreme eventualele

acte de comerț efectuate de către aceștia, derivă dintr-un raport juridic

subsecvent celui în discuție.

Reținând întinderea

protecției mărcii reclamantei-pârâte, cum a fost evidențiată prin prisma art. 4

alin. (5) din Directiva nr. 89/104/CEE, Curtea de apel a constatat că nu se mai

impune analiza argumentelor privind soluționarea cererii reconvenționale,

această din urmă parte fiind îndreptățită la folosirea mărcii sale, în limitele

conferite de înregistrarea mărcii sale.

Cât privește

criticile formulate de reclamanta-pârâtă în apelul său, instanța de apel a

reținut următoarele:

Referitoare la

împrejurarea că s-a probat reaua-credință la înregistrarea mărcii în discuție,

s-a considerat că s-a răspuns criticilor sub acest aspect, prin analiza făcută

acestei probleme cu ocazia analizei criticilor apelantei-pârâte.

Referitor la

criticile privind soluționarea cererii în anularea mărcii numai pentru clasa 8

de produse, Curtea de apel a apreciat ca nelegală anularea mărcii numai pentru

o singură clasă de produse.

Făcând o analiză a

claselor de produse pentru care s-a făcut înregistrarea, Curtea a constatat

caracterul complementar și corespondența acestora (conform definițiilor date de

dicționarul explicativ al limbii române), cu efect în planul riscului de

confuzie pentru public asupra mărcii pârâtei-reclamante, incluzând și riscul de

asociere cu marca anterioară.

Astfel, s-a constatat

că lista de mărfuri (servicii) din certificatul mărcii reclamantei-pârâte,

include la clasa 9, protecția asupra retortelor (vas de sticlă în formă de

balon, cu gâtul lung și îndoit, folosit în laboratoare pentru distilare),

alambicurilor (aparat metalic pentru distilarea lichidelor) și creuzetelor (vas

fabricat dintr-un material rezistent la căldură, folosit pentru reacții chimice

la temperaturi înalte), ceea ce se află în legătură cu protecția ulterior

acordată pârâtei-reclamante prin clasa de produse 11 - instalații sanitare

(care se referă la sănătate, destinat ocrotirii și îngrijirii sănătății

publice).

Pe de altă parte, s-a

precizat că nu poate fi înlăturată legătura complementară dintre produsele

incluse în clasele 6 (articole de feronerie) și 20 (accesorii mobilier -

mânere, butoni, șine) din certificatul pârâtei-reclamante, cu procesul de

prelucrare a acestora prin folosirea de produse incluse în clasa 8 de protecție

a pârâtei-reclamante (pietre de ascuțit segmenți), discuri cu șmirghel, discuri

de polizor (de ascuțit).

În baza aceluiași

raționament, asocierea poate fi realizată raportând clasa de produse 7 (scule

acționate electric) din certificatul pârâtei-reclamante, la produse incluse în

clasa 8 de protecție a pârâtei-reclamante (mai sus evidențiată).

Ca atare, s-a

constatat că, pentru ca reclamanta să poată a beneficia de protecție în

limitele mărcii sale, este necesară anularea înregistrării mărcii a pârâtei,

inclusiv pentru clasele adiacente nr. 6, 7, 11 și 20, identificate, de altfel,

de către OSIM, în cursul procedurii de înregistrare a mărcii în discuție.

În concluzie, Curtea

a constatat, în baza art. 296 C. proc. civ., că se impune respingerea apelului

pârâtei-reclamante și admiterea apelului reclamantei-pârâte, cu schimbarea în

parte a hotărârii atacate, în sensul anulării mărcii și pentru clasele de produse

nr. 6, 7, 11 și 20, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei

Curții de apel pârâta SC A.G. SRL a declarat în termenul prevăzut de lege

recurs invocând în drept motivele prevăzute de art. 304, pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

În argumentarea

motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a susținut că instanța

de apel și instanța de fond nu au analizat argumentele esențiale invocate de

pârâtă pentru respingerea cererii de chemare în judecată și mai mult decât

atât, s-a justificat, în mod greșit lipsa motivării prin lipsa obligației din

partea instanței de a răspunde tuturor argumentelor părților.

S-a susținut că

instanțele nu s-au pronunțat pe argumentul esențial al recurentei privind

obligația asumată prin contractul încheiat de aceasta cu societatea chineză

S.E.B.I.B.D. Co, LTD., aceea de a înregistra marca L.A. în România, aspect care

demonstra buna sa credință și care a fost înlăturat fără nici o motivare.

În argumentarea

motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., interpretarea greșită a

actului dedus judecății, s-a susținut că s-a interpretat greșit dreptul

conferit pârâtei de certificatul de înregistrare a mărcii L.A. pe teritoriul

României. Marca înregistrată este o marcă verbală, prezentarea sintagmei L.A.,

scrisă întocmai, cu caractere majuscule, nestilizate, nefiind însoțită de nici

un element figurativ.

Recurenta a arătat că

în aprecierea relei-credințe instanța de apel a pornit de la o premisă falsă,

aceea a înregistrării unei mărci identice cu cea a reclamantei, printr-o

interpretare „prin extindere" a înregistrării mărcii recurentei dar și din

interpretarea drepturilor intimatei-reclamante, „extinse" nejustificat și

asupra elementelor verbale „luga" și „abraziv", extindere care nu rezultă

din probele administrate.

S-a concluzionat că

procedând în acest mod s-a încălcat legea, respectiv dispozițiile privind

reaua-credință.

Criticile referitoare

la încălcarea legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor

la lipsa de temei legal sau încălcarea ori greșita aplicare a legii, au vizat

următoarele împrejurări:

Instanța a conferit

protecție elementelor verbale deși reclamanta, în Federația Rusă, nu are

protejate elementele verbale L. și A. ci doar marca combinată cu elemente

figurative nr. Y și cu privire la care există „disclaimer pentru cuvintele

„luga" și „abraziv", în certificatul de înregistrare al mărcii fiind

menționate elementele neînregistrabile: „L.A.".

Aprecierea instanței

conform celor menționate în pagina 18 ultimul paragraf al deciziei atacate, în

sensul că renunțarea reclamantei la exclusivitatea asupra celor două elemente

verbale din combinația ce constituie marca sa, nu poate fi primită ca

justificând o nouă înregistrare cu aceeași combinație de elemente verbale

pentru produse și servicii identice - este greșită pentru că este nelegală, în

condițiile în care protecția mărcii este limitată la componența figurativă a

combinației înregistrate.

S-a criticat

interpretarea eronată a noțiunii de rea-credință în raport de datele concrete

ale speței, prin încălcarea regulilor privind posibilitatea aplicării unei

prezumții simple de către instanță, potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ.,

buna-credință se prezumă, iar potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei o are

cel care pretinde reaua-credință; chiar dacă s-ar admite că prezumția de

bună-credință poate fi răsturnată tot printr-o prezumție simplă a

judecătorului, aceasta trebuie să aibă la bază indicii puternice, situație

neîndeplinită în cauză.

Nu s-a luat în

discuție împrejurarea că din probe a rezultat că pârâta s-a aprovizionat și de

la furnizori din Bulgaria și China, deci este contrazisă constatarea

instanțelor că aprovizionarea pârâtei a fost numai de la furnizorul din

Federația Rusă.

S-a criticat faptul

că prezumția de bună-credință a fost înlăturată prin aplicarea unei prezumții

simple, fără să existe nici un indiciu care să permite o asemenea aplicare.

S-a criticat

încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul I la Convenția europeană pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin aceea că

instanțele i-au afectuat pârâtei bunul pe care îl reprezintă dreptul său de

proprietate intelectuală asupra mărcii verbale L.A., concretizat într-un drept

exclusiv de folosire a mărcii, un drept asupra clientelei dobândite, asupra

unui vad comercial; ca urmare recurentei i s-a produs o ingerință în dreptul

protejat de art. 1 din Protocolul I din Convenția europeană menționată.

Recurenta a susținut

că ingerința poate fi acceptată numai în măsura în care sunt respectate două

condiții legalitatea și, respectiv, proporționalitatea, nici una din acestea

nefiind întrunite în cauză.

S-a mai susținut că

anularea mărcii pentru rea-credință prevăzută de art. 48 lit. c) nu este un

text previzibil nici la momentul acțiunii nici în prezent pentru că

reaua-credință nu este definită de lege (nici generală, nici specială) și, ca

urmare, în lipsa vreunui indiciu în acest sens este imposibil de stabilit în

favoarea cui operează folosirea mărcii.

S-a afirmat că

divergențele de jurisprudență privind înțelesul noțiunii de bună-credință în

dreptul comun, cu consecințe firești ale definirii în materia mărcilor și lipsa

unui precedent, sprijină și acestea ideea lipsei de previzibilitate a legii

naționale de la momentul înregistrării mărcii.

S-a invocat lipsa de

proporționalitate dedusă din criticile mai sus arătate precum și din faptul că

instanțele au acordat o mai mare protecție mărcii reclamantei, în România,

decât o are marca acesteia în Federația Rusă, cât privește exclusivitatea

asupra componentei verbale a mărcii.

S-a criticat greșita

aplicare a regulilor privind similaritatea produselor. Produsele analizate și

anume instalații sanitare (clasa 11) din marca pârâtei și, respectiv, retorte,

alambicuri, creuzete (clasa 9) din marca reclamantei nu au nici o legătură,

fiind diferite atât sub aspectul naturii și scopului, dar și sub aspectul

canalelor de distribuție și consumatorului vizat, ultima categorie de produse

vizând specialiștii în produsele chimice, personal cu pregătire în această

ramură extrem de tehnică a științei.

S-a arătat că este

greșit reținut caracterul de complementaritate pentru produsele și serviciile

reclamantei pentru că acestea sunt folosite în procesul de producere al

produselor pârâtei (în sensul că pentru prelucrarea articolelor de feronerie

din clasa 6 și a accesoriilor de mobilier din clasa 20 este necesară folosirea

discurilor abrazive și a celor cu șmirghel a discurilor de polizor) produsele

putând fi folosite în mod independent și nu cuplat.

de recurs

Examinând decizia

atacată prin prisma motivelor de recurs invocate se constată că aceasta este

legală și temeinică, în cauză nefiind întrunite condițiile prevăzute de art.

304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. și pe cale de consecință recursul a fost respins

pentru considerentele ce urmează.

Acțiunea de anulare a

certificatului de înregistrare a mărcii verbale L.A. (din 1 februarie 2006)

pentru clasele 6, 7, 8, 11 și 20 a fost introdusă la 20 august 2006 în temeiul

art. 48 alin. (1) lit. c) art. 5 alin. (1) lit. f) și g) din Legea nr. 84/1998.

La acea dată era în

vigoare versiunea Legii nr. 84/1998 în forma publicată în 28 decembrie 2005,

formă actualizată urmare apariției O.U.G. nr. 190/2005 și Regulamentului de

aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicativele geografice aprobat

prin H.G. nr. 833/1998 și publicat din M. Of. nr. 455 din 27 noiembrie 1998.

Potrivit art. 48 lit.

c) din lege orice persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului

București anularea înregistrării mărcii pentru că înregistrarea ei a fost

făcută cu rea-credință.

Art. 5 alin. (1) din

aceeași lege în aceeași variantă prevede că sunt excluse de la protecție și nu

pot fi înregistrate mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu

privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau serviciului

(lit. f)), precum și mărcile care conțin o indicație geografică sau sunt

constituite dintr-o astfel de indicație, pentru produse care nu sunt originare

din teritoriul indicat, dacă utilizarea acestui indicativ este de natură să

inducă publicul în eroare cu privire la locul adevărat de origine (lit. g)).

Primul motiv de

recurs invocat prevăzut de art. 304 pct. 7, care se referă la nemotivarea

deciziei instanței de apel, nu poate fi reținut întrucât în cuprinsul deciziei

atacate sunt arătate considerentele pentru care s-a respins apelul

pârâtei-reclamante în raport de criticile formulate de aceasta prin cererea de

apel.

În acest sens

instanței de apel - a cărei motivare a fost citată în recursul pârâtei și

criticată din perspectiva încălcării dreptului la un proces echitabil prevăzut

de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale (acest motiv fiind invocat și în apel referitor la hotărârea

instanței de fond) - a procedat legal, în conformitate cu obligațiile care îi

revin în mod imperativ potrivit regulilor de procedură civilă și potrivit

interpretării textului art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în jurisprudență și

doctrină.

Art. 261 alin. (1) C.

proc. civ. prevede în mod expres că hotărârea se dă în numele legii și va

cuprinde obligatoriu elementele arătate la punctele 1 - 8, printre acestea: la

pct. 3 obiectul cererii și susținerile în prescurtare ale părților cu arătarea

dovezilor, precum și, la pct. 5, motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților.

Examinând hotărârea

atacată, instanța de apel în controlul jurisdicțional al hotărârii primei

instanțe a reținut că sentința primei instanțe, din perspectiva criticilor

apelantei pârâte, este legală și argumentată arătând în context motivele pentru

care s-a respins apelul pârâtei, pentru care s-a apreciat corectă soluția

primei instanțe, cu referire atât la situația de fapt, desprinsă din probele

administrate și analizate cât și la situația de drept dedusă prin aplicarea

normelor incidente la faptul dedus judecății.

Într-adevăr, în

concordanță cu textul art. 261 mai sus citat instanța este ținută să

argumenteze soluția dată fiecărui capăt de cerere, neexistând această obligație

pentru fiecare argument sau apărare în parte indicat în sprijinul și/sau

combaterea cererii, câtă vreme soluția are în analiză probele administrate în

raport de cererile părților. Instanța de apel a constatat că instanța de fond

și-a argumentat soluția și a constatat și aceasta, examinând faptele și

probele, că afirmațiile pârâtei reclamante nu sunt susținute de probele

administrate, dând și explicația acestei constatări.

Așa numitul „argument

esențial" - referitor la obligația asumată de pârâtă prin contractul

încheiat cu o societate comercială chineză referitor la înregistrarea mărcii în

România - cu privire la care s-a susținut că nu s-a pronunțat Curtea de apel -

este tratat în pag. 19 alin. (1) al hotărârii criticate, în care instanța face

referire directă la acest contract calificând în mod corect valoarea pe care un

atare contract o are pentru îndeplinirea cerințelor la înregistrarea unei

mărci.

Obligația de a

înregistra o marcă, asumată față de un terț printr-un contract încheiat cu

acesta, nu anihilează efectele prevăzute de lege cu privire la condițiile

impuse la înregistrarea mărcii și cu atât mai puțin nu poate converti

încălcarea legii în bună-credință.

Nu sunt întemeiate

criticile referitoare la faptul că nu s-a pus în discuția părților

reaua-credință a pârâtei. Reclamanta, prin acțiunea de chemare în judecată a

pârâtei, și-a fondat în drept cererea pe dispozițiile art. 48 lit. c) din Legea

nr. 84/1988 și în cauză s-au administrat probe în dovedirea și respectiv în

combaterea acestei susțineri. Pârâta însăși a invocat buna sa credință la

înregistrarea mărcii sale atât în întâmpinarea la acțiunea reclamantei, cât și

în cererea reconvențională formulată la 10 octombrie 2006 în același dosar și

ulterior a formulat critici cu privire la modul de interpretare a probelor

administrate pentru acest aspect în apel și apoi în recurs.

Ca urmare nu se

identifică elemente care să conducă la concluzia că recurentei pârâte i-a fost

refuzat un proces echitabil din perspectiva cerințelor prevăzute de art. 6 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

sub aspectele semnalate, nepunerea în discuția părților a unor aspecte

importante pentru soluționarea cauzei, sau nemotivarea hotărârii.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referea la interpretarea greșită a

actului dedus judecății.

Argumentarea acestui

motiv nu poate fi reținută, întrucât greșita interpretare a actului dedus

judecății - în dezvoltarea făcută de recurentă - se referă, în alți termeni, la

greșita interpretare a probelor administrate (aprecierea greșită a

relei-credințe la înregistrarea în România a mărcii pârâtei, plecându-se de la

premiza greșită a identității între cele două mărci supuse comparației).

Criticile nu se

circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 8, actul dedus judecății fiind

marca verbală înregistrată de pârâtă în România a cărui anulare s-a cerut

pentru motivele indicate în acțiunea introductivă și ulterior precizată,

instanța cercetând acțiunea potrivit termenilor în care aceasta a fost

formulată.

Criticile formulate

la acest punct se vor analiza împreună cu cele formulate în susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind greșita

aplicare a legii în soluționarea cauzei.

În examinarea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, se constată următoarele:

Potrivit art. 3 lit.

a), în înțelesul Legii nr. 84/1998, marca este un semn susceptibil de

reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei

persoane fizice sau juridice de cele aparținând altei persoane.

Reclamanta, în

susținerea drepturilor sale a prezentat certificatul nr. Y înregistrat în

Federația Rusă a mărcii sale comerciale pentru servicii „L.A." care îi

conferă o protecție de 10 ani începând cu data de 22 februarie 2000 și în

temeiul căruia a comercializat produsele sale și în România.

Pârâta, societate

autohtonă, este titulară a mărcii „ L.A.", potrivit certificatului de

înregistrare a mărcii nr. X emis de OSIM și care îi conferă acesteia protecție

pe o durată de 10 ani începând cu 17 noiembrie 2004, data cererii de

înregistrare a mărcii.

În mod corect

instanța de apel a analizat respectarea condițiilor prevăzute de lege la

înregistrarea mărcii pârâtei (marca verbală L.A.) la 17  noiembrie 2004, sub

aspectul de nulitate invocat, reaua-credință, în raport de întinderea

protecției mărcii anterioare a reclamantei (marca combinată cu element

figurativ și având elemente verbale L.A.).

S-a reținut în mod

corect că în fapt și în drept cele două mărci - cu aceeași denumire, având ca

semne distinctive aceleași cuvintele L.A. poartă asupra acelorași clase de

produse, fiind nesemnificativ, sub aspectele cercetate (art. 48 lit. c)),

faptul că grafia din cele două mărci este diferită - împrejurare neinvocată de

altfel - și faptul că există un disclaimer cât privește elementele verbale „

L." și „ A.".

În mod corect

instanța de apel a apreciat - în raport și de apărările pârâtei, care în

cererea sa reconvențională a susținut în mod expres că însemnul L.A. din marca

reclamantei este identic cu marca sa L.A. înregistrată la 17 noiembrie 2004

pentru clasele de produse 6, 7, 8, 11, 20 - ca nefondate criticile pârâtei sub

aspectul greșitelor aprecieri ale instanței asupra similarității, componenței

și întinderii mărcii reclamantei.

Sub acest aspect apar

lipsite de fundament și criticile referitoare la modul în care decizia atacată

reține caracterul complementar al claselor de produse protejate prin marcă și

corespondența acestora.

Instanța a făcut

această interpretare în contextul motivului pe care s-a bazat acțiunea în

anularea mărcii - reaua-credință a pârâtei determinată de cunoașterea

existenței produselor fabricate și comercializate de reclamantă prin

raporturile comerciale angajate de pârâtă anterior înregistrării mărcii sale -

identice - cu furnizorii din Federația Rusă a produselor fabricate de

reclamantă.

Împrejurarea că

pârâta s-a aprovizionat de la furnizori și din alte state (Bulgaria și China)

nu schimbă datele problemei, sub aspectul împrejurărilor cunoscute de

reclamantă.

Recurenta, cu privire

la reaua sa credință reținută în cauză, a invocat nerespectarea și greșita

interpretare a dispozițiilor art. 1899 alin. (2) și art. 1169 C. civ., fără să

arate care este aplicarea sau interpretarea corectă din punctul său de vedere,

criticile, sub acest aspect, axându-se pe împrejurări de fapt (aprovizionare și

de la furnizori din alte țări), sau pe modul în care instanța a înlăturat

prezumția de bună-credință prin aplicarea unei prezumții simple nesusținută de

indicii care să-i permită aplicarea.

Instanța a constatat

că în cauză prezumția de bună-credință a fost răsturnată prin probele

administrate - explicând pe ce se întemeiază convingerea că pârâta deși a

cunoscut produsele reclamantei, a solicitat protecție pe teritoriul României,

pentru aceeași clasă de produse, sub același semn distinctiv „L.A." și a

comercializat produse pe care se regăseau însemne ale producătorului rus.

Criticile legate de

încălcarea art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt neîntemeiate.

Articolul invocat

protejează bunurile proprietate privată, nimeni neputând fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Aliniatul ultim al

articolului citat prevede în mod expres că acesta „nu aduce atingere dreptului

statelor de a lua măsurile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința

bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor

ori a altor contribuții sau a amenzilor".

În alți termeni,

dreptul protejat trebuie să fie legitim și legal.

Legea nr. 84/1998 în

temeiul căreia sunt recunoscute și garantate drepturile izvorâte din mărci -

considerate ca făcând parte din categoria bunurilor - conține dispoziții

exprese referitoare la anularea mărcii.

Pierderea bunului -

dreptul conferit de marcă - prin aplicarea dispozițiilor legale referitoare la

anularea unei mărci nu se încadrează în categoria faptelor care reprezintă o

încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul în discuție, câtă vreme

lipsirea de proprietate se face în condițiile legii și intervine ca o sancțiune

pentru nerespectarea acesteia.

Criticile recurentei

referitoare la împrejurarea că textul art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998 nu

este previzibil prin aceea că nici legea (specială sau generală) și nici

practica judiciară nu definesc sau stabilesc criteriile după care se identifică

reaua-credință în cazul în care marca este folosită de mai mulți comercianți,

reprezintă simple comentarii de natură doctrinară.

Este de observat că

inexistența unei definiții a relei-credințe nu anihilează constatarea unei

asemenea situații raportate evident la buna-credință care se prezumă.

Unde legea specială

nu distinge sunt aplicabile dispozițiile din legea generală, dreptul comun,

care, în materie este C. civ. la care recurenta face de altfel trimitere atunci

când susține că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 1899 alin. (2) și

art. 1169 care conțin reguli în privința bunei-credințe.

Definiția sumară -

dar cu valoare de principiu - pe care o conține art. 1898 C. civ. se poate

aplica și interpreta, fără îndoială, din perspectiva condițiilor impuse de Lege

nr. 84/1988, la obținerea protecției unei mărci și, respectiv, excepțiilor

prevăzute de lege de la protecția care conduce la interdicția de înregistrare a

acesteia.

De altfel recurenta a

invocat argumente menite să-i susțină buna-credință și pe care instanța nu le-a

primit, motivându-și concluzia pe analiza probelor prezentate de ambele părți.

Nici critica lipsei

de previzibilitate a normei legale dedusă din divergența de jurisprudență

privind înțelesul noțiunii de bună-credință în dreptul comun, nu poate fi

primită drept critică a hotărârii atacate, câtă vreme aprecierea este făcută în

termeni generali, fără trimiteri concrete.

Buna-credință este

prezumată, potrivit principiului consacrat de art. 1898 alin. (2) C. civ. Ca

urmare buna-credință nu este infirmată decât prin probarea relei-credințe în

mod concret de la caz la caz a faptelor ce o infirmă.

De aceea simplul

enunț că există jurisprudență neunitară sub acest aspect fără să se indice

soluții concrete diferite aplicate aceleiași situații de fapt și drept (și care

să se identifice cu cazul dedus judecății) nu poate fi reținut drept critică în

temeiul art. 304 pentru nici unul din motivele limitativ prevăzute de acesta și

cu atât mai puțin pentru motivul prevăzut de punctul 9 în susținerea căruia

este dezvoltat acest comentariu.

Acordarea protecției

unei mărci și, corelativ, anularea acesteia, se face în funcție de criterii

legale expres prevăzute și nu poate fi analizată din perspectiva

proporționalității la care se referă documentul internațional mai sus evocat,

ca regulă ce se impune a fi respectată la stabilirea restricțiilor care se pot

aplica în exercițiul drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Pentru toate aceste

considerente se constată că recursul este nefondat, motivele invocate neputând

fi reținute pentru modificarea deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul pârâtei SC A.G. SRL împotriva Deciziei nr. 98/A din 14 mai

2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 aprilie 2010.