Decizia nr. 2546/2010 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Cererile La 20 iulie 2006 reclamanta JSC L.A.P. SDA (Uzina de produse abrazive din Luga, Rusia) a chemat în judecată pe pârâta SC A.G. SRL Afumați pentru ca în contradictoriu și cu Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) să se dispună anularea certificatului de înregistrare a mărcii verbale L.A. din 1 februarie 2006 pentru clasele 6, 7, 8, 11 și 20, să se radieze această marcă din Registrul Național al Mărcii, cu publicarea hotărârii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. c) și art. 5 alin. (1) lit. f) și g) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, Directivei nr. 89/104/CE și Convenției de la Paris. La 10 octombrie 2006 pârâta SC A.G. SRL Afumați a formulat o cerere reconvențională împotriva reclamantei prin care a solicitat să se constate că prin actele de comerț - export și distribuție - pe teritoriul României, a gamei de produse din care fac parte și discurile abrazive purtând însemnul L.A., identic cu marca înregistrată L.A. SA al cărui titular este pârâta reclamantă, se aduce atingere drepturilor exclusive ale pârâtei-reclamante de proprietate intelectuală asupra mărcii înregistrate din 17 decembrie 2004 L.A. pentru produsele din clasele 6, 7, 8, 11 și 20. Prin cererea reconvențională s-a cerut: - interzicerea de îndată a comerțului, exportului, a distribuirii și a oricăror alte forme de folosire neautorizată a însemnului L.A. de către reclamantă cu obligarea acesteia la plata sumei de 40.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale și la suma de 20.000 euro cu titlu de despăgubiri morale sub sancțiunea plății sumei de 5000 euro/zi de întârziere, cu titlu de daune cominatorii până la îndeplinirea obligației. - publicarea pe cheltuiala reclamantei pârâte a dispozitivului hotărârii în două publicații de circulație națională. În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 119 C. proc. civ., art. 35 din Legea nr. 84/1998 și art. 5 și 14 din O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea dreptului de proprietate industrială.

Instanța de fond Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 881 din 14 iunie 2007 a admis în parte acțiunea și a anulat certificatul de înregistrare a mărcii nr. X privind clasa 8 de produse. A fost respinsă cererea de anulare a aceluiași certificat de înregistrare a mărcii pentru clasele de produse 6, 7, 11 și 20. S-a dispus publicarea hotărârii de către OSIM cu mențiunile de rigoare în Registrul Național al Mărcilor în condițiile Regulii nr. 32 alin. (5) din H.G. nr. 833/1998. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională. Pentru a pronunța această hotărâre Tribunalul a reținut că solicitarea de înregistrare a mărcii formulată de pârâtă a fost făcută cu rea-credință. Marca nr. X cu o durată de valabilitate începând din 17 noiembrie 2004 are ca titular pe pârâtă și a fost admisă pentru clasele de produse 6 (articole de feronerie), 7 (scule acționate electric), 8 (scule de mână, discuri abrazive), 11 (instalații sanitare) și 20 (accesorii mobilier - mânere, butuci, șine). La 22 februarie 2000 a fost prezentată la Agenția rusă de patente și mărci comerciale, cererea de înregistrare a mărcii combinate L.A., pentru mărfuri și servicii conform listei de la dosar. Titular al acestei mărci înregistrate în Federația Rusă este Uzina Abrazivă din Luga. Instanța a mai reținut că Oficiul de înregistrare a mărcilor din Federația Rusă a respins la înregistrare elementele L. și Abraziv, marca reclamantei pentru care s-a primit protecție fiind una combinată (desen, culori și caractere revendicate precum și combinația L.A.). Instanța a apreciat că semnul înregistrat ca marcă în anul 2000 este prezumat a fi folosit pentru produsele fabricate de reclamantă cel puțin de la data înregistrării. Din înscrisurile depuse la dosar (facturi care confirmă că pe teritoriul României s-au făcut importuri cu produsele reclamantei), instanța a reținut că pârâta cunoștea despre existența activității reclamantei care și-a exportat produsele (discuri abrazive) în România. S-a avut în vedere activitatea de 100 de ani desfășurată de reclamantă și faptul că începând cu anul 1986 reclamanta a participat cu produsele sale la diferite expoziții internaționale, ceea ce a condus la concluzia caracterului notoriu al mărcii care se opune la înregistrare. S-a reținut de asemenea că intenția frauduloasă a pârâtei este dovedită și de folosirea cuvântului, nume propriu, Luga, în conținutul mărcii. S-a considerat că nu sunt aplicate dispozițiile art. 5 lit. f) și g) din Legea nr. 84/1998 deoarece nu se poate reține că marca induce în eroare publicul cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului, având în vedere că produsele reclamantei - discuri abrazive - nu fac parte din acea categorie de produse a căror calitate să fie influențată de originea geografică. De asemenea s-a observat că marca nu conține o indicație geografică, având în vedere că aceasta nu comunică ideea fabricării discurilor în Luga. S-a apreciat însă, că împrejurarea că pârâta a ales să folosească pentru produsele sale tocmai numele orașului Luga, în care se află sediul reclamantei, cu fabrică de profil, fără ca activitatea acesteia să aibă vreo legătură cu acest oraș, indică reaua-credință a pârâtei în intenția de a se folosi de împrejurarea că pe piață există discuri abrazive produse de uzina din Luga, oraș în Federația Rusă, produse care au fost comercializate anterior și a căror origine este cunoscută de clienți. În acest fel s-a admis acțiunea în parte și s-a dispus anularea înregistrării mărcii numai pentru clasa 8 de produse avându-se în vedere faptul că reclamanta în motivele acțiunii s-a referit numai la aceste produse. Reținându-se că pârâta-reclamantă a folosit în mod nelegitim marca, s-a constatat că aceasta nu are un drept de a se opune folosirii mărcii de către reclamanta-pârâtă și ca urmare, a fost respinsă cererea reconvențională. Pentru clasele de produse pentru care certificatul de înregistrare a mărcii a fost menținut, nu s-a făcut dovada că reclamanta folosește în vreun fel marca verbală.

Instanța de apel Curtea de Apel București, prin Decizia civilă nr. 48 A din 14 mai 2009 a respins ca nefondat apelul pârâtei SC A.G. SRL și a admis apelul reclamantei JSC L.A. P. SDA schimbând în parte sentința în sensul că a anulat marca înregistrată sub nr. X și pentru clasele de produse nr. 6, 7, 11 și 20. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. În motivarea acestei soluții Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: În apelul său pârâta a invocat aspecte referitoare la împrejurarea că instanța nu s-a pronunțat pe toate argumentele invocate de pârâtă împotriva cererii de chemare în judecată dar s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut de reclamantă prin acțiune de vreme ce din oficiu s-a invalidat marca pe motivul prevăzut de art. 48 alin. (1) lit. b), (încălcarea dispozițiilor referitoare la marca notorie), motiv neinvocat distinct în cererea de anulare, ci pentru a demonstra reaua-credință a reclamantei, motivul de nulitate conform acțiunii și precizării acesteia nefîind pus în discuția părților. Apelanta pârâtă a mai criticat greșita reținere a relei sale credințe deși aceasta nu a fost dovedită și greșita respingere a cererii reconvenționale. Aceste critici au fost considerate nefondate. S-a reținut în primul rând împrejurarea că reclamanta-pârâtă a invocat atât notorietatea cât și folosirea mărcii sale anterioare potrivit argumentelor din cuprinsul acțiunii. În cerere de apel a fost formulată critica privind ignorarea unor probe în legătură cu aceste aspecte, cu efect în planul reținerii relei-credințe a pârâtei-reclamante la înregistrarea mărcii verbale L.A. din 1 februarie 2006. În acest context s-a apreciat ca neîntemeiată atât susținerea din întâmpinarea pârâtei la apelul reclamantei cât și critica pârâtei din apelul acesteia, potrivit căreia instanței de fond s-a pronunțat extra petita asupra unor lucruri care nu au fost cerute. S-a observat, potrivit interpretării doctrinare și practicii judiciare a textelor care consacră ipoteza nemotivării hotărârii, că din punct de vedere procedural, instanța nu este obligată a răspunde tuturor argumentelor părților fiind ținută însă să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere. S-a constatat că susținerile părților interesează, pe de o parte condițiile înregistrării mărcii pârâtei-reclamante (marca verbală L.A., conform certificatului de înregistrare nr. X) 17 noiembrie 2004 emis de OSIM România sub aspectul bunei sau relei-credințe a pârâtei-reclamante, deci aplicarea art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1988, modificată iar, pe de altă parte, întinderea protecției mărcii anterioare a reclamantei-pârâte (marca combinată cu element figurativ nr. Y protejată în Federația Rusă din 22 februarie 2000 și având elementele verbale L.A.). Instanța de apel - în lipsa unor criterii obiective legale de determinare a relei-credințe - a constatat că aceasta trebuie analizată prin raportare la datele concrete ale speței, în contextul obligației legale a comercianților de a-și desfășura activitatea cu bună-credință și potrivit uzanțelor cinstite, în limita unei concurențe loiale. În acest context s-a reținut, contrar susținerilor pârâtei-reclamante, că anterior înregistrării mărcii sale, aceasta a avut relații comerciale cu unul dintre distribuitorii reclamantei-pârâte, concluzie care a rezultat din coroborarea înscrisurilor din dosar și anume Adresa Gărzii Financiare Ilfov din 22 august 2006 care consemnează achiziționarea de către pârâtă a discurilor abrazive L.A. de pe piața internă în perioada 15 decembrie 2003 - 11 mai 2005, livrate în România în exclusivitate de către distribuitorii autorizați ai reclamantei, potrivit adeverinței din 9 ianuarie 2007 a Camerei de Comerț și Industrie a Regiunii Leningrad în care se menționează acest lucru. S-a concluzionat că pârâta-reclamantă cunoștea deci produsele reclamantei-pârâte și implicit marca acesteia. S-a apreciat că raportul comercial, dedus din documentele menționate, deși nu dovedește cunoașterea înregistrării mărcii în altă jurisdicție, are relevanță din perspectiva ulterioară a înregistrării în România de către pârâtă, a mărcii în forma identică și pentru produse și servicii identice sau similare, ceea ce nu poate constitui o simplă coincidență, ci un demers deliberat, în cunoștință de cauză, cu scopul înlăturării de pe piață a unui concurent, în condițiile eludării regulilor concurenței loiale. Nu s-a primit interpretarea pârâtei privind disclaimerul (renunțarea la exclusivitate) reclamantei, asupra elementelor verbale L. și A. din combinația ce constituie marca pârâtei, ca îndreptățind o nouă înregistrare cu aceeași combinație de elemente verbale, pe produse și servicii identice sau similare. S-a apreciat că această împrejurare nu poate fi circumstanțiată de existența unui contract al solicitantului înregistrării cu un terț, al cărui reprezentant se află pe piața de profil, deoarece semnarea unui asemenea angajament nu presupune cu necesitate lipsa oricărei condiționalități. Referitor la chemarea în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și pârâta-reclamantă, s-a reținut că această solicitare a fost corect respinsă ca neîntemeiată, nefiind necesară introducerea în cauză a distribuitorilor autorizați ai reclamantei-pârâte, pentru opozabilitatea hotărârii în legătură cu acte de încălcare a dreptului pârâtei-reclamante, câtă vreme eventualele acte de comerț efectuate de către aceștia, derivă dintr-un raport juridic subsecvent celui în discuție. Reținând întinderea protecției mărcii reclamantei-pârâte, cum a fost evidențiată prin prisma art. 4 alin. (5) din Directiva nr. 89/104/CEE, Curtea de apel a constatat că nu se mai impune analiza argumentelor privind soluționarea cererii reconvenționale, această din urmă parte fiind îndreptățită la folosirea mărcii sale, în limitele conferite de înregistrarea mărcii sale. Cât privește criticile formulate de reclamanta-pârâtă în apelul său, instanța de apel a reținut următoarele: Referitoare la împrejurarea că s-a probat reaua-credință la înregistrarea mărcii în discuție, s-a considerat că s-a răspuns criticilor sub acest aspect, prin analiza făcută acestei probleme cu ocazia analizei criticilor apelantei-pârâte. Referitor la criticile privind soluționarea cererii în anularea mărcii numai pentru clasa 8 de produse, Curtea de apel a apreciat ca nelegală anularea mărcii numai pentru o singură clasă de produse. Făcând o analiză a claselor de produse pentru care s-a făcut înregistrarea, Curtea a constatat caracterul complementar și corespondența acestora (conform definițiilor date de dicționarul explicativ al limbii române), cu efect în planul riscului de confuzie pentru public asupra mărcii pârâtei-reclamante, incluzând și riscul de asociere cu marca anterioară. Astfel, s-a constatat că lista de mărfuri (servicii) din certificatul mărcii reclamantei-pârâte, include la clasa 9, protecția asupra retortelor (vas de sticlă în formă de balon, cu gâtul lung și îndoit, folosit în laboratoare pentru distilare), alambicurilor (aparat metalic pentru distilarea lichidelor) și creuzetelor (vas fabricat dintr-un material rezistent la căldură, folosit pentru reacții chimice la temperaturi înalte), ceea ce se află în legătură cu protecția ulterior acordată pârâtei-reclamante prin clasa de produse 11 - instalații sanitare (care se referă la sănătate, destinat ocrotirii și îngrijirii sănătății publice). Pe de altă parte, s-a precizat că nu poate fi înlăturată legătura complementară dintre produsele incluse în clasele 6 (articole de feronerie) și 20 (accesorii mobilier - mânere, butoni, șine) din certificatul pârâtei-reclamante, cu procesul de prelucrare a acestora prin folosirea de produse incluse în clasa 8 de protecție a pârâtei-reclamante (pietre de ascuțit segmenți), discuri cu șmirghel, discuri de polizor (de ascuțit). În baza aceluiași raționament, asocierea poate fi realizată raportând clasa de produse 7 (scule acționate electric) din certificatul pârâtei-reclamante, la produse incluse în clasa 8 de protecție a pârâtei-reclamante (mai sus evidențiată). Ca atare, s-a constatat că, pentru ca reclamanta să poată a beneficia de protecție în limitele mărcii sale, este necesară anularea înregistrării mărcii a pârâtei, inclusiv pentru clasele adiacente nr. 6, 7, 11 și 20, identificate, de altfel, de către OSIM, în cursul procedurii de înregistrare a mărcii în discuție. În concluzie, Curtea a constatat, în baza art. 296 C. proc. civ., că se impune respingerea apelului pârâtei-reclamante și admiterea apelului reclamantei-pârâte, cu schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul anulării mărcii și pentru clasele de produse nr. 6, 7, 11 și 20, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței apelate.

Recursul Împotriva deciziei Curții de apel pârâta SC A.G. SRL a declarat în termenul prevăzut de lege recurs invocând în drept motivele prevăzute de art. 304, pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În argumentarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a susținut că instanța de apel și instanța de fond nu au analizat argumentele esențiale invocate de pârâtă pentru respingerea cererii de chemare în judecată și mai mult decât atât, s-a justificat, în mod greșit lipsa motivării prin lipsa obligației din partea instanței de a răspunde tuturor argumentelor părților. S-a susținut că instanțele nu s-au pronunțat pe argumentul esențial al recurentei privind obligația asumată prin contractul încheiat de aceasta cu societatea chineză S.E.B.I.B.D. Co, LTD., aceea de a înregistra marca L.A. în România, aspect care demonstra buna sa credință și care a fost înlăturat fără nici o motivare. În argumentarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., interpretarea greșită a actului dedus judecății, s-a susținut că s-a interpretat greșit dreptul conferit pârâtei de certificatul de înregistrare a mărcii L.A. pe teritoriul României. Marca înregistrată este o marcă verbală, prezentarea sintagmei L.A., scrisă întocmai, cu caractere majuscule, nestilizate, nefiind însoțită de nici un element figurativ. Recurenta a arătat că în aprecierea relei-credințe instanța de apel a pornit de la o premisă falsă, aceea a înregistrării unei mărci identice cu cea a reclamantei, printr-o interpretare „prin extindere" a înregistrării mărcii recurentei dar și din interpretarea drepturilor intimatei-reclamante, „extinse" nejustificat și asupra elementelor verbale „luga" și „abraziv", extindere care nu rezultă din probele administrate. S-a concluzionat că procedând în acest mod s-a încălcat legea, respectiv dispozițiile privind reaua-credință. Criticile referitoare la încălcarea legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la lipsa de temei legal sau încălcarea ori greșita aplicare a legii, au vizat următoarele împrejurări: Instanța a conferit protecție elementelor verbale deși reclamanta, în Federația Rusă, nu are protejate elementele verbale L. și A. ci doar marca combinată cu elemente figurative nr. Y și cu privire la care există „disclaimer pentru cuvintele „luga" și „abraziv", în certificatul de înregistrare al mărcii fiind menționate elementele neînregistrabile: „L.A.". Aprecierea instanței conform celor menționate în pagina 18 ultimul paragraf al deciziei atacate, în sensul că renunțarea reclamantei la exclusivitatea asupra celor două elemente verbale din combinația ce constituie marca sa, nu poate fi primită ca justificând o nouă înregistrare cu aceeași combinație de elemente verbale pentru produse și servicii identice - este greșită pentru că este nelegală, în condițiile în care protecția mărcii este limitată la componența figurativă a combinației înregistrate. S-a criticat interpretarea eronată a noțiunii de rea-credință în raport de datele concrete ale speței, prin încălcarea regulilor privind posibilitatea aplicării unei prezumții simple de către instanță, potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credință se prezumă, iar potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei o are cel care pretinde reaua-credință; chiar dacă s-ar admite că prezumția de bună-credință poate fi răsturnată tot printr-o prezumție simplă a judecătorului, aceasta trebuie să aibă la bază indicii puternice, situație neîndeplinită în cauză. Nu s-a luat în discuție împrejurarea că din probe a rezultat că pârâta s-a aprovizionat și de la furnizori din Bulgaria și China, deci este contrazisă constatarea instanțelor că aprovizionarea pârâtei a fost numai de la furnizorul din Federația Rusă. S-a criticat faptul că prezumția de bună-credință a fost înlăturată prin aplicarea unei prezumții simple, fără să existe nici un indiciu care să permite o asemenea aplicare. S-a criticat încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul I la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin aceea că instanțele i-au afectuat pârâtei bunul pe care îl reprezintă dreptul său de proprietate intelectuală asupra mărcii verbale L.A., concretizat într-un drept exclusiv de folosire a mărcii, un drept asupra clientelei dobândite, asupra unui vad comercial; ca urmare recurentei i s-a produs o ingerință în dreptul protejat de art. 1 din Protocolul I din Convenția europeană menționată. Recurenta a susținut că ingerința poate fi acceptată numai în măsura în care sunt respectate două condiții legalitatea și, respectiv, proporționalitatea, nici una din acestea nefiind întrunite în cauză. S-a mai susținut că anularea mărcii pentru rea-credință prevăzută de art. 48 lit. c) nu este un text previzibil nici la momentul acțiunii nici în prezent pentru că reaua-credință nu este definită de lege (nici generală, nici specială) și, ca urmare, în lipsa vreunui indiciu în acest sens este imposibil de stabilit în favoarea cui operează folosirea mărcii. S-a afirmat că divergențele de jurisprudență privind înțelesul noțiunii de bună-credință în dreptul comun, cu consecințe firești ale definirii în materia mărcilor și lipsa unui precedent, sprijină și acestea ideea lipsei de previzibilitate a legii naționale de la momentul înregistrării mărcii. S-a invocat lipsa de proporționalitate dedusă din criticile mai sus arătate precum și din faptul că instanțele au acordat o mai mare protecție mărcii reclamantei, în România, decât o are marca acesteia în Federația Rusă, cât privește exclusivitatea asupra componentei verbale a mărcii. S-a criticat greșita aplicare a regulilor privind similaritatea produselor. Produsele analizate și anume instalații sanitare (clasa 11) din marca pârâtei și, respectiv, retorte, alambicuri, creuzete (clasa 9) din marca reclamantei nu au nici o legătură, fiind diferite atât sub aspectul naturii și scopului, dar și sub aspectul canalelor de distribuție și consumatorului vizat, ultima categorie de produse vizând specialiștii în produsele chimice, personal cu pregătire în această ramură extrem de tehnică a științei. S-a arătat că este greșit reținut caracterul de complementaritate pentru produsele și serviciile reclamantei pentru că acestea sunt folosite în procesul de producere al produselor pârâtei (în sensul că pentru prelucrarea articolelor de feronerie din clasa 6 și a accesoriilor de mobilier din clasa 20 este necesară folosirea discurilor abrazive și a celor cu șmirghel a discurilor de polizor) produsele putând fi folosite în mod independent și nu cuplat.

Analiza instanței de recurs Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate se constată că aceasta este legală și temeinică, în cauză nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. și pe cale de consecință recursul a fost respins pentru considerentele ce urmează. Acțiunea de anulare a certificatului de înregistrare a mărcii verbale L.A. (din 1 februarie 2006) pentru clasele 6, 7, 8, 11 și 20 a fost introdusă la 20 august 2006 în temeiul art. 48 alin. (1) lit. c) art. 5 alin. (1) lit. f) și g) din Legea nr. 84/1998. La acea dată era în vigoare versiunea Legii nr. 84/1998 în forma publicată în 28 decembrie 2005, formă actualizată urmare apariției O.U.G. nr. 190/2005 și Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicativele geografice aprobat prin H.G. nr. 833/1998 și publicat din M. Of. nr. 455 din 27 noiembrie 1998. Potrivit art. 48 lit. c) din lege orice persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului București anularea înregistrării mărcii pentru că înregistrarea ei a fost făcută cu rea-credință. Art. 5 alin. (1) din aceeași lege în aceeași variantă prevede că sunt excluse de la protecție și nu pot fi înregistrate mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau serviciului (lit. f)), precum și mărcile care conțin o indicație geografică sau sunt constituite dintr-o astfel de indicație, pentru produse care nu sunt originare din teritoriul indicat, dacă utilizarea acestui indicativ este de natură să inducă publicul în eroare cu privire la locul adevărat de origine (lit. g)). Primul motiv de recurs invocat prevăzut de art. 304 pct. 7, care se referă la nemotivarea deciziei instanței de apel, nu poate fi reținut întrucât în cuprinsul deciziei atacate sunt arătate considerentele pentru care s-a respins apelul pârâtei-reclamante în raport de criticile formulate de aceasta prin cererea de apel. În acest sens instanței de apel - a cărei motivare a fost citată în recursul pârâtei și criticată din perspectiva încălcării dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (acest motiv fiind invocat și în apel referitor la hotărârea instanței de fond) - a procedat legal, în conformitate cu obligațiile care îi revin în mod imperativ potrivit regulilor de procedură civilă și potrivit interpretării textului art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în jurisprudență și doctrină. Art. 261 alin. (1) C. proc. civ. prevede în mod expres că hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde obligatoriu elementele arătate la punctele 1 - 8, printre acestea: la pct. 3 obiectul cererii și susținerile în prescurtare ale părților cu arătarea dovezilor, precum și, la pct. 5, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Examinând hotărârea atacată, instanța de apel în controlul jurisdicțional al hotărârii primei instanțe a reținut că sentința primei instanțe, din perspectiva criticilor apelantei pârâte, este legală și argumentată arătând în context motivele pentru care s-a respins apelul pârâtei, pentru care s-a apreciat corectă soluția primei instanțe, cu referire atât la situația de fapt, desprinsă din probele administrate și analizate cât și la situația de drept dedusă prin aplicarea normelor incidente la faptul dedus judecății. Într-adevăr, în concordanță cu textul art. 261 mai sus citat instanța este ținută să argumenteze soluția dată fiecărui capăt de cerere, neexistând această obligație pentru fiecare argument sau apărare în parte indicat în sprijinul și/sau combaterea cererii, câtă vreme soluția are în analiză probele administrate în raport de cererile părților. Instanța de apel a constatat că instanța de fond și-a argumentat soluția și a constatat și aceasta, examinând faptele și probele, că afirmațiile pârâtei reclamante nu sunt susținute de probele administrate, dând și explicația acestei constatări. Așa numitul „argument esențial" - referitor la obligația asumată de pârâtă prin contractul încheiat cu o societate comercială chineză referitor la înregistrarea mărcii în România - cu privire la care s-a susținut că nu s-a pronunțat Curtea de apel - este tratat în pag. 19 alin. (1) al hotărârii criticate, în care instanța face referire directă la acest contract calificând în mod corect valoarea pe care un atare contract o are pentru îndeplinirea cerințelor la înregistrarea unei mărci. Obligația de a înregistra o marcă, asumată față de un terț printr-un contract încheiat cu acesta, nu anihilează efectele prevăzute de lege cu privire la condițiile impuse la înregistrarea mărcii și cu atât mai puțin nu poate converti încălcarea legii în bună-credință. Nu sunt întemeiate criticile referitoare la faptul că nu s-a pus în discuția părților reaua-credință a pârâtei. Reclamanta, prin acțiunea de chemare în judecată a pârâtei, și-a fondat în drept cererea pe dispozițiile art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1988 și în cauză s-au administrat probe în dovedirea și respectiv în combaterea acestei susțineri. Pârâta însăși a invocat buna sa credință la înregistrarea mărcii sale atât în întâmpinarea la acțiunea reclamantei, cât și în cererea reconvențională formulată la 10 octombrie 2006 în același dosar și ulterior a formulat critici cu privire la modul de interpretare a probelor administrate pentru acest aspect în apel și apoi în recurs. Ca urmare nu se identifică elemente care să conducă la concluzia că recurentei pârâte i-a fost refuzat un proces echitabil din perspectiva cerințelor prevăzute de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sub aspectele semnalate, nepunerea în discuția părților a unor aspecte importante pentru soluționarea cauzei, sau nemotivarea hotărârii. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referea la interpretarea greșită a actului dedus judecății. Argumentarea acestui motiv nu poate fi reținută, întrucât greșita interpretare a actului dedus judecății - în dezvoltarea făcută de recurentă - se referă, în alți termeni, la greșita interpretare a probelor administrate (aprecierea greșită a relei-credințe la înregistrarea în România a mărcii pârâtei, plecându-se de la premiza greșită a identității între cele două mărci supuse comparației). Criticile nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 8, actul dedus judecății fiind marca verbală înregistrată de pârâtă în România a cărui anulare s-a cerut pentru motivele indicate în acțiunea introductivă și ulterior precizată, instanța cercetând acțiunea potrivit termenilor în care aceasta a fost formulată. Criticile formulate la acest punct se vor analiza împreună cu cele formulate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind greșita aplicare a legii în soluționarea cauzei. În examinarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, se constată următoarele: Potrivit art. 3 lit. a), în înțelesul Legii nr. 84/1998, marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altei persoane. Reclamanta, în susținerea drepturilor sale a prezentat certificatul nr. Y înregistrat în Federația Rusă a mărcii sale comerciale pentru servicii „L.A." care îi conferă o protecție de 10 ani începând cu data de 22 februarie 2000 și în temeiul căruia a comercializat produsele sale și în România. Pârâta, societate autohtonă, este titulară a mărcii „ L.A.", potrivit certificatului de înregistrare a mărcii nr. X emis de OSIM și care îi conferă acesteia protecție pe o durată de 10 ani începând cu 17 noiembrie 2004, data cererii de înregistrare a mărcii. În mod corect instanța de apel a analizat respectarea condițiilor prevăzute de lege la înregistrarea mărcii pârâtei (marca verbală L.A.) la 17 noiembrie 2004, sub aspectul de nulitate invocat, reaua-credință, în raport de întinderea protecției mărcii anterioare a reclamantei (marca combinată cu element figurativ și având elemente verbale L.A.). S-a reținut în mod corect că în fapt și în drept cele două mărci - cu aceeași denumire, având ca semne distinctive aceleași cuvintele L.A. poartă asupra acelorași clase de produse, fiind nesemnificativ, sub aspectele cercetate (art. 48 lit. c)), faptul că grafia din cele două mărci este diferită - împrejurare neinvocată de altfel - și faptul că există un disclaimer cât privește elementele verbale „ L." și „ A.". În mod corect instanța de apel a apreciat - în raport și de apărările pârâtei, care în cererea sa reconvențională a susținut în mod expres că însemnul L.A. din marca reclamantei este identic cu marca sa L.A. înregistrată la 17 noiembrie 2004 pentru clasele de produse 6, 7, 8, 11, 20 - ca nefondate criticile pârâtei sub aspectul greșitelor aprecieri ale instanței asupra similarității, componenței și întinderii mărcii reclamantei. Sub acest aspect apar lipsite de fundament și criticile referitoare la modul în care decizia atacată reține caracterul complementar al claselor de produse protejate prin marcă și corespondența acestora. Instanța a făcut această interpretare în contextul motivului pe care s-a bazat acțiunea în anularea mărcii - reaua-credință a pârâtei determinată de cunoașterea existenței produselor fabricate și comercializate de reclamantă prin raporturile comerciale angajate de pârâtă anterior înregistrării mărcii sale - identice - cu furnizorii din Federația Rusă a produselor fabricate de reclamantă. Împrejurarea că pârâta s-a aprovizionat de la furnizori și din alte state (Bulgaria și China) nu schimbă datele problemei, sub aspectul împrejurărilor cunoscute de reclamantă. Recurenta, cu privire la reaua sa credință reținută în cauză, a invocat nerespectarea și greșita interpretare a dispozițiilor art. 1899 alin. (2) și art. 1169 C. civ., fără să arate care este aplicarea sau interpretarea corectă din punctul său de vedere, criticile, sub acest aspect, axându-se pe împrejurări de fapt (aprovizionare și de la furnizori din alte țări), sau pe modul în care instanța a înlăturat prezumția de bună-credință prin aplicarea unei prezumții simple nesusținută de indicii care să-i permită aplicarea. Instanța a constatat că în cauză prezumția de bună-credință a fost răsturnată prin probele administrate - explicând pe ce se întemeiază convingerea că pârâta deși a cunoscut produsele reclamantei, a solicitat protecție pe teritoriul României, pentru aceeași clasă de produse, sub același semn distinctiv „L.A." și a comercializat produse pe care se regăseau însemne ale producătorului rus. Criticile legate de încălcarea art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt neîntemeiate. Articolul invocat protejează bunurile proprietate privată, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Aliniatul ultim al articolului citat prevede în mod expres că acesta „nu aduce atingere dreptului statelor de a lua măsurile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor". În alți termeni, dreptul protejat trebuie să fie legitim și legal. Legea nr. 84/1998 în temeiul căreia sunt recunoscute și garantate drepturile izvorâte din mărci - considerate ca făcând parte din categoria bunurilor - conține dispoziții exprese referitoare la anularea mărcii. Pierderea bunului - dreptul conferit de marcă - prin aplicarea dispozițiilor legale referitoare la anularea unei mărci nu se încadrează în categoria faptelor care reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul în discuție, câtă vreme lipsirea de proprietate se face în condițiile legii și intervine ca o sancțiune pentru nerespectarea acesteia. Criticile recurentei referitoare la împrejurarea că textul art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998 nu este previzibil prin aceea că nici legea (specială sau generală) și nici practica judiciară nu definesc sau stabilesc criteriile după care se identifică reaua-credință în cazul în care marca este folosită de mai mulți comercianți, reprezintă simple comentarii de natură doctrinară. Este de observat că inexistența unei definiții a relei-credințe nu anihilează constatarea unei asemenea situații raportate evident la buna-credință care se prezumă. Unde legea specială nu distinge sunt aplicabile dispozițiile din legea generală, dreptul comun, care, în materie este C. civ. la care recurenta face de altfel trimitere atunci când susține că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 1899 alin. (2) și art. 1169 care conțin reguli în privința bunei-credințe. Definiția sumară - dar cu valoare de principiu - pe care o conține art. 1898 C. civ. se poate aplica și interpreta, fără îndoială, din perspectiva condițiilor impuse de Lege nr. 84/1988, la obținerea protecției unei mărci și, respectiv, excepțiilor prevăzute de lege de la protecția care conduce la interdicția de înregistrare a acesteia. De altfel recurenta a invocat argumente menite să-i susțină buna-credință și pe care instanța nu le-a primit, motivându-și concluzia pe analiza probelor prezentate de ambele părți. Nici critica lipsei de previzibilitate a normei legale dedusă din divergența de jurisprudență privind înțelesul noțiunii de bună-credință în dreptul comun, nu poate fi primită drept critică a hotărârii atacate, câtă vreme aprecierea este făcută în termeni generali, fără trimiteri concrete. Buna-credință este prezumată, potrivit principiului consacrat de art. 1898 alin. (2) C. civ. Ca urmare buna-credință nu este infirmată decât prin probarea relei-credințe în mod concret de la caz la caz a faptelor ce o infirmă. De aceea simplul enunț că există jurisprudență neunitară sub acest aspect fără să se indice soluții concrete diferite aplicate aceleiași situații de fapt și drept (și care să se identifice cu cazul dedus judecății) nu poate fi reținut drept critică în temeiul art. 304 pentru nici unul din motivele limitativ prevăzute de acesta și cu atât mai puțin pentru motivul prevăzut de punctul 9 în susținerea căruia este dezvoltat acest comentariu. Acordarea protecției unei mărci și, corelativ, anularea acesteia, se face în funcție de criterii legale expres prevăzute și nu poate fi analizată din perspectiva proporționalității la care se referă documentul internațional mai sus evocat, ca regulă ce se impune a fi respectată la stabilirea restricțiilor care se pot aplica în exercițiul drepturilor omului și libertăților fundamentale. Pentru toate aceste considerente se constată că recursul este nefondat, motivele invocate neputând fi reținute pentru modificarea deciziei atacate.