ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 533/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 533/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile

de fata, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1128 din

09 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul

nr. 17215/3/2011,

s-a

admis

acțiunea formulată de către reclamanta SC N.K. SRL, în contradictoriu cu

pârâții M.S. și O.S.I.M. și s-a dispus anularea înregistrării mărcii „Studio 80”

din 25 noiembrie 2008).

În motivarea

sentinței, s-a reținut că p

rin cererea formulată la

25 noiembrie 2008, pârâtul M.S. a solicitat înregistrarea mărcii combinate „Studio

80”, pentru clasele 35, 41 și 43, iar O.S.I.M. a emis certificatul de

înregistrare marcă din 25 noiembrie 2008 pentru clasa de servicii 43, respectiv

servicii de alimentație publică și de cazare temporară.

Reclamanta

a solicitat anularea acestei mărci, pe motivul prevăzut de art. 47 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 84/1998, invocând înregistrarea mărcii cu rea-credință.

În ceea

ce privește calitatea de persoană interesată, s-a apreciat că aceasta este

întrunită în persoana reclamantei, în sensul art. 48 din Legea nr. 84/1998,

deoarece invocă un drept anterior de folosință a mărcii.

În ceea

ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că pârâtul M.S. este soțul

numitei M.D.L. și fiul numitei M.E., două dintre cele cinci asociate al

societății SC N.K. SRL, societate care a deschis în perioada ianuarie-februarie

2008 în Brașov un Club denumit „C.S. 80.”

Pârâtul a

fost implicat în activitatea societății atât prin acte materiale, respectiv

prin desfășurarea de diferite activități, cum ar fi activități de

aprovizionare, semnare facturi, cât și prin acte decizionale. În acest sens,

prin procura specială autentificată din 07 aprilie 2009 de B.N.P.A. O.U.M. B.R.O.,

a fost împuternicit de mama sa M.E. să o reprezinte la luarea deciziilor în

cadrul adunărilor generale, semnarea de bilanțuri, să semneze actul constitutiv

reactualizat, să semneze, să depună și să ridice la O.N.R.C., acte privind

societatea. Participarea la aceste activități este confirmată și de procesul

verbal din 01 februarie 2010, când a participat la acțiunea de predare-primire

între asociați de acte privind-o pe reclamantă.

Tribunalul

a înlăturat apărările pârâtului privind buna sa credință la înregistrarea

mărcii, rezultată din faptul că este creatorul mărcii, dat fiind că extrasul de

pe mail-ul pârâtului de la 05 martie 2008, pe care este doar reproducerea

mărcii cu mențiunea „Logo Studio 80”, nu face nicio dovadă în acest sens, iar

pe de altă parte, aceste afirmații sunt înlăturate de depozițiile martorilor

audiați.

Astfel,

din declarațiile martorului H.M.V. a rezultat că acesta este inițiatorul

înființării Clubului „Studio 80”, fiind inspirat de cluburi similare din

străinătate, unde se difuza muzică veche; că în anul 2008 a luat ființă acest

club, soția pârâtului având atât calitatea de asociată, cât și calitatea de

administrator al firmei, împreună cu cealaltă asociată B.C.M., însă fiind singura

care se ocupa de contabilitate și cheltuielile firmei; că între asociați au

apărut neînțelegeri, atunci când s-a constatat că prin modul în care au fost

înregistrate cheltuielile, respectiv prin trecerea unor costuri mai mari decât

cele făcute, societatea a fost prejudiciată; că martorul i-a solicitat

pârâtului, chiar de la începutul activității clubului, să înregistreze marca

pentru a proteja afacerea, iar acesta l-a asigurat că poate să stea liniștit că

o să se rezolve; că pârâtul a înregistrat marca pe numele său și ulterior

apariției disensiunilor dintre asociați, împreună cu soția sa au deschis un alt

Club cu denumirea „Studio 80” și cu culori identice, solicitând reclamantei să

nu mai folosească marca și să înlăture firma luminoasă, meniurile și tot ceea

ce folosea semnul înregistrat de pârât ca marcă; că pârâtul este de rea

credință, aspect dovedit și de faptul că, după deschiderea celuilalt club a

început să desfășoare o serie de acțiuni prin care a deturnat și creat confuzie

în rândul clienților clubului înființat inițial, indicându-le că a survenit o

schimbare a sediului, noua adresă fiind cea a noului Club; că pârâtul și soția

sa au înstrăinat toate bunurile către fiica lor, imediat ce aceasta a împlinit

vârsta de 18 ani.

Deși în

răspunsul la interogatoriu, pârâtul a negat că ar fi săvârșit acțiuni de

deturnare a clientelei Clubului reclamantei și de prejudiciere a acestuia, și

din declarațiile martorei Doruș Roxana Izabela, angajată la Clubul „Studio 80”

în perioada 2008 - august 2010, a rezultat că pârâtul și soția sa și-au deschis

un club similar și a lansat zvonuri de închidere a vechiului club, postând pe

internet numărul său de telefon, alături de denumirea „Studio 80”, urmare

acestor acțiuni numărul clienților scăzând, până și clienții fideli fiind

induși în eroare.

Aceste

afirmații sunt susținute și prin extrasele de pe site-ul www.studio80.ro și wwwfacebook.com, unde se

face mențiunea redeschiderii clubului, a noului look și a noului număr de

telefon.

Din

depoziția aceleiași martore, a rezultat că acest club avea clienți fideli, unii

venind atât în cursul săptămânii, dar mai ales la sfârșitul săptămânii, din

Brașov și din afara Brașovului, respectiv din localități relativ apropiate, ex.

Zărnești, dar și din București. După schimbarea denumirii, ca urmare a

notificării pârâtului, unii dintre clienți nu au mai venit, știind că s-a

închis clubul.

Prin

răspunsul la interogatoriu, pârâtul a recunoscut existența unei alte societăți

cu denumirea „Studio 80”, precizând doar că acesta nu are calitatea de asociat.

A recunoscut de asemenea, că a trimis câtorva clienți ai clubului inițial S.M.S.-uri,

prin care îi informa că s-a schimbat locația Clubului „Studio 80”, trimițându-i

la locația noului Club.

În ceea

ce privește susținerea pârâtului că a înregistrat marca pe numele său și că a

solicitat reclamantei să nu o mai folosească, întrucât reclamanta nu i-a plătit

taxele legale pentru înregistrare, tribunalul a constatat că este neîntemeiată,

deoarece nu există nicio dovadă că ar fi solicitat reclamantei plata taxelor

plătite pentru înregistrarea mărcilor, iar aceasta ar fi refuzat restituirea,

dimpotrivă, prin notificarea din 24 martie 2010 a solicitat reclamantei să

înceteze să mai folosească marca. Pe de altă parte, este relevant faptul că,

prin persoane interpuse, a folosit marca pentru activitatea unui club cu profil

similar celui al reclamantei.

Pe baza

probelor administrate, tribunalul a conchis că, anterior înregistrării de către

pârât a mărcii în litigiu, semnul înregistrat ca marcă a fost folosit de

reclamantă în desfășurarea activității unei unități de alimentație publică

bar-restaurant denumit Clubul „Studio 80”, care a devenit, potrivit

depozițiilor martorilor și extraselor de pe internet, cunoscut și apreciat de

clienții din Brașov și nu numai, iar pârâtul a înregistrat-o pe numele său,

folosind-o ulterior în activitatea unei societăți concurente, fără a se fi

dovedit vreo contribuție a pârâtului la crearea acestei mărci, care să

justifice un interes legitim de a o apropria pentru sine.

Din

perspectiva atitudinii subiective a pârâtului la înregistrarea mărcii, s-a

apreciat că este dovedită reaua - credință a acestuia, atât timp cât pârâtul a

fost implicat în activitatea decizională a societății reclamante și a cunoscut

fără dubiu intenția reclamantei de a promova și dezvolta clubul menționat,

atunci când a înregistrat marca pentru sine. Pe de altă parte, dată fiind

evoluția ulterioară a relațiilor dintre părți, soldată cu litigii între soția

pârâtului și reclamantă și cu schimbarea viziunii asupra rolului pârâtului în

firmă, care pentru părțile în litigiu putea fi previzibilă, se prezumă că

pârâtul a înregistrat marca pentru a obține o poziție dominantă sau pentru a

putea constrânge reclamanta ori cel puțin pentru a-i stânjeni activitatea.

Prin Decizia nr. 157

din 30 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, a fost respins ca nefondat apelul declarat de către pârâtul

M.S. împotriva sentinței menționate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat, în primul rând, că p

rima instanță a

respins în mod corect excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii în

anularea mărcii, întemeindu-se pe

invocarea de către

reclamantă a unui drept anterior de folosință asupra denumirii „Studio 80”,

ceea ce exclude și afirmația apelantului-pârât că nu a fost motivată

soluționarea excepției.

Dispozițiile

art. 48 lit. c) din

Legea

nr. 84/1998 (în forma aflată în vigoare la data de

25

noiembrie 2008, a depunerii cererii de

înregistrare a mărcii ce se

solicită a fi anulată, așadar în forma legii anterioară republicării

determinate de modificările intervenite prin Legea nr. 66 din 31 octombrie 2010),

aplicabile în speță,

permit oricărei persoane

interesate efectuarea solicitării de anulare a mărcii înregistrate cu

rea-credință.

Totodată,

interesul procesual în promovarea acțiunii în anularea mărcii nu este

condiționat de proba legitimității folosirii de către reclamantă a semnului

înregistrat ca marcă ori a declanșării demersurilor de înregistrare, astfel cum

susține apelantul-pârât, acestea fiind chestiuni ce vizează fondul dreptului în

discuție și care urmează a fi analizate separat.

În dovedirea interesului de formulare a acțiunii, se analizează

folosul practic

urmărit, identificat în speță ca fiind înlăturarea împiedicării reclamantei de

a exploata o denumire („Studio 80”), pe care aceasta o consideră apropriată

anterior prin utilizarea publică, ca nume comercial al clubului său.

De altfel,

posibilitatea invocării protecției numelui comercial este expusă în art. 8 al

Convenției de la Paris din 1883 pentru protecția proprietății industriale,

revizuită, ratificată de România prin Decretul nr. 1167 din 28 decembrie 1968.

În ceea ce privește

fondul dreptului, respectiv buna sau reaua - credință a pârâtului, aceasta

trebuie analizată la momentul înregistrării mărcii individuale

combinate constând din denumirea „Studio 80”, cu element

figurativ, având culori revendicate roșu, galben, gri, pentru clasa de servicii

43 (servicii de alimentație publică și de cazare temporară),

prin

raportare la datele concrete ale speței, în contextul obligației legale a

comercianților de a-și desfășura activitatea cu bună-credință și potrivit

uzanțelor cinstite, în limitele unei concurențe loiale, în absența unei

definiții legale a relei-credințe ori a unor criterii obiective de determinare

a acesteia.

Ceea ce interesează

în cauză este intenția sub care pârâtul M.S., titular al mărcii a cărei anulare

se solicită, a efectuat înregistrarea acesteia în nume propriu, în perioada

utilizării de către reclamantă a denumirii incluse în marcă.

În raport de

specificul cauzei, care impune cercetarea atitudinii subiective a părții pârâte

la momentul înregistrării dreptului la marcă, au fost reținute cu precădere

concluziile care se pot desprinde din afirmațiile directe ale pârâtului, restul

probatoriilor dând relevanță în aspectele care interesează elementele situației

de fapt, anterior și ulterior înregistrării.

A fost respinsă

solicitarea apelantului-pârât de înlăturare a declarațiilor martorilor

reclamantei: astfel, cu privire la martorul H.R.V., s-a apreciat că depoziția

acestuia este concordantă cu celelalte probatorii, în elementele care

interesează stabilirea situației de fapt, iar restul considerentelor

apelantului nu sunt în legătură cu cercetarea judecătorească pendinte, vizând

nerelevant, poziționări ale martorului față de marcă și activitatea comercială.

De asemenea, în privința martorei D.R.I., s-a apreciat că sunt îndeplinite

cerințele art. 192 pct. 3 C. proc. civ., deoarece nu mai este de actualitate

aflarea martorului în serviciul părții; pe de altă parte, în apel, pârâtul a

solicitat audierea martorei B.M., aflată, de asemenea într-o situație de

angajament anterior în serviciul părții care a propus-o.

Curtea a reținut că,

potrivit actelor și susținerilor pârâtului din întâmpinarea depusă la instanța

de fond, societatea reclamantă (în care era asociată soția acestuia) a fost

înființată la data de 31 ianuarie 2008, în scopul administrării unui club, a

cărui funcționare a început la aceeași dată.

Marca a cărei anulare

se solicită, a fost depusă la înregistrare de către pârâtul persoană fizică, în

data de

25 noiembrie 2008.

Este indubitabil că

denumirea sub care a funcționat clubul, este aceea de „(Club) Studio 80”, fapt

care rezultă din ansamblu probatoriilor cu înscrisuri și martori, inclusiv din

cuprinsul notificării adresate societății reclamante de către pârât, la data de

24 martie 2010, pentru încetarea folosirii numelui comercial.

Prin răspunsurile la

întrebările 5 și 6 ale interogatoriului, pârâtul a declarat că a repetat de mai

multe ori reprezentanților legali ai reclamantei că denumirea „Studio 80”

trebuie înregistrată, însă primind răspunsul că nu există bani pentru această

procedură și considerând că grafica și numele îi aparțin, a considerat să o

înregistreze pe numele său.

Curtea a apreciat că

aceasta este premisa care conturează stabilirea intenției pârâtului, atât timp

cât, în intervalul 31 ianuarie 2008 -

25 noiembrie 2008,

când pârâtul s-a considerat îndreptățit la depunerea mărcii în nume propriu,

clubul reclamantei a utilizat public denumirea în discuție, iar pârâtul însuși

a recunoscut societății reclamante, după propria afirmație, un drept la

înregistrarea mărcii. Această recunoaștere este confirmată și de rezerva

pârâtului după înregistrare, când clubul reclamantei a funcționat cu aceeași

denumire, până la momentul notificării, totalizându-se astfel aproximativ doi

ani de funcționare cu denumirea în discuție.

Pârâtul a

justificat

formularea notificării prin aceea că reclamanta a refuzat să achite acestuia,

sumele pe care le-a plătit pentru înregistrare, aproximativ 2.500 lei (răspuns

la întrebarea nr. 14 a interogatoriului).

Împrejurările

relatate conduc la concluzia că, deși se declară a fi fost insistent și

diligent în interesul reclamantei, pârâtul a efectuat înregistrarea mărcii, cu

intenție frauduloasă ori speculativă: a cunoscut utilizarea de către reclamantă

a denumirii „Studio 80”, anterioară înregistrării mărcii, precum și

indisponibilitatea financiară temporară a acesteia față de costurile

înregistrării, nu a primit din partea acesteia o împuternicire pentru

desfășurarea procedurii în interesul societății, care să îl îndreptățească la

pretenții ulterioare, respectiv nu rezultă că ar fi efectuat o informare cu

privire la intenția de apropriere a mărcii în nume personal, în condițiile în

care nu avea nici calitate de asociat al reclamantei.

În condițiile

descrise, înregistrarea nu ar fi avut o altă finalitate decât aceea a

conservării, în interes personal, a unei denumiri asupra căreia reclamanta a

exercitat folosința, consolidând prin publicitate și exercițiu comercial,

posibilitatea recunoașterii protecției, chiar fără înregistrare, cum s-a

menționat.

Posibilitatea protecției numelui

comercial, fără obligația de înregistrare, atrage netemeinicia susținerilor

apelantului, cu privire la necesitatea demarării (printr-o hotărâre a Adunării

generale a reclamantei) a procedurilor de înregistrare ca titulară de marcă.

Curtea a apreciat că

existența unei presupuse paternități a pârâtului asupra denumirii în discuție

(fără legătură cu elementul grafic reprezentat de logo), nu este concordantă în

fapt cu folosirea efectivă, publică și continuă a denumirii de către societatea

reclamantă, pe un interval considerabil de timp, care a deschis acesteia

posibilitatea consolidării dreptului. Atitudinea pârâtului în efectuarea unui

demers al conceperii siglei pentru club, simultan cu înființarea societății

reclamante, poate fi considerată ca încadrându-se între actele benevole făcute

în favoarea soției sale, asociat în societatea reclamantă, astfel cum însuși

pârâtul a declarat că a acționat (răspunsul coroborat la întrebările din interogatoriu).

Dacă s-ar fi

considerat îndreptățit la titulatura asupra mărcii, pârâtul ar fi trebuit să

acționeze imediat și diligent pentru conservarea propriului drept, care este

unul personal, fără a-l supune riscului de consolidare, prin folosire și

promovare, de către reclamanta ai cărei asociați includeau și persoane străine

de propria familie, dar, mai ales nu ar fi ascuns acest fapt asociaților

reclamantei.

Deși aparent fără

relevanță față de momentul înregistrării, atitudinea ulterioară a pârâtului - de

interzicere a folosirii denumirii de către reclamantă și efectuare a unor

demersuri (parțial recunoscute, conform răspunsului la întrebarea

interogatoriului) de utilizare a mărcii într-o altă locație/societate

concurentă - devine edificatoare cu privire la intenția acestuia de a acționa,

nu în interesul reclamantei care utiliza denumirea la momentul înregistrării,

ci în propriul interes, de exploatare ulterioară și speculativă, în scop de

blocaj sau de a obține ulterior avantaje din cesionarea mărcii.

S-a apreciat că aspectele

legate de modalitatea de desfășurare în prezent de către pârât a unei

activități comerciale cu același specific interesează natura unei acțiuni în

concurență neloială, și nu cererea în anularea mărcii. De asemenea, au fost

înlăturate ca irelevante aspectele evidențiate de către pârât, referitoare la

necesitatea dovedirii unui prejudiciu suferit de către reclamantă și care să

fie observat în evidențele contabile, deoarece această verificare este

specifică unei acțiuni în contrafacere, ca element al răspunderii civile

delictuale, nefiind în legătură cu aspectele cercetate la acțiunea în anularea

mărcii.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul M.S., criticând-o pentru

nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, următoarele:

- Cu toate că instanța

a menționat că relevantă în soluționarea cauzei este stabilirea intenției

pârâtului la data înregistrării mărcii, în mod nelegal, considerentele esențiale

pentru care apelul a fost respins sunt întemeiate exclusiv pe situații de fapt

ulterioare înregistrării mărcii, desprinse din interpretarea răspunsurilor la

interogatoriul pârâtului.

Astfel cum s-a arătat

și în practica judiciară, la aprecierea relei-credințe trebuie avute în vedere

numai aspecte anterioare înregistrării mărcii, în nici un caz ulterioare

acestui moment, constând în atingerea unui scop ilicit, deoarece nulitatea

operează numai pentru cauze anterioare sau concomitente perfectării actului

juridic a cărui nulitate se invocă.

Or, în cauză,

definitorie în soluția pronunțată a fost analizarea atitudinii pârâtului-recurent

în perioada ulterioară înregistrării mărcii, prin folosirea acestei denumiri în

pretinse activități ulterioare exercitate în alte locații decât cele aparținând

reclamantei sau prin notificarea de interzicere a folosirii denumirii mărcii de

către reclamantă la mai mult de un an de la înregistrarea mărcii.

Mai mult, deși se reține

faptul că demersurile pentru conceperea siglei pentru club de către pârât au

fost efectuate de către acesta simultan cu înființarea societății intimate,

totuși se consideră că acestea au fost efectuate ca acte benevole în favoarea

soției sale, asociată la societatea reclamantă.

Astfel se înlătură și

prezumția de bună-credință, fondată tocmai pe faptul că, încă de la începutul

anului 2008, M.S. a efectuat demersurile necesare înregistrării mărcii „Studio 80”,

pornind de la ideea de desfășurare a activității unui club în care se difuzează

și ascultă muzică veche. Acesta a fost de acord ca, după înregistrarea mărcii

la O.S.I.M., marca să fie utilizată și în locația în care își desfășura

activitatea societatea la care asociate majoritare erau soția și respectiv mama

sa. Desfășurarea cronologică a evenimentelor anterioare înregistrării mărcii

întăresc prezumția de bună-credință la înregistrarea mărcii.

Instanța a ignorat

complet declarațiile martorei audiate în apel, relevante tocmai din punctul de

vedere al combaterii relei-credințe la înregistrarea mărcii. În schimb, deși

afirmă că „nu va înlătura ab initio declarațiile vreunuia din martori”, totuși

reiterează o serie de elemente desprinse din declarațiile martorilor audiați la

fond, pe care le „coroborează” cu interpretarea eronată a răspunsului la

interogatoriu al pârâtului, dat în fața primei instanțe.

Astfel, instanța a

răstălmăcit sensul exact al celor afirmate de către pârât, în sensul că ideea

siglei și a înregistrării unei mărci cu denumirea „Studio 80” i-a aparținut în

totalitate și că firma ar fi refuzat această idee din cauza lipsei

posibilităților financiare, el fiind acela care a permis ulterior folosirea

acestei denumiri de către firma la care erau asociați mama și soția sa.

Mai mult decât atât,

motivarea deciziei este contradictorie întrucât, deși instanța de apel nici nu

a considerat necesară existența unei hotărâri a Adunării generale a societății

reclamante pentru demararea procedurilor de înregistrare a mărcii, în schimb a reținut

faptul că M.S. nu poate dovedi că ar fi fost împuternicit de societate să înregistreze

marca, element ce ar duce la răsturnarea prezumției de buna-credință, în loc să

întărească acest principiu.

- Deși chiar în

decizia atacată se arată faptul că esențială în dovedirea relei-credințe la

înregistrarea mărcii este dovedirea intenției frauduloase, în mod nelegal au

fost înlăturate ca irelevante aspectele referitoare la dovedirea vreunui prejudiciu

suferit de reclamantă.

Astfel cum s-a arătat

și în practica judiciară, simpla cunoștință a existenței și folosirii mărcii

anterior depozitului nu este suficientă pentru întrunirea condiției

relei-credințe, fiind necesar ca acest fapt să fie unul de natură frauduloasă.

Reaua-credință

implică îndeplinirea cumulativă a două cerințe distincte, vizând, pe de o

parte, cunoașterea „faptului relevant” - existența și folosirea unei mărci

anterioare iar, pe de altă parte, intenția frauduloasă. Cât privește criteriile

de apreciere a acestor cerințe, implicit, mijloacele de dovedire a intenției

frauduloase, este relevant istoricul constituirii celor două părți litigante,

activitatea desfășurata de acestea anterior cererii de înregistrare a mărcii.

Deși nu este definită

în lege, reaua-credință care determină nulitatea înregistrării mărcii nu poate

avea decât semnificația general recunoscută acestei noțiuni în doctrină și

jurisprudență, anume de atitudine subiectivă a unei persoane, care acționează

pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale, urmărind sau măcar

reprezentându-și prejudiciul pe care o asemenea operațiune îl va produce unui

concurent.

Cu toate că prin

materialul probator administrat în cauză nu s-a răsturnat prezumția de

buna-credință instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ., în mod greșit, instanța

de apel a menținut soluția de anulare a înregistrării mărcii, înlăturând toate

înscrisurile și declarațiile martorului audiat în apel, care demonstrează buna

credință a titularului mărcii la data înregistrării acesteia.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de judecată a

fost învestită în cauză cu solicitarea de anulare a î

nregistrării

mărcii combinate „Studio 80” (înregistrată pentru servicii din clasa 43 -

alimentație publică și cazare temporară), în temeiul

prevederilor art. 47

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, solicitare ce a fost respinsă de către

prima instanță, iar soluția a fost confirmată în apel.

Cercetarea

legalității deciziei recurate în contextul modului de aplicare a dispozițiilor

legale incidente, din perspectiva cazului de recurs descris de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și a criticilor recurentului, presupune verificarea momentului și a criteriilor

de apreciere a relei - credințe, pornind de la situația de fapt deja stabilită

de către instanța de apel. Elementele faptice reținute și probele administrate nu

pot fi reapreciate de către această instanță de control judiciar, întrucât o

asemenea evaluare vizează temeinicia, și nu legalitatea hotărârii, astfel încât

excede cazurilor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Urmează, de asemenea,

a se verifica existența unei contrarietăți între considerentele deciziei

recurate, în raport de susținerile cu acest obiect ale recurentului, întemeiate

pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește momentul

aprecierii relei - credințe, recurentul a susținut în mod corect că acesta

coincide cu data depunerii cererii de înregistrare a mărcii, deoarece, în

contextul art. 47 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, reaua - credință reprezintă

o cauză de nulitate absolută a înregistrării mărcii, astfel încât trebuie să

existe chiar la data la care se adresează autorității competente solicitarea de

înregistrare.

Contrar susținerilor

recurentului, însă, instanța de apel nu numai că a reținut în considerentele

deciziei recurate relevanța intenției pârâtului la data înregistrării mărcii,

dar chiar a analizat atitudinea pârâtului la acel moment, ajungând la

concluzia, pe baza probatoriului administrat, că atare conduită corespunde unei

intenții frauduloase, în condițiile în care scopul urmărit prin înregistrare a

fost acela al exploatării ulterioare a semnului în detrimentul reclamantei.

Nu sunt fondate,

așadar, susținerile recurentului în sensul că argumentele decisive din

motivarea soluției adoptate în apel ar fi fost desprinse din analiza împrejurărilor

ulterioare înregistrării și nici în sensul existenței unei contradicții între

considerentele deciziei, atât timp cât instanța de apel a avut în vedere factorii

pertinenți în speță și existenți la momentul depunerii cererii

de înregistrare a mărcii, după cum menționase în debutul motivării pe fondul

cauzei.

Astfel, instanța a

reținut ca factori pertinenți recunoașterea de către pârât a îndreptățirii

societății reclamante la înregistrarea semnului „Studio 80” ca marcă, dată

fiind utilizarea semnului în activitatea comercială, cunoașterea de către pârât

a acestei utilizări, în condițiile în care soția și mama sa aveau calitatea de

asociate la societatea reclamantă, absența unei împuterniciri din partea

societății pentru desfășurarea procedurii în interesul reclamantei și

neinformarea prealabilă a acesteia în legătură cu intenția de apropriere a

mărcii în nume personal.

Pe baza acestor

împrejurări, instanța a stabilit intenția pârâtului de a conserva, prin

înregistrarea mărcii, denumirea asupra căreia reclamanta a exercitat folosința,

în scop de blocaj, pentru a împiedica pe reclamantă să folosească semnul în

continuare ori de a obține avantaje din cesionarea mărcii și, după cum s-a

arătat deja, nici împrejurările de fapt, nici concluzia instanței de apel

formulată pe temeiul acestora, nu pot fi cenzurate de către această instanță de

recurs, care exercită controlul de legalitate al deciziei.

În acest context,

referirea instanței de apel la împrejurări ulterioare înregistrării mărcii,

precum notificarea reclamantei ori demersurile pârâtului de utilizare a mărcii

într-o altă locație, în cadrul unei societăți concurente, nu a reprezentat

argumentul esențial în justificarea soluției, astfel cum pretinde recurentul,

ci a fost inserată în motivare pentru confirmarea concluziei privind intenția

frauduloasă a pârâtului la data cererii de înregistrare a mărcii.

Din cele expuse

anterior, rezultă, în același timp, că instanța de apel a luat în considerare

în mod corespunzător atât cerințele ce trebuie îndeplinite pentru determinarea

relei - credințe, cât și criteriile de apreciere a acesteia, astfel cum ele au

fost enunțate, în mod corect, prin motivele de recurs, cu referire la practica

Înaltei Curți în materie.

Aceasta din urmă

reflectă, de altfel, jurisprudența Curții de Justiție a U.E. în interpretarea

normelor de drept al U.E. al căror conținut este similar cu cel al art. 47 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, respectiv art. 52 alin. (1) lit. b din Regulamentul

privind marca comunitară și art. 4 alin. (4) lit. g) din

D

irectiva nr. 2008/95/CE

de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, Curtea

pronunțându-se asupra factorilor relevanți în aprecierea relei - credințe la

înregistrarea unei mărci prin hotărârile pronunțate în cauzele C - 529/07 și C

- 320/12.

Astfel, prin decizia

recurată au fost analizate faptul cunoașterii de către pârât a existenței și

folosirii mărcii anterior depozitului, respectiv intenția frauduloasă, pe baza

împrejurărilor relevante de la data cererii de înregistrare a mărcii.

În contextul acestor

criterii de analiză, susținerile din motivele de recurs referitoare la nedovedirea

unui prejudiciu suferit de către reclamantă prin înregistrarea mărcii de către

pârât sunt contradictorii, din moment ce însuși recurentul a pretins, în mod

corect, că sunt relevante, pentru determinarea relei - credințe, împrejurările

de la data cererii de înregistrare, nu și cele ulterioare, precum prejudiciul

adus reclamantei.

Pe de altă parte, nu

se poate susține că producerea unui prejudiciu în patrimoniul persoanei care

solicită anularea mărcii pentru rea - credință este indiferentă cauzei, însă nu

pe fond, în contextul analizării conduitei titularului mărcii, ci în legătură

cu interesul reclamantului în formularea cererii, acesta fiind, de altfel,

cadrul în care a fost evaluată în cauză atingerea adusă reclamantei prin

înregistrarea mărcii.

Astfel, instanța de

apel a menținut soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei de

interes, apreciind că finalitatea cererii de chemare în judecată este aceea a înlăturării

împiedicării reclamantei de a exploata denumirea „Studio 80”. Așadar, s-a reținut

existența atingerii aduse interesului reclamantei în utilizarea în continuare a

semnului și chiar a dreptului acesteia asupra numelui comercial, iar aceste

aprecieri nu au fost criticate pe calea recursului, soluția asupra excepției

procesuale intrând în puterea lucrului judecat.

Considerentele

instanței de apel în legătură cu excepția lipsei de interes nu sunt contrazise

de considerentul final inserat în motivarea deciziei, de înlăturare a

susținerilor pârâtului referitoare la necesitatea dovedirii unui prejudiciu de

către reclamantă, atât timp cât existența prejudiciului este relevantă, într-adevăr,

doar pentru interesul în promovarea cererii de anulare a mărcii (întrunit prin chiar

existența unui risc de producere a unui prejudiciu, nefiind necesară dovedirea

unei pierderi materiale, astfel cum au fost formulate susținerile recurentului

în legătură cu prejudiciul), nu și pentru analiza în concret a bunei sau a

relei - credințe la înregistrarea mărcii, pentru argumentele deja expuse.

În consecință, nu

este întrunit niciunul dintre cazurile de modificare prevăzute de art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ., invocate de către recurent, motiv pentru care Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul M.S. împotriva Deciziei nr. 157/A din 30 octombrie

2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 14 februarie 2014.