ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6758/2010

Judecata în primă instanță Prin cererea înregistrată la data de 12 decembrie 2006, reclamanta G. Inc. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții B.B.S.S. și O.S.I.M, să dispună anularea înregistrării mărcii internaționale combinate G. cu protecție pe teritoriul României, pentru toate clasele de servicii și produse pentru care a fost înregistrată și evidențierea acestei anulări în registrele O.S.I.M, conform art. 48 alin. (1) lit. b), c), d) și e) Legea nr. 84/1998, obligarea O.S.I.M. la radierea înregistrării mărcii menționate din R.N.M., precum și publicarea hotărârii judecătorești de anulare în B.O.P.I. - Secțiunea mărci, conform Regulii 36 parag. 3, coroborată cu Regula 32, parag.

5 din HG. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998, și comunicarea hotărârii de anulare la O.M.P.I., cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 269 din 7 februarie 2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea întemeiată pe dispozițiile art. 48 lit. b), d) și e) Legea nr. 84/1998, invocată de pârâtă și respins cererea de anulare formulată de reclamantă, cu privire la marca pârâtei, întemeiată pe dispozițiile legale menționate, ca prescrisă; a admis cererea reclamantei, formulată în temeiul art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998 și a dispus anularea mărcii internaționale combinate G. privind înregistrarea în România; a dispus radierea de către O.S.I.M.

a înregistrării mărcii pârâtei din R.N.M. și publicarea în B.O.P.I. - secțiunea mărci, după rămânerea definitivă, a hotărârii; a obligat pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată de 39,30 RON către reclamantă. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele: Pârâta a înregistrat pe cale internațională marca G., înregistrată inițial în Bulgaria, pentru clasele 9, 16, 35, 38, 41, 42, la data de 27 ianuarie 1997, având mai multe țări desemnate pentru protecție (Albania, Bosnia, Macedonia, Yugoslavia, Ungaria) printre care și România, conform mențiunilor din fila emisă de O.M.P.I. În consecință, data menționată ca fiind înregistrarea internațională la O.M.P.I.

este reținută ca data de la care începe să curgă termenul de 5 ani prevăzut de dispozițiile art. 48, alin. (3) Legea nr. 84/1998, înăuntrul căruia se pot formula cererile vizând anularea unei mărci întemeiate pe dispozițiile art. 48, lit. b), d) și e) invocate de reclamantă ca temei al cererii, iar nu data de 29 martie 2002, așa cum susține reclamanta, reprezentând data când s-a emis decizia definitivă a O.S.I.M. privind admiterea totală a înregistrării internaționale în România a mărcii pârâtei, conform notificării emise de O.S.I.M. în baza art. 5 din Aranjamentul de la Madrid.

Cu privire la dispozițiile aplicabile în speță, tribunalul a înlăturat ca nefondate susținerile pârâtei privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 28/1967, constatând că, potrivit prevederilor art. 94 Legea nr. 84/1998, cererile de înregistrare a mărcilor pentru care nu s-a luat o decizie până la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt supuse prevederilor acestei legi, dispoziție reluată și de Regula 51 din Regulamentul mărcilor. Această dispoziție se interpretează în sensul că O.S.I.M. va analiza cererea în funcție de îndeplinirea cerințelor prevăzute de noua lege și, având în vedere că la data intrării în vigoare a noii Legi nr. 84/1998, O.S.I.M. nu emisese încă decizia definitivă din 29 martie 2002, de admitere la înregistrare a mărcii G. a pârâtei, rezultă că la data când a fost pronunțată această decizie s-au avut în vedere dispozițiile legii noi.

Pe cale de consecință, instanța urmează să aibă în vedere aceleași dispoziții ale Legii nr. 84/1998 și în ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului material Ia acțiune, ca și în analizarea condițiilor de valabilitate a mărcii, pentru soluționarea pe fond a cererii în anularea mărcii pârâtei.

Având în vedere data promovării prezentei acțiuni, respectiv 12 decembrie 2006, față de conținutul dispozițiilor art. 48 alin. (3) din Legea mărcilor, conform cărora termenul în care poate fi cerută anularea înregistrării mărcii pentru motivele prevăzute la alin. (1) lit. a), b), d) și e) este de 5 ani de la data înregistrării mărcii, tribunalul a constatat că acest termen a expirat în raport de data înregistrării mărcii pârâtei, reținută conform celor expuse mai înainte, ca fiind 27 ianuarie 1997. Cu privire la aplicarea acestor dispozițiilor art. 48 alin. (1) lit. c) Legea nr. 84/1998 privitoare la anularea înregistrării mărcii pentru rea-credință, tribunalul a reținut în primul rând că reclamanta este o persoană interesată în sensul legii, având în vedere că a făcut dovada că este titulara mărcilor G., clasele 16 și 42, și a mărcii Portretul Dr.

G. - marcă combinată, din 1999, înregistrată pentru clasa 35 în România. Reclamanta a înregistrat, de asemenea, în România societatea G. Organization România în 1996. În ce privește istoricul denumirii G., tribunalul a reținut că în 1930 Dr. G. a înființat Institutul American al Opiniei Publice, fiind și fondatorul companiei G. Organization Inc. în 1935, societate pentru analize și prognoze de marketing, sociale, politice și economice, denumită în prezent G. Inc, reclamanta din cauză. În 1981 s-a înființat la Toronto G. Internațional Research Institutes, în subordinea lui American G. Organization. Separat de GIRI s-a înființat sub președinția dr. G., în Elveția, la Zurich: G.I.A., asociație care cuprinde 49 membrii din lumea întreagă - membri cu drepturi depline, asociați și membrii onorifici -, existând un singur afiliat din fiecare țară.

Conform Actului constitutiv adoptat în mai 1993 G.I.A. reprezintă o uniune care își propune să încurajeze la nivel internațional activitatea de cercetare a opiniei publice, așa cum a fost inițiată de dr. G.H.G., în Princeton, SUA, în 1935, să promoveze și să implementeze cercetările de piață și de opinie în lume. Referitor la folosirea numelui G., tribunalul a reținut în legătură cu organizațiile menționate mai înainte, că la conferința de la Toronto membrii lui G. Internațional au fost de acord că nu vor folosi numele G. pentru nici o organizație de cercetare, fără permisiunea dr.

G. ori a organizației sale și că „membrii sunt sfătuiți să verifice la secretariat înainte de a extinde propria utilizare a denumirii G. (...) pentru a se asigura că sunt autorizați să utilizeze această denumire (...) fiind puși în situații dificile în mai multe țări unde denumirea G. a fost utilizată". În minuta întâlnirii GIA din Austria 1982 există de asemenea textul: "Membrii Grupului G. convin că nu vor utiliza denumirea G. pentru nicio nouă organizație de cercetare acolo unde nu este deja utilizată în prezent în absența permisiunii de la George G. și/sau organizația acestuia - respectiv societatea afiliată din SUA a G. International.

Cu privire la folosirea denumirii în discuție de către pârâtă, tribunalul a constatat că, potrivit scrisorii din 19 iunie 1996, pârâta BBSS, reprezentată de dl. Stoychev, a fost înștiințată că nu este autorizată să efectueze operațiuni de comerț sub denumirea G. în nici un mod BBSS nu este autorizată nici să utilizeze denumirea G. în legătură cu orice cercetare înăuntrul sau în afara Bulgariei. În document se arată: „Societatea noastră are cerințe foarte stricte cu privire la autorizarea unei astfel de utilizări.(...) vă comunicăm că orice utilizare a denumirii G. de către British Balkan Social Surveys PLC va fi întâmpinată de cea mai puternică provocare publică din partea societății noastre.

În cazul în care vor avea loc utilizări neautorizate, nu vom ezita să informăm reprezentanții presei locale (...) ai organizațiilor internaționale (...) cu privire la faptul că această utilizare este neautorizată și nerecunoscută de către G.". Rezultă din aceasta că pârâta avea cunoștință de interdicția de a folosi denumirea G., astfel încât tribunalul a înlăturat ca nefondate susținerile acesteia, în sensul că reclamanta în mod ilegitim dorește să dobândească un monopol asupra denumirii G. și nu poate dovedi reaua-credință a pârâtei la înregistrarea mărcii. Astfel, deși pârâta este membru asociat la G. Int. Association, din împrejurarea că nu se prevede expres posibilitatea folosirii denumirii G. de către membrii în conținutul Statutului acestei asociații 423, precum și din cele reținute anterior, tribunalul conchide că pârâtei îi era interzisă folosirea denumirii G. în activitatea sa.

În plus, s-a constatat că în România, unde s-a înființat CSOP -G. International S.R.L., cu asociați persoane fizice și BBSS, reprezentat de Kancho Stoichev, prin actul adițional autentificat din 05 martie 1997, a fost schimbată denumirea acestei societăți în Centrul pentru Studierea Opiniei Publice și Pieții (CSOP) S.RX., ca urmare a Notificării din 13 ianuarie 1997, pe care reclamanta din cauză a transmis-o către CSOP - G. International privind folosirea abuzivă și frauduloasă a denumirii G. International de către aceasta și prin care se solicita încetarea folosirii acestei denumiri, societatea atenționată comunicând cabinetului de avocatură ce reprezenta pe reclamantă că începând cu data de 24 ianuarie 1997 se încetează definitiv și irevocabil folosirea sintagmei incriminate.

În această situație, tribunalul a considerat că este dovedită reaua credință a pârâtei care, în septembrie 1996, a depus în Bulgaria cerere de înregistrare a mărcii G., marcă ce a stat la baza cererii internaționale de extindere a protecției în România, Albania, Bosnia și Herțegovina, Belarus, Republica Moldova, Macedonia, Ucraina, Serbia și Muntenegru. Din examinarea filei ROMARIN emisă de O.M.P.I. rezultă că în mai multe țări desemnate de pârâtă pentru protecția mărcii sale G. nr. 671397 s-a emis aviz de refuz parțial sau total la înregistrare(BY, YU, UA, MD, MK). Tribunalul a mai reținut, totodată, că nu este relevantă împrejurarea că marca G. a pârâtei este înregistrată pentru servicii legate de activitatea Asociației G. International, astfel cum susține aceasta, întrucât, chiar și în situația în care pârâta folosește metodele fondatorului G. Int.

Association, dr. George G., respectiv studii de marketing, sociale, politice și economice în Bulgaria și în străinătate - analiză și prognoză, dezvoltarea de produse de informare și consultare, precum și produse legate de activitatea Asociației G. International, pârâtei nu i s-a permis folosirea denumirii G. și nu avea dreptul în mod automat, așa cum s-a arătat mai înainte, de a folosi denumirea G. în virtutea calității de membru Ia GIA, așa încât înregistrarea ca marcă a acestei denumiri de către pârâtă s-a făcut în mod fraudulos, cu rea-credință, această înregistrare fiind de natură să aducă prejudicii titularului mărcii G., reclamanta din cauză, marca reclamantei fiind inițial opusă și de O.S.I.M.

în avizul de refuz provizoriu la înregistrarea pe teritoriul României a mărcii internaționale a pârâtei. Judecata în apel Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta G. Inc. și pârâta B.B.S.S.. În apel formulat cerere de intervenție accesorie în interesul apelantei pârâte, Asociația G. International, solicitând admiterea în principiu a cererii de intervenție, iar pe fondul cauzei, admiterea cererii de intervenție, respingerea apelului declarat de apelanta-reclamanta G. Inc., admiterea apelului formulat de apelanta pârâta, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamanta G. Inc. ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 190 din 12 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondate apelurile, cu următoarea motivare: În mod corect a stabilit instanța de fond ca fiind aplicabile în cauză prevederile Legii nr. 84/1998, atât în ce privește modul de calcul al termenului de prescripție a acțiunii, cât și al analizei pe fond a cererii de anulare a mărcii. Astfel, conflictul aplicării legii în timp a fost rezolvat de legiuitor prin adoptarea prevederilor art. 94 Legea nr. 84/1998 în cuprinsul cărora s-a stabilit că legea nouă se va aplica și cererilor de înregistrare a mărcilor pentru care nu s-a luat o decizie până la data intrării în vigoare a acestei legi, reglementare reluata și în cuprinsul prevederilor regulii nr. 51 din Regulamentul de aplicare a legii.

Deși la momentul depunerii cererii privind înregistrarea mărcii internaționale G. erau în vigoare prevederile vechii legi, O.S.I.M. a analizat cererea conform Legii nr. 84/1998, act normativ intrat în vigoare în cursul derulării procedurii în fața organismului național. Reclamanta a solicitat anularea mărcii deținută de pârâtă pentru motivele prevăzute în art. 48 lit. b), c), d) și e) Legea nr. 84/1998, motive de anulare în cuprinsul cărora se face trimitere la prevederile art. 5 și 6 din lege, care se referă la motivele pentru care mărcile pot fi refuzate la înregistrare. Or, atâta vreme cât legea aplicabilă cererii de înregistrare este legea nouă , iar dispozițiile ce privesc anularea înregistrării mărcii sunt în strânsa legătura cu normele ce reglementează criteriile pe care trebuie sa le îndeplinească marca pentru înregistrare, Curtea apreciază că legea nouă trebuie aplicată și în această din urma ipoteză, legiuitorul nefăcând distincție în acest caz.

Apelanta - pârâtă își argumentează criticile privind aplicarea vechii legi cat privește fondul litigiului și prin aceea că în cuprinsul acestui act normativ reaua-credința nu era prevăzuta ca motiv de anulare a înregistrării unei mărci, insa din analiza Legii nr. 28/1967 se reține că acest motiv de anulare era prevăzut în mod expres în cuprinsul dispozițiilor art. 27 lit. b), astfel încât este nefondată critica formulată, în sensul ca acest act normativ îi este mai favorabil pârâtei. Cat privește termenul de prescripție a acțiunii în anularea înregistrării pentru motivele cuprinse la art. 48 lit. b), d) și e), Curtea retine ca în ambele reglementari - Legea nr. 26/1967 și Legea nr. 84/1998 - acesta are o durata de 5 ani și începe sa curgă de la data înregistrării mărcii.

Având în vedere că marca ce formează obiectul cererii de anulare este una internațională, prevederile legale susmenționate se coroborează și cu dispozițiile art. 4 din Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor, precum și cu prevederile art. 3 și 4 Legea nr. 5/1998 privind ratificarea Protocolului referitor la Aranjamentul de la Madrid. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) al Aranjamentului, cu începere de la înregistrarea făcuta la Biroul Internațional, protecția mărcii în fiecare dintre țările contractante interesate va fi aceeași ca și în cazul când marca ar fi depusă direct în țara respectivă. Rezultă că marca internaționala este protejată în aceleași condiții ca atunci când ea face obiectul unui depozit direct în fiecare stat al Uniunii.

Din coroborarea prevederilor legale susmenționate rezultă că data înregistrării mărcii este considerată a fi data depunerii cererii de înregistrare, moment de la care curge și protecția conferită de legiuitor mărcii. Prin urmare, termenul de prescripție privind cererea în anulare pentru motivele prevăzute la art. 48 lit. b), d) și e) Legea nr. 84/1998 curge de la momentul depunerii cererii de înregistrare internațională, respectiv de la 27 ianuarie 1997, iar în speță cererea a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție de 5 ani prevăzut de lege. Cat privește temeinicia cererii de anulare a înregistrării mărcii internaționale G., instanța de fond a reținut în mod corect ca fiind îndeplinită condiția relei-credințe la momentul înregistrării mărcii, raportat la situația de fapt și la normele de drept aplicabile în cauză.

Reclamanta este titulara mărcii naționale G. nr. 20488 înregistrata în anul 1993, astfel încât aceasta este titulara unui drept exclusiv, conform prevederilor art. 35 Legea nr. 84/1998 . Dreptul titularului mărcii de a o folosi în exclusivitate pentru produsele sau serviciile pentru care s-a făcut înregistrarea reprezintă latura pozitivă a dreptului protejat prin art. 83-91 din lege, care sancționează actele de încălcare a dreptului la marcă și repararea prejudiciilor cauzate prin folosirea ilegală a mărcilor, precum și art. 48, care recunoaște oricărei persoane interesate posibilitatea de a cere anularea unei mărci când înregistrarea acesteia s-a făcut cu încălcarea drepturilor altor titulari ori daca înregistrarea a fost făcută cu rea-credință.

De asemenea, reclamanta este totodată și titulara numelui comercial G. , înregistrat în România încă din anul 1996. Prin urmare, dreptul acesteia de a interzice terților să înregistreze cu rea-credință semnul G. ca marcă pentru servicii și produse similare este conferit prin lege, ca urmare a dobândirii dreptului exclusiv asupra mărcii și a numelui comercial, astfel încât sunt nerelevante sub acest aspect apărările formulate de apelanta pârâtă în sensul ca reclamanta nu ar deține un drept de folosire a denumirii G. , întrucât G. Inc. ar fi pierdut statutul de membru al G. International și respectiv dreptul de veto acordat filialei americane. Astfel, toate probatoriile avute în vedere de instanța de fond în stabilirea relei-credințe a paratei la momentul înregistrării mărcii sunt raportate la calitatea acesteia de titular al dreptului exclusiv asupra mărcu și numelui comercial.

În cuprinsul dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 84/1998 sau al prevederilor art. 27 Legea nr. 26/1967 nu există indicii privind întinderea noțiunii de rea-credință, astfel încât rămâne practic la latitudinea instanțelor de judecata sa lămurească acest aspect. Prin raportare la doctrina în materie, cat și la legislația europeana în acest sens, reaua-credință a fost definita ca fiind atitudinea subiectiva a persoanei care săvârșește un act sau fapt contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, fiind pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale. Reaua-credință a fost alăturată în aceasta materie noțiunilor de fraudă în dauna intereselor unui terț, fraudă la lege sau abuz de drept.

În speță, reclamanta leagă atitudinea subiectiva a pârâtei de frauda intereselor sale, în sensul că s-a înregistrat o marcă similara cu cea deținuta de către această persoană, vizând produse identice/similare. În jurisprudența română, cât și în cea europeană, nulitatea depozitului este justificata adeseori în baza principiului de drept "fraus omnia corrumpit", iar proba fraudei trebuie adusa de către utilizatorul mărcii.

Cat privește frauda invocata de reclamanta în cauză, curtea de apel reține că în doctrină și jurisprudența s-a stabilit că aceasta este cu atât mai șocantă atunci când deponentul mărcii era legat de cel care folosea marca printr-un contract sau, în general, când între părți au existat relații de afaceri sau relații de natură civilă, raporturi de muncă ș.a, iar, pe de altă parte, se poate reține o faptă culpabilă atunci când depozitul este făcut de către cel ce cunoștea existența unor fapte de folosire de către un concurent, respectiv când deponentul avea cunoștință despre folosirea anterioară a aceluiași semn pentru a desemna produse identice sau similare. Elementul relei-credințe se apreciază în relațiile dintre cei doi concurenți, iar cunoștința pe care o are deponentul despre marca opusă sau cunoștința pe care ar fi putut-o avea, cu minime diligente, trebuie dovedită de cel ce o invocă.

Astfel, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, cât și al susținerilor ambelor părți, rezultă că societatea G. Inc. a făcut parte din societatea G. International, din care face parte și pârâta în cauză. În această calitate, precum și în calitatea sa de titular al unui drept exclusiv asupra mărcii G., cât și a numelui comercial G., reclamanta a înștiințat pe pârâtă la data de 19 iulie 1996 că nu este autorizată să utilizeze denumirea G., iar în anul 1997, înainte de formularea cererii de extindere a protecției mărcii, a notificat pârâtei să nu mai folosească această denumire, deoarece marca este înregistrată. Din probatoriile administrate rezultă, de altfel, că pârâta a cunoscut la momentul introducerii cererii de înregistrare internațională despre existența mărcii anterioare, identice cu marca sa internațională, pentru produse similare, fapt recunoscut chiar în cuprinsul motivelor de apel formulate de către aceasta.

Apelanta pârâtă avea cunoștință despre obligația comercianților care doresc sa înregistreze o marcă de a verifica dacă aceasta vine în conflict cu mărci anterior înregistrate, obligație pe care aceasta a și îndeplinit-o. Se apreciază ca fiind nefondată și critica prin care apelanta pârâtă susține că , în calitatea sa de membru al G. Int. și, respectiv, în baza dispozițiilor Statutului acestei organizații, avea dreptul de a formula cererea de extindere a protecției mărcii internaționale și pe teritoriul României, având în vedere că în urma analizei conținutului înscrisului susmenționat a rezultat că acesta nu cuprinde prevederi în susținerea apărărilor formulate.

Cât privește cererea de recunoaștere a hotărârii nr. AJC/525/08 pronunțată de Curtea de Justiție din Republica și Cantonul Geneva, aceasta nu este utilă cauzei ca mijloc de probă, având în vedere că hotărârea a avut ca obiect anularea a doua mărci elvețiene, sancțiunea fiind solicitată în legătura cu statul Elvețian, astfel încât nu s-a făcut dovada relevanței acestui înscris față de obiectul prezentei cauze, respectiv anularea unei mărci internaționale, cu privire la protecția acesteia în statul român. Judecata în recurs Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.D. „Balkan Britsh Social Surveys", invocând următoarele motive: 1.Hotărârea nu cuprinde argumentele pe care se sprijină.

Motivarea clară și pertinentă a unei hotărâri judecătorești reprezintă o garanție a părților în fața unei judecăți arbitrare. În lipsa motivării unei hotărâri sau în cazul unei motivări insuficiente, părțile nu vor cunoaște argumentele ce au format convingerea judecătorului într-un sens sau altul și nici nu se va putea efectua un control de legalitate de către o instanță superioară. Este adevărat că judecătorul nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor unei părți, dar acest lucru se impune în măsura în care aceste argumente sunt esențiale, putând conduce la o soluție contrară celei pronunțate. În mod corect se poate afirma că insuficienta motivare a unei hotărâri echivalează chiar cu nemotivarea acelei hotărâri.

În acest sens, învederează jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Albim contra Româraei din care rezultă că motivarea hotărârii trebuie să demonstreze faptul că instanța a analizat realmente argumentele esențiale ale părților: „(...) dreptul la un proces echitabil include, între altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Deoarece Convenția vizează ocrotirea unor drepturi concrete și efective iar nu a unora teoretice și iluzorii, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt îhtr-adevăr „ascultate", adică examinate în mod corespunzător de către instanța sesizată. Cu referire la speță, recurenta arată că a invocat hotărârea nr. AJC/525/08 pronunțată de Curtea de Justiție din Republica și Cantonul Geneva în Dosarul nr. C/4829/2004, solicitând instanței recunoașterea acestei hotărâri.

Astfel, a solicitat instanței române să aibă în vedere argumentele ce au condus instanța străină la pronunțarea respectivei hotărâri, deoarece prin aceasta se stabilește o anumită situație de fapt cu putere de lucru judecat. În legătură cu această hotărâre, instanța de apel s-a limitat să arate că recurenta nu a făcut dovada relevanței acestui înscris, că hotărârea nu este utilă cauzei, deoarece are ca obiect anularea a două mărci elvețiene, fără legătură cu marca din cauza de față. Dar instanța nu a analizat niciunul din argumentele prezentate în dovedirea utilității acestui înscris și nu a motivat în niciun fel respingerea acestor susțineri. Recurenta arată că a învederat instanței de apel o serie de aspecte relevante în cauza de față și care au fost tranșate de instanța din Elveția prin această hotărâre, aspecte ce ar fi trebuit avute în vedere pentru soluționarea corectă a cauzei.

Astfel, autoritatea de lucru judecat nu are în vedere doar dispozitivul hotărârii, ci și acele considerente pe care se bazează dispozitivul, constituind susținerea acestuia, și anume: După moartea lui George Horace G., fiii săi au vândut capitalul social al G. Inc., iar sub noua conducere organizația americană a cunoscut o expansiune globală și a hotărât să revendice folosirea exclusivă a numelui și a mărcii G. în întreaga lume. Printr-un document intern din 20 ianuarie 1992, G. Inc. și-a exprimat regretul că Asociația Internațională a permis folosirea numelui G. de către organizații care erau independente de G. Inc. G. Inc. nu a mai dorit să încredințeze Asociației Internaționale sarcina de a avea putere de decizie asupra modului în care ar trebui să fie folosit numele G. de către membrii săi.

G. Inc. a început să creeze filiale care poartă numele G. chiar și în țările în care alte societăți, membre ale Asociației Internaționale foloseau deja în mod activ numele G.. Prin Hotărârea de la Toronto, care a fost inclusă ulterior în Statutul Asociației, se garanta membrilor Asociației Internaționale posibilitatea de a folosi numele G. în mod permanent. G. Inc. a părăsit la data de 1 iulie 1992 Asociația Internațională care fusese fondată și susținută de inventatorul faimoasei metode de sondaj de opinie, exact pentru a scăpa de restricțiile teritoriale care fuseseră impuse de respectiva Asociație și aprobate de persoana care dăduse numele său de familie mărcii. Inventatorul metodei de sondaj al cărui nume a devenit marca contestată autorizase o multitudine de societăți, dintr-o multitudine de țări, să-i folosească numele în activitățile lor comerciale, fiecare pe piețele lor interne și nu a pretins niciodată nicio taxă sau altă remunerație.

Cu toate acestea, instanța nu examinează nici una dintre susțineri, încălcând astfel o obligație legală esențială a instanțelor și anume aceea de a demonstra în scris, în cuprinsul hotărârii, de ce a admis sau respins susținerile unei părți. Deci, chiar dacă instanța ar fi considerat neîntemeiate argumentele noastre, aceasta trebuia să procedeze la analizarea lor și să arate părților temeiurile care i-au format o astfel de convingere. Omisiunea instanței de a cerceta argumentele aduse de recurentă a condus la pronunțarea unei hotărâri insuficient motivate, cu atât mai mult cu cât aceste chestiuni erau esențiale pentru luarea unei decizii legale și temeinice. 2. Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

2.1.Instanța a considerat în mod eronat că în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 84/1998, în realitate fiind incidente dispozițiile Legii nr. 28/1967 privind mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu. Doctrina arată că „motivele de anulare a înregistrării prevăzute de Legea nr. 28/1967 vor continua să fie avute în vedere în cazul cererilor având ca obiect anularea unor mărci înregistrate sub imperiul acestei legi, deoarece nu se poate verifica legalitatea unui act juridic din prisma unor dispoziții legale care nu erau în vigoare la data încheierii actului". Marca G. nr. 671397/1997, a cărei anulare se solicită, a fost depusă spre înregistrare la 27 ianuarie 1997. La acea dată era în vigoare Legea nr. 28/1967, iar nu Legea nr. 84/1998.

Prin urmare, toate condițiile de valabilitate a mărcii, precum și motivele de nulitate trebuie analizate în raport de data înregistrării și de Legea nr. 28/1967, în vigoare la acel moment. Art.17 Legea nr. 28/1967 nu prevede între motivele legale care vor conduce la refuzul înregistrării unei mărci sau la anularea unei mărci motivul înregistrării cu rea-credință a mărcii. Chiar dacă acest motiv este prevăzut ca motiv de anulare a unei mărci în cadrul Legii nr. 84/1998, lipsa unei reglementări similare în legea aplicabilă cauzei de față va duce la respingerea susținerilor reclamantei. Este inadmisibil a se anula o marcă pentru un motiv care nu era prevăzut în legea în vigoare la momentul depunerii cererii de înregistrare; altfel, ar însemna să se aplice legea retroactiv, încălcându-se astfel nu numai Constituția, dar și C.E.D.O.

Această susținere nu poate fi contrazisă nici măcar de regula nr. 51 din Normele de aplicare a Legii nr. 84/1998, care prevede că mărcile pentru care nu se terminase procedura de înregistrare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 84/1998 vor fi supuse noii proceduri. Această regulă consacră principiul cunoscut și acceptat că „legea de procedură este de imediată aplicare", dar, sub nici o formă nu poate fi interpretată în sensul că motivele de anulare prevăzute în legea nouă (și care nu erau prevăzute în legea veche) ar fi aplicabile pentru cererile de înregistrare formulate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 84/1998. Astfel, pentru anularea mărcii pentru rea-credință se are în vedere atitudinea celui care a înregistrat marca la momentul depunerii cererii de înregistrare.

Nu are importanță schimbarea acestei atitudini pe parcursul procedurii de înregistrare, chiar anterior emiterii deciziei definitive sau până la momentul introducerii cererii de anulare. Ceea ce se analizează este buna sau reaua sa credință la momentul depunerii cererii de înregistrare. În aceste condiții, este evident că se are în vedere și va fi analizată buna sau reaua credință în raport cu legea veche, de la momentul depunerii cererii de înregistrare, respectiv Legea nr. 28/1967. O soluție contrară ar însemna aplicarea retroactivă a legii noi. În aceste condiții, legea care trebuia aplicată în speță este Legea nr. 28/1967. Prin urmare, marca în litigiu nu poate fi anulată pentru rea-credință, deoarece condiția lipsei relei-credințe nu trebuia îndeplinită la momentul la care s-a depus cererea de înregistrare.

2.2. Instanța a procedat la interpretarea greșită a Legii nr. 28/1967. Instanța a reținut că Legea nr. 28/1967 prevede ca un caz distinct de nulitate reaua credință. Dar, contrar acestei susțineri, doctrina arată că Legea nr. 84/1998 reglementează un caz de nulitate în plus față de Legea nr. 28/1967, și anume acela când înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credință. Astfel, s-a statuat că reaua-credință a celui care înregistra o marcă sub regimul Legii nr. 28/1967 nu era suficientă pentru anularea acesteia; art. 27 nu reglementează cauzele de nulitate, care sunt prevăzute de art. 17, ci numai termenele de prescripție a acțiunii în anulare întemeiate pe art. 17. 2.3. Instanța a interpretat în mod greșit noțiunea de rea credință Legiuitorul a statuat că orice persoană interesată poate solicita anularea înregistrării unei mărci în mai multe cazuri printre care se numără reaua credință la înregistrare.

În literatura de specialitate, înregistrarea unei mărci cu rea-credință presupune intenția de a folosi această înregistrare în alte scopuri decât acela de a distinge serviciile titularului de cele ale altor persoane: intenția de a bloca activitatea comercială a unor concurenți, de a profita de renumele acestora, de a vinde marca celui care o folosea fără să o aibă înregistrată, etc. De asemenea, doctrina și practica judiciară au identificat mai multe cazuri în care se poate prezuma reaua-credință, cazuri care conduc la ideea existenței unei intenții de a profita de un comerciant, spre exemplu în cazul unui distribuitor care înregistrează marca furnizorului său, în cazul unui comerciant care înregistrează o marcă pentru o multitudine de produse și servicii pe care nu le folosește, blocând astfel concurența, în condițiile în care cunoaște o marcă similară înregistrată de un concurent în altă țară etc. Deci, noțiunea de rea-credință trebuie analizată și prin prisma relațiilor dintre cei doi comercianți și în contextul evenimentelor pe fondul cărora s-a înregistrat marca a cărei anulare se cere.

Dar, reaua-credință nu poate consta în simplul fapt că un comerciant avea cunoștință de existența unei mărci anterioare asemănătoare cu marca sa, în condițiile în care entitățile legale din care fac parte amândoi (Asociația și, respectiv, Societatea) luptă pe plan mondial, într-un mare număr de țări, pentru folosirea mărcii „G.". Dacă s-ar accepta acest punct de vedere, s-ar ajunge la concluzia că există rea-credință în toate situațiile de înregistrare a unei mărci similare cu o marcă anterior înregistrată, deoarece orice comerciant ce înregistrează o marcă are obligația legală de a verifica în Registrul Mărcilor existența unor anteriorități, luând astfel cunoștință de ele. S-ar ajunge astfel la suprapunerea completă a două motive de anulare prevăzute în mod distinct de legiuitor, transformandu-se acțiunea în anulare pentru risc de confuzie din prescriptibilă în imprescriptibilă.

Așa cum reține și instanța de apel, reaua-credință este definită ca atitudinea subiectivă a persoanei care săvârșește un act sau fapt contrar legii, fiind pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale. Ignorând toate aceste definiții, dar și practica judiciară, instanța de apel a interpretat în mod eronat noțiunea de rea-credință, fără a avea în vedere ansamblul evenimentelor astfel cum a fost prezentat pe parcursul acestui dosar.

Astfel, în speța dedusă judecății s-a prezentat instanței de către recurentă, într-un mod amplu, întreaga situație de fapt, relațiile dintre cele două societăți, precum și actele în baza cărora avea dreptul de a solicita înregistrarea mărcii G.. Pe plan mondial există două mari grupuri care folosesc acest semn G. și care au ajuns să își dispute posibilitatea folosirii sale în mai multe țări; faptul că un membru al unui grup înregistrează marca respectivă într-o țară nu îl face de rea-credință, cu atât mai mult cu cât un semn similar fusese deja înregistrat ca marcă de celalalt grup. Oricum, simpla existență a unei mărci anterioare, care la nivelul anului 1997, anul depunerii cererii de înregistrare, nu era cunoscută în România - nu există la dosar niciun act în acest sens, nu este suficientă pentru a determina reaua-credință.

Reaua-credință se deduce din faptele săvârșite de recurentă sau din atitudinea sa, or recurenta arată că: - nu a încercat să obțină un avantaj concurențial injust de pe urma mărcii în litigiu, - nu a încercat să profite de o eventuală notorietate a mărcii G. Inc., notorietate inexistentă în România la acel moment, - a exercitat un drept pe care îl ave ca membru al Asociației G. de a folosi denumirea G.. Hotărârea nr. AJG/525/08 pronunțată de Curtea de Justiție din Republica și Cantonul Geneva a stabilit că membrilor Asociației Internaționale, deci și recurentei, li s-a garantat prin Statutul Asociației dreptul de a folosi denumirea G. în mod permanent. Prin urmare, recurenta a considerat, fiind de bună credință, că, în calitate de membră a acestei asociații, ave dreptul de a înregistra marca.

Din aceasta perspectivă, înregistrarea și folosirea de către recurentă a mărcii G. în țările în care niciun membru al Asociației G. Internațional nu este prezent este legitimă și nu poate constitui rea-credință la înregistrare. - nici acțiunile ulterioare înregistrării mărcii nu sunt de natură să ridice semne de întrebare cu privire la buna-credință; simplul fapt că există marca reclamantei înseamnă că marca pârâtei nu putea fi folosită ca marcă de blocaj; în plus, nu se pretinde de către reclamantă că am fi încercat să urmărim scopuri ilicite (obținerea de venituri din vânzarea mărcii; profitarea de renumele mărcii G. etc). Pentru a ne afla în prezența relei-credințe ca motiv de anulare, nu este suficientă, așa cum în mod greșit apreciază instanța de apel, simpla cunoaștere de către deponentul cererii de înregistrare a existenței unei mărci anterioare, ci este necesară dovedirea unei atitudini subiective în sensul încercării de a frauda interesele unui terț.

Așa cum rezultă din situația de fapt ce a fost prezentată instanței, dar care nu a fost avută în vedere de către aceasta, marca G. a fost înregistrată în întreaga lume, de diferite instituții. Or, admițând reaua credință a uneia dintre aceste instituții ar însemna în mod automat să acceptăm reaua credință a tuturor instituțiilor ce au înregistrat marca G.. Din această perspectivă, înregistrarea și folosirea de către recurentă a mărcii G. în țările în care niciun membru al G. International nu este prezent este legitimă și nu poate constitui rea-credință la înregistrare. În concluzie, în lipsa unor elemente suplimentare (blocaj, profitare de renumele mărcii, încercare de vânzare a mărcii etc), nu se poate susține că simpla cunoaștere a existenței mărcii anterior înregistrate demonstrează reaua-credință.

Recurenta solicită admiterea recursului, respingerea cererii de anulare a mărcii sale în temeiul art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998 și menținerea soluției de respingere ca prescrisă a acțiunii formulate în baza art. 48 lit. b), d) și e) ca prescrisă.

Intimata reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei, susținând în esență că: decizia cuprinde motivele pe care se sprijină; legea aplicabilă speței este Legea nr. 84/1998, deoarece procedura de înregistrare începută sub imperiul Legii nr. 28/1967 s-a finalizat în anul 2002, mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 84/1998; independent de aceasta, Legea nr. 28/1967 prevede în art. 27 lit. b) că orice persoană interesată poate pretinde anularea mărcii oricând în termenul de ocrotire dacă înregistrarea mărcii s-a făcut cu rea-credință; reaua-credință este o situație de fapt, care a fost pe deplin stabilită de instanțele anterioare, iar atitudinea pârâtei a fost corect calificată de instanțe ca fiind rea-credință la înregistrarea mărcii.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1.Decizia instanței de apel este amplu motivată, iar considerentele nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura pricinii, pentru a atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Referitor la hotărârea străină invocată în apărare de către pârâtă, curtea de apel a considerat că aceasta nu reprezintă o probă utilă, deoarece litigiul în care a fost pronunțată a avut ca obiect anularea a două mărci elvețiene și nu s-a dovedit relevanța acestei hotărâri în cauza de față, care are ca obiect anularea unei mărci internaționale protejate în România.

Așadar, curtea de apel nu numai că nu a omis să arate considerentele care au condus-o la adoptarea deciziei, dar nu a omis nici să analizeze această apărare a pârâtei, referitoare la relevanța în cauză a hotărârii pronunțate de o instanță elvețiană într-un litigiu similar. Motivarea curții de apel se axează pe inutilitatea probei, or, chestiunile legate de utilitatea, concludenta ori pertinența probelor sunt atributul instanțelor de fond și nu intră sub cenzura instanței sesizate cu judecata recursului. În fine, recurenta susține că cele reținute prin hotărârea nr. AJC/525/08 pronunțată de Curtea de Justiție din Republica și Cantonul Geneva se impuneau a fi analizate, deoarece autoritatea de lucru judecat nu are în vedere doar dispozitivul hotărârii, ci și considerentele pe care se bazează dispozitivul.

Deși încălcarea autorității de lucru judecat reprezintă o chestiune de nelegalitate, nu rezultă din expunerea recurentei ce anume din istoricul metodei de sondare a opiniei publice, al numelui comercial și al mărcii G. redate în hotărârea elvețiană, într-un alt litigiu decât cel de față, ar fi putut paraliza pe calea excepției autorității lucrului judecat acțiunea reclamantei ori ar fi împiedicat admiterea acesteia pentru a nu se contrazice prezumția relativă a puterii de lucru judecat dintr-un litigiu în care reclamanta din cauza de față nu a fost parte. 2. Nici criticile de nelegalitate, care se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt fondate. 2.1. În ceea ce privește legea aplicabilă, este real că o acțiune în anularea înregistrării mărcii nu se poate întemeia pe motive de anulare care nu existau la data înregistrării mărcii.

Referitor la procedura obținerii de către pârâtă, în România, a protecției mărcii G., curtea de apel a reținut, ca situație de fapt -necontestată de altfel - că aceasta a început la o dată la care era în vigoare Legea nr. 28/1967, dar că pe parcurs a intrat în vigoare Legea nr. 84/1998. Legea nouă a prevăzut, printre normele tranzitorii, în art. 94 alin. (1) că, în cazul cererilor pentru care nu s-a luat o decizie până la data intrării în vigoare a acestei legi, sunt aplicabile prevederile acesteia. Instanța de apel a reținut că decizia de înregistrare a mărcii pârâtei s-a luat în anul 2002 și că, în aplicarea textului de lege menționat, O.S.I.M. a avut în vedere condițiile cerute pentru înregistrare de Legea nr. 84/1998.

Recurenta susține că aplicabilitatea legii noi putea privi doar normele de procedură conținute de aceasta, dar, trebuie observat că textul nu distinge în niciun fel, după cum este vorba de norme de procedură sau de drept substanțial. În plus, Legea nr. 84/1998 a avut ca sursă de inspirație Directiva 89/104/CE - înlocuită actualmente de Directiva 2008/95/EEC- care a prevăzut în ultimul paragraf al art. 3 că: „Un stat membru poate prevedea că, prin derogare de la paragrafele anterioare, motivele de refuz sau de nulitate care erau aplicabile în acest stat membru înainte de intrarea în vigoare a dispozițiilor necesare pentru a se conforma directivei se aplică mărcilor pentru care cererea a fost făcută înainte de această dată". Această prevedere vizează în mod neechivoc norme de drept substanțial.

Legiuitorul român a preferat varianta aplicării imediate a legii noi în cazul cererilor înregistrate anterior intrării în vigoare a acesteia și încă nesoluționate, iar în cauză nu s-a invocat neconstituționalitatea acestei opțiuni legislative, ce ar fi putut fi, eventual, constatată de Curtea Constituțională. 2.2. În realitate, nici sub imperiul Legii nr. 28/1967 nu era permisă înregistrarea unei mărci cu rea-credință. Diferența de reglementare față de legea nouă constă în aceea că în Legea nr. 84/1998 reaua-credință este prevăzută ca un motiv distinct, care poate fi invocat de orice persoană interesată, fără ca această persoană să fie în mod necesar titulara unui drept anterior protejat.

Or, Legea nr. 28/1967 prevedea în art. 17 lit. a)-f) motivele de anulare a înregistrării mărcii, din care cele reglementate la lit. a) și b) priveau conflicte cu drepturi la marcă anterioare, cele de la lit. c) motive privitoare la lipsa de distinctivitate, iar la lit. d)-f) așa-numitele motive de refuz absolute. În art. 27 lit. b) se prevedea că acțiunea în anulare poate fi intentată oricând în termenul de ocrotire dacă înregistrarea mărcii s-a făcut cu rea-credință. Această posibilitate era reglementată pentru toate cazurile de anulare din art. 17, iar la lit. a) din acest text figura, printre altele, conflictul cu o marcă anterior înregistrată în România sau ocrotită în baza unor convenții internaționale.

În speță, reclamanta a invocat atât calitatea sa de titulară a unei mărci anterior înregistrate în România, cât și reaua-credință a pârâtei la înregistrarea mărcii proprii. Primul aspect nu a fost contestat în cauză, ceea ce înseamnă că, și dacă ar fi analizat cererea prin prisma dispozițiilor art. 17 lit. a) Legea nr. 28/1967, instanțele ar fi trebuit să verifice atitudinea subiectivă a pârâtei, din perspectiva art. 27 al aceleiași legi, care prevedea expres că reaua-credință crea în beneficiul reclamantului posibilitatea de a invoca oricând în termenul de protecție motivul de nulitate, așa cum se prevede și în actuala înregistrare. Așadar, nu se poate reține pârâta era exonerată de legea în vigoare la data depunerii cererii de cerința de a acționa cu bună-credință și că, prin aplicarea dispozițiilor art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998, instanțele au făcut ca legea nouă să retroactiveze.

Oricum, ceea ce s-a avut în vedere în analiza motivului de anulare întemeiat pe rea-credință a fost atitudinea subiectivă a pârâtei la data depunerii cererii și, cum reaua-credință nu a beneficiat și nu beneficiază de o definiție legală, nu se poate susține nici în această privință că, întemeindu-și decizia pe dispozițiile art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998, curtea de apel a aplicat situației de fapt dispoziții legale intrate în vigoare ulterior. 2.3. Contrar susținerilor intimatei, reaua-credință nu reprezintă o chestiune de netemeinicie, care să nu poată fi dedusă judecății instanței de recurs. Ceea ce nu poate reaprecia instanța de recurs este situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate și evaluate în etapele procesuale anterioare, dar, dacă din situația de fapt reținută curtea de apel a ajuns în mod corect la concluzia existenței sau inexistenței relei-credințe la înregistrarea mărcii reprezintă o problemă de legalitate.

În speță, nu simpla cunoaștere de către pârâtă a existenței unei mărci G. anterioare - înregistrată de reclamantă în anul 1993 în România - a fost considerată ca fiind motivul pentru care s-a reținut reaua-credință a acesteia la data depunerii cererii de înregistrare. Analizând în ansamblu contextul național și internațional în care s-au derulat relațiile dintre părțile litigante, tribunalul a reținut, iar curtea de apel a confirmat, că pârâta acționat în deplină cunoștință de cauză, în frauda intereselor reclamantei, atunci când a solicitat înregistrarea unei mărci identice din punct de vedere al elementului verbal, pentru produse și servicii identice sau similare.

Astfel, s-a reținut că încă din anul 1996, pârâta a fost înștiințată de reclamantă că nu este autorizată să utilizeze în activitatea sa comercială sau de cercetare denumirea G.. S-a mai reținut că în România s-a înființat Centrul pentru Studierea Opiniei Publice și Pieții - G. Internațional S.RL., având ca asociați persoane fizice, dar și pe pârâta British Balkan Social Surveys, societate comercială reprezentată de Kancho Stoichev și că prin actul adițional autentificat sub nr. 415 din 5 martie 1997 această persoană juridică și-a schimbat denumirea, eliminând sintagma G. International, tocmai ca urmare a notificării din 13 ianuarie 1997 pe care i-a trimis-o reclamanta și în care a atenționat asupra folosirii abuzive și frauduloase a denumirii G.. Mai mult, ca urmare a respectivei notificări, C.S.O.P.

- SRL. a comunicat cabinetului avocațial care o reprezenta pe reclamantă că începând cu data de 24 ianuarie 1997 se încetează definitiv și irevocabil folosirea sintagmei incriminate. În acest context - al recunoașterii cel puțin implicite a caracterului fraudulos al utilizării elementului verbal G. în componența numelui comercial - depunerea de către pârâtă în același interval de timp, și anume la data de 21 ianuarie 1997, a unei cereri de înregistrare pe cale internațională a mărcii G., cu țară destinatară România nu poate fi caracterizată prin bună-credință, așa cum susține pârâta. După cum însăși recurenta-pârâtă susține, atitudinea subiectivă care interesează este cea de la data cererii de înregistrare a mărcii.

Așa fiind, hotărârea instanței elvețiene, pronunțată în la 14 octombrie 1998, pe care o invocă pârâta și în recurs - în motivarea căreia se pretinde că s-ar fi reținut că are dreptul de a folosi denumirea G. în mod permanent, în calitate de membră a Asociației Internaționale G. din care face parte - este irelevantă. În condițiile în care la nivelul lunii ianuarie 1997, pârâta recunoștea că nu are dreptul de a folosi denumirea G. și se angaja față de reclamantă să nu o mai folosească pe viitor, demersul său de a înregistra marca G., inițiat în aceeași lună, nu se poate analiza prin prisma unui eveniment care avea să se petreacă la în a doua parte a anului 1998. În fine, mai trebuie arătat că funcția esențială a mărcii este acea de a distinge produsele sau serviciile unui întreprinzător de cele aparținând altuia, din punctul de vedere al provenienței lor.

Înregistrarea ca marcă a unui semn identic unuia anterior pentru produse și servicii identice sau similare îndepărtează marca de la funcția sa. Din modul cum a acționat pârâta nu se poate reține că aceasta a urmărit să-și marcheze propriile produse ori servicii cu un semn care să le distingă de cele ale reclamantei, ci în frauda intereselor acesteia, competitor pa aceeași piață. Față de cele reținute, concluzia relei-credințe la înregistrarea mărcii și a incidenței art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998 este legală. În baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia atacată și va respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.D. B.B.S.S. împotriva deciziei nr. 190/A din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2010.