ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6758/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6758/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 1998)

Judecata în primă instanță

Prin cererea înregistrată la data de

12 decembrie 2006, reclamanta G. Inc. a solicitat instanței, în contradictoriu

cu pârâții B.B.S.S. și O.S.I.M, să dispună anularea înregistrării mărcii

internaționale combinate G. cu protecție pe teritoriul României, pentru toate

clasele de servicii și produse pentru care a fost înregistrată și evidențierea

acestei anulări în registrele O.S.I.M, conform art. 48 alin. (1) lit. b), c), d)

și e) Legea nr. 84/1998, obligarea O.S.I.M. la radierea înregistrării mărcii

menționate din R.N.M., precum și publicarea hotărârii judecătorești de anulare

în B.O.P.I. - Secțiunea mărci, conform Regulii 36 parag. 3, coroborată cu

Regula 32, parag. 5 din HG. nr. 833/1998 pentru aprobarea Regulamentului de

aplicare a Legii nr. 84/1998, și comunicarea hotărârii de anulare la O.M.P.I., cu

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 269 din 7

februarie 2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea întemeiată pe

dispozițiile art. 48 lit. b), d) și e) Legea nr. 84/1998, invocată de pârâtă și

respins cererea de anulare formulată de reclamantă, cu privire la marca

pârâtei, întemeiată pe dispozițiile legale menționate, ca prescrisă; a admis

cererea reclamantei, formulată în temeiul art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998 și

a dispus anularea mărcii internaționale combinate G. privind înregistrarea în

România; a dispus radierea de către O.S.I.M. a înregistrării mărcii pârâtei din

R.N.M. și publicarea în B.O.P.I. - secțiunea mărci, după rămânerea definitivă,

a hotărârii; a obligat pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată de 39,30 RON

către reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Pârâta a înregistrat pe cale

internațională marca G., înregistrată inițial în Bulgaria, pentru clasele 9,

16, 35, 38, 41, 42, la data de 27 ianuarie 1997, având mai multe țări desemnate

pentru protecție (Albania, Bosnia, Macedonia, Yugoslavia, Ungaria) printre care

și România, conform mențiunilor din fila emisă de O.M.P.I.

În consecință, data menționată ca

fiind înregistrarea internațională la O.M.P.I. este reținută ca data de la care

începe să curgă termenul de 5 ani prevăzut de dispozițiile art. 48, alin. (3)

Legea nr. 84/1998, înăuntrul căruia se pot formula cererile vizând anularea

unei mărci întemeiate pe dispozițiile art. 48, lit. b), d) și e) invocate de

reclamantă ca temei al cererii, iar nu data de 29 martie 2002, așa cum susține

reclamanta, reprezentând data când s-a emis decizia definitivă a O.S.I.M.

privind admiterea totală a înregistrării internaționale în România a mărcii

pârâtei, conform notificării emise de O.S.I.M. în baza art. 5 din Aranjamentul

de la Madrid.

Cu privire la dispozițiile aplicabile

în speță, tribunalul a înlăturat ca nefondate susținerile pârâtei privind

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 28/1967, constatând că, potrivit prevederilor

art. 94 Legea nr. 84/1998, cererile de înregistrare a mărcilor pentru care nu

s-a luat o decizie până la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt

supuse prevederilor acestei legi, dispoziție reluată și de Regula 51 din

Regulamentul mărcilor. Această dispoziție se interpretează în sensul că O.S.I.M.

va analiza cererea în funcție de îndeplinirea cerințelor prevăzute de noua lege

și, având în vedere că la data intrării în vigoare a noii Legi nr. 84/1998,

O.S.I.M. nu emisese încă decizia definitivă din 29 martie 2002, de admitere la

înregistrare a mărcii G. a pârâtei, rezultă că la data când a fost pronunțată

această decizie s-au avut în vedere dispozițiile legii noi.

Pe cale de consecință, instanța

urmează să aibă în vedere aceleași dispoziții ale Legii nr. 84/1998 și în ce

privește soluționarea excepției prescripției dreptului material Ia acțiune, ca

și în analizarea condițiilor de valabilitate a mărcii, pentru soluționarea pe

fond a cererii în anularea mărcii pârâtei.

Având în vedere data promovării

prezentei acțiuni, respectiv 12 decembrie 2006, față de conținutul

dispozițiilor art. 48 alin. (3) din Legea mărcilor, conform cărora termenul în

care poate fi cerută anularea înregistrării mărcii pentru motivele prevăzute la

alin. (1) lit. a), b), d) și e) este de 5 ani de la data înregistrării mărcii,

tribunalul a constatat că acest termen a expirat în raport de data

înregistrării mărcii pârâtei, reținută conform celor expuse mai înainte, ca

fiind 27 ianuarie 1997.

Cu privire la aplicarea acestor dispozițiilor

art. 48 alin. (1) lit. c) Legea nr. 84/1998 privitoare la anularea înregistrării

mărcii pentru rea-credință, tribunalul a reținut în primul rând că reclamanta este

o persoană interesată în sensul legii, având în vedere că a făcut dovada că este

titulara mărcilor G., clasele 16 și 42, și a mărcii Portretul Dr. G. - marcă combinată,

din 1999, înregistrată pentru clasa 35 în România.

Reclamanta a înregistrat, de asemenea,

în România societatea G. Organization România în 1996.

În ce privește istoricul denumirii G.,

tribunalul a reținut că în 1930 Dr. G. a înființat Institutul American al Opiniei

Publice, fiind și fondatorul companiei G. Organization Inc. în 1935, societate pentru

analize și prognoze de marketing, sociale, politice și economice, denumită în prezent

G. Inc, reclamanta din cauză.

În 1981 s-a înființat la Toronto G. Internațional

Research Institutes, în subordinea lui American G. Organization. Separat de GIRI

s-a înființat sub președinția dr. G., în Elveția, la Zurich: G.I.A., asociație care

cuprinde 49 membrii din lumea întreagă - membri cu drepturi depline, asociați și

membrii onorifici -, existând un singur afiliat din fiecare țară. Conform Actului

constitutiv adoptat în mai 1993 G.I.A. reprezintă o uniune care își propune să încurajeze

la nivel internațional activitatea de cercetare a opiniei publice, așa cum a fost

inițiată de dr. G.H.G., în Princeton, SUA, în 1935, să promoveze și să implementeze

cercetările de piață și de opinie în lume.

Referitor la folosirea numelui G., tribunalul

a reținut în legătură cu organizațiile menționate mai înainte, că la conferința

de la Toronto membrii lui G. Internațional au fost de acord că nu vor folosi numele

G. pentru nici o organizație de cercetare, fără permisiunea dr. G. ori a organizației

sale și că „membrii sunt sfătuiți să verifice la secretariat înainte de a extinde

propria utilizare a denumirii G. (...) pentru a se asigura că sunt autorizați să

utilizeze această denumire (...) fiind puși în situații dificile în mai multe țări

unde denumirea G. a fost utilizată". În minuta întâlnirii GIA din Austria 1982

există de asemenea textul: "Membrii Grupului G. convin că nu vor utiliza denumirea

G. pentru nicio nouă organizație de cercetare acolo unde nu este deja utilizată

în prezent în absența permisiunii de la George G. și/sau organizația acestuia -

respectiv societatea afiliată din SUA a G. International.

Cu privire la folosirea denumirii în discuție

de către pârâtă, tribunalul a constatat că, potrivit scrisorii din 19 iunie 1996,

pârâta BBSS, reprezentată de dl. Stoychev, a fost înștiințată că nu este autorizată

să efectueze operațiuni de comerț sub denumirea G. în nici un mod BBSS nu este autorizată

nici să utilizeze denumirea G. în legătură cu orice cercetare înăuntrul sau în afara

Bulgariei.

În document se arată:

„Societatea noastră are cerințe foarte

stricte cu privire la autorizarea unei astfel de utilizări.(...) vă comunicăm că

orice utilizare a denumirii G. de către British Balkan Social Surveys PLC va fi

întâmpinată de cea mai puternică provocare publică din partea societății noastre.

În cazul în care vor avea loc utilizări neautorizate, nu vom ezita să informăm reprezentanții

presei locale (...) ai organizațiilor internaționale (...) cu privire la faptul

că această utilizare este neautorizată și nerecunoscută de către G.".

Rezultă din aceasta că pârâta avea cunoștință

de interdicția de a folosi denumirea G., astfel încât tribunalul a înlăturat ca

nefondate susținerile acesteia, în sensul că reclamanta în mod ilegitim dorește

să dobândească un monopol asupra denumirii G. și nu poate dovedi reaua-credință

a pârâtei la înregistrarea mărcii.

Astfel, deși pârâta este membru asociat

la G. Int. Association, din împrejurarea că nu se prevede expres posibilitatea folosirii

denumirii G. de către membrii în conținutul Statutului acestei asociații 423, precum

și din cele reținute anterior, tribunalul conchide că pârâtei îi era interzisă folosirea

denumirii G. în activitatea sa.

În plus, s-a constatat că în România, unde

s-a înființat CSOP -G. International S.R.L., cu asociați persoane fizice și BBSS,

reprezentat de Kancho Stoichev, prin actul adițional autentificat din 05 martie

1997, a fost schimbată denumirea acestei societăți în Centrul pentru Studierea Opiniei

Publice și Pieții (CSOP) S.RX., ca urmare a Notificării din 13 ianuarie 1997, pe

care reclamanta din cauză a transmis-o către CSOP - G. International privind folosirea

abuzivă și frauduloasă a denumirii G. International de către aceasta și prin care

se solicita încetarea folosirii acestei denumiri, societatea atenționată comunicând

cabinetului de avocatură ce reprezenta pe reclamantă că începând cu data de 24 ianuarie

1997 se încetează definitiv și irevocabil folosirea sintagmei incriminate.

În această situație, tribunalul a considerat

că este dovedită reaua credință a pârâtei care, în septembrie 1996, a depus în Bulgaria

cerere de înregistrare a mărcii G., marcă ce a stat la baza cererii internaționale

de extindere a protecției în România, Albania, Bosnia și Herțegovina, Belarus, Republica

Moldova, Macedonia, Ucraina, Serbia și Muntenegru. Din examinarea filei ROMARIN

emisă de O.M.P.I. rezultă că în mai multe țări desemnate de pârâtă pentru protecția

mărcii sale G. nr. 671397 s-a emis aviz de refuz parțial sau total la înregistrare(BY,

YU, UA, MD, MK).

Tribunalul a mai reținut, totodată, că

nu este relevantă împrejurarea că marca G. a pârâtei este înregistrată pentru servicii

legate de activitatea Asociației G. International, astfel cum susține aceasta, întrucât,

chiar și în situația în care pârâta folosește metodele fondatorului G. Int. Association,

dr. George G., respectiv studii de marketing, sociale, politice și economice în

Bulgaria și în străinătate - analiză și prognoză, dezvoltarea de produse de informare

și consultare, precum și produse legate de activitatea Asociației G. International,

pârâtei nu i s-a permis folosirea denumirii G. și nu avea dreptul în mod automat,

așa cum s-a arătat mai înainte, de a folosi denumirea G. în virtutea calității de

membru Ia GIA, așa încât înregistrarea ca marcă a acestei denumiri de către pârâtă

s-a făcut în mod fraudulos, cu rea-credință, această înregistrare fiind de natură

să aducă prejudicii titularului mărcii G., reclamanta din cauză, marca reclamantei

fiind inițial opusă și de O.S.I.M. în avizul de refuz provizoriu la înregistrarea

pe teritoriul României a mărcii internaționale a pârâtei.

Judecata în apel

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta

G. Inc. și pârâta B.B.S.S..

În apel formulat cerere de intervenție

accesorie în interesul apelantei pârâte, Asociația G. International, solicitând

admiterea în principiu a cererii de intervenție, iar pe fondul cauzei, admiterea

cererii de intervenție, respingerea apelului declarat de apelanta-reclamanta G.

Inc., admiterea apelului formulat de apelanta pârâta, cu consecința respingerii

acțiunii formulate de reclamanta G. Inc. ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 190 din 12 noiembrie

2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, a respins ca nefondate apelurile, cu următoarea motivare:

În mod corect a stabilit instanța de fond

ca fiind aplicabile în cauză prevederile Legii nr. 84/1998, atât în ce privește

modul de calcul al termenului de prescripție a acțiunii, cât și al analizei pe fond

a cererii de anulare a mărcii.

Astfel, conflictul aplicării legii în timp

a fost rezolvat de legiuitor prin adoptarea prevederilor art. 94 Legea nr. 84/1998

în cuprinsul cărora s-a stabilit că legea nouă se va aplica și cererilor de înregistrare

a mărcilor pentru care nu s-a luat o decizie până la data intrării în vigoare a

acestei legi, reglementare reluata și în cuprinsul prevederilor regulii nr. 51 din

Regulamentul de aplicare a legii.

Deși la momentul depunerii cererii privind

înregistrarea mărcii internaționale G. erau în vigoare prevederile vechii legi,

O.S.I.M. a analizat cererea conform Legii nr. 84/1998, act normativ intrat în vigoare

în cursul derulării procedurii în fața organismului național.

Reclamanta a solicitat anularea mărcii

deținută de pârâtă pentru motivele prevăzute în art. 48 lit. b), c), d) și e) Legea

nr. 84/1998, motive de anulare în cuprinsul cărora se face trimitere la prevederile

art. 5 și 6 din lege, care se referă la motivele pentru care mărcile pot fi refuzate

la înregistrare.

Or, atâta vreme cât legea aplicabilă cererii

de înregistrare este legea nouă , iar dispozițiile ce privesc anularea înregistrării

mărcii sunt în strânsa legătura cu normele ce reglementează criteriile pe care trebuie

sa le îndeplinească marca pentru înregistrare, Curtea apreciază că legea nouă trebuie

aplicată și în această din urma ipoteză, legiuitorul nefăcând distincție în acest

caz.

Apelanta - pârâtă își argumentează criticile

privind aplicarea vechii legi cat privește fondul litigiului și prin aceea că în

cuprinsul acestui act normativ reaua-credința nu era prevăzuta ca motiv de anulare

a înregistrării unei mărci, insa din analiza Legii nr. 28/1967 se reține că acest

motiv de anulare era prevăzut în mod expres în cuprinsul dispozițiilor art. 27

lit. b), astfel încât este nefondată critica formulată, în sensul ca acest act normativ

îi este mai favorabil pârâtei.

Cat privește termenul de prescripție a

acțiunii în anularea înregistrării pentru motivele cuprinse la art. 48 lit. b),

d) și e), Curtea retine ca în ambele reglementari - Legea nr. 26/1967 și Legea

nr. 84/1998 - acesta are o durata de 5 ani și începe sa curgă de la data înregistrării

mărcii.

Având în vedere că marca ce formează obiectul

cererii de anulare este una internațională, prevederile legale susmenționate se

coroborează și cu dispozițiile art. 4 din Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea

internațională a mărcilor, precum și cu prevederile art. 3 și 4 Legea nr. 5/1998

privind ratificarea Protocolului referitor la Aranjamentul de la Madrid.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4

alin. (1) al Aranjamentului, cu începere de la înregistrarea făcuta la Biroul Internațional,

protecția mărcii în fiecare dintre țările contractante interesate va fi aceeași

ca și în cazul când marca ar fi depusă direct în țara respectivă.

Rezultă că marca internaționala este protejată

în aceleași condiții ca atunci când ea face obiectul unui depozit direct în fiecare

stat al Uniunii.

Din coroborarea prevederilor legale susmenționate

rezultă că data înregistrării mărcii este considerată a fi data depunerii cererii

de înregistrare, moment de la care curge și protecția conferită de legiuitor mărcii.

Prin urmare, termenul de prescripție privind

cererea în anulare pentru motivele prevăzute la art. 48 lit. b), d) și e) Legea

nr. 84/1998 curge de la momentul depunerii cererii de înregistrare internațională,

respectiv de la 27 ianuarie 1997, iar în speță cererea a fost formulată cu depășirea

termenului de prescripție de 5 ani prevăzut de lege.

Cat privește temeinicia cererii de anulare

a înregistrării mărcii internaționale G., instanța de fond a reținut în mod corect

ca fiind îndeplinită condiția relei-credințe la momentul înregistrării mărcii, raportat

la situația de fapt și la normele de drept aplicabile în cauză.

Reclamanta este titulara mărcii naționale

G. nr. 20488 înregistrata în anul 1993, astfel încât aceasta este titulara unui

drept exclusiv, conform prevederilor art. 35 Legea nr. 84/1998 . Dreptul titularului

mărcii de a o folosi în exclusivitate pentru produsele sau serviciile pentru care

s-a făcut înregistrarea reprezintă latura pozitivă a dreptului protejat prin

art. 83-91 din lege, care sancționează actele de încălcare a dreptului la marcă

și repararea prejudiciilor cauzate prin folosirea ilegală a mărcilor, precum și

art. 48, care recunoaște oricărei persoane interesate posibilitatea de a cere anularea

unei mărci când înregistrarea acesteia s-a făcut cu încălcarea drepturilor altor

titulari ori daca înregistrarea a fost făcută cu rea-credință.

De asemenea, reclamanta este totodată și

titulara numelui comercial G. , înregistrat în România încă din anul 1996.

Prin urmare, dreptul acesteia de a interzice

terților să înregistreze cu rea-credință semnul G. ca marcă pentru servicii și produse

similare este conferit prin lege, ca urmare a dobândirii dreptului exclusiv asupra

mărcii și a numelui comercial, astfel încât sunt nerelevante sub acest aspect apărările

formulate de apelanta pârâtă în sensul ca reclamanta nu ar deține un drept de folosire

a denumirii G. , întrucât G. Inc. ar fi pierdut statutul de membru al G. International

și respectiv dreptul de veto acordat filialei americane.

Astfel, toate probatoriile avute în vedere

de instanța de fond în stabilirea relei-credințe a paratei la momentul înregistrării

mărcii sunt raportate la calitatea acesteia de titular al dreptului exclusiv asupra

mărcu și numelui comercial.

În cuprinsul dispozițiilor art. 48 din

Legea nr. 84/1998 sau al prevederilor art. 27 Legea nr. 26/1967 nu există indicii

privind întinderea noțiunii de rea-credință, astfel încât rămâne practic la latitudinea

instanțelor de judecata sa lămurească acest aspect.

Prin raportare la doctrina în materie,

cat și la legislația europeana în acest sens, reaua-credință a fost definita ca

fiind atitudinea subiectiva a persoanei care săvârșește un act sau fapt contrar

legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, fiind pe deplin conștientă de

caracterul ilicit al conduitei sale.

Reaua-credință a fost alăturată în aceasta

materie noțiunilor de fraudă în dauna intereselor unui terț, fraudă la lege sau

abuz de drept.

În speță, reclamanta leagă atitudinea subiectiva

a pârâtei de frauda intereselor sale, în sensul că s-a înregistrat o marcă similara

cu cea deținuta de către această persoană, vizând produse identice/similare.

În jurisprudența română, cât și în cea

europeană, nulitatea depozitului este justificata adeseori în baza principiului

de drept "fraus omnia corrumpit", iar proba fraudei trebuie adusa de către

utilizatorul mărcii.

Cat privește frauda invocata de reclamanta

în cauză, curtea de apel reține că în doctrină și jurisprudența s-a stabilit că

aceasta este cu atât mai șocantă atunci când deponentul mărcii era legat de cel

care folosea marca printr-un contract sau, în general, când între părți au existat

relații de afaceri sau relații de natură civilă, raporturi de muncă ș.a, iar, pe

de altă parte, se poate reține o faptă culpabilă atunci când depozitul este făcut

de către cel ce cunoștea existența unor fapte de folosire de către un concurent,

respectiv când deponentul avea cunoștință despre folosirea anterioară a aceluiași

semn pentru a desemna produse identice sau similare.

Elementul relei-credințe se apreciază în

relațiile dintre cei doi concurenți, iar cunoștința pe care o are deponentul despre

marca opusă sau cunoștința pe care ar fi putut-o avea, cu minime diligente, trebuie

dovedită de cel ce o invocă.

Astfel, din cuprinsul înscrisurilor depuse

la dosar, cât și al susținerilor ambelor părți, rezultă că societatea G. Inc. a

făcut parte din societatea G. International, din care face parte și pârâta în cauză.

În această calitate, precum și în calitatea

sa de titular al unui drept exclusiv asupra mărcii G., cât și a numelui comercial

G., reclamanta a înștiințat pe pârâtă la data de 19 iulie 1996 că nu este autorizată

să utilizeze denumirea G., iar în anul 1997, înainte de formularea cererii de extindere

a protecției mărcii, a notificat pârâtei să nu mai folosească această denumire,

deoarece marca este înregistrată.

Din probatoriile administrate rezultă,

de altfel, că pârâta a cunoscut la momentul introducerii cererii de înregistrare

internațională despre existența mărcii anterioare, identice cu marca sa internațională,

pentru produse similare, fapt recunoscut chiar în cuprinsul motivelor de apel formulate

de către aceasta.

Apelanta pârâtă avea cunoștință despre

obligația comercianților care doresc sa înregistreze o marcă de a verifica dacă

aceasta vine în conflict cu mărci anterior înregistrate, obligație pe care aceasta

a și îndeplinit-o.

Se apreciază ca fiind nefondată și critica

prin care apelanta pârâtă susține că , în calitatea sa de membru al G. Int. și,

respectiv, în baza dispozițiilor Statutului acestei organizații, avea dreptul de

a formula cererea de extindere a protecției mărcii internaționale și pe teritoriul

României, având în vedere că în urma analizei conținutului înscrisului susmenționat

a rezultat că acesta nu cuprinde prevederi în susținerea apărărilor formulate.

Cât privește cererea de recunoaștere a

hotărârii nr. AJC/525/08 pronunțată de Curtea de Justiție din Republica și Cantonul

Geneva, aceasta nu este utilă cauzei ca mijloc de probă, având în vedere că hotărârea

a avut ca obiect anularea a doua mărci elvețiene, sancțiunea fiind solicitată în

legătura cu statul Elvețian, astfel încât nu s-a făcut dovada relevanței acestui

înscris față de obiectul prezentei cauze, respectiv anularea unei mărci internaționale,

cu privire la protecția acesteia în statul român.

Judecata în recurs

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta A.D. „Balkan Britsh Social Surveys", invocând următoarele motive:

1.Hotărârea nu cuprinde argumentele pe

care se sprijină.

Motivarea clară și pertinentă a unei hotărâri

judecătorești reprezintă o garanție a părților în fața unei judecăți arbitrare.

În lipsa motivării unei hotărâri sau în cazul unei motivări insuficiente, părțile

nu vor cunoaște argumentele ce au format convingerea judecătorului într-un sens

sau altul și nici nu se va putea efectua un control de legalitate de către o instanță

superioară. Este adevărat că judecătorul nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor

unei părți, dar acest lucru se impune în măsura în care aceste argumente sunt esențiale,

putând conduce la o soluție contrară celei pronunțate. În mod corect se poate afirma

că insuficienta motivare a unei hotărâri echivalează chiar cu nemotivarea acelei

hotărâri.

În acest sens, învederează jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Albim contra Româraei din care rezultă

că motivarea hotărârii trebuie să demonstreze faptul că instanța a analizat realmente

argumentele esențiale ale părților: „(...) dreptul la un proces echitabil include,

între altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente

pentru cauza lor. Deoarece Convenția vizează ocrotirea unor drepturi concrete și

efective iar nu a unora teoretice și iluzorii, acest drept nu poate fi considerat

efectiv decât dacă aceste observații sunt îhtr-adevăr „ascultate", adică examinate

în mod corespunzător de către instanța sesizată.

Cu referire la speță, recurenta arată că

a invocat hotărârea nr. AJC/525/08 pronunțată de Curtea de Justiție din Republica

și Cantonul Geneva în Dosarul nr. C/4829/2004, solicitând instanței recunoașterea

acestei hotărâri. Astfel, a solicitat instanței române să aibă în vedere argumentele

ce au condus instanța străină la pronunțarea respectivei hotărâri, deoarece prin

aceasta se stabilește o anumită situație de fapt cu putere de lucru judecat.

În legătură cu această hotărâre, instanța

de apel s-a limitat să arate că recurenta nu a făcut dovada relevanței acestui înscris,

că hotărârea nu este utilă cauzei, deoarece are ca obiect anularea a două mărci

elvețiene, fără legătură cu marca din cauza de față. Dar instanța nu a analizat

niciunul din argumentele prezentate în dovedirea utilității acestui înscris și nu

a motivat în niciun fel respingerea acestor susțineri.

Recurenta arată că a învederat instanței

de apel o serie de aspecte relevante în cauza de față și care au fost tranșate de

instanța din Elveția prin această hotărâre, aspecte ce ar fi trebuit avute în vedere

pentru soluționarea corectă a cauzei. Astfel, autoritatea de lucru judecat nu are

în vedere doar dispozitivul hotărârii, ci și acele considerente pe care se bazează

dispozitivul, constituind susținerea acestuia, și anume:

După moartea lui George Horace G., fiii

săi au vândut capitalul social al G. Inc., iar sub noua conducere organizația americană

a cunoscut o expansiune globală și a hotărât să revendice folosirea exclusivă a

numelui și a mărcii G. în întreaga lume.

Printr-un document intern din 20 ianuarie

1992, G. Inc. și-a exprimat regretul că Asociația Internațională a permis folosirea

numelui G. de către organizații care erau independente de G. Inc. G. Inc. nu a mai

dorit să încredințeze Asociației Internaționale sarcina de a avea putere de decizie

asupra modului în care ar trebui să fie folosit numele G. de către membrii săi.

G. Inc. a început să creeze filiale care poartă numele G. chiar și în țările în

care alte societăți, membre ale Asociației Internaționale foloseau deja în mod activ

numele G..

Prin Hotărârea de la Toronto, care a fost

inclusă ulterior în Statutul Asociației, se garanta membrilor Asociației Internaționale

posibilitatea de a folosi numele G. în mod permanent.

G. Inc. a părăsit la data de 1 iulie 1992

Asociația Internațională care fusese fondată și susținută de inventatorul faimoasei

metode de sondaj de opinie, exact pentru a scăpa de restricțiile teritoriale care

fuseseră impuse de respectiva Asociație și aprobate de persoana care dăduse numele

său de familie mărcii.

Inventatorul metodei de sondaj al cărui

nume a devenit marca contestată autorizase o multitudine de societăți, dintr-o multitudine

de țări, să-i folosească numele în activitățile lor comerciale, fiecare pe piețele

lor interne și nu a pretins niciodată nicio taxă sau altă remunerație.

Cu toate acestea, instanța nu examinează

nici una dintre susțineri, încălcând astfel o obligație legală esențială a instanțelor

și anume aceea de a demonstra în scris, în cuprinsul hotărârii, de ce a admis sau

respins susținerile unei părți. Deci, chiar dacă instanța ar fi considerat neîntemeiate

argumentele noastre, aceasta trebuia să procedeze la analizarea lor și să arate

părților temeiurile care i-au format o astfel de convingere. Omisiunea instanței

de a cerceta argumentele aduse de recurentă a condus la pronunțarea unei hotărâri

insuficient motivate, cu atât mai mult cu cât aceste chestiuni erau esențiale pentru

luarea unei decizii legale și temeinice.

sau aplicarea greșită a legii.

2.1.Instanța a considerat în mod eronat

că în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 84/1998, în realitate fiind incidente

dispozițiile Legii nr. 28/1967 privind mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu.

Doctrina arată că „motivele de anulare

a înregistrării prevăzute de Legea nr. 28/1967 vor continua să fie avute în vedere

în cazul cererilor având ca obiect anularea unor mărci înregistrate sub imperiul

acestei legi, deoarece nu se poate verifica legalitatea unui act juridic din prisma

unor dispoziții legale care nu erau în vigoare la data încheierii actului".

Marca G. nr. 671397/1997, a cărei anulare

se solicită, a fost depusă spre înregistrare la 27 ianuarie 1997. La acea dată era

în vigoare Legea nr. 28/1967, iar nu Legea nr. 84/1998.

Prin urmare, toate condițiile de valabilitate

a mărcii, precum și motivele de nulitate trebuie analizate în raport de data înregistrării

și de Legea nr. 28/1967, în vigoare la acel moment.

Art.17 Legea nr. 28/1967 nu prevede între

motivele legale care vor conduce la refuzul înregistrării unei mărci sau la anularea

unei mărci motivul înregistrării cu rea-credință a mărcii. Chiar dacă acest motiv

este prevăzut ca motiv de anulare a unei mărci în cadrul Legii nr. 84/1998, lipsa

unei reglementări similare în legea aplicabilă cauzei de față va duce la respingerea

susținerilor reclamantei. Este inadmisibil a se anula o marcă pentru un motiv care

nu era prevăzut în legea în vigoare la momentul depunerii cererii de înregistrare;

altfel, ar însemna să se aplice legea retroactiv, încălcându-se astfel nu numai

Constituția, dar și C.E.D.O.

Această susținere nu poate fi contrazisă

nici măcar de regula nr. 51 din Normele de aplicare a Legii nr. 84/1998, care prevede

că mărcile pentru care nu se terminase procedura de înregistrare la momentul intrării

în vigoare a Legii nr. 84/1998 vor fi supuse noii proceduri. Această regulă consacră

principiul cunoscut și acceptat că „legea de procedură este de imediată aplicare",

dar, sub nici o formă nu poate fi interpretată în sensul că motivele de anulare

prevăzute în legea nouă (și care nu erau prevăzute în legea veche) ar fi aplicabile

pentru cererile de înregistrare formulate anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 84/1998.

Astfel, pentru anularea mărcii pentru rea-credință

se are în vedere atitudinea celui care a înregistrat marca la momentul depunerii

cererii de înregistrare. Nu are importanță schimbarea acestei atitudini pe parcursul

procedurii de înregistrare, chiar anterior emiterii deciziei definitive sau până

la momentul introducerii cererii de anulare. Ceea ce se analizează este buna sau

reaua sa credință la momentul depunerii cererii de înregistrare. În aceste condiții,

este evident că se are în vedere și va fi analizată buna sau reaua credință în raport

cu legea veche, de la momentul depunerii cererii de înregistrare, respectiv Legea

nr. 28/1967. O soluție contrară ar însemna aplicarea retroactivă a legii noi.

În aceste condiții, legea care trebuia

aplicată în speță este Legea nr. 28/1967. Prin urmare, marca în litigiu nu poate

fi anulată pentru rea-credință, deoarece condiția lipsei relei-credințe nu trebuia

îndeplinită la momentul la care s-a depus cererea de înregistrare.

2.2. Instanța a procedat la interpretarea

greșită a Legii nr. 28/1967.

Instanța a reținut că Legea nr. 28/1967

prevede ca un caz distinct de nulitate reaua credință. Dar, contrar acestei susțineri,

doctrina arată că Legea nr. 84/1998 reglementează un caz de nulitate în plus față

de Legea nr. 28/1967, și anume acela când înregistrarea mărcii a fost solicitată

cu rea-credință. Astfel, s-a statuat că reaua-credință a celui care înregistra o

marcă sub regimul Legii nr. 28/1967 nu era suficientă pentru anularea acesteia;

art. 27 nu reglementează cauzele de nulitate, care sunt prevăzute de art. 17, ci

numai termenele de prescripție a acțiunii în anulare întemeiate pe art. 17.

2.3. Instanța a interpretat în mod greșit

noțiunea de rea credință

Legiuitorul a statuat că orice persoană

interesată poate solicita anularea înregistrării unei mărci în mai multe cazuri

printre care se numără reaua credință la înregistrare.

În literatura de specialitate, înregistrarea

unei mărci cu rea-credință presupune intenția de a folosi această înregistrare în

alte scopuri decât acela de a distinge serviciile titularului de cele ale altor

persoane: intenția de a bloca activitatea comercială a unor concurenți, de a profita

de renumele acestora, de a vinde marca celui care o folosea fără să o aibă înregistrată,

etc. De asemenea, doctrina și practica judiciară au identificat mai multe cazuri

în care se poate prezuma reaua-credință, cazuri care conduc la ideea existenței

unei intenții de a profita de un comerciant, spre exemplu în cazul unui distribuitor

care înregistrează marca furnizorului său, în cazul unui comerciant care înregistrează

o marcă pentru o multitudine de produse și servicii pe care nu le folosește, blocând

astfel concurența, în condițiile în care cunoaște o marcă similară înregistrată

de un concurent în altă țară etc.

Deci, noțiunea de rea-credință trebuie

analizată și prin prisma relațiilor dintre cei doi comercianți și în contextul evenimentelor

pe fondul cărora s-a înregistrat marca a cărei anulare se cere.

Dar, reaua-credință nu poate consta în

simplul fapt că un comerciant avea cunoștință de existența unei mărci anterioare

asemănătoare cu marca sa, în condițiile în care entitățile legale din care fac parte

amândoi (Asociația și, respectiv, Societatea) luptă pe plan mondial, într-un mare

număr de țări, pentru folosirea mărcii „G.". Dacă s-ar accepta acest punct

de vedere, s-ar ajunge la concluzia că există rea-credință în toate situațiile de

înregistrare a unei mărci similare cu o marcă anterior înregistrată, deoarece orice

comerciant ce înregistrează o marcă are obligația legală de a verifica în Registrul

Mărcilor existența unor anteriorități, luând astfel cunoștință de ele. S-ar ajunge

astfel la suprapunerea completă a două motive de anulare prevăzute în mod distinct

de legiuitor, transformandu-se acțiunea în anulare pentru risc de confuzie din prescriptibilă

în imprescriptibilă.

Așa cum reține și instanța de apel, reaua-credință

este definită ca atitudinea subiectivă a persoanei care săvârșește un act sau fapt

contrar legii, fiind pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale.

Ignorând toate aceste definiții, dar și

practica judiciară, instanța de apel a interpretat în mod eronat noțiunea de rea-credință,

fără a avea în vedere ansamblul evenimentelor astfel cum a fost prezentat pe parcursul

acestui dosar. Astfel, în speța dedusă judecății s-a prezentat instanței de către

recurentă, într-un mod amplu, întreaga situație de fapt, relațiile dintre cele două

societăți, precum și actele în baza cărora avea dreptul de a solicita înregistrarea

mărcii G..

Pe plan mondial există două mari grupuri

care folosesc acest semn G. și care au ajuns să își dispute posibilitatea folosirii

sale în mai multe țări; faptul că un membru al unui grup înregistrează marca respectivă

într-o țară nu îl face de rea-credință, cu atât mai mult cu cât un semn similar

fusese deja înregistrat ca marcă de celalalt grup.

Oricum, simpla existență a unei mărci anterioare,

care la nivelul anului 1997, anul depunerii cererii de înregistrare, nu era cunoscută

în România - nu există la dosar niciun act în acest sens, nu este suficientă pentru

a determina reaua-credință.

Reaua-credință se deduce din faptele săvârșite

de recurentă sau din atitudinea sa, or recurenta arată că:

- nu a încercat să obțină un avantaj concurențial

injust de pe urma mărcii în litigiu,

- nu a încercat să profite de o eventuală

notorietate a mărcii G. Inc., notorietate inexistentă în România la acel moment,

- a exercitat un drept pe care îl ave ca

membru al Asociației G. de a folosi denumirea G.. Hotărârea nr. AJG/525/08 pronunțată

de Curtea de Justiție din Republica și Cantonul Geneva a stabilit că membrilor Asociației

Internaționale, deci și recurentei, li s-a garantat prin Statutul Asociației dreptul

de a folosi denumirea G. în mod permanent. Prin urmare, recurenta a considerat,

fiind de bună credință, că, în calitate de membră a acestei asociații, ave dreptul

de a înregistra marca. Din aceasta perspectivă, înregistrarea și folosirea de către

recurentă a mărcii G. în țările în care niciun membru al Asociației G. Internațional

nu este prezent este legitimă și nu poate constitui rea-credință la înregistrare.

- nici acțiunile ulterioare înregistrării

mărcii nu sunt de natură să ridice semne de întrebare cu privire la buna-credință;

simplul fapt că există marca reclamantei înseamnă că marca pârâtei nu putea fi folosită

ca marcă de blocaj; în plus, nu se pretinde de către reclamantă că am fi încercat

să urmărim scopuri ilicite (obținerea de venituri din vânzarea mărcii; profitarea

de renumele mărcii G. etc).

Pentru a ne afla în prezența relei-credințe

ca motiv de anulare, nu este suficientă, așa cum în mod greșit apreciază instanța

de apel, simpla cunoaștere de către deponentul cererii de înregistrare a existenței

unei mărci anterioare, ci este necesară dovedirea unei atitudini subiective în sensul

încercării de a frauda interesele unui terț. Așa cum rezultă din situația de fapt

ce a fost prezentată instanței, dar care nu a fost avută în vedere de către aceasta,

marca G. a fost înregistrată în întreaga lume, de diferite instituții. Or, admițând

reaua credință a uneia dintre aceste instituții ar însemna în mod automat să acceptăm

reaua credință a tuturor instituțiilor ce au înregistrat marca G.. Din această perspectivă,

înregistrarea și folosirea de către recurentă a mărcii G. în țările în care niciun

membru al G. International nu este prezent este legitimă și nu poate constitui rea-credință

la înregistrare.

În concluzie, în lipsa unor elemente suplimentare

(blocaj, profitare de renumele mărcii, încercare de vânzare a mărcii etc), nu se

poate susține că simpla cunoaștere a existenței mărcii anterior înregistrate demonstrează

reaua-credință.

Recurenta solicită admiterea recursului,

respingerea cererii de anulare a mărcii sale în temeiul art. 48 lit. c) Legea

nr. 84/1998 și menținerea soluției de respingere ca prescrisă a acțiunii formulate

în baza art. 48 lit. b), d) și e) ca prescrisă.

Intimata reclamantă a depus la dosar întâmpinare,

solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei, susținând

în esență că: decizia cuprinde motivele pe care se sprijină; legea aplicabilă speței

este Legea nr. 84/1998, deoarece procedura de înregistrare începută sub imperiul

Legii nr. 28/1967 s-a finalizat în anul 2002, mult după intrarea în vigoare a Legii

nr. 84/1998; independent de aceasta, Legea nr. 28/1967 prevede în art. 27 lit.

b) că orice persoană interesată poate pretinde anularea mărcii oricând în termenul

de ocrotire dacă înregistrarea mărcii s-a făcut cu rea-credință; reaua-credință

este o situație de fapt, care a fost pe deplin stabilită de instanțele anterioare,

iar atitudinea pârâtei a fost corect calificată de instanțe ca fiind rea-credință

la înregistrarea mărcii.

Analizând decizia recurată prin prisma

motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

1.Decizia instanței de apel este amplu

motivată, iar considerentele nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura

pricinii, pentru a atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Referitor la hotărârea străină invocată

în apărare de către pârâtă, curtea de apel a considerat că aceasta nu reprezintă

o probă utilă, deoarece litigiul în care a fost pronunțată a avut ca obiect anularea

a două mărci elvețiene și nu s-a dovedit relevanța acestei hotărâri în cauza de

față, care are ca obiect anularea unei mărci internaționale protejate în România.

Așadar, curtea de apel nu numai că nu a

omis să arate considerentele care au condus-o la adoptarea deciziei, dar nu a omis

nici să analizeze această apărare a pârâtei, referitoare la relevanța în cauză a

hotărârii pronunțate de o instanță elvețiană într-un litigiu similar.

Motivarea curții de apel se axează pe inutilitatea

probei, or, chestiunile legate de utilitatea, concludenta ori pertinența probelor

sunt atributul instanțelor de fond și nu intră sub cenzura instanței sesizate cu

judecata recursului.

În fine, recurenta susține că cele reținute

prin hotărârea nr. AJC/525/08 pronunțată de Curtea de Justiție din Republica și

Cantonul Geneva se impuneau a fi analizate, deoarece autoritatea de lucru judecat

nu are în vedere doar dispozitivul hotărârii, ci și considerentele pe care se bazează

dispozitivul.

Deși încălcarea autorității de lucru judecat

reprezintă o chestiune de nelegalitate, nu rezultă din expunerea recurentei ce anume

din istoricul metodei de sondare a opiniei publice, al numelui comercial și al mărcii

G. redate în hotărârea elvețiană, într-un alt litigiu decât cel de față, ar fi putut

paraliza pe calea excepției autorității lucrului judecat acțiunea reclamantei ori

ar fi împiedicat admiterea acesteia pentru a nu se contrazice prezumția relativă

a puterii de lucru judecat dintr-un litigiu în care reclamanta din cauza de față

nu a fost parte.

se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt fondate.

2.1. În ceea ce privește legea aplicabilă,

este real că o acțiune în anularea înregistrării mărcii nu se poate întemeia pe

motive de anulare care nu existau la data înregistrării mărcii.

Referitor la procedura obținerii de către

pârâtă, în România, a protecției mărcii G., curtea de apel a reținut, ca situație

de fapt -necontestată de altfel - că aceasta a început la o dată la care era în

vigoare Legea nr. 28/1967, dar că pe parcurs a intrat în vigoare Legea nr. 84/1998.

Legea nouă a prevăzut, printre normele

tranzitorii, în art. 94 alin. (1) că, în cazul cererilor pentru care nu s-a luat

o decizie până la data intrării în vigoare a acestei legi, sunt aplicabile prevederile

acesteia.

Instanța de apel a reținut că decizia de

înregistrare a mărcii pârâtei s-a luat în anul 2002 și că, în aplicarea textului

de lege menționat, O.S.I.M. a avut în vedere condițiile cerute pentru înregistrare

de Legea nr. 84/1998.

Recurenta susține că aplicabilitatea legii

noi putea privi doar normele de procedură conținute de aceasta, dar, trebuie observat

că textul nu distinge în niciun fel, după cum este vorba de norme de procedură sau

de drept substanțial.

În plus, Legea nr. 84/1998 a avut ca sursă

de inspirație Directiva 89/104/CE - înlocuită actualmente de Directiva 2008/95/EEC-

care a prevăzut în ultimul paragraf al art. 3 că:

„Un stat membru poate prevedea că, prin

derogare de la paragrafele anterioare, motivele de refuz sau de nulitate care erau

aplicabile în acest stat membru înainte de intrarea în vigoare a dispozițiilor necesare

pentru a se conforma directivei se aplică mărcilor pentru care cererea a fost făcută

înainte de această dată".

Această prevedere vizează în mod neechivoc

norme de drept substanțial.

Legiuitorul român a preferat varianta aplicării

imediate a legii noi în cazul cererilor înregistrate anterior intrării în vigoare

a acesteia și încă nesoluționate, iar în cauză nu s-a invocat neconstituționalitatea

acestei opțiuni legislative, ce ar fi putut fi, eventual, constatată de Curtea Constituțională.

2.2. În realitate, nici sub imperiul Legii

nr. 28/1967 nu era permisă înregistrarea unei mărci cu rea-credință.

Diferența de reglementare față de legea

nouă constă în aceea că în Legea nr. 84/1998 reaua-credință este prevăzută ca un

motiv distinct, care poate fi invocat de orice persoană interesată, fără ca această

persoană să fie în mod necesar titulara unui drept anterior protejat.

Or, Legea nr. 28/1967 prevedea în art.

17 lit. a)-f) motivele de anulare a înregistrării mărcii, din care cele reglementate

la lit. a) și b) priveau conflicte cu drepturi la marcă anterioare, cele de la

lit. c) motive privitoare la lipsa de distinctivitate, iar la lit. d)-f) așa-numitele

motive de refuz absolute.

În art. 27 lit. b) se prevedea că acțiunea

în anulare poate fi intentată oricând în termenul de ocrotire dacă înregistrarea

mărcii s-a făcut cu rea-credință.

Această posibilitate era reglementată pentru

toate cazurile de anulare din art. 17, iar la lit. a) din acest text figura, printre

altele, conflictul cu o marcă anterior înregistrată în România sau ocrotită în baza

unor convenții internaționale.

În speță, reclamanta a invocat atât calitatea

sa de titulară a unei mărci anterior înregistrate în România, cât și reaua-credință

a pârâtei la înregistrarea mărcii proprii.

Primul aspect nu a fost contestat în cauză,

ceea ce înseamnă că, și dacă ar fi analizat cererea prin prisma dispozițiilor

art. 17 lit. a) Legea nr. 28/1967, instanțele ar fi trebuit să verifice atitudinea

subiectivă a pârâtei, din perspectiva art. 27 al aceleiași legi, care prevedea expres

că reaua-credință crea în beneficiul reclamantului posibilitatea de a invoca oricând

în termenul de protecție motivul de nulitate, așa cum se prevede și în actuala înregistrare.

Așadar, nu se poate reține pârâta era exonerată

de legea în vigoare la data depunerii cererii de cerința de a acționa cu bună-credință

și că, prin aplicarea dispozițiilor art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998, instanțele

au făcut ca legea nouă să retroactiveze.

Oricum, ceea ce s-a avut în vedere în analiza

motivului de anulare întemeiat pe rea-credință a fost atitudinea subiectivă a pârâtei

la data depunerii cererii și, cum reaua-credință nu a beneficiat și nu

beneficiază de o definiție legală, nu se

poate susține nici în această privință că, întemeindu-și decizia pe dispozițiile

art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998, curtea de apel a aplicat situației de fapt dispoziții

legale intrate în vigoare ulterior.

2.3. Contrar susținerilor intimatei, reaua-credință

nu reprezintă o chestiune de netemeinicie, care să nu poată fi dedusă judecății

instanței de recurs.

Ceea ce nu poate reaprecia instanța de

recurs este situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate și evaluate

în etapele procesuale anterioare, dar, dacă din situația de fapt reținută curtea

de apel a ajuns în mod corect la concluzia existenței sau inexistenței relei-credințe

la înregistrarea mărcii reprezintă o problemă de legalitate.

În speță, nu simpla cunoaștere de către

pârâtă a existenței unei mărci G. anterioare - înregistrată de reclamantă în anul

1993 în România - a fost considerată ca fiind motivul pentru care s-a reținut reaua-credință

a acesteia la data depunerii cererii de înregistrare.

Analizând în ansamblu contextul național

și internațional în care s-au derulat relațiile dintre părțile litigante, tribunalul

a reținut, iar curtea de apel a confirmat, că pârâta acționat în deplină cunoștință

de cauză, în frauda intereselor reclamantei, atunci când a solicitat înregistrarea

unei mărci identice din punct de vedere al elementului verbal, pentru produse și

servicii identice sau similare.

Astfel, s-a reținut că încă din anul 1996,

pârâta a fost înștiințată de reclamantă că nu este autorizată să utilizeze în activitatea

sa comercială sau de cercetare denumirea G..

S-a mai reținut că în România s-a înființat

Centrul pentru Studierea Opiniei Publice și Pieții - G. Internațional S.RL., având

ca asociați persoane fizice, dar și pe pârâta British Balkan Social Surveys, societate

comercială reprezentată de Kancho Stoichev și că prin actul adițional autentificat

sub nr. 415 din 5 martie 1997 această persoană juridică și-a schimbat denumirea,

eliminând sintagma G. International, tocmai ca urmare a notificării din 13 ianuarie

1997 pe care i-a trimis-o reclamanta și în care a atenționat asupra folosirii abuzive

și frauduloase a denumirii G..

Mai mult, ca urmare a respectivei notificări,

C.S.O.P. - SRL. a comunicat cabinetului avocațial care o reprezenta pe reclamantă

că începând cu data de 24 ianuarie 1997 se încetează definitiv și irevocabil folosirea

sintagmei incriminate.

În acest context - al recunoașterii cel

puțin implicite a caracterului fraudulos al utilizării elementului verbal G. în

componența numelui comercial - depunerea de către pârâtă în același

interval de timp, și anume la data de 21

ianuarie 1997, a unei cereri de înregistrare pe cale internațională a mărcii G.,

cu țară destinatară România nu poate fi caracterizată prin bună-credință, așa cum

susține pârâta.

După cum însăși recurenta-pârâtă susține,

atitudinea subiectivă care interesează este cea de la data cererii de înregistrare

a mărcii. Așa fiind, hotărârea instanței elvețiene, pronunțată în la 14 octombrie

1998, pe care o invocă pârâta și în recurs - în motivarea căreia se pretinde că

s-ar fi reținut că are dreptul de a folosi denumirea G. în mod permanent, în calitate

de membră a Asociației Internaționale G. din care face parte - este irelevantă.

În condițiile în care la nivelul lunii

ianuarie 1997, pârâta recunoștea că nu are dreptul de a folosi denumirea G. și se

angaja față de reclamantă să nu o mai folosească pe viitor, demersul său de a înregistra

marca G., inițiat în aceeași lună, nu se poate analiza prin prisma unui eveniment

care avea să se petreacă la în a doua parte a anului 1998.

În fine, mai trebuie arătat că funcția

esențială a mărcii este acea de a distinge produsele sau serviciile unui întreprinzător

de cele aparținând altuia, din punctul de vedere al provenienței lor.

Înregistrarea ca marcă a unui semn identic

unuia anterior pentru produse și servicii identice sau similare îndepărtează marca

de la funcția sa.

Din modul cum a acționat pârâta nu se poate

reține că aceasta a urmărit să-și marcheze propriile produse ori servicii cu un

semn care să le distingă de cele ale reclamantei, ci în frauda intereselor acesteia,

competitor pa aceeași piață.

Față de cele reținute, concluzia relei-credințe

la înregistrarea mărcii și a incidenței art. 48 lit. c) Legea nr. 84/1998 este legală.

În baza art. 312 C. proc. civ., Înalta

Curte va menține decizia atacată și va respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta A.D. B.B.S.S. împotriva deciziei nr. 190/A din 12 noiembrie 2009 a Curții

de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2010.