ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1323/2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 14 octombrie 2011 sub nr. 66584/3/2011, reclamanta SC V.C. SRL a chemat în judecată pârâții SC A.N. SRL, O.S.I.M. și SC M.C. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună anularea mărcii „S." înregistrată la O.S.I.M. din 10 decembrie 2008 pentru clasa 29 de produse conform clasificării Nisa - „semințe prăjite, semințe preparate pentru consum uman" și dobândită de pârâta SC A.N. SRL prin cesiune de la pârâta SC M.C. SRL; obligarea O.S.I.M.

la radierea mărcii „S." și a cesiunii din Registrul Mărcilor; interzicerea pârâtei cesionare să utilizeze marca „S." pentru clasa de produse nr. 29; obligarea pârâtei cesionare ca, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, să retragă de pe piață toate produsele reprezentate de aceasta marcă sub sancțiunea achitării de daune cominatorii de 500 lei/ zi de întârziere; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată pe care le vor efectua cu acest proces. Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) și c), art. 6 alin. (4) lit. b) și g), art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 84/1998 și Regula nr. 32 alin. (5) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998.

Pârâta SC M.C. SRL a formulat întâmpinare, prin care, față de conținutul cererii de chemare în judecată și de probatoriul administrat de către părțile în proces, a adus la cunoștința instanței faptul că nu înțelege să formuleze apărări în contradictoriu cu cele arătate în acțiunea introductivă. Prin întâmpinarea formulată, parata SC A.N. SRL a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 1010 din 07 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte cererea, s-a dispus anularea înregistrării mărcii S. din 10 decembrie 2008 pentru clasa de produse 29 - semințe prăjite, semințe preparate pentru consum uman, pentru înregistrare cu rea-credință, s-a respins în rest acțiunea și s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC A.N. SRL, solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței nr. 1010 din data de 07 mai 2013, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată și cu privire la petitul de anulare a mărcii. Intimata-reclamantă SC V.C. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a apelului. La termenul de judecată din 20 noiembrie 2013, instanța de apel a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei intimate SC M.C. SRL, constatând că persoana juridică pârâtă a fost radiată din registrul Comerțului în temeiul sentinței civile nr. 2279/2013 a Tribunalului Constanța. Prin încheierea de ședință din data de 18 iunie 2014, instanța a respins ca neîntemeiată cererea formulată de apelanta pârâtă de sesizare a C.J.U.E., pentru motivele acolo consemnate.

Prin Decizia civilă nr. 402/A din data de 21 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Prima instanță a stabilit în considerentele hotărârii atacate situația de fapt astfel cum a rezultat din probatoriul administrat, cu indicarea mijloacelor de probă avute în vedere, însă faptele a căror existență este contestată au fost reluate în motivarea instanței de apel, în scopul completei analizări a criticilor formulate, ce privesc întocmai aceste fapte. Se constată astfel că prima instanță a examinat cerințele statuate de jurisprudența C.J.U.E. pentru existența relei-credințe la înregistrarea mărcii, și anume cunoașterea existenței anterioare și a folosirii semnului înregistrat ca marcă și intenția frauduloasă a solicitantului mărcii, lipsa referirii la cea de-a treia coordonată cuprinsă în considerentele hotărârii C.J.U.E.

din Cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG împotriva Franz Hauswirth GmbH (gradul de protecție a semnului utilizat anterior) urmând a fi suplinită prin motivarea instanței de apel. Cu privire la cunoașterea existenței și folosirii semnului, apelanta-pârâtă consideră că un asemenea element de fapt nu a fost dovedit, în sensul probării prezenței produselor purtând marca reclamantei pe piața Românească anterior datei de depozit a mărcii naționale S., verbală, dată de depozit 10 decembrie 2008, pentru clasa 29 - semințe prăjite, semințe preparate pentru consum uman).

Curtea de apel a reținut că intimata-reclamantă este titulara mărcii înregistrate în Bulgaria nr. 47041/S (scris cu caractere chirilice), combinată, cu dată de depozit 18 iulie 2002, pentru clasele de produse și servicii 29 - semințe, prelucrate pentru consum și 31 - semințe, miezuri fructe) (potrivit înscrisurilor aflate la filele 22-25 în dosarul primei instanțe - vol. I). Nu se impune nicio discuție privitoare la identitatea de produse pentru care semnele sunt folosite. Semnul protejat în beneficiul apelantei-pârâte este identic din punct de vedere fonetic cu partea verbală a semnului protejat ca marcă în Bulgaria, de care se prevalează reclamanta, acesta din urmă fiind scris cu litere chirilice.

Deși apelanta-pârâtă nu a formulat în apel nicio critică referitoare la similaritatea semnelor, a arătat în cadrul unuia dintre argumentele pe care le-a dezvoltat că apreciază drept relevantă împrejurarea că marca reclamantei este scrisă cu litere chirilice, iar marca sa este scrisă cu litere latine. Curtea de apel a considerat pertinentă afirmația pârâtei, însă, observând că cele două semne aflate în conflict au elemente verbale cu pronunție identică, apreciază că impresia consumatorului este puternic influențată de această împrejurare, ceea ce duce la o similaritate foarte ridicată a celor două semne și la apariția riscului de confuzie.

Este adevărat că o parte mare a publicului țintă căruia produsele în discuție i se adresează nu cunoaște limba bulgară și nici grafia chirilică, însă, după cum se va arăta în cele ce succed, reclamanta a folosit marca sa înregistrată în Bulgaria pe teritoriul României reproducând alături pe ambalaj atât grafia latină, cât și grafia chirilică a semnului S., astfel încât nu este dificil pentru consumator a asocia pronunția cuvântului semnului scris în această modalitate. Cu privire la folosirea semnului în România, curtea de apel a reținut că la filele 31 și următoarele din dosarul tribunalului au fost depuse declarații vamale de import (în limba bulgară și în traducere în limba română) care atestă că reclamanta a exportat din Bulgaria în România semințe (fără indicarea pe D.V.I.

a mărcii pe care o poartă produsele) încă din 25 noiembrie 2004 și în continuare. De asemenea, la filele 47 și următoarele au fost depuse facturi atestând livrarea de semințe (de asemenea, fără indicarea mărcii produselor) către distribuitori din România, în perioada 2006-2008, dimensiunea acestor operațiuni comerciale nefiind de neglijat, deoarece facturile au înscrise cantități importante de marfă, unele chiar 15.000 kg semințe. La fila 46 în dosarul de fond a fost depus un ambalaj pentru semințe purtând marca înregistrată în Bulgaria a reclamantei, ce cuprinde descrierea produsului atât în limba bulgară, cât și în limba română, iar cuvântul S. este scris cu litere latine pe mijlocul ambalajului de culoare verde, cu litere de culoare galbenă pe un fond roșu și având un soare auriu pe fundal, precum și cu litere chirilice pe partea din ambalaj ce reprezintă dosul pungii cu semințe (cu aceeași reprezentare grafică).

Apelanta-pârâtă a contestat datarea acestui ambalaj, susținând că a fost creat pro-causa, însă curtea reține că, în condițiile în care el poartă mențiunea că este tipărit în anul 2002 și cât timp marca reclamantei este reprodusă întocmai cum este protejată, se naște o prezumție simplă că în acest ambalaj au fost comercializate produsele reclamantei. În plus, nu există nici un motiv plauzibil a considera că, deși era titulara mărcii S. pentru semințe încă din anul 2002 în Bulgaria, intimata-reclamantă nu și-ar fi folosit marca în tot acest interval de timp (pentru care există dovada că a pus pe piața din România cantități importante de semințe pentru consum uman), comercializând produsele sub alte semne.

La filele 82 și următoarele au fost depuse alte ambalaje similare cu cel mai sus descris, ce poartă semnul S. înscris atât cu litere latine, cât și chirilice, în cadrul elementului figurativ protejat în Bulgaria în beneficiul reclamantei intimate. Nici aceste ambalaje nu poartă o dată a punerii lor în circulație, însă cuprind mențiuni privind respectarea standardelor din 2005, astfel încât curtea reține că este foarte probabil ca ele să fi fost tipărite ulterior anului 2005. Apelanta-pârâtă a considerat că, de vreme ce ambalajele sunt nefolosite, este foarte probabil ca ele să fi fost tipărite pro-causa. Deși nu se poate stabili dincolo de orice dubiu care este data tipăririi lor, faptul că sunt nefolosite nu îndreptățește instanța să considere că ele cuprind mențiuni false, de vreme ce producătorul care livrează produsele către distribuitori gata ambalate este în mod evident și deținătorul ambalajelor, putând furniza o mostră nefolosită a acestuia.

O atare împrejurare este susținută și de depunerea de către reclamantă a facturilor atestând plata foliei pentru ambalaje, datate lunar în perioadele ianuarie - noiembrie 2007 (filele 122-140) și ianuarie - decembrie 2008 (filele 199-214). În concluzie, din depunerea ambalajelor descrise curtea reține o prezumție simplă de folosire a semnului protejat S. în România anterior datei de 10 decembrie 2008, pentru produse din clasa 29 - semințe pentru consum uman. La filele 140-146, 222, 226-227 în dosarul tribunalului (vol. I) au fost depuse mai multe facturi atestând comercializarea de semințe S. către diverse persoane juridice române, vânzătorul în aceste facturi fiind SC D.I.

SRL (cel care a importat semințe de la reclamantă, potrivit declarațiilor vamale de import depuse la filele 83 și următoarele și care este menționat ca importator și pe ambalajul depus la fila 82), aceste facturi fiind datate 19 martie 2007, 11 iulie 2008 și respectiv iulie și august 2008. La filele 222-225 sunt depuse facturi emise de distribuitorul reclamantei, SC P. SRL, către diverse persoane fizice și juridice române, de semințe de floarea soarelui S., în perioada iulie - august 2008. Factura datată 21 noiembrie 2008 (depusă la filele 194-195) atestă furnizarea de către reclamantă beneficiarului SC N.T. SRL din București de semințe de floarea soarelui S.. De asemenea, facturile depuse la filele 215-219 atestă vânzarea către persoane juridice române de semințe S. în luna martie 2008, de către E.T.V.S., care cumpărase anterior semințe S. de la reclamantă (în februarie 2008, potrivit facturilor aflate la filele 196-198.

Coroborând toate aceste dovezi, curtea de apel a reținut că, în perioada anterioară depozitului mărcii pârâtei apelante, intimata-reclamantă a exportat din Bulgaria pe piața din România semințe purtând marca sa, S., prin intermediul diferiților intermediari aceste produse ajungând la consumatori. Chiar dacă pentru perioada de început a intervalului analizat (2005-2007) facturile și documentele de transport cu cuprind mențiunea mărcii sub care sunt comercializate produsele, aceste dovezi sunt analizate împreună cu cele care atestă și aspectul arătat și având în vedere că reclamanta este titularul mărcii înregistrate în Bulgaria încă din anul 2002, rezultă cu claritate, în opinia curții, importul în România de semințe de către intimata-reclamantă sub semnul protejat în Bulgaria, S. cu element figurativ.

De asemenea, curtea de apel a reținut că aceste acte de comerț nu au caracter excepțional sau sporadic, ci sunt realizate în mod constant și pentru cantități semnificative de produse. O atare situație de fapt permite instanței a conchide că la data depozitului pârâta radiată SC M. SRL avea cunoștință despre existența semnului reclamantei, dar și al folosirii sale în România pentru clasa de produse 29 - semințe. La aprecierea acestui fapt curtea de apel a avut în vedere că, astfel cum a reținut și prima instanță, în cazul profesioniștilor, cum era pârâta SC M. SRL, aceste aspecte sunt examinate cu mai multă strictețe, cu luarea în considerare și a obiectului de activitate al acesteia, respectiv comercializarea cu amănuntul de produse identice cu pentru care este protejată marca reclamantei.

În aceste coordonate faptice, față de prezența îndelungată și consistentă pe piața semințelor din România a reclamantei, curtea de apel a considerat că pârâta SC M. SRL era ținută a cunoaște împrejurarea că semnul S. exista pe piața semințelor și că era folosit de un terț, reclamanta. În consecință, este nefondată susținerea apelantei pârâte în sensul că prezumția de cunoaștere de către profesioniști a denumirilor utilizate pe aceeași piață nu funcționează în speță, deoarece nu ar fi susținută de situația de fapt. Dimpotrivă, prezumția menționată de apelantă funcționează, fiind dedusă din faptul vecin și conex al existenței semnului anterior pe piață, coroborat cu calitatea solicitantului mărcii și conduita pe care un profesionist este ținut a o adopta în relațiile sale comerciale.

Cu privire la solicitarea apelantei-pârâte de valorificare a răspunsurilor la interogatoriu date de reclamanta-intimată, curtea de apel a reținut drept lipsit de relevanță răspunsul în sensul că reclamanta nu deținea drepturi anterioare pe teritoriul României (acest fapt fiind necontestat, față de invocarea mărcii înregistrate în Bulgaria, fără efecte pe teritoriul României). De asemenea, nici inexistența vreunei legături comerciale între reclamantă și solicitantul mărcii nu este relevantă, de vreme ce situația de fapt pe care se grefează cererea reclamantei nu includea și o astfel de susținere, iar existența unor relații comerciale anterioare este numai o ipoteză de înregistrare cu rea-credință a unui semn, nu regula.

În privința răspunsului la întrebarea 8, ce s-a referit la cunoașterea de către pârâta SC M. SRL a comercializării de către reclamantă a semințelor în România, curtea reține că interogatoriul poate avea ca obiect exclusiv fapte personale ale celui interogat și pe calea aceasta nu se pot considera probate fapte ce aparțin unor alte persoane, deci reclamanta nu putea recunoaște un fapt pe care nu ea l-a săvârșit. A mai criticat apelanta-pârâtă și depunerea de către intimata-reclamantă a unor declarații ce constituie mărturii extrajudiciare ale unor persoane, afirmând că tribunalul și-a format convingerea pe baza acestora.

Curtea de apel a observat că tribunalul nu și-a întemeiat hotărârea pe vreuna dintre aceste declarații, după cum nici instanța de apel nu le-a dat vreo valoare probatorie, situația de fapt fiind reținută pe baza altor mijloace de probă, astfel încât și această critică este nefondată, precum și cea care se referă la lipsa unor facturi care să susțină declarațiile persoanelor în discuție. În privința intenției frauduloase, s-a statuat în Hotărârea din Cauza C-529/07, invocată de apelanta-pârâtă, cu privire la intenția de a împiedica un terț să comercializeze un produs, că faptul utilizării de către terț de multă vreme a unui semn pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu marca solicitată, iar acest semn beneficiază de un anumit nivel de protecție juridică, „este un factor pertinent pentru a aprecia existența relei-credințe a solicitantului”.

Totodată, s-a statuat că „nu este exclus totuși ca în astfel de împrejurări și, în special, atunci când mai mulți producători utilizează pe piață semne identice sau similare pentru produse identice sau similare ce pot conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere, solicitantul să urmărească un obiectiv legitim prin înregistrarea acestui semn.” Raportat la aceste considerente teoretice, curtea de apel a reținut că în speță s-a dovedit și incidența celei de-a doua condiții, elementul subiectiv al relei-credințe, luând în considerare în special gradul de protecție de care se bucură semnul folosit de reclamantă.

Astfel, în contextul prezenței îndelungate (începută în anul 2004, intensificată în anii 2007-2008) și importante (din punct de vedere cantitativ) în România a produselor comercializate de reclamantă sub marca înregistrată în Bulgaria S. și având în vedere caracterul puternic distinctiv al semnului, curtea a apreciat că înregistrarea acestuia de către pârâta radiată SC M. SRL denotă intenția frauduloasă despre care se face vorbire în jurisprudență, în sensul solicitării protecției pentru a profita de cunoașterea dobândită pe piață de cel care a utilizat semnul anterior. Fără a lua în considerare în contextul probatoriu declarațiile autentificate notarial ale persoanelor cu care reclamanta a colaborat pe teritoriul României (a căror depunere la dosar s-a făcut, într-adevăr, cu eludarea regulilor probațiunii, inclusiv a principiului nemijlocirii), curtea reține drept relevant procesul-verbal de constatare emis la data de 19 septembrie 2011 de notarul public I.K.

din Bulgaria (filele 347-348 dosar fond vol. II). În acest proces verbal notarul a atestat că i-a fost prezentat plicul cu semințe a cărui fotografie este atașată documentului, arătând că acesta era intact și că fotografiile corespund produsului ce i-a fost prezentat. În fotografii este reprezentat un plic de semințe care poartă aceleași caracteristici cu ambalajele folosite de reclamanta-intimată (inclusiv inscripția cu două tipuri de caractere a elementului verbal S., dar și reproducerea elementului figurativ din marca reclamantei), cu deosebirea că se menționează că producătorul semințelor este pârâta solicitantă SC M.P. SRL.

Apelanta a contestat veridicitatea acestui mijloc de probă, arătând că produsul nu prezintă caracteristicile unui produs vechi de 4 ani și că nu putea fi păstrat timp de 4 ani, însă vechimea produsului nu era de 4 ani, deoarece constatarea s-a produs la data de 19 septembrie 2011, iar produsul avea dată de expirare 31 decembrie 2009, deci produsul era expirat de mai puțin de doi ani, nefiind imposibil ca acesta să se afle în depozitele unor comercianți ori să fi fost păstrat de reprezentantul reclamantei. A fost contestată și originea produsului, nefiind dovedit că a fost achiziționat din magazin, însă curtea reține că este relevant că acesta a fost prezentat notarului public instrumentator, care a constatat că mențiunile inscripționate pe ambalaj sunt identice cu fotografia depusă alăturat documentului.

Cu privire la datarea produsului ce făcut obiectul constatării notarului, curtea reține că data de expirare inscripționată pe ambalaj era 31 decembrie 2009, deci acesta data din cuprinsul anului 2009 (cu supoziția rezonabilă că semințele de floarea soarelui au o dată de valabilitate de numai câteva luni, fiind un produs perisabil). Or, din acest punct de vedere, documentul este apt a dovedi că pârâta SC M. SRL a folosit semnul S. în anul 2009 (ulterior înregistrării mărcii sale) în modalitatea reprodusă pe acel ambalaj, adică folosind și elementul figurativ protejat în beneficiul reclamantei (pentru care pârâta nu justifica protecție).

O asemenea împrejurare vine să susțină afirmația reclamantei în sensul că pârâta SC M. SRL a înregistrat marca cu scopul de a profita de cunoașterea semnului utilizat de un alt comerciant pe aceeași piață, de vreme ce drepturile pârâtei SC M. SRL nu se întindeau și asupra elementului figurativ, ci exclusiv asupra elementului verbal S., iar reproducerea părții figurative este fidelă, până la cel mai mic detaliu.

În privința celorlalte înscrisuri depuse la filele 301-317 din dosar (vol. II), a căror veridicitate a fost, de asemenea, contestată, curtea reține că acestea reprezintă copii ale unor ambalaje (similare celui prezentat notarului la 19 septembrie 2011), cu diferența că produsele ambalate aveau dată de expirare decembrie 2007 și decembrie 2008 și că ele nu cuprind reproducerea cu litere chirilice a cuvântului S. Se reține în acest context că, pe de-o parte apelanta susține că cesionarul său a folosit semnul S. pentru semințe anterior înregistrării sale, iar pe de altă parte contestă că ambalajele ce poartă inscripția că producător este SC M. SRL ar proveni de la aceasta. Curtea de apel a considerat că este inutil a stabili veridicitatea acestor înscrisuri, cât timp situația de fapt dedusă judecății rezultă cu prisosință din celelalte probe administrate în cauză.

Chiar și în lipsa înscrisului eliberat de notarul public din Bulgaria, curtea de apel a considerat că intenția frauduloasă rezulta chiar din alegerea semnului identic cu elementul verbal deja protejat în Bulgaria, S., în condițiile în care acest cuvânt nu este descriptiv pentru produsul semințe, fiind puțin probabil ca o asemenea alegere să fie una întâmplătoare. În consecința tuturor acestor argumente, curtea de apel a constatat că în mod corect a reținut prima instanță incidența prevederilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Prin ultima critică, structurată pe două argumente, apelanta-pârâtă a susținut că este un subdobânditor de bună-credință al drepturilor asupra mărcii, astfel că soluția dată de instanță acțiunii în anulare nu trebuie să aducă atingere dreptului pe care l-a dobândit în mod legal și în același timp că, dreptul asupra mărcii fiind un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, soluția de anulare a mărcii este nelegală deoarece astfel este lipsită de bun, iar ingerința în dreptul său de proprietate nu este justificată și nu poate fi înlăturată în altă modalitate, prin acordarea unei compensări. Ambele argumente au fost apreciate ca nefondate.

Astfel, se impune în primul rând sublinierea împrejurării că, în lipsa unei căi de atac declarate de reclamantă, soluția instanței de a respinge capetele de cerere având ca obiect interzicerea pârâtei cesionare utilizarea mărcii S. pentru clasa de produse 29 și respectiv obligarea acesteia de a retrage de pe piață toate produsele ce poartă această marcă, a intrat în puterea lucrului judecat, instanța de apel nefiind învestită cu verificarea legalității acestei măsuri. Prima instanță și-a însușit argumentele pârâtei cesionare și, constatând că dobândirea drepturilor asupra mărcii a cărei anulare se cere de către aceasta din urmă s-a realizat cu bună-credință, precum și că această pârâta poate invoca existența unui „bun” în sensul arătat, se impune respingerea ultimelor două capete de cerere.

Cu toate acestea, această împrejurare nu atrage o altă concluzie cu privire la critica mai sus expusă, deoarece nulitatea înregistrării este determinată exclusiv de atitudinea subiectivă a solicitantului mărcii la data depozitului, împrejurări ulterioare (cum este buna-credință a subdobânditorului) nefiind apte a produce efecte cu privire la valabilitatea înregistrării. Mai mult, această bună-credință nu este nici de natură a valida o înregistrare lovită de nulitate, iar admiterea cererii de anulare produce efecte retroactive, în sensul de a se considera că înregistrarea nu a existat. În acest context, fără a nega că un drept asupra mărcii înregistrate poate constitui un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, curtea de apel a considerat că o asemenea constatare nu este de natură a influența soluția dată cererii în anulare.

Existența unui drept de natură patrimonială în patrimoniul unui subiect de drept poate fi opusă celorlalte subiecte de drept numai dacă dreptul a luat naștere cu respectarea legii, iar valabilitatea unui act ulterior de transmisiune a acestui drept (cesiunea către apelanta-pârâtă) nu poate duce la înlăturarea cauzelor de ineficacitate constatate de instanță. În plus, puterea de lucru judecat a sentinței cu privire la cele două capete de cerere respinse (care au în mod vădit caracter accesoriu, de vreme ce solicitarea de interzicere a folosirii semnului era subsecventă anulării înregistrării acestuia) nu poate determina soluția asupra capătului de cerere principal, ci dimpotrivă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.N.

SRL. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. A. Au fost încălcate principiile "tantum devolutum quantum apellatum" și "non reformatio în pejus", motiv de casare prevăzut la art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., pentru încălcarea dispozițiilor art. 295 alin. (1) și art. 296 teza a II-a din C. proc. civ. Curtea de Apel București, fiind sesizată exclusiv cu apelul său, a pronunțat o hotărâre care i-a înrăutățit situația. Astfel, în considerentele hotărârii, curtea de apel a reținut că prima instanță a respins numai capetele de cerere privind interzicerea utilizării mărcii "S." și obligarea de a retrage de pe piață toate produsele ce poartă aceasta marca. De fapt, Tribunalul București a respins inclusiv cererea de radiere a mărcii și a cesiunii mărcii.

De asemenea, Tribunalul București a statuat că recurenta pârâtă este proprietara mărcii S. și că acest drept este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Cu alte cuvinte, nu pot fi privați de acest drept. Niciuna din părți nu a atacat sentința sub acest aspect, deci statuarea primei instanțe este irevocabilă pentru părțile procesului. Fără o justificare legală, curtea de apel a cenzurat acest drept, înlăturând în totalitate motivarea primei instanțe, cea favorabilă lor și pe care nu au criticat-o. Astfel, pe lângă încălcarea principiului non reformatio în pejus, a fost încălcat principiul tantum devolutum quantum apellatum. Curtea de apel a fost sesizată prin apel cu solicitarea de a schimba, în parte, sentința tribunalului în sensul respingerii și a capătului de cerere privind anularea mărcii.

Astfel, instanța de reformare trebuia să analizeze hotărârea numai sub acest aspect, limitele devoluțiunii fiind stabilite de recurentă. Nici prin considerente instanța de apel nu își poate depăși limitele cu care a fost investită. În limitele devoluțiunii, curtea de apel trebuia doar să constate că respingerea celorlalte capete de cerere (radierea mărcii, interzicerea folosirii, retragerea din piața) a intrat în puterea lucrului judecat. Recurentul a mai arătat că instanța de apel nu a cercetat fondul, deoarece din considerentele deciziei rezultă că instanța de apel nu a observat faptul că prima instanța a respins inclusiv cererea de radiere a mărcii din Registrul mărcilor. Consideră că dacă ar fi observat acest aspect nu ar mai fi reținut că nu se poate ajunge la "înlăturarea cauzelor de ineficacitate constatate de instanța", ci ar fi recunoscut că, în condițiile date, are un drept care nu poate fi radiat din registrul mărcilor.

Necercetarea fondului raportului juridic dedus judecații - necesitatea administrării unor probe noi. Atât în față tribunalului, cât și în față curții de apel, a contestat veridicitatea înscrisurilor depuse de reclamanți în susținerea cererii lor și a cerut instanței de apel să le considere întocmite pro causa. Aceasta era sancțiunea pe care trebuia să o aplice curtea de apel. În schimb, nu numai că nu le-a înlăturat, dar le-a și reținut ca probe relevante și apoi, pentru a întări această soluție, a statuat că nici nu era utilă analiza veridicității lor. Din contră, analiza veridicității lor se impunea. Prin înscrisurile pe care le-a depus în recurs dorește sa prezinte un experiment care va conduce la concluzia necesitații administrării unor noi probe pentru expertizarea tehnica a pungii de semințe ce a făcut obiectul procesului - verbal de constatare.

Astfel, dorește să arate instanței de recurs că se poate depune cu ușurință la dosarul cauzei un proces-verbal precum cel depus de reclamantă care poate să constate orice, pentru a dovedi posibilitatea reclamantei de a falsifica acele probe. In considerarea principiului predictibilității actului de justiție, soluția previzibilă și legală pentru recurentă, având în vedere solicitarea sa de înlăturare a acestor probe, era ca acestea să fie înlăturate sau să fie supuse unei analize procedurale care sa le ateste sau nu veridicitatea. În calitate de a doua instanță de fond, curtea de apel avea obligația să stabilească în mod complet situația de fapt și să cerceteze aspectele ridicate de recurentă- avea obligația să se asigure ca nu planează nicio suspiciune asupra probelor pe care le-a apreciat ca relevante.

Față de soluția instanței de apel și față de conturarea întregii motivări în jurul acestei probe, se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei curții de apel având în vedere necesitatea administrării de noi dovezi inadmisibile în recurs: analiza veridicității probelor respective prin administrarea unei expertize tehnice de specialitate a produsului "punga de semințe" despre care s-a susținut ca a provenit de la SC M. SRL, cea care a înregistrat marca "S." în România. C.Nemotivarea hotărârii și motivarea contradictorie. Instanța de apel nu a motivat aspecte esențiale pentru speța de față - art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. Una dintre condițiile legale cerute admiterii acțiunii în anulare pentru rea - credință este aceea a existenței unui drept al reclamantului asupra semnului care face obiectul mărcii pentru care se cere anularea.

În cazul de față, reclamanta invocă o marcă națională înregistrată într-o altă țară decât România (teritoriul relevant în speță), într-un alt alfabet și cu protecție limitata teritorial la acea tara. Analizând semnul respectiv - așa cum a fost înregistrat și așa cum apare în evidența Oficiului de Mărci din Bulgaria se remarcă un aspect important de legalitate relativ la protecția mărcii anterioare: aceasta este protejată în forma în care a fost înregistrată. Marca sa "S." - marcă verbală, nu are nicio legătură cu semnul bulgar. Ca atare, nu se poate spune, cel puțin la prima vedere, că "S." marca din România a fost înregistrată urmare a cunoașterii de către SC M. SRL a existenței semnul bulgar, așa cum a fost înregistrat.

Trebuie verificată întinderea protecției - mai ales când marca este înregistrată în alt alfabet, fără a se înregistra și transliterarea. Din acest motiv, când se analizează dacă există elementul obiectiv, trebuie să se stabilească foarte clar că "S." din România a fost înregistrată după ce SC M. SRL a cunoscut existența semnului bulgar. Nu se poate trage această concluzie în mod direct, așa cum a hotărât curtea de apel, fără a se prezenta motivele pentru care s-a ajuns la această concluzie (mai ales ca probele depuse de reclamanta au fost contestate). În hotărârea atacată nu a găsit motivele care au condus instanța de apel la concluzia că semnul bulgar este același cu marca verbala "S." Soluția apare ca nemotivată din acest punct de vedere, iar consecința este necercetarea fondului.

Această concluzie este întărită și de faptul că instanța de apel a înțeles să motiveze o mare parte din hotărâre corespunzător unei altfel de acțiuni - acțiunea în contrafacere. Această motivare nu este potrivită nu numai din pricina faptul că nu acesta era obiectul cauzei (sau cel puțin nu acesta era obiectul apelului), dar și din pricina faptului că nu poate exista contrafacere atunci când "contravenientul" deține și folosește o marca înregistrată. Cunoașterea faptului relevant fiind de esența admiterii acțiunii în anulare, nu se poate trece peste obligația de a motiva, mai întâi, care este faptul relevant si, mai apoi, ca acest fapt relevant a fost cunoscut. S-a spus nejustificat de către instanță că "este puțin probabil ca înregistrarea semnului "S." să fie întâmplătoare”, dar nu se arată de ce se trage concluzia că din cauza acestei probabilități scăzute pe care o invoca instanța de apel marca "S." corespunde fără niciun dubiu semnului bulgar.

O explicație plauzibilă în favoarea paratei SC M. SRL în legătura cu înregistrarea mărcii "S.", care este și cea evidentă, este aceea ca "S." vine de la "floarea - soarelui" (semințe de floarea soarelui")/franțuzescul "S.L" (soare). Semnul este într-o oarecare măsură descriptiv, contrar celor spuse de curtea de apel. Pentru a se ajunge la soluția pronunțată de ambele instanțe de fond ar fi trebuit să se constate în primul rând faptul relevant (că marca este înregistrată și că s-ar translitera în caractere latine "S.") și să motiveze de ce a ajuns la această concluzie, iar apoi să constate cunoașterea faptului relevant de către parata SC M. SRL și sa motiveze de ce a ajuns la aceasta constatare.

Recurentul a arătat în continuare că motivului prevăzut la art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. i se circumscrie și motivarea contradictorie următoare: ".curtea reține drept relevant procesul-verbal de constatare emis la data de 19 septembrie 2011 de notarul public I.K. din Bulgaria (filele 347-348 dosar fond vol. II"; "Curtea consideră că este inutil a stabili veridicitatea acestor înscrisuri, cât timp situația de fapt dedusă judecății rezultă cu prisosința din celelalte probe". Astfel, pe de o parte, curtea și-a format convingerea pe baza acestor "dovezi" pe care le-a contestat, iar pe de altă parte, pentru Înalta Curte, instanța de reformare, motivarea este contradictorie și nu se poate verifica din această pricină care a fost opinia exactă a curții de apel.

Astfel, instanța de control judiciar este împiedicată să-și exercite competența. In plus, dacă situația de fapt rezultă cu prisosința din "celelalte probe", nu trebuia să lase impresia ca totuși a fost convinsă să ajungă la soluția dată în baza acelui proces - verbal. D. Necercetarea fondului - respingerea cererii de sesizare a C.J.U.E. Punând în discuție această chestiune prejudicială a propus curții de apel o serie de întrebări referitoare la aspecte considerate relevante pentru apelul său. Această relevanță a întrebărilor ridicate reiese din faptul că în apel a cerut ca buna sa credință la dobândirea mărcii și recunoașterea irevocabilă a deținerii unui "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenției europene a drepturilor omului sa fie avute în vedere la soluționarea apelului.

In opinia sa, chestiunea prejudicială era strâns legată de motivele de apel și trebuia să i se dea efect pentru a nu se genera această aparență a prefigurării soluției asupra apelului. Neefectuând trimiterea preliminară, așa cum s-a dovedit prin hotărârea pronunțată asupra fondului, nu a cercetat sub niciun aspect fondul raportului juridic dintre reclamantă și recurentă. Cercetarea se impunea din următoarele motive: ar fi relevat o situație aparte - solicitantul nu mai există, cesionarul a cumpărat marca și s-a constatat judiciar că este de bună credință; pentru că tot judiciar și irevocabil s-a statuat că cesionarul deține un bun protejat de dreptul convențional, trebuia să se analizeze în ce formă schimbă această împrejurare raportul juridic dintre reclamantă și recurentă, cesionar de bună credință chemat în judecata; s-ar fi relevat că cererii de anulare a mărcii i se opune protecția convențională a dreptului său.

Aceste aspecte nu pot fi stabilite în față Înaltei Curți, ci trebuie deduse instanței de apel și lămurite de aceasta, instanța fiind sesizată cu cererea de trimitere preliminară. Se impune, în concluzie, pentru a nu se încălca principiul dublului grad de jurisdicție, casarea deciziei și trimiterea cauzei curții de apel în scopul efectuării trimiterii preliminare de către curtea de apel și raportării răspunsurilor C.J.U.E. la situația de fapt pe care trebuie sa o stabilească în mod complet tot aceasta instanța, având în vedere ca împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite și că Înalta Curte nu poate hotarî asupra fondului în aceste condiții, așa cum reiese din art. 314 din C. proc. civ.

E.Instanța de apel si-a arogat rolul de instanța de recurs. Inclusiv pentru aspectele relevate mai sus, instanța de apel nu a exercitat rolul de instanța de fond ce era obligată să stabilească faptele pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză. În fața instanței de apel a încercat sa obțină o hotărâre temeinică, legală și justă, solicitând acesteia să lămurească în întregime situația de fapt si, atingând acest final, să aplice legea fără a ne fi încălcat dreptul la marcă recunoscut pe cale judiciară. A început prin a argumenta că probele existente la dosar nu fac dovada întrunirii condițiilor legale pentru admiterea cererii de înregistrare a mărcii pentru rea - credință (atât în privința laturii obiective, cât și în privința laturii subiective).

A fost nevoită să procedeze în acest fel pentru că SC M. SRL - prima pârâtă a fost mai întâi în insolvență (fără drept de administrare) și mai apoi a fost radiată. A dovedit, iar instanța de apel nu a luat în seamă, faptul că SC P. SRL, distribuitorul SC V. SRL a fost mai întâi distribuitorul SC M. SRL A fost contestat și modul în care a înțeles să probeze reclamanta acțiunea. Reclamanta a eludat regulile de administrare a probelor și a format pe această cale numai impresia unei acțiuni dovedite. S-a confirmat că a fost suficientă această atitudine abuzivă a reclamantei pentru ca instanța de apel să nu analizeze nicio apărare a sa cu privire la situația de fapt. Instanța de apel s-a limitat greșit la a înlătura apărările asupra aspectelor de legalitate ridicate de recurentă, fără a reaprecia probele așa cum a cerut, și fără a avea în vedere situația de fapt arătată.

Dacă mai înainte a depășit limitele devoluțiunii, de data aceasta a eliminat efectul devolutiv al apelului - apreciază că a fost încălcat art. 295 alin. (1) din C. proc. civ - fapt ce atrage motivul de casare prevăzut la art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. F.Nu sunt întrunite condițiile legale pentru admiterea cererii de anulare a mărcii Existența relei-credințe, condiție legală pentru anularea unei mărci înregistrate, este subordonată unor condiții cumulative legale ce reies din jurisprudența Înaltei Curții de Casație și Justiție, dar și a C.J.U.E., relativ la interpretarea dispozițiilor legale în materie: cunoașterea "faptului relevant" (adică a existenței și folosirii unei mărci anterioare) - elementul obiectiv; intenția frauduloasă - elementul subiectiv.

Niciuna dintre aceste condiții nu se substituie celeilalte, iar dacă s-a apreciat că există elementul obiectiv, instanța de judecată trebuie să analizeze cu aceeași rigoare și existența elementului subiectiv (dacă s-a constatat ca exista elementul obiectiv, elementul subiectiv nu se prezumă). Acestea rezultă din răspunsul la întrebările preliminare adresate Curții de Justiție a U.E.

în cauza C - 529/2007 (Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Franz Hauswirth GmbH) prin care instanța unională a trasat condițiile cumulative pentru aprecierea existentei relei - credințe, condiții ce vor fi avute în vedere alături de factorii pertinenți specifici spetei: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează cel puțin într-un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere; intenția solicitantului de a-l împiedica pe acest terț să utilizeze un astfel de semn în continuare; nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicita.

Asupra acestor aspecte de legalitate, instanțe de apel a ales să se pronunțe invocând prezumții simple. În cazul său, față de contestarea de către aceasta a întregului probatoriu al reclamantei, probatoriu care a dus în opinia curții de apel la incidența prezumțiilor, acestea nu erau suficiente pentru a se aprecia că s-a ajuns prin ele la stabilirea adevărului. În plus, îndeplinirea oricăreia dintre condițiile pentru anularea mărcii nu poate duce la prezumția că și cealaltă condiție este îndeplinită. Prezumția, așadar, ca modalitate de stabilire a cadrului factual, este de evitat în aceste cazuri. De aici se desprinde concluzia că nu sunt întrunite condițiile legale pentru admiterea acțiunii în anulare.

Cunoașterea faptului relevant a fost reținută de instanța de apel exclusiv în considerarea unor prezumții: cantitatea presupus a fi vândută de reclamantă duce la prezumția ca pârâta M. știa despre existența dreptului anterior; facturile depuse, deși nu fac dovada comercializării semințelor "S." de către V. anterior înregistrării mărcii, se prezuma totuși contrariul; etc. Aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material (Legea nr. 84/1998) prin raportare la prezumții simple duce la necesitatea casării în cazul de față pentru că situația de fapt nu a fost deplin stabilită, legalitatea hotărârii depinde de acest lucru, iar Înalta Curte nu poate stabili ea situația de fapt. Această soluție se impune mai ales că acele prezumții sunt demontate de constatări precum următoarele: cantitățile presupus a fi comercializate de pârâte sunt neînsemnate raportat la piața semințelor din perioada respectivă, chiar și în comparație cu un comerciant din România.

Pentru a arata că acele facturi depuse de societatea bulgară, dacă sunt adevărate, se referă la vânzarea unor cantități nesemnificative prin raportare la piața semințelor de floarea - soarelui, prezintă studiul de piața întocmit în 2009 de către o societate de profil, A.C.N.R., din care rezultă că pentru perioada decembrie 2008 - septembrie 2009, cantitățile existente pe piața respectivă au fost de 6.800 tone. In Registrul mărcilor din Bulgaria nu apare transliterarea semnului bulgar - semnul astfel cum a fost înregistrat. Acest fapt sprijină argumentul că nu s-a făcut dovada că semnul în caractere chirilice al reclamantei - intimate s-ar translitera în "S." și că pârâta M. ar fi știut acest lucru.

In realitate, convingerea instanței s-a conturat în baza unor probe contestate și de la aceste probe contestate s-au tras concluziile greșite intitulate "prezumții". G.Prin decizia recurată au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Primul Protocol al Convenției. Soluția curții de apel nu trebuia să se oprească la a analiza dispozițiile Legii nr. 84/1998. Legea internă este Legea nr. 84/1998, iar reglementarea de drept internațional care i se opune și care are prioritate este Convenția europeana a drepturilor omului - Art. 1 din Protocolul nr. 1. Legea internă nu este mai favorabilă, deci se aplică prioritar legea internaționala. Are un "bun" protejat de Convenție, dobândit cu bună-credință. Din acest motiv, aplicarea dispozițiilor legislației interne privind anularea mărcii pentru înregistrarea cu rea-credință nu îi poate fi opusă cât timp aplicarea lor nu se poate face fără lezarea dreptului său.

În caz contrar, se constată ingerința Statului și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Acesta este cazul hotărârii instanței de apel. Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. Este nefondat motivul de recurs prin care se susține încălcarea principiilor "tantum devolutum quantum apellatum" și "non reformatio în pejus". Recurentul pârât și-a întemeiat acest motiv de recurs pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte îl va analiza din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că încălcarea art. 295 alin. (1) și art. 296 teza a II-a din C. proc. civ. nu se încadrează în norma prevăzută la art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Recurentul pârât susține, în esență, că instanța de apel ar fi încălcat aceste principii prin cele reținute în considerentele deciziei, iar nu prin soluția care se regăsește în dispozitiv. Trecând peste faptul că principiile protejate prin prevederile art. 295 alin. (1) și art. 296 teza a II-a din C. proc. civ. vizează soluția din dispozitivul hotărârii, nu se poate reține faptul că instanța de apel ar fi contrazis aceste principii nici prin considerentele sale. În primul rând, contrar a ceea ce susține recurentul, prima instanță nu a respins cererea de radiere a mărcii. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat anularea mărcii „S." înregistrată la O.S.I.M., din 10 decembrie 2008 pentru clasa 29 de produse conform clasificării Nisa - „semințe prăjite, semințe preparate pentru consum uman" și dobândită de pârâta SC A.N.

SRL prin cesiune de la pârâta SC M.C. SRL; obligarea O.S.I.M. la radierea mărcii „S." și a cesiunii din Registrul Mărcilor; interzicerea pârâtei cesionare să utilizeze marca „S." pentru clasa de produse nr. 29; obligarea pârâtei cesionare ca, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, să retragă de pe piață toate produsele reprezentate de aceasta marcă sub sancțiunea achitării de daune cominatorii de 500 lei/ zi de întârziere; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 1010 din 07 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea, s-a dispus anularea înregistrării mărcii S. Din 10 decembrie 2008 pentru clasa de produse 29 - semințe prăjite, semințe preparate pentru consum uman, pentru înregistrare cu rea-credință, s-a respins în rest acțiunea și s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

În considerentele sentinței s-au reținut motive privitoare la temeinicia cererii de anulare a înregistrării mărcii și privitoare la netemeinicia cererilor de radiere a înregistrării cesiunii din Registrul mărcilor și de interzicere a pârâtei SC A.N. SRL de a mai comercializa produse purtând marca contestată. Din interpretarea coroborată a dispozitivului și a considerentelor sentinței reiese că prima instanță nu a analizat capătul de cerere privind radierea înregistrării mărcii, iar reclamantul, singurul interesat să atace hotărârea sub acest aspect, nu a declarat apel.

Referitor la cererea de radiere a cesiunii mărcii, faptul că instanța de apel nu a reținut că prima instanță de fond ar fi considerat-o neîntemeiată nu duce la concluzia încălcării principiilor "tantum devolutum quantum apellatum" și "non reformatio în pejus". Instanța de apel a reținut în considerentele sale ceea ce a considerat relevant pentru motivarea soluției la care a ajuns, hotărârea primei instanțe rezultând din dispozitivul și considerentele sentinței. De asemenea, instanța de apel nu a contrazis cele reținute de către prima instanță de fond când a considerat neîntemeiate capetele de cerere referitoare la radierea înregistrării cesiunii din Registrul mărcilor și interzicerea pârâtei SC A.N.

SRL de a mai comercializa produse purtând marca contestată, bazându-se pe faptul că prin probele administrate reclamanta nu a făcut dovada relei-credințe a pârâtei SC A.N. SRL, care s-a prevalat în cauză de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a drepturilor omului. Dimpotrivă, instanța de apel s-a raportat la cele reținute de prima instanță de fond, menționate anterior, dar a considerat că aceste fapte, ulterioare înregistrării mărcii în cauză (cum este buna-credință a subdobânditorului), nu au relevanță cu privire la analiza motivelor de nulitate a înregistrării mărcii, unde trebuie verificată atitudinea subiectivă a solicitantului mărcii la data depozitului. Este nefondat al doilea motiv de recurs prin care se susține că instanța de apel nu ar fi cercetat fondul raportului juridic dedus judecății prin aceea că nu ar fi cercetat veridicitatea înscrisurilor depuse de către reclamanți în dovedirea cererii lor.

Reclamantul nu a încadrat acest motiv de recurs în nici un caz prevăzut la art. 304 C. proc. civ. Instanța de recurs apreciază că acest motiv de recurs nu îndeplinește criteriile art. 304 partea introductivă C. proc. civ., nefiind susținute motive de nelegalitate, ci de netemeinicie, legate de modul cum instanța de apel a înțeles să aprecieze și să interpreteze probele administrate în cauză. Simplul fapt că recurentul ar considera necesară administrarea unor probe noi care nu pot fi administrate în recurs potrivit art. 305 C. proc. civ. nu este suficient pentru a atrage casarea hotărârii, trebuind invocate în prealabil motive de nelegalitate care să se încadreze în prevederile art. 304 C. proc.

civ. și care să fie găsite fondate. Or, recurentul pârât nu a solicitat în apel administrarea unor probe suplimentare, eventual expertiză, pentru a demonstra lipsa veridicității probelor administrate de către reclamant. Este nefondat motivul de recurs prin care se susține nemotivarea și motivarea contradictorie a hotărârii, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În cadrul acestui motiv de recurs s-a criticat modul în care au fost reținute, înlăturate sau neanalizate anumite aspecte legate de îndeplinirea condițiilor pentru a se ajunge la concluzia înregistrării mărcii cu rea credință, motivare în fapt care nu poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. După cum se poate observa, decizia atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța de apel arătând care sunt condițiile care trebuie verificate pentru a se ajunge la concluzia înregistrării mărcii cu rea credință, conform art. 47 lit. c) din Legea nr. 84/1998 și a jurisprudenței C.J.C.E./C.J.U.E., și de ce sunt îndeplinite aceste condiții în cauză, prin raportare la motivele de apel formulate și la situația de fapt reținută pe baza interpretării probelor administrate.

Recurentul pârât afirmă că instanța de apel ar fi motivat hotărârea corespunzător unei acțiuni în contrafacere, iar nu a unei acțiuni în anulare pentru rea-credință, dar nu a arătat concret care condiție reținută a fi îndeplinită pentru acțiunea în anulare ar ține doar de specificul unei acțiuni în contrafacere. Art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 nu impune condiția existenței unei mărci anterioare înregistrată în România pentru a se reține înregistrarea unei mărci ulterioare cu rea credință, astfel că este nerelevant din această perspectivă faptul