ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1323/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1323/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 14 octombrie 2011 sub nr.

66584/3/2011, reclamanta SC V.C. SRL a chemat în judecată pârâții SC A.N. SRL,

O.S.I.M. și SC M.C. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va

pronunța să dispună anularea mărcii „S." înregistrată la O.S.I.M. din 10

decembrie 2008 pentru clasa 29 de produse conform clasificării Nisa - „semințe

prăjite, semințe preparate pentru consum uman" și dobândită de pârâta SC

A.N. SRL prin cesiune de la pârâta SC M.C. SRL; obligarea O.S.I.M. la radierea

mărcii „S." și a cesiunii din Registrul Mărcilor; interzicerea pârâtei

cesionare să utilizeze marca „S." pentru clasa de produse nr. 29;

obligarea pârâtei cesionare ca, în termen de 30 de zile de la data rămânerii

definitive a hotărârii judecătorești, să retragă de pe piață toate produsele

reprezentate de aceasta marcă sub sancțiunea achitării de daune cominatorii de

500 lei/ zi de întârziere; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de

judecată pe care le vor efectua cu acest proces.

Cererea a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) și c), art. 6 alin.

(4) lit. b) și g), art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 84/1998 și Regula nr.

32 alin. (5) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998.

Pârâta SC M.C. SRL a

formulat întâmpinare, prin care, față de conținutul cererii de chemare în

judecată și de probatoriul administrat de către părțile în proces, a adus la

cunoștința instanței faptul că nu înțelege să formuleze apărări în

contradictoriu cu cele arătate în acțiunea introductivă.

Prin întâmpinarea

formulată, parata SC A.N. SRL a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr.

1010 din 07 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

fost admisă în parte cererea, s-a dispus anularea înregistrării mărcii S. din 10

decembrie 2008 pentru clasa de produse 29 - semințe prăjite, semințe preparate

pentru consum uman, pentru înregistrare cu rea-credință, s-a respins în rest

acțiunea și s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta SC A.N. SRL, solicitând admiterea apelului și

schimbarea în parte a sentinței nr. 1010 din data de 07 mai 2013, în sensul

respingerii cererii de chemare în judecată și cu privire la petitul de anulare

a mărcii.

Intimata-reclamantă

SC V.C. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a

apelului.

La

termenul de judecată din 20 noiembrie 2013, instanța de apel a admis excepția

lipsei capacității de folosință a pârâtei intimate SC M.C. SRL, constatând că

persoana juridică pârâtă a fost radiată din registrul Comerțului în temeiul

sentinței civile nr. 2279/2013 a Tribunalului Constanța.

Prin încheierea de

ședință din data de 18 iunie 2014, instanța a respins ca neîntemeiată cererea

formulată de apelanta pârâtă de sesizare a C.J.U.E., pentru motivele acolo

consemnate.

Prin Decizia civilă nr.

402/A din data de 21 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondat, apelul.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

Prima instanță a

stabilit în considerentele hotărârii atacate situația de fapt astfel cum a

rezultat din probatoriul administrat, cu indicarea mijloacelor de probă avute

în vedere, însă faptele a căror existență este contestată au fost reluate în

motivarea instanței de apel, în scopul completei analizări a criticilor

formulate, ce privesc întocmai aceste fapte.

Se constată astfel că

prima instanță a examinat cerințele statuate de jurisprudența C.J.U.E. pentru

existența relei-credințe la înregistrarea mărcii, și anume cunoașterea

existenței anterioare și a folosirii semnului înregistrat ca marcă și intenția

frauduloasă a solicitantului mărcii, lipsa referirii la cea de-a treia

coordonată cuprinsă în considerentele hotărârii C.J.U.E. din Cauza C-529/07

Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli AG împotriva Franz Hauswirth GmbH

(gradul de protecție a semnului utilizat anterior) urmând a fi suplinită prin

motivarea instanței de apel.

Cu privire la

cunoașterea existenței și folosirii semnului, apelanta-pârâtă consideră că un

asemenea element de fapt nu a fost dovedit, în sensul probării prezenței

produselor purtând marca reclamantei pe piața Românească anterior datei de

depozit a mărcii naționale S., verbală, dată de depozit 10 decembrie 2008,

pentru clasa 29 - semințe prăjite, semințe preparate pentru consum uman).

Curtea de apel a reținut

că intimata-reclamantă este titulara mărcii înregistrate în Bulgaria nr.

47041/S (scris cu caractere chirilice), combinată, cu dată de depozit 18 iulie 2002,

pentru clasele de produse și servicii 29 - semințe, prelucrate pentru

consum și 31 - semințe, miezuri fructe) (potrivit înscrisurilor aflate la

filele 22-25 în dosarul primei instanțe - vol. I).

Nu se impune nicio

discuție privitoare la identitatea de produse pentru care semnele sunt

folosite.

Semnul protejat în

beneficiul apelantei-pârâte este identic din punct de vedere fonetic cu partea

verbală a semnului protejat ca marcă în Bulgaria, de care se prevalează

reclamanta, acesta din urmă fiind scris cu litere chirilice.

Deși apelanta-pârâtă

nu a formulat în apel nicio critică referitoare la similaritatea semnelor, a

arătat în cadrul unuia dintre argumentele pe care le-a dezvoltat că apreciază

drept relevantă împrejurarea că marca reclamantei este scrisă cu litere

chirilice, iar marca sa este scrisă cu litere latine.

Curtea de apel a considerat

pertinentă afirmația pârâtei, însă, observând că cele două semne aflate în

conflict au elemente verbale cu pronunție identică, apreciază că impresia

consumatorului este puternic influențată de această împrejurare, ceea ce duce

la o similaritate foarte ridicată a celor două semne și la apariția riscului de

confuzie.

Este adevărat că o

parte mare a publicului țintă căruia produsele în discuție i se adresează nu

cunoaște limba bulgară și nici grafia chirilică, însă, după cum se va arăta în

cele ce succed, reclamanta a folosit marca sa înregistrată în Bulgaria pe

teritoriul României reproducând alături pe ambalaj atât grafia latină, cât și

grafia chirilică a semnului S., astfel încât nu este dificil pentru consumator

a asocia pronunția cuvântului semnului scris în această modalitate.

Cu privire la

folosirea semnului în România, curtea de apel a reținut că la filele 31 și

următoarele din dosarul tribunalului au fost depuse declarații vamale de import

(în limba bulgară și în traducere în limba română) care atestă că reclamanta a

exportat din Bulgaria în România semințe (fără indicarea pe D.V.I. a mărcii pe

care o poartă produsele) încă din 25 noiembrie 2004 și în continuare.

De asemenea, la

filele 47 și următoarele au fost depuse facturi atestând livrarea de semințe

(de asemenea, fără indicarea mărcii produselor) către distribuitori din

România, în perioada 2006-2008, dimensiunea acestor operațiuni comerciale

nefiind de neglijat, deoarece facturile au înscrise cantități importante de

marfă, unele chiar 15.000 kg semințe.

La fila 46 în dosarul

de fond a fost depus un ambalaj pentru semințe purtând marca înregistrată în

Bulgaria a reclamantei, ce cuprinde descrierea produsului atât în limba

bulgară, cât și în limba română, iar cuvântul S. este scris cu litere latine pe

mijlocul ambalajului de culoare verde, cu litere de culoare galbenă pe un fond

roșu și având un soare auriu pe fundal, precum și cu litere chirilice pe partea

din ambalaj ce reprezintă dosul pungii cu semințe (cu aceeași reprezentare

grafică).

Apelanta-pârâtă a

contestat datarea acestui ambalaj, susținând că a fost creat pro-causa, însă

curtea reține că, în condițiile în care el poartă mențiunea că este tipărit în

anul 2002 și cât timp marca reclamantei este reprodusă întocmai cum este

protejată, se naște o prezumție simplă că în acest ambalaj au fost

comercializate produsele reclamantei.

În plus, nu există

nici un motiv plauzibil a considera că, deși era titulara mărcii S. pentru

semințe încă din anul 2002 în Bulgaria, intimata-reclamantă nu și-ar fi folosit

marca în tot acest interval de timp (pentru care există dovada că a pus pe

piața din România cantități importante de semințe pentru consum uman),

comercializând produsele sub alte semne.

La filele 82 și

următoarele au fost depuse alte ambalaje similare cu cel mai sus descris, ce

poartă semnul S. înscris atât cu litere latine, cât și chirilice, în cadrul

elementului figurativ protejat în Bulgaria în beneficiul reclamantei intimate.

Nici aceste ambalaje nu poartă o dată a punerii lor în circulație, însă cuprind

mențiuni privind respectarea standardelor din 2005, astfel încât curtea reține

că este foarte probabil ca ele să fi fost tipărite ulterior anului 2005.

Apelanta-pârâtă a

considerat că, de vreme ce ambalajele sunt nefolosite, este foarte probabil ca

ele să fi fost tipărite pro-causa. Deși nu se poate stabili dincolo de orice

dubiu care este data tipăririi lor, faptul că sunt nefolosite nu îndreptățește

instanța să considere că ele cuprind mențiuni false, de vreme ce producătorul care

livrează produsele către distribuitori gata ambalate este în mod evident și

deținătorul ambalajelor, putând furniza o mostră nefolosită a acestuia.

O atare împrejurare

este susținută și de depunerea de către reclamantă a facturilor atestând plata

foliei pentru ambalaje, datate lunar în perioadele ianuarie - noiembrie 2007

(filele 122-140) și ianuarie - decembrie 2008 (filele 199-214).

În concluzie, din

depunerea ambalajelor descrise curtea reține o prezumție simplă de folosire a

semnului protejat S. în România anterior datei de 10 decembrie 2008, pentru

produse din clasa 29 - semințe pentru consum uman.

La filele 140-146,

222, 226-227 în dosarul tribunalului (vol. I) au fost depuse mai multe facturi

atestând comercializarea de semințe S. către diverse persoane juridice române,

vânzătorul în aceste facturi fiind SC D.I. SRL (cel care a importat semințe de

la reclamantă, potrivit declarațiilor vamale de import depuse la filele 83 și

următoarele și care este menționat ca importator și pe ambalajul depus la fila

82), aceste facturi fiind datate 19 martie 2007, 11 iulie 2008 și respectiv

iulie și august 2008.

La filele 222-225

sunt depuse facturi emise de distribuitorul reclamantei, SC P. SRL, către

diverse persoane fizice și juridice române, de semințe de floarea soarelui S.,

în perioada iulie - august 2008.

Factura datată 21

noiembrie 2008 (depusă la filele 194-195) atestă furnizarea de către reclamantă

beneficiarului SC N.T. SRL din București de semințe de floarea soarelui S..

De asemenea,

facturile depuse la filele 215-219 atestă vânzarea către persoane juridice

române de semințe S. în luna martie 2008, de către E.T.V.S., care cumpărase

anterior semințe S. de la reclamantă (în februarie 2008, potrivit facturilor

aflate la filele 196-198.

Coroborând toate aceste

dovezi, curtea de apel a reținut că, în perioada anterioară depozitului mărcii

pârâtei apelante, intimata-reclamantă a exportat din Bulgaria pe piața din

România semințe purtând marca sa, S., prin intermediul diferiților intermediari

aceste produse ajungând la consumatori.

Chiar dacă pentru

perioada de început a intervalului analizat (2005-2007) facturile și

documentele de transport cu cuprind mențiunea mărcii sub care sunt

comercializate produsele, aceste dovezi sunt analizate împreună cu cele care

atestă și aspectul arătat și având în vedere că reclamanta este titularul

mărcii înregistrate în Bulgaria încă din anul 2002, rezultă cu claritate, în

opinia curții, importul în România de semințe de către intimata-reclamantă sub

semnul protejat în Bulgaria, S. cu element figurativ.

De asemenea, curtea de

apel a reținut că aceste acte de comerț nu au caracter excepțional sau

sporadic, ci sunt realizate în mod constant și pentru cantități semnificative

de produse.

O atare situație de

fapt permite instanței a conchide că la data depozitului pârâta radiată SC M.

SRL avea cunoștință despre existența semnului reclamantei, dar și al folosirii

sale în România pentru clasa de produse 29 - semințe.

La aprecierea acestui

fapt curtea de apel a avut în vedere că, astfel cum a reținut și prima

instanță, în cazul profesioniștilor, cum era pârâta SC M. SRL, aceste

aspecte sunt examinate cu mai multă strictețe, cu luarea în considerare

și a obiectului de activitate al acesteia, respectiv comercializarea cu

amănuntul de produse identice cu pentru care este protejată marca reclamantei.

În aceste coordonate

faptice, față de prezența îndelungată și consistentă pe piața semințelor din

România a reclamantei, curtea de apel a considerat că pârâta SC M. SRL era

ținută a cunoaște împrejurarea că semnul S. exista pe piața semințelor și că

era folosit de un terț, reclamanta.

În consecință, este

nefondată susținerea apelantei pârâte în sensul că prezumția de cunoaștere de

către profesioniști a denumirilor utilizate pe aceeași piață nu funcționează în

speță, deoarece nu ar fi susținută de situația de fapt. Dimpotrivă, prezumția

menționată de apelantă funcționează, fiind dedusă din faptul vecin și conex al

existenței semnului anterior pe piață, coroborat cu calitatea solicitantului

mărcii și conduita pe care un profesionist este ținut a o adopta în relațiile

sale comerciale.

Cu privire la

solicitarea apelantei-pârâte de valorificare a răspunsurilor la interogatoriu

date de reclamanta-intimată, curtea de apel a reținut drept lipsit de relevanță

răspunsul în sensul că reclamanta nu deținea drepturi anterioare pe teritoriul

României (acest fapt fiind necontestat, față de invocarea mărcii înregistrate

în Bulgaria, fără efecte pe teritoriul României).

De asemenea, nici

inexistența vreunei legături comerciale între reclamantă și solicitantul mărcii

nu este relevantă, de vreme ce situația de fapt pe care se grefează cererea

reclamantei nu includea și o astfel de susținere, iar existența unor relații

comerciale anterioare este numai o ipoteză de înregistrare cu rea-credință a

unui semn, nu regula.

În privința

răspunsului la întrebarea 8, ce s-a referit la cunoașterea de către pârâta SC

M. SRL a comercializării de către reclamantă a semințelor în România, curtea

reține că interogatoriul poate avea ca obiect exclusiv fapte personale ale

celui interogat și pe calea aceasta nu se pot considera probate fapte ce

aparțin unor alte persoane, deci reclamanta nu putea recunoaște un fapt pe care

nu ea l-a săvârșit.

A mai criticat

apelanta-pârâtă și depunerea de către intimata-reclamantă a unor declarații ce

constituie mărturii extrajudiciare ale unor persoane, afirmând că tribunalul

și-a format convingerea pe baza acestora.

Curtea de apel a observat

că tribunalul nu și-a întemeiat hotărârea pe vreuna dintre aceste declarații,

după cum nici instanța de apel nu le-a dat vreo valoare probatorie, situația de

fapt fiind reținută pe baza altor mijloace de probă, astfel încât și această

critică este nefondată, precum și cea care se referă la lipsa unor facturi care

să susțină declarațiile persoanelor în discuție.

În privința intenției

frauduloase, s-a statuat în Hotărârea din Cauza C-529/07, invocată de

apelanta-pârâtă, cu privire la intenția de a împiedica un terț să

comercializeze un produs, că faptul utilizării de către terț de multă vreme a

unui semn pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu

marca solicitată, iar acest semn beneficiază de un anumit nivel de

protecție juridică, „este un factor pertinent pentru a aprecia

existența relei-credințe a solicitantului”.

Totodată, s-a statuat

că „nu este exclus totuși ca în astfel de împrejurări și, în special,

atunci când mai mulți producători utilizează pe piață semne identice

sau similare pentru produse identice sau similare ce pot conduce la confuzie cu

semnul a cărui înregistrare se cere, solicitantul să urmărească un obiectiv

legitim prin înregistrarea acestui semn.”

Raportat la aceste

considerente teoretice, curtea de apel a reținut că în speță s-a dovedit și

incidența celei de-a doua condiții, elementul subiectiv al relei-credințe,

luând în considerare în special gradul de protecție de care se bucură semnul

folosit de reclamantă.

Astfel, în contextul

prezenței îndelungate (începută în anul 2004, intensificată în anii 2007-2008)

și importante (din punct de vedere cantitativ) în România a produselor

comercializate de reclamantă sub marca înregistrată în Bulgaria S. și având în

vedere caracterul puternic distinctiv al semnului, curtea a apreciat că

înregistrarea acestuia de către pârâta radiată SC M. SRL denotă intenția

frauduloasă despre care se face vorbire în jurisprudență, în sensul solicitării

protecției pentru a profita de cunoașterea dobândită pe piață de cel care a

utilizat semnul anterior.

Fără a lua în

considerare în contextul probatoriu declarațiile autentificate notarial ale

persoanelor cu care reclamanta a colaborat pe teritoriul României (a căror

depunere la dosar s-a făcut, într-adevăr, cu eludarea regulilor probațiunii,

inclusiv a principiului nemijlocirii), curtea reține drept relevant procesul-verbal

de constatare emis la data de 19 septembrie 2011 de notarul public I.K. din

Bulgaria (filele 347-348 dosar fond vol. II).

În acest proces

verbal notarul a atestat că i-a fost prezentat plicul cu semințe a cărui

fotografie este atașată documentului, arătând că acesta era intact și că

fotografiile corespund produsului ce i-a fost prezentat.

În fotografii este

reprezentat un plic de semințe care poartă aceleași caracteristici cu

ambalajele folosite de reclamanta-intimată (inclusiv inscripția cu două tipuri

de caractere a elementului verbal S., dar și reproducerea elementului figurativ

din marca reclamantei), cu deosebirea că se menționează că producătorul

semințelor este pârâta solicitantă SC M.P. SRL.

Apelanta a contestat

veridicitatea acestui mijloc de probă, arătând că produsul nu prezintă

caracteristicile unui produs vechi de 4 ani și că nu putea fi păstrat timp de 4

ani, însă vechimea produsului nu era de 4 ani, deoarece constatarea s-a produs

la data de 19 septembrie 2011, iar produsul avea dată de expirare 31 decembrie 2009,

deci produsul era expirat de mai puțin de doi ani, nefiind imposibil ca acesta

să se afle în depozitele unor comercianți ori să fi fost păstrat de

reprezentantul reclamantei.

A fost contestată și

originea produsului, nefiind dovedit că a fost achiziționat din magazin, însă

curtea reține că este relevant că acesta a fost prezentat notarului public

instrumentator, care a constatat că mențiunile inscripționate pe ambalaj sunt

identice cu fotografia depusă alăturat documentului.

Cu privire la datarea

produsului ce făcut obiectul constatării notarului, curtea reține că data de

expirare inscripționată pe ambalaj era 31 decembrie 2009, deci acesta data din

cuprinsul anului 2009 (cu supoziția rezonabilă că semințele de floarea soarelui

au o dată de valabilitate de numai câteva luni, fiind un produs perisabil).

Or, din acest punct

de vedere, documentul este apt a dovedi că pârâta SC M. SRL a folosit semnul S.

în anul 2009 (ulterior înregistrării mărcii sale) în modalitatea reprodusă pe acel

ambalaj, adică folosind și elementul figurativ protejat în beneficiul

reclamantei (pentru care pârâta nu justifica protecție).

O asemenea

împrejurare vine să susțină afirmația reclamantei în sensul că pârâta SC M. SRL

a înregistrat marca cu scopul de a profita de cunoașterea semnului utilizat de

un alt comerciant pe aceeași piață, de vreme ce drepturile pârâtei SC M. SRL nu

se întindeau și asupra elementului figurativ, ci exclusiv asupra elementului

verbal S., iar reproducerea părții figurative este fidelă, până la cel mai mic

detaliu.

În privința

celorlalte înscrisuri depuse la filele 301-317 din dosar (vol. II), a căror

veridicitate a fost, de asemenea, contestată, curtea reține că acestea

reprezintă copii ale unor ambalaje (similare celui prezentat notarului la 19

septembrie 2011), cu diferența că produsele ambalate aveau dată de expirare

decembrie 2007 și decembrie 2008 și că ele nu cuprind reproducerea cu litere

chirilice a cuvântului S.

Se reține în acest

context că, pe de-o parte apelanta susține că cesionarul său a folosit semnul S.

pentru semințe anterior înregistrării sale, iar pe de altă parte contestă că

ambalajele ce poartă inscripția că producător este SC M. SRL ar proveni de la

aceasta.

Curtea de apel a considerat

că este inutil a stabili veridicitatea acestor înscrisuri, cât timp situația de

fapt dedusă judecății rezultă cu prisosință din celelalte probe administrate în

cauză.

Chiar și în lipsa

înscrisului eliberat de notarul public din Bulgaria, curtea de apel a

considerat că intenția frauduloasă rezulta chiar din alegerea semnului identic

cu elementul verbal deja protejat în Bulgaria, S., în condițiile în care acest

cuvânt nu este descriptiv pentru produsul semințe, fiind puțin probabil ca o

asemenea alegere să fie una întâmplătoare.

În consecința tuturor

acestor argumente, curtea de apel a constatat că în mod corect a reținut prima

instanță incidența prevederilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Prin ultima critică,

structurată pe două argumente, apelanta-pârâtă a susținut că este un

subdobânditor de bună-credință al drepturilor asupra mărcii, astfel că soluția

dată de instanță acțiunii în anulare nu trebuie să aducă atingere dreptului pe

care l-a dobândit în mod legal și în același timp că, dreptul asupra mărcii

fiind un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru

Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

soluția de anulare a mărcii este nelegală deoarece astfel este lipsită de bun,

iar ingerința în dreptul său de proprietate nu este justificată și nu poate fi

înlăturată în altă modalitate, prin acordarea unei compensări.

Ambele argumente au

fost apreciate ca nefondate.

Astfel, se impune în

primul rând sublinierea împrejurării că, în lipsa unei căi de atac declarate de

reclamantă, soluția instanței de a respinge capetele de cerere având ca obiect

interzicerea pârâtei cesionare utilizarea mărcii S. pentru clasa de produse 29

și respectiv obligarea acesteia de a retrage de pe piață toate produsele ce

poartă această marcă, a intrat în puterea lucrului judecat, instanța de apel

nefiind învestită cu verificarea legalității acestei măsuri.

Prima instanță și-a

însușit argumentele pârâtei cesionare și, constatând că dobândirea drepturilor

asupra mărcii a cărei anulare se cere de către aceasta din urmă s-a realizat cu

bună-credință, precum și că această pârâta poate invoca existența unui „bun” în

sensul arătat, se impune respingerea ultimelor două capete de cerere.

Cu toate acestea,

această împrejurare nu atrage o altă concluzie cu privire la critica mai sus

expusă, deoarece nulitatea înregistrării este determinată exclusiv de

atitudinea subiectivă a solicitantului mărcii la data depozitului, împrejurări

ulterioare (cum este buna-credință a subdobânditorului) nefiind apte a produce

efecte cu privire la valabilitatea înregistrării.

Mai mult, această

bună-credință nu este nici de natură a valida o înregistrare lovită de

nulitate, iar admiterea cererii de anulare produce efecte retroactive, în

sensul de a se considera că înregistrarea nu a existat.

În acest context,

fără a nega că un drept asupra mărcii înregistrate poate constitui un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Protecția

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, curtea de apel a considerat

că o asemenea constatare nu este de natură a influența soluția dată cererii în

anulare.

Existența unui drept

de natură patrimonială în patrimoniul unui subiect de drept poate fi opusă

celorlalte subiecte de drept numai dacă dreptul a luat naștere cu respectarea

legii, iar valabilitatea unui act ulterior de transmisiune a acestui drept

(cesiunea către apelanta-pârâtă) nu poate duce la înlăturarea cauzelor de

ineficacitate constatate de instanță.

În plus, puterea de

lucru judecat a sentinței cu privire la cele două capete de cerere respinse

(care au în mod vădit caracter accesoriu, de vreme ce solicitarea de

interzicere a folosirii semnului era subsecventă anulării înregistrării

acestuia) nu poate determina soluția asupra capătului de cerere principal, ci

dimpotrivă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC A.N. SRL.

În motivarea

recursului s-au arătat următoarele.

A. Au fost încălcate principiile

"tantum devolutum quantum apellatum" și "non reformatio în pejus",

motiv de casare prevăzut la art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., pentru încălcarea

dispozițiilor art. 295 alin. (1) și art. 296 teza a II-a din C. proc. civ.

Curtea de Apel

București, fiind sesizată exclusiv cu apelul său, a pronunțat o hotărâre care i-a

înrăutățit situația. Astfel, în considerentele hotărârii, curtea de apel a

reținut că prima instanță a respins numai capetele de cerere privind

interzicerea utilizării mărcii "S." și obligarea de a retrage de pe

piață toate produsele ce poartă aceasta marca. De fapt, Tribunalul București a

respins inclusiv cererea de radiere a mărcii și a cesiunii mărcii.

De asemenea,

Tribunalul București a statuat că recurenta pârâtă este proprietara mărcii S.

și că acest drept este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cu alte cuvinte, nu pot fi privați de acest drept. Niciuna din părți nu a

atacat sentința sub acest aspect, deci statuarea primei instanțe este

irevocabilă pentru părțile procesului.

Fără o justificare

legală, curtea de apel a cenzurat acest drept, înlăturând în totalitate

motivarea primei instanțe, cea favorabilă lor și pe care nu au criticat-o.

Astfel, pe lângă încălcarea

principiului non reformatio în pejus, a fost încălcat principiul tantum

devolutum quantum apellatum.

Curtea de apel a fost

sesizată prin apel cu solicitarea de a schimba, în parte, sentința tribunalului

în sensul respingerii și a capătului de cerere privind anularea mărcii. Astfel,

instanța de reformare trebuia să analizeze hotărârea numai sub acest aspect,

limitele devoluțiunii fiind stabilite de recurentă. Nici prin considerente

instanța de apel nu își poate depăși limitele cu care a fost investită.

În limitele devoluțiunii, curtea de apel trebuia doar să constate că

respingerea celorlalte capete de cerere (radierea mărcii, interzicerea

folosirii, retragerea din piața) a intrat în puterea lucrului judecat.

Recurentul a mai

arătat că instanța de apel nu a cercetat fondul, deoarece din

considerentele deciziei rezultă că instanța de apel nu a observat faptul că

prima instanța a respins inclusiv cererea de radiere a mărcii din Registrul mărcilor.

Consideră că dacă ar fi observat acest aspect nu ar mai fi reținut că nu

se poate ajunge la "înlăturarea cauzelor de ineficacitate constatate de

instanța", ci ar fi recunoscut că, în condițiile date, are un drept care

nu poate fi radiat din registrul mărcilor.

Necercetarea fondului

raportului juridic dedus judecații - necesitatea administrării unor probe noi.

Atât în față tribunalului,

cât și în față curții de apel, a contestat veridicitatea înscrisurilor depuse

de reclamanți în susținerea cererii lor și a cerut instanței de apel să le

considere întocmite pro causa. Aceasta era sancțiunea pe care trebuia să o

aplice curtea de apel. În schimb, nu numai că nu le-a înlăturat, dar le-a și

reținut ca probe relevante și apoi, pentru a întări această soluție, a statuat

că nici nu era utilă analiza veridicității lor.

Din contră, analiza

veridicității lor se impunea. Prin înscrisurile pe care le-a depus în recurs

dorește sa prezinte un experiment care va conduce la concluzia necesitații

administrării unor noi probe pentru expertizarea tehnica a pungii de semințe ce

a făcut obiectul procesului - verbal de constatare.

Astfel, dorește

să arate instanței de recurs că se poate depune cu ușurință la dosarul cauzei

un proces-verbal precum cel depus de reclamantă care poate să constate orice,

pentru a dovedi posibilitatea reclamantei de a falsifica acele probe.

In considerarea

principiului predictibilității actului de justiție, soluția previzibilă și

legală pentru recurentă, având în vedere solicitarea sa de înlăturare a acestor

probe, era ca acestea să fie înlăturate sau să fie supuse unei analize

procedurale care sa le ateste sau nu veridicitatea.

În calitate de a doua

instanță de fond, curtea de apel avea obligația să stabilească în mod complet

situația de fapt și să cerceteze aspectele ridicate de recurentă- avea

obligația să se asigure ca nu planează nicio suspiciune asupra probelor pe care

le-a apreciat ca relevante.

Față de soluția

instanței de apel și față de conturarea întregii motivări în jurul acestei

probe, se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei curții de apel având în vedere

necesitatea administrării de noi dovezi inadmisibile în recurs: analiza

veridicității probelor respective prin administrarea unei expertize tehnice de

specialitate a produsului "punga de semințe" despre care s-a susținut

ca a provenit de la SC M. SRL, cea care a înregistrat marca "S." în România.

C.Nemotivarea hotărârii

și motivarea contradictorie.

Instanța de apel

nu a motivat aspecte esențiale pentru speța de față - art. 304 pct. 7 din C.

proc. civ.

Una dintre condițiile

legale cerute admiterii acțiunii în anulare pentru rea - credință este aceea a

existenței unui drept al reclamantului asupra semnului care face obiectul

mărcii pentru care se cere anularea. În cazul de față, reclamanta invocă o

marcă națională înregistrată într-o altă țară decât România (teritoriul

relevant în speță), într-un alt alfabet și cu protecție limitata teritorial la

acea tara.

Analizând semnul

respectiv - așa cum a fost înregistrat și așa cum apare în evidența Oficiului

de Mărci din Bulgaria se remarcă un aspect important de legalitate relativ la

protecția mărcii anterioare: aceasta este protejată în forma în care a fost înregistrată.

Marca sa "S." - marcă verbală, nu are nicio legătură cu semnul

bulgar.

Ca atare, nu se poate

spune, cel puțin la prima vedere, că "S." marca din România a fost înregistrată

urmare a cunoașterii de către SC M. SRL a existenței semnul bulgar, așa cum a

fost înregistrat. Trebuie verificată întinderea protecției - mai ales când

marca este înregistrată în alt alfabet, fără a se înregistra și transliterarea.

Din acest motiv, când

se analizează dacă există elementul obiectiv, trebuie să se stabilească foarte

clar că "S." din România a fost înregistrată după ce SC M. SRL a

cunoscut existența semnului bulgar. Nu se poate trage această concluzie în mod

direct, așa cum a hotărât curtea de apel, fără a se prezenta motivele pentru

care s-a ajuns la această concluzie (mai ales ca probele depuse de reclamanta

au fost contestate).

În hotărârea atacată

nu a găsit motivele care au condus instanța de apel la concluzia că semnul

bulgar este același cu marca verbala "S." Soluția apare ca nemotivată

din acest punct de vedere, iar consecința este necercetarea fondului.

Această concluzie este

întărită și de faptul că instanța de apel a înțeles să motiveze o mare

parte din hotărâre corespunzător unei altfel de acțiuni - acțiunea în contrafacere.

Această motivare nu este potrivită nu numai din pricina faptul că nu acesta era

obiectul cauzei (sau cel puțin nu acesta era obiectul apelului), dar și din

pricina faptului că nu poate exista contrafacere atunci când

"contravenientul" deține și folosește o marca înregistrată.

Cunoașterea faptului

relevant fiind de esența admiterii acțiunii în anulare, nu se poate trece peste

obligația de a motiva, mai întâi, care este faptul relevant si, mai apoi, ca

acest fapt relevant a fost cunoscut.

S-a spus nejustificat

de către instanță că "este puțin probabil ca înregistrarea semnului "S."

să fie întâmplătoare”, dar nu se arată de ce se trage concluzia că din cauza

acestei probabilități scăzute pe care o invoca instanța de apel marca "S."

corespunde fără niciun dubiu semnului bulgar. O explicație plauzibilă în favoarea

paratei SC M. SRL în legătura cu înregistrarea mărcii "S.", care este

și cea evidentă, este aceea ca "S." vine de la "floarea -

soarelui" (semințe de floarea soarelui")/franțuzescul "S.L"

(soare). Semnul este într-o oarecare măsură descriptiv, contrar celor spuse de

curtea de apel.

Pentru a se ajunge la

soluția pronunțată de ambele instanțe de fond ar fi trebuit să se constate în

primul rând faptul relevant (că marca este înregistrată și că s-ar translitera

în caractere latine "S.") și să motiveze de ce a ajuns la această

concluzie, iar apoi să constate cunoașterea faptului relevant de către parata SC

M. SRL și sa motiveze de ce a ajuns la aceasta constatare.

Recurentul a arătat

în continuare că motivului prevăzut la art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. i se

circumscrie și motivarea contradictorie următoare: ".curtea reține drept

relevant procesul-verbal de constatare emis la data de 19 septembrie 2011 de

notarul public I.K. din Bulgaria (filele 347-348 dosar fond vol. II"; "Curtea

consideră că este inutil a stabili veridicitatea acestor înscrisuri, cât timp

situația de fapt dedusă judecății rezultă cu prisosința din celelalte

probe".

Astfel, pe de o

parte, curtea și-a format convingerea pe baza acestor "dovezi" pe

care le-a contestat, iar pe de altă parte, pentru Înalta Curte, instanța de

reformare, motivarea este contradictorie și nu se poate verifica din această pricină

care a fost opinia exactă a curții de apel. Astfel, instanța de control

judiciar este împiedicată să-și exercite competența. In plus, dacă situația

de fapt rezultă cu prisosința din "celelalte probe", nu trebuia să

lase impresia ca totuși a fost convinsă să ajungă la soluția dată în baza

acelui proces - verbal.

D. Necercetarea fondului

- respingerea cererii de sesizare a C.J.U.E.

Punând în discuție

această chestiune prejudicială a propus curții de apel o serie de întrebări referitoare

la aspecte considerate relevante pentru apelul său. Această relevanță a

întrebărilor ridicate reiese din faptul că în apel a cerut ca buna sa credință

la dobândirea mărcii și recunoașterea irevocabilă a deținerii unui

"bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenției europene a

drepturilor omului sa fie avute în vedere la soluționarea apelului.

In opinia sa,

chestiunea prejudicială era strâns legată de motivele de apel și trebuia să i

se dea efect pentru a nu se genera această aparență a prefigurării soluției

asupra apelului. Neefectuând trimiterea preliminară, așa cum s-a dovedit prin

hotărârea pronunțată asupra fondului, nu a cercetat sub niciun aspect fondul

raportului juridic dintre reclamantă și recurentă. Cercetarea se impunea din

următoarele motive: ar fi relevat o situație aparte - solicitantul nu mai există,

cesionarul a cumpărat marca și s-a constatat judiciar că este de bună credință;

pentru că tot judiciar și irevocabil s-a statuat că cesionarul deține un bun

protejat de dreptul convențional, trebuia să se analizeze în ce formă schimbă

această împrejurare raportul juridic dintre reclamantă și recurentă, cesionar

de bună credință chemat în judecata; s-ar fi relevat că cererii de anulare a

mărcii i se opune protecția convențională a dreptului său.

Aceste aspecte nu pot

fi stabilite în față Înaltei Curți, ci trebuie deduse instanței de apel și lămurite

de aceasta, instanța fiind sesizată cu cererea de trimitere preliminară. Se

impune, în concluzie, pentru a nu se încălca principiul dublului grad de

jurisdicție, casarea deciziei și trimiterea cauzei curții de apel în scopul

efectuării trimiterii preliminare de către curtea de apel și raportării

răspunsurilor C.J.U.E. la situația de fapt pe care trebuie sa o stabilească în mod

complet tot aceasta instanța, având în vedere ca împrejurările de fapt nu au

fost deplin stabilite și că Înalta Curte nu poate hotarî asupra fondului în aceste

condiții, așa cum reiese din art. 314 din C. proc. civ.

E.Instanța de apel

si-a arogat rolul de instanța de recurs.

Inclusiv pentru

aspectele relevate mai sus, instanța de apel nu a exercitat rolul de instanța

de fond ce era obligată să stabilească faptele pentru a preveni orice greșeală

privind aflarea adevărului în cauză. În fața instanței de apel a încercat sa

obțină o hotărâre temeinică, legală și justă, solicitând acesteia să lămurească

în întregime situația de fapt si, atingând acest final, să aplice legea fără a

ne fi încălcat dreptul la marcă recunoscut pe cale judiciară.

A început prin a

argumenta că probele existente la dosar nu fac dovada întrunirii condițiilor

legale pentru admiterea cererii de înregistrare a mărcii pentru rea - credință

(atât în privința laturii obiective, cât și în privința laturii subiective). A

fost nevoită să procedeze în acest fel pentru că SC M. SRL - prima pârâtă a

fost mai întâi în insolvență (fără drept de administrare) și mai apoi a fost

radiată.

A dovedit, iar

instanța de apel nu a luat în seamă, faptul că SC P. SRL, distribuitorul SC V.

SRL a fost mai întâi distribuitorul SC M. SRL A fost contestat și modul în

care a înțeles să probeze reclamanta acțiunea. Reclamanta a eludat

regulile de administrare a probelor și a format pe această cale numai impresia

unei acțiuni dovedite. S-a confirmat că a fost suficientă această atitudine

abuzivă a reclamantei pentru ca instanța de apel să nu analizeze nicio apărare

a sa cu privire la situația de fapt.

Instanța de apel

s-a limitat greșit la a înlătura apărările asupra aspectelor de legalitate

ridicate de recurentă, fără a reaprecia probele așa cum a cerut, și fără a avea

în vedere situația de fapt arătată. Dacă mai înainte a depășit limitele devoluțiunii,

de data aceasta a eliminat efectul devolutiv al apelului - apreciază că a fost încălcat

art. 295 alin. (1) din C. proc. civ - fapt ce atrage motivul de casare prevăzut

la art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

F.Nu sunt întrunite

condițiile legale pentru admiterea cererii de anulare a mărcii

Existența relei-credințe,

condiție legală pentru anularea unei mărci înregistrate, este subordonată unor

condiții cumulative legale ce reies din jurisprudența Înaltei Curții de

Casație și Justiție, dar și a C.J.U.E., relativ la interpretarea dispozițiilor

legale în materie: cunoașterea "faptului relevant" (adică a existenței

și folosirii unei mărci anterioare) - elementul obiectiv; intenția frauduloasă

- elementul subiectiv.

Niciuna dintre aceste

condiții nu se substituie celeilalte, iar dacă s-a apreciat că există elementul

obiectiv, instanța de judecată trebuie să analizeze cu aceeași rigoare și existența

elementului subiectiv (dacă s-a constatat ca exista elementul obiectiv,

elementul subiectiv nu se prezumă).

Acestea rezultă din răspunsul

la întrebările preliminare adresate Curții de Justiție a U.E. în cauza C - 529/2007

(Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Franz Hauswirth GmbH) prin

care instanța unională a trasat condițiile cumulative pentru aprecierea

existentei relei - credințe, condiții ce vor fi avute în vedere alături de factorii

pertinenți specifici spetei: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să

aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează cel puțin într-un stat membru

un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate

conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere; intenția

solicitantului de a-l împiedica pe acest terț să utilizeze un astfel de semn în

continuare; nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului

și semnul a cărui înregistrare se solicita.

Asupra acestor

aspecte de legalitate, instanțe de apel a ales să se pronunțe invocând

prezumții simple. În cazul său, față de contestarea de către aceasta a întregului

probatoriu al reclamantei, probatoriu care a dus în opinia curții de apel la

incidența prezumțiilor, acestea nu erau suficiente pentru a se aprecia că s-a

ajuns prin ele la stabilirea adevărului. În plus, îndeplinirea oricăreia dintre

condițiile pentru anularea mărcii nu poate duce la prezumția că și cealaltă

condiție este îndeplinită. Prezumția, așadar, ca modalitate de stabilire a

cadrului factual, este de evitat în aceste cazuri.

De aici se desprinde concluzia

că nu sunt întrunite condițiile legale pentru admiterea acțiunii în anulare.

Cunoașterea faptului

relevant a fost reținută de instanța de apel exclusiv în considerarea unor

prezumții: cantitatea presupus a fi vândută de reclamantă duce la prezumția ca

pârâta M. știa despre existența dreptului anterior; facturile depuse, deși nu

fac dovada comercializării semințelor "S." de către V. anterior

înregistrării mărcii, se prezuma totuși contrariul; etc.

Aplicarea greșită a

dispozițiilor de drept material (Legea nr. 84/1998) prin raportare la prezumții

simple duce la necesitatea casării în cazul de față pentru că situația de fapt

nu a fost deplin stabilită, legalitatea hotărârii depinde de acest lucru, iar Înalta

Curte nu poate stabili ea situația de fapt.

Această soluție

se impune mai ales că acele prezumții sunt demontate de constatări precum

următoarele: cantitățile presupus a fi comercializate de pârâte sunt neînsemnate

raportat la piața semințelor din perioada respectivă, chiar și în comparație cu

un comerciant din România. Pentru a arata că acele facturi depuse de societatea

bulgară, dacă sunt adevărate, se referă la vânzarea unor cantități

nesemnificative prin raportare la piața semințelor de floarea - soarelui,

prezintă studiul de piața întocmit în 2009 de către o societate de profil,

A.C.N.R., din care rezultă că pentru perioada decembrie 2008 - septembrie 2009,

cantitățile existente pe piața respectivă au fost de 6.800 tone. In

Registrul mărcilor din Bulgaria nu apare transliterarea semnului bulgar -

semnul astfel cum a fost înregistrat.

Acest fapt sprijină

argumentul că nu s-a făcut dovada că semnul în caractere chirilice al

reclamantei - intimate s-ar translitera în "S." și că pârâta M. ar fi

știut acest lucru. In realitate, convingerea instanței s-a conturat în baza

unor probe contestate și de la aceste probe contestate s-au tras concluziile

greșite intitulate "prezumții".

G.Prin decizia

recurată au fost încălcate dispozițiile art.  1 din Primul Protocol al Convenției.

Soluția curții de

apel nu trebuia să se oprească la a analiza dispozițiile Legii nr. 84/1998.

Legea internă este Legea nr. 84/1998, iar reglementarea de drept internațional

care i se opune și care are prioritate este Convenția europeana a drepturilor

omului - Art. 1 din Protocolul nr. 1. Legea internă nu este mai favorabilă,

deci se aplică prioritar legea internaționala. Are un "bun" protejat

de Convenție, dobândit cu bună-credință. Din acest motiv, aplicarea

dispozițiilor legislației interne privind anularea mărcii pentru înregistrarea

cu rea-credință nu îi poate fi opusă cât timp aplicarea lor nu se poate

face fără lezarea dreptului său. În caz contrar, se constată ingerința Statului

și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, Acesta este cazul hotărârii

instanței de apel.

Înalta Curte a

constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat motivul

de recurs prin care se susține încălcarea principiilor "tantum

devolutum quantum apellatum" și "non reformatio în pejus".

Recurentul pârât

și-a întemeiat acest motiv de recurs pe prevederile art. 304 pct. 5 C.

proc. civ. În temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte îl va

analiza din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că

încălcarea art. 295 alin. (1) și art. 296 teza a II-a din C. proc. civ. nu se

încadrează în norma prevăzută la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul pârât

susține, în esență, că instanța de apel ar fi încălcat aceste

principii prin cele reținute în considerentele deciziei, iar nu prin

soluția care se regăsește în dispozitiv.

Trecând peste faptul

că principiile protejate prin prevederile art. 295 alin. (1) și art. 296 teza a

II-a din C. proc. civ. vizează soluția din dispozitivul hotărârii, nu se

poate reține faptul că instanța de apel ar fi contrazis aceste

principii nici prin considerentele sale.

În primul rând,

contrar a ceea ce susține recurentul, prima instanță nu a respins

cererea de radiere a mărcii.

Prin cererea de

chemare în judecată reclamanta a solicitat anularea mărcii „S."

înregistrată la O.S.I.M., din 10 decembrie 2008 pentru clasa 29 de produse

conform clasificării Nisa - „semințe prăjite, semințe preparate pentru consum

uman" și dobândită de pârâta SC A.N. SRL prin cesiune de la pârâta SC M.C.

SRL; obligarea O.S.I.M. la radierea mărcii „S." și a cesiunii din

Registrul Mărcilor; interzicerea pârâtei cesionare să utilizeze marca „S."

pentru clasa de produse nr. 29; obligarea pârâtei cesionare ca, în termen de 30

de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, să retragă

de pe piață toate produsele reprezentate de aceasta marcă sub sancțiunea

achitării de daune cominatorii de 500 lei/ zi de întârziere; obligarea

pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr.

1010 din 07 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a fost admisă, în parte, cererea, s-a dispus anularea înregistrării mărcii S. Din

10 decembrie 2008 pentru clasa de produse 29 - semințe prăjite, semințe preparate

pentru consum uman, pentru înregistrare cu rea-credință, s-a respins în rest

acțiunea și s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

În considerentele

sentinței s-au reținut motive privitoare la temeinicia cererii de

anulare a înregistrării mărcii și privitoare la netemeinicia cererilor de

radiere a

înregistrării cesiunii din Registrul mărcilor și de interzicere a pârâtei SC

A.N. SRL de a mai comercializa produse purtând marca contestată.

Din interpretarea

coroborată a dispozitivului și a considerentelor sentinței reiese că

prima instanță nu a analizat capătul de cerere privind radierea

înregistrării mărcii, iar reclamantul, singurul interesat să atace hotărârea

sub acest aspect, nu a declarat apel.

Referitor la cererea

de radiere a cesiunii mărcii, faptul că instanța de apel nu a reținut

că prima instanță de fond ar fi considerat-o neîntemeiată nu duce la

concluzia încălcării principiilor

"tantum devolutum quantum

apellatum" și "non reformatio în pejus".

Instanța de apel

a reținut în considerentele sale ceea ce a considerat relevant pentru

motivarea soluției la care a ajuns, hotărârea primei instanțe

rezultând din dispozitivul și considerentele sentinței.

De asemenea,

instanța de apel nu a contrazis cele reținute de către prima

instanță de fond când a considerat neîntemeiate capetele de cerere

referitoare la radierea înregistrării cesiunii din Registrul mărcilor și

interzicerea pârâtei SC A.N. SRL de a mai comercializa produse purtând marca

contestată, bazându-se pe faptul că prin probele administrate reclamanta nu a

făcut dovada relei-credințe a pârâtei SC A.N. SRL, care s-a prevalat în cauză

de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a

drepturilor omului.

Dimpotrivă,

instanța de apel s-a raportat la cele reținute de prima instanță

de fond, menționate anterior, dar a considerat că aceste fapte, ulterioare

înregistrării mărcii în cauză (cum este buna-credință a subdobânditorului), nu

au relevanță cu privire la analiza motivelor de nulitate a înregistrării

mărcii, unde trebuie verificată atitudinea subiectivă a solicitantului mărcii

la data depozitului.

Este nefondat al

doilea motiv de recurs prin care se susține că instanța de apel nu ar

fi cercetat fondul raportului juridic dedus judecății prin aceea că nu ar

fi cercetat veridicitatea înscrisurilor depuse de către reclamanți în

dovedirea cererii lor.

Reclamantul nu a

încadrat acest motiv de recurs în nici un caz prevăzut la art. 304 C. proc.

civ. Instanța de recurs apreciază că acest motiv de recurs nu

îndeplinește criteriile art. 304 partea introductivă C. proc. civ.,

nefiind susținute motive de nelegalitate, ci de netemeinicie, legate de

modul cum instanța de apel a înțeles să aprecieze și să

interpreteze probele administrate în cauză.

Simplul fapt că

recurentul ar considera necesară administrarea unor probe noi care nu pot fi

administrate în recurs potrivit art. 305 C. proc. civ. nu este suficient pentru

a atrage casarea hotărârii, trebuind invocate în prealabil motive de

nelegalitate care să se încadreze în prevederile art. 304 C. proc. civ. și

care să fie găsite fondate.

Or, recurentul pârât

nu a solicitat în apel administrarea unor probe suplimentare, eventual

expertiză, pentru a demonstra lipsa veridicității probelor administrate de

către reclamant.

Este nefondat motivul

de recurs prin care se susține nemotivarea și motivarea

contradictorie a hotărârii, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

În cadrul acestui

motiv de recurs s-a criticat modul în care au fost reținute, înlăturate

sau neanalizate anumite aspecte legate de îndeplinirea condițiilor pentru

a se ajunge la concluzia înregistrării mărcii cu rea credință, motivare în

fapt care nu poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Potrivit art.

304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere,

numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii.

După cum se poate

observa, decizia atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța

de apel arătând care sunt condițiile care trebuie verificate pentru a se

ajunge la concluzia înregistrării mărcii cu rea credință, conform art. 47 lit.

c) din Legea nr. 84/1998 și a jurisprudenței C.J.C.E./C.J.U.E., și

de ce sunt îndeplinite aceste condiții în cauză, prin raportare la motivele

de apel formulate și la situația de fapt reținută pe baza interpretării

probelor administrate.

Recurentul pârât

afirmă că instanța de apel ar fi motivat hotărârea corespunzător unei

acțiuni în contrafacere, iar nu a unei acțiuni în anulare pentru

rea-credință, dar nu a arătat concret care condiție reținută a

fi îndeplinită pentru acțiunea în anulare ar ține doar de specificul

unei acțiuni în contrafacere.

Art. 47 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 84/1998 nu impune condiția existenței unei mărci

anterioare înregistrată în România pentru a se reține înregistrarea unei mărci

ulterioare cu rea credință, astfel că este nerelevant din această

perspectivă faptul