ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1882/2014

Asupra cauzei constată următoarele: Prin Sentința nr. 3660 din 12 aprilie 2013 pronunțată în dosarul nr. 25649/63/2012, Tribunalul Dolj a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul P.M., în contradictoriu cu pârâta S.C. Î.R.L.U. - C.F.R. S.A. București prin S.C. C.F.R. Î.R.L.U. Secția Craiova.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului salariul suplimentar pentru anii 2009 - 2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare al reclamantului din luna decembrie a anului respectiv, conform art. 30 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006 - 2008, prelungit prin actul adițional, precum și ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Crăciun 2009 - 2010, Paște 2010 și Ziua Feroviarului 2010, echivalent fiecare cu un salariu de bază la nivelul clasei 1 de salarizare, conform art. 71 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006 - 2008, prelungit prin act adițional, sume actualizate cu rata inflației de la data nașterii dreptului, până la data plății efective, plus dobânda legală aferentă, sumele cuvenite urmând a fi calculate și cu respectarea prevederilor art. 41 alin. (3) lit. a) din CCM unic la nivel de ramură transporturi valabil pe anii 2008 - 2010. Totodată, a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata contravalorii premierii de vacanță pe anul 2009 - 2010, prevăzută de art. 49 alin. (3) din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil pe anii 2006 - 2008, prelungit prin act adițional Prin Decizia civilă nr. 8801 din 9 octombrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția 1 civilă, a admis recursul promovat de pârâta S.C.

Î.R.L.U. - C.F.R. I.R.L.U S.A. împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond pe care a modificat-o, în sensul că a respins, în tot, acțiunea formulată. Instanța de recurs a considerat că nu exista obligația plății salariului suplimentar aferent deoarece din prevederile art. 30 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar și art. 43 din CCM la nivel de ramură transporturi, invocate de reclamantă, nu rezultă caracterul obligatoriu al acordării dreptului la "salariu suplimentar", motiv pentru care este posibilă completarea acestor prevederi cu cele existente în contractul încheiat la nivel de unitate.

Or, potrivit art. 30 din CCM încheiat la nivel de unitate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar, iar în cauză, pe de o parte, unitatea nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi în anii 2009 - 2010, iar, pe de altă parte, pentru anul 2010, părțile contractante au convenit de comun acord că "salariul suplimentar menționat nu se acordă pentru anul 2010". În ceea ce privește plata primei/premierii de Ziua Feroviarului pe anul 2010, a ajutorului de Paște pe anul 2010 și respectiv de Crăciun pe anii 2009 - 2010, instanța de recurs a reținut caracterul condițional al respectivelor drepturi ce permite completarea prevederilor din CCM încheiat la nivel superior cu cele existente în contractul încheiat la nivel inferior, de unitate.

Or, în art. 62 din CCM încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009 - 2010 s-a stipulat că plata primei de Ziua Feroviarului, a ajutorului de Paște și respectiv de Crăciun se vor acorda începând cu anul 2010, după care, prin act adițional, părțile au convenit de comun acord ca drepturile mai sus-menționate să nu fie acordate pentru anul 2010. A mai reținut instanța de recurs faptul că în cauza pendinte nu se pune problema de interpretare a unor dispoziții legale, ci a unor prevederi contractuale cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 - 2010 și în actelor adiționale, motiv pentru care, în temeiul acordului de voință, părților contractante pot conveni suspendarea ori neacordarea acestor drepturi pentru anii 2009 și 2010, conform art. 31 și 33 din Legea nr. 130/1996 și nu sunt incidente în cauză prevederile art. 38 C. muncii, potrivit cărora salariații nu pot renunța la drepturile recunoscute prin lege.

La data de 7 noiembrie 2013, reclamantul P.M. a formulat cerere de revizuire, înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. 1727/54/2013, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., prin care a solicitat anularea hotărârii atacate și respingerea recursului ca nefondat, invocând contrarietatea dintre Decizia nr. 8.801 din 9 octombrie 2013 și alte decizii civile pronunțate de Curtea de Apel Craiova în dosare având același obiect. Ulterior, prin precizare depusă la data de 2 decembrie 2013, revizuentul a arătat că invocă contrarietatea cu Deciziile nr. 6223 din 6 iunie 2013, nr. 6224 din data de 6 iunie 2013, nr. 6225 din 6 iunie 2013, nr. 6226 din 6 iunie 2013 și nr. 5343 din 21 mai 2013, pronunțate de Curtea de Apel Craiova.

În argumentare, revizuentul a arătat că este, ca și ceilalți intimați-reclamanți din cauzele în care s-au pronunțat deciziile în raport de care invocă contrarietatea, salariat al societății pârâte și a solicitat drepturi salariale ca și aceștia, în fața acelorași instanțe de judecată și pe baza aceluiași temei de drept. Cu toate acestea, prin hotărârile indicate ca potrivnice Deciziei nr. 8801 din 9 octombrie 2013, au fost respinse recursurile declarate împotriva sentințelor pronunțate de instanța de fond, reținându-se, în sinteză, că intimaților-reclamanți din respectivele cauze li se cuvin drepturile salariale care derivă din contractul colectiv de muncă, aplicabil la nivel de grup de unități din sectorul feroviar, indiferent dacă prin contractele de muncă ce au fost încheiate la nivel de unitate au fost sau nu prevăzute acele drepturi salariale.

Revizuentul apreciază că instanța nu a respectat principiul egalității în drepturi a tuturor cetățenilor, așa cum este el consfințit de Constituția României, dar și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, privându-l pe reclamant de un proces echitabil. Prin Decizia civilă nr. 24 din data de 14 ianuarie 2014, Curtea de Apel Craiova, secția 1 civilă, a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând cererea de revizuire în raport de dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente: Revizuirea reprezintă acea cale extraordinară de atac de retractare ce oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești definitive care se vădește a fi greșită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunțarea acesteia.

Motivele de revizuire sunt expres și limitativ prevăzute de lege și impun, pentru fiecare în parte, îndeplinirea unor condiții specifice. Potrivit dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea cererii de revizuire și la faptele pe care se întemeiază. Dispoziția legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire, indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează. În ipoteza de revizuire invocată de revizuent, potrivit dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere (...) 7. dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat și are în vedere situația în care, prin cea de-a doua hotărâre, pronunțată în una și aceeași pricină, între aceleași persoane și având aceeași calitate, se încalcă cele stabilite printr-o hotărâre anterioară, aspect ce semnifică faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă "constatarea cu întârziere a autorității lucrului judecat". Rezultă că, revizuirea întemeiată pe textul legal anterior citat va fi admisă doar dacă sunt întrunite, cumulativ următoarele condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, hotărârile judecătorești în cauză să fie potrivnice și să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză.

În acest sens, tripla identitate ca și condiție de admisibilitate a cererii de revizuire trebuie analizată în raport de dispozițiile art. 120 1 C. civ., conform căruia "este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute de ele și în contra lor în aceeași calitate". Cerințele legale prevăzute de art. 120 1 C. civ. nu sunt îndeplinite în cauză, deoarece revizuentul apreciază că hotărârea supusă revizuirii este potrivnică unor hotărâri pronunțate în spețe similară de către Curtea de Apel Craiova, în cadrul unor litigii în care acesta nu a figurat în calitate de parte.

Or, textul legal sus-menționat impune ca judecata să aibă loc "între aceleași părți, făcute de ele sau în contra lor în aceeași calitate", condiție care nu se regăsește în speța dedusă judecății, întrucât nu este vorba de litigii în cadrul cărora revizuentul să fi participat anterior și să fi obținut soluții contrare celei din hotărârea supusă revizuirii. Astfel, în dosarul în care s-a pronunțat Decizia nr. 6223 din 06 iunie 2013 calitatea de reclamant a avut-o numitul R.N., în dosarul în care s-a pronunțat Decizia nr. 6224 din 06 iunie 2013 calitatea de reclamant a avut-o numitul O.G., în dosarul în care s-a pronunțat Decizia nr. 6225 din 06 iunie 2013 calitatea de reclamant a avut-o numitul D.C., în dosarul în care s-a pronunțat Decizia nr. 6226 din 06 iunie 2013 calitatea de reclamant a avut-o numitul G.I., iar în dosarul în care s-a pronunțat Decizia nr. 5343 din 21 mai 2013 calitatea de reclamant a avut-o numita M.C.M.

Rezultă că hotărârile la care revizuentul face referire în sensul că ar fi potrivnice Deciziei nr. 8801 din 9 octombrie 2013 a Curții de Apel Craiova, reprezintă, în realitate, practică judiciară în materie, iar împrejurarea că prin aceste hotărâri s-au adoptat soluții opuse celei pronunțate prin hotărârea atacată, nu poate constitui premisa promovării unei cereri de revizuire. Prin urmare, constatând că nu sunt îndeplinite cerințele art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire. Dată fiind prioritatea soluționării excepției inadmisibilității, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac, nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) din același cod, excepția invocată fiind o excepție de fond absolută și peremptorie, ce face de prisos analiza cererii de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul P.M. împotriva Deciziei civile nr. 8801 din 09 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția 1 civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2014. Procesat de GGC - AM