ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1105/2014

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cererii de revizuire de față;

Prin Sentința civilă nr. 3101 din data de 28

martie 2013, Tribunalul Dolj a respins excepția prescripției dreptului material

la acțiune, invocată de pârâtă și a admis acțiunea formulată de reclamantul

D.T. în contradictoriu cu pârâta SC C.F.R. Î.R.L.U. SA București.

A fost obligată

pârâta să plătească reclamantului salariul suplimentar pentru anii 2009 - 2010

echivalent cu salariul de bază de încadrare al reclamantului din luna decembrie

a anului respectiv, conform art. 30 din contractul colectiv de muncă (CCM) la

nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006 - 2008

prelungit prin actul adițional, precum și ajutorul material cu ocazia

sărbătorilor de Crăciun 2009 - 2010, Paște 2010 și Ziua Feroviarului 2010,

echivalent fiecare cu un salariu de bază la nivelul clasei 1 de salarizare,

conform art. 71 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar

valabil pe anii 2006 - 2008 prelungit prin act adițional, sume actualizate cu

rata inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective, plus

dobânda legală aferentă, sumele cuvenite urmând a fi calculate și cu

respectarea prevederilor art. 41 alin. (3) lit. a) din CCM unic la nivel de

ramură transporturi valabil pe anii 2008 - 2010.

Prin Decizia civilă

nr. 8132 din data de 11 septembrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția I

civilă, a admis recursul promovat de pârâta SC I.R.L.U. - C.F.R. SA împotriva

sentinței pronunțate de instanța de fond pe care a modificat-o, în sensul că a

respins acțiunea formulată.

Instanța de recurs a

considerat că nu exista obligația plății salariului suplimentar aferent

deoarece din prevederile art. 30 din CCM la nivel de grup de unități din

transportul feroviar și art. 43 din CCM la nivel de ramură transporturi,

invocate de reclamantă, nu rezultă caracterul obligatoriu al acordării

dreptului la "salariu suplimentar", motiv pentru care este posibilă

completarea acestor prevederi cu cele existente în contractul încheiat la nivel

de unitate.

Or, potrivit art. 30

din CCM încheiat la nivel de unitate, fondul necesar pentru acordarea acestui

salariu se constituie în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat

lunar, iar în cauză, pe de o parte, unitatea nu a avut venituri corespunzătoare

acoperirii tuturor cheltuielilor, înregistrând pierderi în anii 2009 - 2010,

iar, pe de altă parte, pentru anul 2010, părțile contractante au convenit de

comun acord că "salariul suplimentar menționat nu se acordă pentru anul

2010".

În ceea ce privește

plata primei/premierii de Ziua Feroviarului pe anul 2010, a ajutorului de Paște

pe anul 2010 și respectiv de Crăciun pe anii 2009 - 2010, instanța de recurs a

reținut caracterul condițional al respectivelor drepturi ce permite completarea

prevederilor din CCM încheiat la nivel superior cu cele existente în contractul

încheiat la nivel inferior, de unitate.

Or, în art. 62 din

CCM încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009 - 2010 s-a stipulat că plata

primei de Ziua Feroviarului, a ajutorului de Paște și respectiv de Crăciun se

vor acorda începând cu anul 2010, după care, prin act adițional, părțile au

convenit de comun acord ca drepturile mai sus-menționate să nu fie acordate

pentru anul 2010.

A mai reținut

instanța de recurs faptul că în cauza pendinte nu se pune problema de

interpretare a unor dispoziții legale, ci a unor prevederi contractuale

cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 -

2010 și în actelor adiționale, motiv pentru care, în temeiul acordului de

voință, părților contractante pot conveni suspendarea ori neacordarea acestor drepturi

pentru anii 2009 și 2010, conform art. 31 și 33 din Legea nr. 130/1996 și nu

sunt incidente în cauză prevederile art. 38 C. muncii, potrivit cărora

salariații nu pot renunța la drepturile recunoscute prin lege.

La data de 7

octombrie 2014, reclamantul D.T. a formulat cerere de revizuire, înregistrată

pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. 1535/54/2013, întemeiată pe

dispozițiile art. 322 pct 7 C. proc. civ, prin care a solicitat anularea

hotărârii atacate și respingerea recursului ca nefondat, invocând

contrarietatea dintre Decizia nr. 8132 din data de 11 septembrie 2013 și alte

decizii civile pronunțate de Curtea de Apel Craiova în dosare având același

obiect.

Ulterior, prin

precizare depusă la data de 28 octombrie 2013, revizuentul a arătat că invocă

contrarietatea cu Deciziile nr. 6223 din 6 iunie 2013, nr. 6224 din data de 6

iunie 2013, nr. 6225 din 6 iunie 2013, nr. 6226 din 6 iunie 2013 și nr. 5343

din 21 mai 2013, pronunțate de Curtea de Apel Craiova.

În argumentare,

revizuentul a arătat că este, ca și ceilalți intimați-reclamanți din cauzele în

care s-au pronunțat deciziile în raport de care invocă contrarietatea, salariat

al societății pârâte și a solicitat drepturi salariale ca și aceștia, în fața

acelorași instanțe de judecată și pe baza aceluiași temei de drept.

Cu toate acestea,

prin hotărârile indicate ca potrivnice Deciziei nr. 8132 din data de 11

septembrie 2013, au fost respinse recursurile declarate împotriva sentințelor

pronunțate de instanța de fond, reținându-se, în sinteză, că intimaților-reclamanți

din respectivele cauze li se cuvin drepturile salariale care derivă din

contractul colectiv de muncă, aplicabil la nivel de grup de unități din

sectorul feroviar, indiferent dacă prin contractele de muncă ce au fost

încheiate la nivel de unitate au fost sau nu prevăzute acele drepturi

salariale.

Revizuentul apreciază

că instanța nu a respectat principiul egalității în drepturi a tuturor

cetățenilor, așa cum este el consfințit de Constituția României, dar și de

practica Curții Europene a Drepturilor Omului, privându-l pe reclamant de un

proces echitabil.

Prin Decizia civilă

nr. 9209 din 30 octombrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a

declinat competența de soluționare a cererii de revizuire în favoarea Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Analizând cererea de

revizuire în raport de dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că aceasta este nefondată, urmând a o respinge, pentru următoarele

considerente:

Revizuirea reprezintă

acea cale extraordinară de atac de retractare ce oferă posibilitatea

retractării unei hotărâri judecătorești definitive care se vădește a fi greșită

în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunțarea acesteia.

Motivele de revizuire

sunt expres și limitativ prevăzute de lege și impun, pentru fiecare în parte,

îndeplinirea unor condiții specifice.

Potrivit

dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., dezbaterile sunt limitate la

admisibilitatea cererii de revizuire și la faptele pe care se întemeiază.

Dispoziția legală fixează

limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire,

indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează.

În ipoteza de

revizuire invocată de revizuent, potrivit dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct.

7 C. proc. civ, revizuirea unei hotărâri rămasă definitivă în instanța de apel

sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul, se poate cere (...) dacă există hotătâri definitive

potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și

aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Rezultă că,

revizuirea întemeiată pe textul legal anterior citat va fi admisă doar dacă

sunt întrunite, cumulativ următoarele condiții: existența unor hotărâri

judecătorești definitive, hotărârile judecătorești în cauză să fie potrivnice

și să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Cazul de revizuire

prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se întemeiază pe autoritatea de lucru

judecat și are în vedere situația în care, prin cea de-a doua hotărâre,

pronunțată în una și aceeași pricină, între aceleași persoane și având aceeași

calitate, se încalcă cele stabilite printr-o hotărâre anterioară, aspect ce

semnifică faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă

"constatarea cu întârziere a autorității lucrului judecat".

În acest sens, tripla

identitate ca și condiție de admisibilitate a cererii de revizuire trebuie

analizată în raport de dispozițiile art. 1201 C. civ., conform căruia

"este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același

obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute

de ele și în contra lor în aceeași calitate".

Cerințele legale

prevăzute de art. 1201 C. civ. nu sunt îndeplinite în cauză, deoarece

revizuentul apreciază că hotărârea supusă revizuirii este potrivnică unor

hotărâri pronunțate în spețe similare de către Curtea de Apel Craiova, în

cadrul unor litigii în care acesta nu a figurat în calitate de parte.

Or, textul legal

sus-menționat impune ca judecata să aibă loc "între aceleași părți, făcute

de ele sau în contra lor în aceeași calitate", condiție care nu se

regăsește în speța dedusă judecății, întrucât nu este vorba de litigii în

cadrul cărora revizuentul să fi participat anterior și să fi obținut soluții

contrare celei din hotărârea supusă revizuirii.

Astfel, în dosarul în

care s-a pronunțat Decizia nr. 6223 din 6 iunie 2013 calitatea de reclamant a

avut-o numitul R.N., în dosarul în care s-a pronunțat Decizia nr. 6224 din 6

iunie 2013 calitatea de reclamant a avut-o numitul O.G., în dosarul în care s-a

pronunțat Decizia nr. 6225 din 6 iunie 2013 calitatea de reclamant a avut-o

numitul D.C., în dosarul în care s-a pronunțat Decizia nr. 6226 din 6 iunie

2013 calitatea de reclamant a avut-o numitul G.I., iar în dosarul în care s-a

pronunțat Decizia nr. 5343 din 21 mai 2013 calitatea de reclamant a avut-o

numita M.C.M..

Rezultă că hotărârile

la care revizuentul face referire în sensul că ar fi potrivnice Deciziei nr.

8132 din data de 11 septembrie 2013 a Curții de Apel Craiova, reprezintă, în

realitate, practică judiciară în materie, iar împrejurarea că prin aceste

hotărâri s-au adoptat soluții opuse celei pronunțate prin hotărârea atacată, nu

poate constitui premisa promovării unei cereri de revizuire.

Prin urmare,

constatând că nu sunt îndeplinite cerințele art. 322 pct. 7 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul D.T. împotriva

Deciziei nr. 8132 din data de 11 septembrie 2013 a Curții de Apel Craiova,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 1 aprilie 2014.

Procesat de GGC - CL