ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1175/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 aprilie 2005 reclamanta SC R. SA a chemat-o în judecată pe pârâta SC C. SA (fostă SC E.I. SA) societate aflată în procedura de lichidare judiciară și SC E. SA București pentru ca prin hotărârea pe care o va pronunța instanța să constate rezilierea contractului de leasing din 20 noiembrie 1998 încheiat între SC C. SA Alexandria (devenit ulterior în urma fuziunii SC R. SA) și

SC E.I. SA

(în prezent C.) și evacuarea celor două pârâte din imobilul situat în Alexandria, în suprafață de 1.695 mp. În motivarea cererii a arătat că în temeiul art. 14 din O.G. nr. 51/1997 a notificat rezilierea contractului de leasing din 20 noiembrie 2008, cu scrisoarea recomandată din 18 februarie 2004, apreciind că acest contract a fost încheiat intuitu personae cu pârâta SC E. SA, drepturile din acest contract neputând fi cedate, la baza acestuia stând O.G.

nr. 51/1997 și că cele două pârâte nu mai pot justifica deținerea imobilului prin vreun titlu valabil . La data de 25 mai 2005 pârâta SC C. SA – societate în lichidare a formulat întâmpinare și a invocat excepția greșitei compuneri a completului, excepția litispendenței, excepția conexității, incidentul procedural al suspendării acțiunii până la momentul soluționării de către judecătorul sindic a validității măsurii lichidatorului judiciar de transformare a raportului obligațional conform art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive, excepții respinse prin Încheierea din ședința publică de la data de 17 iunie 2005, iar la data de 16 septembrie 2009 SC T.S.

SRL, în calitate de mandatar al SC S.S., SC C.D.S. și SC I.V.S. conform procurilor speciale și contractelor de reprezentare în temeiul dispozițiilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, în calitate de creditor la masa credală a SC C. SA în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 8253/1999 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială. În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri și expertiză tehnică. Prin Sentința comercială nr. 6942 din 21 mai 2007 Tribunalul București secția a VI-a comercială, a respins excepția lipsei de interes ca neîntemeiată, a respins acțiunea ca neîntemeiată și a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC T.S.

SRL.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a apreciat pe excepții că reclamanta justifică un interes în formularea acțiunii, chiar în condițiile în care a susținut că sub aspectul dreptului substanțial, creanța derivând din contractul de leasing a fost în întregime stinsă prin plată, așa încât a respins excepția lipsei de interes a reclamantei . Pe fondul litigiului, a reținut că reclamanta a notificat rezilierea contractului de leasing din 20 noiembrie 1998 și că la data de 14 februarie 2005 între SC C. SA – societate în lichidare – în calitate de cedent stipulant și SC E. SA în calitate de cesionar promitent, a fost încheiat în condițiile art. 51 din Legea nr. 64/1995, contractul de cesiune de drepturi dublat de stipulație pentru altul, având ca obiect toate drepturile patrimoniale și nepatrimoniale născute în temeiul contractului de leasing imobiliar cu clauză fermă de cumpărare, cesionarul promitent obligându-se să achite direct cedentului, toate redevențele exigibile împreună cu toate accesoriile acestora, contract care a fost notificat reclamantei la 21 februarie 2005. A mai reținut că reclamanta a formulat contestație față de actul de cesiune, susținând caracterul intuitu personae al contractului de leasing, astfel că drepturile nu pot fi cedate, că prin Decizia nr. 5184/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, SC E.I.

SA a fost obligată la plata sumei de 415.388.556 lei diferență redevențe și că în cauză nu este aplicabilă O.G. nr. 51/1997, ci dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 care reglementează încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, prin negociere directă cu locatarii sau asociații, în situațiile în care acestea au efectuat investiții în activele pe care le utilizează. Cu privire la art. 8 din contractul de leasing instanța a apreciat că acesta este un pact comisoriu de gradul II, astfel că rezilierea este inoperantă începând cu data invocată de reclamantă (18 februarie 2004), pactul în redactarea menționată neexcluzând intervenția instanței de judecată, iar în baza acestor considerente și a concluziilor raportului de expertiză a reținut că redevențele au fost achitate în totalitate, plățile fiind valabil făcute de SC E. SA, astfel că potrivit art. 1020 – 1021 C. civ.

și art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 a respins cererea de reziliere ca nefondată și în consecință a respins și cererea privind evacuarea pârâtelor din spațiul care face obiectul cesiunii. Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat apel care a fost respins de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin Decizia nr. 561 din 17 decembrie 2008, prin care s-a luat act că intimatele nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a apreciat temeinicia și legalitatea sentinței pronunțată în fond, reținând că adresa de notificare a rezilierii datează din 21 februarie 2005 și nu din 18 februarie 2005 (reclamanta susținând eronat că ar fi fost din 18 februarie 2004) că Tribunalul București, secția a VII-a comercială, a soluționat contestația formulată de SC R. SA privind valabilitatea contractului de cesiune de drepturi încheiat între SC C. SA prin lichidator judiciar și SC E. SA, prin Sentința comercială nr. 2369 din 22 mai 2008 conform căreia aceasta a fost respinsă, sentința rămânând irevocabilă, astfel că a considerat rezolvată validitatea contractului de cesiune, întrucât s-a stabilit acest aspect de către instanță cu putere de lucru judecat; că în speță sunt aplicabile dispozițiile O.U.G.

nr. 88/1997 și nu O.G. nr. 51/1997 cum corect a apreciat și instanța de fond; că art. 8 din contractul de leasing are valoarea unui pact comisoriu de grad I, care repetă dispozițiile art. 1020 C. civ. și care, raportat la condiția rezolutorie invocată legată de intrarea în procedura de lichidare judiciară a SC C. SA, nu poate constitui temei de reziliere de drept a contractului, împlinirea condiției rezolutorii neavând ca efect rezilierea contractului, cu atât mai mult cu cât acest temei nu a fost invocat prin cererea introductivă; că față de dispozițiile art. 292 alin. (1) C. proc.

civ., schimbarea temeiului de drept și motivele cererii de chemare în judecată nu este permisă, astfel că declarația unilaterală de reziliere nu produce efecte juridice, instanța neputând constata intervenția rezilierii, putând doar a dispune rezilierea la cerere, ceea ce nu s-a cerut și că plata redevențelor s-a tranșat definitiv și irevocabil, plățile fiind valabil făcute, validitatea contractului de cesiune de drepturi și validitatea ofertei reale urmată de consemnațiune fiind confirmate. A mai reținut instanța de apel că expertiza întocmită în cauză nu a fost contestată la fond, apelanta achiesând la concluziile acesteia, că respingerea capătului de cerere privind evacuarea este consecința firească a modului de soluționare a primului capăt de cerere și că intervenienta SC T.S.

SRL a justificat un interes în formularea cererii fiind corect admisă cererea de intervenție în interes propriu, fiind – de asemenea – respectat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din C.E.D.O. Împotriva acestei decizii reclamanta SC R. SRL București a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea sau modificarea deciziei atacate, admiterea apelului și în fond admiterea cererii de chemare în judecată, indicând în acest sens art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. A susținut în cererea de recurs că hotărârea dată în legătură cu cererea de intervenție a fost dată în contradictoriu cu o persoană care nu este parte în proces, fără citarea adevăraților intervenienți, întrucât intervenienta

SC T.S. SRL

nu exercită drepturi proprii, ci a acționat ca un mandatar al celor trei societăți, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 112 și 67 alin. (1), 85 și 26 1 alin. (1) C. proc. civ.; că hotărârea cuprinde motive străine cererii de chemare în judecată aceasta menționând „contestația formulată” în cauză nefiind formulată o astfel de contestație, pe care o consideră o eroare a instanței; că în mod greșit instanța de apel a reținut că O.G. nr. 51/1997 nu este aplicabilă în speță, aceasta constituind în realitate actul normativ aplicabil contractului de leasing iar art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 reglementează contractul de leasing încheiat în procedura de privatizare a societăților comerciale și nu drepturile și obligațiile prevăzute de contractele de leasing prevăzute în O.G.

nr. 51/1997 iar pentru SC R. SRL București nu s-a motivat de ce nu a fost societate de leasing, SC C. SA, cât și ea, recurenta, având în obiectul lor de activitate operațiuni de leasing, fiind întrunite condițiile pentru încheierea unui contract de leasing. În consecință, chiar dacă s-a apreciat de instanța de apel că respectivul contract nu ar intra sub incidența dispozițiilor O.G. nr. 51/1997 ar fi trebuit, în virtutea dispozițiilor art. 969 C. civ., să se rețină că potrivit celor stipulate de părți în art. 8 din contract, la momentul intrării în procedura insolvenței a cocontractantului, rezilierea a operat de drept. De asemenea instanța de apel a calificat greșit cererea sa deoarece în speță nu este vorba despre o rezoluțiune sancțiune pentru culpă contractuală, ci o rezoluțiune ca urmare a împlinirii condiției rezolutorii, fiind aplicabile dispozițiile art. 1004 și urm. C. civ.

și 1019 C. civ. și nu 1020 – 1021 C. civ.; că în mod greșit s-a reținut că la fond nu s-a cerut rezilierea contractului pentru îndeplinirea condiției rezolutorii întrucât a fost invocat art. 8 din contractul de leasing, care a preluat art. 14 din O.G. nr. 51/1997, în speță neavând relevanță achitarea redevenței deoarece rezilierea nu s-a cerut pentru culpă în executarea contractului; că instanța nu s-a pronunțat asupra nulității expertizei, raportată la art. 205 C. proc. civ., și că deși prin Decizia nr. 5184/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost obligată pârâta să plătească 415.988.556 lei, instanța a reținut că redevențele au fost achitate în totalitate chiar dacă nu s-a achitat această sumă în întregime; că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil conform art. 6.1.

din C.E.D.O., instanța neprocedând la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților (nu se explică de ce SC R. SRL nu are calitate de societate de leasing, de ce s-a aplicat expertiza U., nu se regăsește dezbaterea asupra diferenței dintre reziliere ca urmare a culpei contractuale și ca urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii; că hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu cu SC C. SA care a fost radiată ca urmare a fuziunii cu SC E. SA. Prin întâmpinare SC E. SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând fiecăreia dintre criticile invocate. Recursul reclamantei este întemeiat urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor arăta: Înaintea analizării recursului Curtea apreciază, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., că se impune o restructurare a criticilor dezvoltate în motivarea recursului și încadrarea lor în motivele de recurs invocate global de recurentă în dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. în finalul cererii. Astfel, Curtea apreciază că, deși recurenta a încadrat în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. modul greșit de soluționare a cererii de intervenție, cât și nulitatea raportului de expertiză raportată la admiterea greșită a unor obiective pentru expertiză, aceste critici nu se încadrează în motivul de recurs invocat deoarece ele nu privesc încălcarea unor norme de procedură sancționate cu nulitate în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea cererii de intervenție vizând aplicarea greșită a legii, iar admiterea greșită a unor obiective pentru expertiză vizând o chestiune ce ține de judecata litigiului și nu de îndeplinirea unui act de procedură.

În consecință, recursul reclamantei urmează a fi analizat și prin prisma acestor precizări, cât și a ordinii invocării criticilor. Astfel, modul greșit de apreciere asupra admisibilității cererii de intervenție poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitoare la aplicarea greșită a legii, interpretarea eronată a normei juridice aplicabile. Sub acest aspect Curtea apreciază că în mod greșit a fost admisă cererea de intervenție în interes propriu formulate în temeiul art. 49 alin. (2) C. proc. civ. de către SC T.S. SRL București, în calitate de mandatar al societăților SC S.S. SA, SC C.D.S. SA și SC I.V.S. SA, fără ca instanța de fond, cât și cea de apel să verifice conținutul procurilor speciale și mandatelor depuse în limba italiană (la filele 260 – 266 dosar fond) și netraduse în fazele procesuale anterioare, ci abia în recurs.

În acest sens Curtea reține că, așa cum rezultă din procura specială aflată la fila 69 dosar recurs, SC I.V.S. SA a desemnat-o mandatar special în România pe SC T.S. SRL București pentru a o reprezenta „în procedura în curs de cercetare în fața Tribunalului din București, secția comercială nr. 8253/1999, în ceea ce privește SC E.I. SA acum SC C. SA apărând propriile interese ale mandantei în toate etapele procedurii în scopul de a obține din această procedură plata creditului care îi revin societății mandante în confruntarea cu societatea română după cum rezultă din Sentința nr. 2525 din 30 martie 2001 a Tribunalului București.” Contractul de mandat încheiat între SC T.S. SRL București și SC S.S.

SA, mandatează pe SC T.S. SRL București s-o reprezinte pe SC S.S. SRL (fila 76 dosar recurs) în procesul împotriva SC E.I. SA „în toate etapele procesului cu scopul de a recupera fie creditul pe care SC S.S.M. SRL (U.D.) îl deține în ceea ce privește societatea amintită, datorită lipsei soldului achitării pe livrări, cât și toate cheltuielile legale la care va fi supusă SC S.S. SRL.” Contractul încheiat între SC T.S. SRL și SC C.D. SRL, face referiri la mandatarea SC T.S. SRL București pentru a o reprezenta împotriva SC E.I. SA, în toate etapele procesului cu scopul de a recupera, fie creditul pe care C.D. îl deține în ceea ce privește societatea amintită, datorită lipsei soldului/achitării pe livrări, cât și toate cheltuielile legale la care va fi supusă C.D.

(fila 75 dosar recurs). Intervenția în interes propriu, denumită și intervenție principală sau agresivă, este o formă de participare a terțelor persoane în procesul civil, terțul trebuind să justifice un drept subiectiv, acțiunea având un caracter strict personal neputând fi exercitat decât de titularul dreptului subiectiv. Potrivit art. 49 alin. (2) C. proc. civ. „intervenția este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său”. Din motivarea cererii de intervenție în interes propriu rezultă că SC T.S. SRL a invocat în susținerea acesteia calitatea sa de creditor chirografar la masa credală a SC C. SA în cauză ce formează obiectul Dosarului nr. 8253/1999 al Tribunalului București, secția a VII-a comercială.

Cum cauza de față nu are ca obiect procedura falimentului, din Dosarul nr. 8253/1999 al Tribunalului București, secția a VII-a comercială, ci constatarea rezilierii contractului de leasing și evacuarea SC E. SA din spațiul ocupat fără titlu și cum în această din urmă cauză, SC T.S. SRL nu a dovedit că justifică un drept subiectiv și că este titularul dreptului dedus judecății, acțiunea neavând un caracter strict personal, cererea trebuia respinsă. Din înscrisurile depuse în justificarea calității sale nu rezultă că SC T.S. SRL urmăreste realizarea sau conservarea unui drept al său, tinzând să câștige pentru sine obiectul procesului, acesta fiind doar un reprezentant al celor trei societăți și nu în cauza de față ci, în Dosarul nr. 8253/1999 al Tribunalului București, secția a VII-a comercială.

Ca urmare, Curtea constată că în mod greșit cele două instanțe au aplicat dispozițiile art. 49 (alin. (2) C. proc. civ. motiv pentru care în temeiul art. 312 C. proc. civ. va admite recursul, va modifica decizia atacată în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă și va schimba sentința instanței de fond în partea referitoare la cererea de intervenție pe care o va respinge. Referitor la celelalte motive cu privire la care recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., acestea urmează a se respinge, cu consecința menținerii celorlalte dispoziții ale sentinței, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Se constată astfel că instanța de apel corect a menținut soluția instanței de fond, în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 27 din O.U.G.

nr. 88/1997, lege specială care reglementează încheierea contractelor de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare și condițiile încheierii acestuia, reținând greșita interpretare a recurentei privind aplicarea O.G. nr. 51/1997, lege generală privind operațiunile de leasing și societățile de leasing și care nu reprezintă temeiul vânzării imobilelor care fac obiectul unor contracte de locație de gestiune, de încheierea sau asociere, acest din urmă act neavând în vedere situația specială a imobilelor care fac obiectul contractului de locație de gestiune, încheiere sau asociere. În aplicarea dispozițiile art. 27 din O.U.G.nr.

88/1997 potrivit cărora societățile comerciale prevăzute de acest act normativ care au în derulare contractele de locație de gestiune, de închiriere sau de asociere în participațiune pot încheia contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, prin negociere directă cu locatarii sau asociații în situațiile în care aceștia au efectuat investiții în activele pe care le utilizează, legiuitorul nu a avut în vedere ca societățile respective să fie societăți de leasing, condițiile cerute de acest act normativ pentru încheierea unui contract de leasing imobiliar fiind aceea ca societățile nominalizate să aibă calitatea de părți în contractele de locație de gestiune, de închiriere sau de asociere în participațiune, contractele să fie în derulare și locatarul să fi efectuat investiții, context în care se va respinge motivul invocat de recurentă privitor la aplicarea în cauză a dispozițiilor O.G.

nr. 51/1997 și justificarea calității de societate de leasing. Curtea va respinge și motivul referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1004-1019 C. civ. și art. 1020 și 1021 C. civ., potrivit căruia instanța a interpretat greșit motivul rezilierii contractului față de împrejurarea că rezilierea contractului este determinată de îndeplinirea condiției rezolutorii prevăzută de art. 8 din contractul de leasing și nu de neîndeplinirea obligațiilor contractuale . Este de reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat constatarea rezilierii contractului de leasing întrucât contractul a fost încheiat intuitu personae, drepturile prevăzute de contract neputând fi cedate, cu precizarea că notificarea de reziliere s-a făcut în temeiul art. 14 din O.G.

nr. 51/1997. Cu alte cuvinte s-a cerut rezilierea contractului de leasing din 20 noiembrie 1998 cu motivarea de fond a executării necorespunzătoare a contractului în ceea ce privește încălcarea dreptului de a încheia un contract de cesiune, temeiul de drept indicat fiind art. 8 din contractul de leasing raportat la art. 14 din O.G. nr. 51/1997, articol care cuprinde în conținutul său două ipoteze: una pentru neîndeplinirea obligațiilor din contract, având caracter sancționator, cealaltă pentru situația când soarta contractului depinde de un eveniment viitor și nesigur, străin de comportamentul debitorului, neavând caracter sancționator, aceasta din urmă fiind o condiție rezolutorie expresă care nu are legătură cu pactul comisoriu.

Ulterior, pârâta și-a precizat motivul rezilierii în sensul că în speță nu este vorba despre o rezoluțiune sancțiune pentru culpă contractuală, ci o rezoluțiune ca urmare a împlinirii condiției rezolutorii, fiind aplicabile dispozițiile art. 1004 și urm. C. civ. și 1019 C. civ. și nu 1020 – 1021 C. civ., condiția rezolutorie fiind legată de situația în care intervine reorganizarea sau lichidarea judiciară, locatorul având dreptul să rezilieze contractul, așa încât Curtea constată că în cauză se aplică conform principiului disponibilității art. 8 teza a II-a din contractul de leasing care face obiectul prezentei cauze. Condiția rezolutorie ca modalitate a actului juridic civil este un eveniment viitor și nesigur, de care depinde desființarea actului juridic civil afectând astfel existența acestuia.

Ca urmare, condiția rezolutorie invocată în speță ca temei al rezilierii de drept a contractului de leasing nu are suport legal în contextul dat, locatorul având obligația ca într-o atare situație să apeleze la instanță pentru ca aceasta să dispună asupra rezilierii contractului, nu în baza pactului comisoriu ci, în temeiul îndeplinirii condiției rezolutorii ca modalitate a actului juridic civil, de care depinde însăși existența acestuia, îndeplinirea condiției rezolutorii determinând desființarea actului juridic. Îndeplinirea condiției rezolutorii ca modalitate a actului juridic nu are legătură cu aplicarea sancțiunii rezilierii contractului în situația în care părțile au prevăzut în contract un pact comisoriu deoarece pactele comisorii sunt clauze contractuale exprese privind rezoluțiunea contractului pentru neexecutare, fiind derogatorii de la art. 1021 C. civ.

în sensul că urmăresc să reducă sau să înlăture rolul instanțelor judecătorești în pronunțarea rezoluțiunii contractului, producând efecte mai mult sau mai puțin energice după modul cum sunt redactate, după stipulațiile cuprinse. Pactele comisorii exprese nu se confundă cu condiția rezolutorie expresă, aceasta fiind o modalitate a contractului. În cazul condiției rezolutorii, rezoluțiunea depinde de un eveniment viitor și nesigur, străine de comportamentul debitorului și nu are caracter sancționator, în timp ce în cazul pactului comisoriu expres rezoluțiunea se datorează exclusiv neexecutării obligațiilor contractuale de către debitor fiind pusă în valoare la inițiativa creditorului.

În aceste împrejurări notificarea comunicată la data de 18 februarie 2005 nu îndeplinește condițiile cerute de lege pentru constatarea rezilierii de drept efectuată unilateral de către reclamantă ca urmare a aplicării unui pact comisoriu de grad IV, așa cum a precizat recurenta reclamantă, întrucât pe de o parte art. 8 din contractul de leasing nu este pact comisoriu de grad IV, - pactul comisoriu de grad IV este acela prin care părțile stipulează că în caz de neexecutare, contractul se consideră desființat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere și fără orice altă formalitate prealabilă având ca efect desființarea necondiționată a contractului – iar pe de altă parte având în vedere învestirea instanței cu soluționarea capătului de cerere privind rezilierea contractului pentru îndeplinirea condiției rezolutorii, instanța nu poate depăși limitele învestirii sale constatând că invocarea pactului comisoriu de grad IV nu are relevanță în cauză deoarece motivul rezilierii a fost legat intrinsec de îndeplinirea condiției rezolutorii situație în care Curtea constată că notificarea menționată nu constituie nici temei al desființării contractului pentru îndeplinirea condiției rezolutorii ca modalitate a actului juridic, prin ea însăși neavând puterea de a rezilia un contract,

rezoluțiunea contractului în aceste situații neputând să opereze decât dacă s-ar fi cerut instanței să pronunțe o hotărâre în acest sens, în ambele cazuri neputând fi exclusă intervenția instanței. Or, în speță pârâta a solicitat ca instanța să constate reziliat contractul de leasing și cum notificarea mai sus menționată nu dovedește că acest contract a fost reziliat de drept în condițiile legii, instanța de apel, în sfera atribuțiilor sale și cu respectarea principiului disponibilității, corect a menținut soluția instanței de fond prin care s-a respins cererea privind rezilierea contractului pe motivul că declarația unilaterală de reziliere nu produce efecte juridice, instanța neputând constata intervenția rezilierii, putând doar să dispună rezilierea contractului la cerere, capăt de cerere care însă nu a făcut obiectul dosarului.

Se constată astfel că instanța de apel a interpretat corect dispozițiile legale menționate mai sus nefiind îndeplinite condițiile cerute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. privind modificarea deciziei atacate și că pentru aceleași motive nu poate fi reținut nici motivul de recurs referitor la încălcarea dreptului la un proces echitabil conform art. 6 pct. 1 din C.E.D.O. Față de obiectul litigiului criticile din recurs legate de efectuarea și validarea expertizei, precum și cele legate de corectitudinea constatării achitării prețului vânzării nu au relevanță în cauză întrucât singurul motiv de reziliere așa cum a fost precizat de recurentă constă în îndeplinirea condiției rezolutorii ca modalitate a actului juridic, condiție care nu pune în discuție executarea contractului.

Pentru motivele invocate mai sus Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul declarat de reclamantă, va modifica decizia atacată doar cu privire la soluționarea cererii de intervenție în sensul admiterii apelului declarat de aceeași parte și schimbării sentinței pronunțate de instanța de fond în sensul că respingerii cererii de intervenție formulată în interes propriu de SC T.S. SRL București, menținând celelalte dispoziții ale sentinței și luând act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC R. SRL București împotriva Deciziei comerciale nr. 561 din 17 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o modifică în sensul că admite apelul declarat de aceeași parte împotriva Sentinței nr. 6942 din 29 mai 2007 a Tribunalului București, secția comercială, pe care o schimbă în parte, în sensul că respinge cererea de intervenție formulată de SC T.S. SRL București. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Ia act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2010.