ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1175/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1175/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26

aprilie 2005 reclamanta

SC

R. SA

a

chemat-o în judecată pe pârâta

SC C. SA (fostă SC E.I. SA) societate aflată în procedura

de lichidare judiciară și SC E. SA București pentru ca prin hotărârea pe care o

va pronunța instanța

să

constate rezilierea contractului de leasing din 20 noiembrie 1998 încheiat

între SC C. SA Alexandria (devenit ulterior în urma fuziunii SC R. SA) și

SC E.I. SA

(în prezent

C.) și evacuarea

celor două pârâte din imobilul situat în Alexandria, în suprafață de 1.695 mp.

În motivarea cererii

a arătat că în temeiul art. 14 din O.G. nr. 51/1997 a notificat rezilierea

contractului de leasing din 20 noiembrie 2008, cu scrisoarea recomandată din 18

februarie 2004, apreciind că acest contract a fost încheiat intuitu personae cu

pârâta

SC

E. SA, drepturile din acest contract neputând fi cedate, la baza acestuia stând

O.G. nr. 51/1997 și că cele două pârâte nu mai pot justifica deținerea

imobilului prin vreun titlu valabil

.

La data de 25 mai

2005 pârâta

SC

C. SA – societate în lichidare a formulat întâmpinare și a invocat excepția

greșitei compuneri a completului, excepția litispendenței, excepția

conexității, incidentul procedural al suspendării acțiunii până la momentul

soluționării de către judecătorul sindic a validității măsurii lichidatorului

judiciar de transformare a raportului obligațional conform art. 244 alin. (1) pct.

1 C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive, excepții respinse

prin Încheierea din ședința publică de la data de 17 iunie 2005, iar la data de

16 septembrie 2009 SC T.S. SRL, în calitate de mandatar al SC S.S., SC C.D.S.

și SC I.V.S. conform procurilor speciale și contractelor de reprezentare în

temeiul dispozițiilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ. a formulat cerere de

intervenție în interes propriu, în calitate de creditor la masa credală a SC C.

SA în cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 8253/1999 aflat pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

În cauză a fost

administrată proba cu înscrisuri și expertiză tehnică.

Prin Sentința comercială

nr. 6942 din 21 mai 2007

Tribunalul București secția a VI-a comercială, a respins excepția lipsei de

interes ca neîntemeiată, a respins acțiunea ca neîntemeiată și a admis cererea

de intervenție în interes propriu formulată de

SC T.S. SRL.

Pentru a pronunța

această sentință instanța de fond a apreciat pe excepții că reclamanta

justifică un interes în formularea acțiunii, chiar în condițiile în care a

susținut că sub aspectul dreptului substanțial, creanța derivând din contractul

de leasing a fost în întregime stinsă prin plată, așa încât a respins excepția

lipsei de interes a reclamantei

.

Pe fondul litigiului,

a reținut că reclamanta a notificat rezilierea contractului de leasing din 20

noiembrie 1998 și că la data de 14 februarie 2005 între

SC C. SA – societate

în lichidare – în calitate de cedent stipulant și SC E. SA în calitate de

cesionar promitent, a fost încheiat în condițiile art. 51 din Legea nr. 64/1995,

contractul de cesiune de drepturi dublat de stipulație pentru altul, având ca

obiect toate drepturile patrimoniale și nepatrimoniale născute în temeiul

contractului de leasing imobiliar cu clauză fermă de cumpărare, cesionarul

promitent obligându-se să achite direct cedentului, toate redevențele exigibile

împreună cu toate accesoriile acestora, contract care a fost notificat

reclamantei la 21 februarie 2005.

A mai reținut că

reclamanta a formulat contestație față de actul de cesiune, susținând

caracterul

intuitu

personae al contractului de leasing, astfel că drepturile nu pot fi cedate, că

prin Decizia nr. 5184/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială,

SC E.I.

SA a fost obligată la plata sumei de 415.388.556 lei diferență redevențe și că

în cauză nu este aplicabilă O.G. nr. 51/1997, ci dispozițiile art. 27 din O.U.G.

nr. 88/1997 care reglementează încheierea contractului de leasing imobiliar cu

clauză irevocabilă de vânzare, prin negociere directă cu locatarii sau

asociații, în situațiile în care acestea au efectuat investiții în activele pe

care le utilizează.

Cu privire la art. 8

din contractul de leasing instanța a apreciat că acesta este un pact comisoriu

de gradul II, astfel că rezilierea este inoperantă începând cu data invocată de

reclamantă (18 februarie 2004), pactul în redactarea menționată neexcluzând

intervenția instanței de judecată, iar în baza acestor considerente și a

concluziilor raportului de expertiză a reținut că redevențele au fost achitate

în totalitate, plățile fiind valabil făcute de SC E. SA, astfel că potrivit art.

1020 – 1021 C. civ. și art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 a respins cererea de

reziliere ca nefondată și în consecință a respins și cererea privind evacuarea

pârâtelor din spațiul care face obiectul cesiunii.

Împotriva acestei sentințe reclamanta

a declarat apel care a fost respins de Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, prin Decizia nr. 561 din 17 decembrie 2008, prin care s-a luat act

că intimatele nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a

apreciat temeinicia și legalitatea sentinței pronunțată în fond, reținând că

adresa de notificare a rezilierii datează din 21 februarie 2005 și nu din 18

februarie 2005 (reclamanta susținând eronat că ar fi fost din 18 februarie

2004) că Tribunalul București,

secția a VII-a comercială, a soluționat contestația

formulată de SC R. SA privind valabilitatea contractului de cesiune de drepturi

încheiat între SC C. SA prin lichidator judiciar și SC E. SA, prin Sentința comercială

nr. 2369 din 22 mai 2008 conform căreia aceasta a fost respinsă, sentința

rămânând irevocabilă, astfel că a considerat rezolvată validitatea contractului

de cesiune, întrucât s-a stabilit acest aspect de către instanță cu putere de

lucru judecat; că în speță sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997

și nu

O.G. nr. 51/1997 cum

corect a apreciat și instanța de fond; că art. 8 din contractul de leasing are

valoarea unui pact comisoriu de grad I, care repetă dispozițiile art. 1020 C.

civ. și care, raportat la condiția rezolutorie invocată legată de intrarea în

procedura de lichidare judiciară a SC C. SA, nu poate constitui temei de

reziliere de drept a contractului, împlinirea condiției rezolutorii neavând ca

efect rezilierea contractului, cu atât mai mult cu cât acest temei nu a fost

invocat prin cererea introductivă; că față de dispozițiile art. 292 alin. (1) C.

proc. civ., schimbarea temeiului de drept și motivele cererii de chemare în

judecată nu este permisă, astfel că declarația unilaterală de reziliere nu

produce efecte juridice, instanța neputând constata intervenția rezilierii, putând

doar a dispune rezilierea la cerere, ceea ce nu s-a cerut și că plata

redevențelor s-a tranșat definitiv și irevocabil, plățile fiind valabil făcute,

validitatea contractului de cesiune de drepturi și validitatea ofertei reale

urmată de consemnațiune fiind confirmate.

A mai reținut

instanța de apel că expertiza întocmită în cauză nu a fost contestată la fond,

apelanta achiesând la concluziile acesteia, că respingerea capătului de cerere

privind evacuarea este consecința firească a modului de soluționare a primului

capăt de cerere și că intervenienta SC T.S. SRL a justificat un interes în

formularea cererii fiind corect admisă cererea de intervenție în interes

propriu, fiind – de asemenea – respectat dreptul la un proces echitabil în

sensul art. 6 din C.E.D.O.

Împotriva acestei

decizii reclamanta

SC

R. SRL București

a

declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea sau modificarea

deciziei atacate, admiterea apelului și în fond admiterea cererii de chemare în

judecată, indicând în acest sens art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

A susținut în cererea

de recurs că hotărârea dată în legătură cu cererea de intervenție a fost dată

în contradictoriu cu o persoană care nu este parte în proces, fără citarea

adevăraților intervenienți, întrucât intervenienta

SC T.S. SRL

nu exercită drepturi

proprii, ci a acționat ca un mandatar al celor trei societăți, fiind astfel

încălcate dispozițiile art. 112 și 67 alin. (1), 85 și 26

1

alin. (1)

C. proc. civ.; că hotărârea cuprinde motive străine cererii de chemare în

judecată aceasta menționând „contestația formulată” în cauză nefiind formulată

o astfel de contestație, pe care o consideră o eroare a instanței; că în mod

greșit instanța de apel a reținut că O.G. nr. 51/1997 nu este aplicabilă în

speță, aceasta constituind în realitate actul normativ aplicabil contractului

de leasing iar

art.

27 din O.U.G. nr. 88/1997 reglementează contractul de leasing încheiat în

procedura de privatizare a societăților comerciale și nu drepturile și

obligațiile prevăzute de contractele de leasing prevăzute în

O.G. nr. 51/1997

iar pentru SC R. SRL

București nu s-a motivat de ce nu a fost societate de leasing, SC C. SA, cât și

ea, recurenta, având în obiectul lor de activitate operațiuni de leasing, fiind

întrunite condițiile pentru încheierea unui contract de leasing.

În consecință, chiar

dacă s-a apreciat de instanța de apel că respectivul contract nu ar intra sub

incidența dispozițiilor O.G. nr. 51/1997 ar fi trebuit, în virtutea

dispozițiilor art. 969 C. civ., să se rețină că potrivit celor stipulate de

părți în art. 8 din contract, la momentul intrării în procedura insolvenței a

cocontractantului, rezilierea a operat de drept.

De asemenea instanța

de apel a calificat greșit cererea sa deoarece în speță nu este vorba despre o

rezoluțiune sancțiune pentru culpă contractuală, ci o rezoluțiune ca urmare a

împlinirii condiției rezolutorii, fiind aplicabile dispozițiile art. 1004 și

urm. C. civ. și 1019 C. civ. și nu 1020 – 1021 C. civ.; că în mod greșit s-a

reținut că la fond nu s-a cerut rezilierea contractului pentru îndeplinirea

condiției rezolutorii întrucât a fost invocat art. 8 din contractul de leasing,

care a preluat art. 14 din O.G. nr. 51/1997, în speță neavând relevanță

achitarea redevenței deoarece rezilierea nu s-a cerut pentru culpă în

executarea contractului; că instanța nu s-a pronunțat asupra nulității

expertizei, raportată la art. 205 C. proc. civ., și că deși prin Decizia nr. 5184/2004

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost obligată pârâta să plătească

415.988.556 lei, instanța a reținut că redevențele au fost achitate în

totalitate chiar dacă nu s-a achitat această sumă în întregime; că i-a fost

încălcat dreptul la un proces echitabil conform art. 6.1. din C.E.D.O.,

instanța neprocedând la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al

elementelor de probă ale părților (nu se explică de ce

SC R. SRL nu are

calitate de societate de leasing, de ce s-a aplicat expertiza U., nu se

regăsește dezbaterea asupra diferenței dintre reziliere ca urmare a culpei

contractuale și ca urmare a îndeplinirii condiției rezolutorii; că hotărârea a

fost pronunțată în contradictoriu cu SC C. SA care a fost radiată ca urmare a

fuziunii cu SC E. SA.

Prin întâmpinare SC E.

SA a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând fiecăreia dintre

criticile invocate.

Recursul reclamantei

este întemeiat urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor arăta:

Înaintea analizării

recursului Curtea apreciază, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., că se impune o restructurare a criticilor dezvoltate în motivarea

recursului și încadrarea lor în motivele de recurs invocate global de recurentă

în dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. în finalul cererii.

Astfel, Curtea

apreciază că, deși recurenta a încadrat în motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 5 C. proc. civ. modul greșit de soluționare a cererii de intervenție, cât

și nulitatea raportului de expertiză raportată la admiterea greșită a unor

obiective pentru expertiză, aceste critici nu se încadrează în motivul de

recurs invocat deoarece ele nu privesc încălcarea unor norme de procedură

sancționate cu nulitate în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

soluționarea cererii de intervenție vizând aplicarea greșită a legii, iar

admiterea greșită a unor obiective pentru expertiză vizând o chestiune ce ține

de judecata litigiului și nu de îndeplinirea unui act de procedură.

În consecință,

recursul reclamantei urmează a fi analizat și prin prisma acestor precizări,

cât și a ordinii invocării criticilor.

Astfel, modul greșit

de apreciere asupra admisibilității cererii de intervenție poate fi încadrat în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitoare la aplicarea greșită a

legii, interpretarea eronată a normei juridice aplicabile.

Sub acest aspect

Curtea apreciază că în mod greșit a fost admisă cererea de intervenție în

interes propriu formulate în temeiul art. 49 alin. (2) C. proc. civ. de către

SC T.S. SRL București, în calitate de mandatar al societăților SC S.S. SA, SC C.D.S.

SA și SC I.V.S. SA, fără ca instanța de fond, cât și cea de apel să verifice

conținutul procurilor speciale și mandatelor depuse în limba italiană (la

filele 260 – 266 dosar fond) și netraduse în fazele procesuale anterioare, ci

abia în recurs.

În acest sens Curtea

reține că, așa cum rezultă din procura specială aflată la fila 69 dosar recurs,

SC I.V.S. SA a desemnat-o mandatar special în România pe SC T.S. SRL București

pentru a o reprezenta „în procedura în curs de cercetare în fața Tribunalului

din București, secția comercială nr. 8253/1999, în ceea ce privește SC E.I. SA

acum SC C. SA apărând propriile interese ale mandantei în toate etapele

procedurii în scopul de a obține din această procedură plata creditului care îi

revin societății mandante în confruntarea cu societatea română după cum rezultă

din Sentința nr. 2525 din 30 martie 2001 a Tribunalului București.”

Contractul de mandat

încheiat între SC T.S. SRL București și SC S.S. SA, mandatează pe SC T.S. SRL

București s-o reprezinte pe SC S.S. SRL (fila 76 dosar recurs) în procesul

împotriva SC E.I. SA „în toate etapele procesului cu scopul de a recupera fie

creditul pe care SC S.S.M. SRL (U.D.) îl deține în ceea ce privește societatea

amintită, datorită lipsei soldului achitării pe livrări, cât și toate

cheltuielile legale la care va fi supusă SC S.S. SRL.”

Contractul încheiat

între SC T.S. SRL și SC C.D. SRL, face referiri la mandatarea SC T.S. SRL

București pentru a o reprezenta împotriva SC E.I. SA, în toate etapele

procesului cu scopul de a recupera, fie creditul pe care C.D. îl deține în ceea

ce privește societatea amintită, datorită lipsei soldului/achitării pe livrări,

cât și toate cheltuielile legale la care va fi supusă C.D. (fila 75 dosar

recurs).

Intervenția în

interes propriu, denumită și intervenție principală sau agresivă, este o formă

de participare a terțelor persoane în procesul civil, terțul trebuind să

justifice un drept subiectiv, acțiunea având un caracter strict personal

neputând fi exercitat decât de titularul dreptului subiectiv.

Potrivit art. 49 alin.

(2) C. proc. civ. „intervenția este în interes propriu când cel care intervine

invocă un drept al său”.

Din motivarea cererii

de intervenție în interes propriu rezultă că SC T.S. SRL a invocat în

susținerea acesteia calitatea sa de creditor chirografar la masa credală a SC C.

SA în cauză ce formează obiectul Dosarului nr. 8253/1999 al Tribunalului

București, secția a VII-a comercială.

Cum cauza de față nu

are ca obiect procedura falimentului, din Dosarul nr. 8253/1999 al Tribunalului

București, secția a VII-a comercială, ci constatarea rezilierii contractului de

leasing și evacuarea SC E. SA din spațiul ocupat fără titlu și cum în această

din urmă cauză, SC T.S. SRL nu a dovedit că justifică un drept subiectiv și că

este titularul dreptului dedus judecății, acțiunea neavând un caracter strict

personal, cererea trebuia respinsă.

Din înscrisurile

depuse în justificarea calității sale nu rezultă că SC T.S. SRL urmăreste

realizarea sau conservarea unui drept al său, tinzând să câștige pentru sine

obiectul procesului, acesta fiind doar un reprezentant al celor trei societăți

și nu în cauza de față ci, în Dosarul nr. 8253/1999 al Tribunalului București, secția

a VII-a comercială.

Ca urmare, Curtea

constată că în mod greșit cele două instanțe au aplicat dispozițiile art. 49 (alin.

(2) C. proc. civ. motiv pentru care în temeiul art. 312 C. proc. civ. va admite

recursul, va modifica decizia atacată în sensul admiterii apelului declarat de

reclamantă și va schimba sentința instanței de fond în partea referitoare la

cererea de intervenție pe care o va respinge.

Referitor la

celelalte motive cu privire la care recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ., acestea urmează a se respinge, cu consecința

menținerii celorlalte dispoziții ale sentinței, pentru considerentele ce

urmează a fi expuse.

Se constată astfel că

instanța de apel corect a menținut soluția instanței de fond, în ceea ce privește

aplicarea dispozițiilor art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, lege specială care

reglementează încheierea contractelor de leasing imobiliar cu clauză

irevocabilă de vânzare și condițiile încheierii acestuia, reținând greșita

interpretare a recurentei privind aplicarea O.G. nr. 51/1997, lege generală

privind operațiunile de leasing și societățile de leasing și care nu reprezintă

temeiul vânzării imobilelor care fac obiectul unor contracte de locație de

gestiune, de încheierea sau asociere, acest din urmă act neavând în vedere

situația specială a imobilelor care fac obiectul contractului de locație de

gestiune, încheiere sau asociere.

În aplicarea

dispozițiile art. 27 din O.U.G.nr. 88/1997 potrivit cărora societățile

comerciale prevăzute de acest act normativ care au în derulare contractele de

locație de gestiune, de închiriere sau de asociere în participațiune pot

încheia contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, prin

negociere directă cu locatarii sau asociații în situațiile în care aceștia au

efectuat investiții în activele pe care le utilizează, legiuitorul nu a avut în

vedere ca societățile respective să fie societăți de leasing, condițiile cerute

de acest act normativ pentru încheierea unui contract de leasing imobiliar

fiind aceea ca societățile nominalizate să aibă calitatea de părți în

contractele de locație de gestiune, de închiriere sau de asociere în

participațiune, contractele să fie în derulare și locatarul să fi efectuat

investiții, context în care se va respinge motivul invocat de recurentă

privitor la aplicarea în cauză a dispozițiilor O.G. nr. 51/1997 și justificarea

calității de societate de leasing.

Curtea va respinge și

motivul referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1004-1019 C. civ.

și art. 1020 și 1021 C. civ., potrivit căruia instanța a interpretat

greșit motivul rezilierii contractului față de împrejurarea că rezilierea

contractului este determinată de îndeplinirea condiției rezolutorii prevăzută

de art. 8 din contractul de leasing și nu de neîndeplinirea obligațiilor

contractuale

.

Este de reținut că

prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat constatarea

rezilierii contractului de leasing întrucât contractul a fost încheiat intuitu

personae, drepturile prevăzute de contract neputând fi cedate, cu precizarea că

notificarea de reziliere s-a făcut în temeiul art. 14 din

O.G. nr. 51/1997.

Cu alte cuvinte s-a

cerut rezilierea contractului de leasing din 20 noiembrie 1998 cu motivarea de

fond a executării necorespunzătoare a contractului în ceea ce privește

încălcarea dreptului de a încheia un contract de cesiune, temeiul de drept

indicat fiind art. 8 din contractul de leasing raportat la

art. 14 din

O.G. nr. 51/1997,

articol care cuprinde în conținutul său două ipoteze: una pentru neîndeplinirea

obligațiilor din contract, având caracter sancționator, cealaltă pentru

situația când soarta contractului depinde de un eveniment viitor și nesigur,

străin de comportamentul debitorului, neavând caracter sancționator, aceasta

din urmă fiind o condiție rezolutorie expresă care nu are legătură cu pactul

comisoriu.

Ulterior, pârâta și-a

precizat motivul rezilierii în sensul

că în speță nu este vorba despre o

rezoluțiune sancțiune pentru culpă contractuală, ci o rezoluțiune ca urmare a

împlinirii condiției rezolutorii, fiind aplicabile dispozițiile art. 1004 și

urm. C. civ. și 1019 C. civ. și nu 1020 – 1021 C. civ., condiția rezolutorie

fiind legată de

situația

în care intervine reorganizarea sau lichidarea judiciară, locatorul având

dreptul să rezilieze contractul, așa încât Curtea constată că în cauză se

aplică conform principiului disponibilității

art. 8 teza a II-a din contractul de

leasing care face obiectul prezentei cauze.

Condiția rezolutorie

ca modalitate a actului juridic civil este un eveniment viitor și nesigur, de

care depinde desființarea actului juridic civil afectând astfel existența

acestuia.

Ca urmare, condiția

rezolutorie invocată în speță ca temei al rezilierii de drept a contractului de

leasing nu are suport legal în contextul dat, locatorul având obligația ca

într-o atare situație să apeleze la instanță pentru ca aceasta să dispună

asupra rezilierii contractului, nu în baza pactului comisoriu ci, în temeiul

îndeplinirii condiției rezolutorii ca modalitate a actului juridic civil, de

care depinde însăși existența acestuia, îndeplinirea condiției rezolutorii

determinând desființarea actului juridic.

Îndeplinirea

condiției rezolutorii ca modalitate a actului juridic nu are legătură cu

aplicarea sancțiunii rezilierii contractului în situația în care părțile au

prevăzut în contract un pact comisoriu deoarece pactele comisorii sunt clauze

contractuale exprese privind rezoluțiunea contractului pentru neexecutare,

fiind derogatorii de la art. 1021 C. civ. în sensul că urmăresc să reducă sau

să înlăture rolul instanțelor judecătorești în pronunțarea rezoluțiunii

contractului, producând efecte mai mult sau mai puțin energice după modul cum

sunt redactate, după stipulațiile cuprinse.

Pactele comisorii

exprese nu se confundă cu condiția rezolutorie expresă, aceasta fiind o

modalitate a contractului. În cazul condiției rezolutorii, rezoluțiunea depinde

de un eveniment viitor și nesigur, străine de comportamentul debitorului și nu

are caracter sancționator, în timp ce în cazul pactului comisoriu expres rezoluțiunea

se datorează exclusiv neexecutării obligațiilor contractuale de către debitor

fiind pusă în valoare la inițiativa creditorului.

În

aceste împrejurări notificarea comunicată la data de 18 februarie 2005 nu

îndeplinește condițiile cerute de lege pentru constatarea rezilierii de drept

efectuată unilateral de către reclamantă ca urmare a aplicării unui pact

comisoriu de grad IV, așa cum a precizat recurenta reclamantă, întrucât pe de o

parte art. 8 din contractul de leasing nu este pact comisoriu de grad IV, -

pactul comisoriu de grad IV este acela prin care părțile stipulează că în caz

de neexecutare, contractul se consideră desființat de drept, fără a mai fi

necesară punerea în întârziere și fără orice altă formalitate prealabilă având

ca efect desființarea necondiționată a contractului – iar pe de altă parte

având în vedere învestirea instanței cu soluționarea capătului de cerere

privind rezilierea contractului pentru îndeplinirea condiției rezolutorii,

instanța nu poate depăși limitele învestirii sale constatând că invocarea

pactului comisoriu de grad IV nu are relevanță în cauză deoarece motivul

rezilierii a fost legat intrinsec de îndeplinirea condiției rezolutorii

situație în care Curtea constată că notificarea menționată nu constituie nici

temei al desființării contractului pentru îndeplinirea condiției rezolutorii ca

modalitate a actului juridic, prin ea însăși neavând puterea de a rezilia un

contract, rezoluțiunea contractului în aceste situații neputând să opereze

decât dacă s-ar fi cerut instanței să pronunțe o hotărâre în acest sens, în

ambele cazuri neputând fi exclusă intervenția instanței.

Or, în speță pârâta a

solicitat ca instanța să constate reziliat contractul de leasing și cum

notificarea mai sus menționată nu dovedește că acest contract a fost reziliat

de drept în condițiile legii, instanța de apel, în sfera atribuțiilor sale și

cu respectarea principiului disponibilității, corect a menținut soluția

instanței de fond prin care s-a respins cererea privind rezilierea contractului

pe motivul că declarația unilaterală de reziliere nu produce efecte juridice,

instanța neputând constata intervenția rezilierii, putând doar să dispună

rezilierea contractului la cerere, capăt de cerere care însă nu a făcut

obiectul dosarului.

Se constată astfel că

instanța de apel a interpretat corect dispozițiile legale menționate mai sus

nefiind îndeplinite condițiile cerute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

privind modificarea deciziei atacate și că pentru aceleași motive nu poate fi

reținut nici motivul de recurs referitor la încălcarea dreptului la un proces

echitabil conform art. 6 pct. 1 din C.E.D.O.

Față de obiectul

litigiului criticile din recurs legate de efectuarea și validarea expertizei,

precum și cele legate de corectitudinea constatării achitării prețului vânzării

nu au relevanță în cauză întrucât singurul motiv de reziliere așa cum a fost

precizat de recurentă constă în îndeplinirea condiției rezolutorii ca

modalitate a actului juridic, condiție care nu pune în discuție executarea

contractului.

Pentru motivele

invocate mai sus Curtea, în temeiul art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304

pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul declarat de reclamantă, va modifica

decizia atacată doar cu privire la soluționarea cererii de intervenție în

sensul admiterii apelului declarat de aceeași parte și schimbării sentinței

pronunțate de instanța de fond în sensul că respingerii cererii de intervenție

formulată în interes propriu de

SC T.S. SRL București, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței și luând act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de

reclamanta

SC R. SRL București împotriva Deciziei comerciale nr. 561 din 17 decembrie 2008

a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care o modifică în

sensul că admite apelul declarat de aceeași parte împotriva Sentinței nr.

6942 din 29 mai 2007

a Tribunalului București, secția comercială, pe care o schimbă în parte, în

sensul că respinge cererea de intervenție formulată de SC T.S. SRL București.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Ia act că nu s-au

cerut cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 martie 2010.