ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5100/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5100/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 95

din 3 martie 2010, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei procedurii prealabile

și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta D.G., în contradictoriu cu

pârâta C.C.S.D., anulând Deciziile nr. 1651 din 13 martie 2008 și nr. 4804 din 23

aprilie 2009, emise în Dosarul nr. 2651/ CC și obligând pârâta să desemneze

evaluator, să înainteze acestuia dosarul pentru întocmirea raportului de

evaluare și să emită decizia reprezentând titlu de despăgubiri.

Prin

aceeași sentință a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei A.N.R.P. și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta împotriva

acestei autorități, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de

calitate procesuală pasive.

În

acest sens instanța a reținut că, prin sentința civilă nr. 296/F/2004 a Tribunalului

Bistrița - Năsăud, rămasă definitivă prin neapelare și prin Dispoziția din 2

martie 2005, emisă de Primarul Municipiului Bistrița s-a recunoscut numitului I.A.

dreptul la despăgubiri bănești în baza Legii nr. 10/2001, iar după decesul

acestuia, reclamanta făcând dovada calității sale de moștenitor, pârâta i-a

comunicat acesteia că opțiunea sa privind reevaluarea imobilului în vederea

stabilirii despăgubirilor nu poate fi luată în considerare date fiind

prevederile articolului unic al Deciziei nr. 1651 din 13 martie 2008 care

stabilesc obligația emiterii titlului de despăgubiri, exclusiv, în cuantumul

stabilit prin hotărâre judecătorească, dacă aceasta există;așa fiind,

reclamanta a solicitat anularea acestei decizii, precum și a Deciziei nr. 4804

din 23 aprilie 2009 conținând titlul de despăgubiri în cuantumul stabilit prin

hotărâre judecătorească emis reclamantei, în calitate de moștenitoare a lui I.A.

Cu

privire la excepțiile invocate în cauză s-a constatat că emiterea deciziei

conținând titlu de despăgubiri este, potrivit reglementării cuprinse în Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, atributul Comisiei, astfel încât A.N.R.P. nu are calitate

procesuală pasivă în speță, aspect ce rezultă și din art. 2 al H.G. nr. 361/2005,

iar adresa din data de 20 aprilie 2009, prin care reclamanta a comunicat

pârâtei că nu este de acord cu despăgubirile stabilite prin hotărâre

judecătorească, face dovada îndeplinirii de către a ceasta a procedurii

prealabile, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la

art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În

ceea ce privește fondul cauzei s-a apreciat că problema în discuție este aceea

de a se stabili dacă efectele unei decizii date în interesul legii, respectiv Decizia

52 din 4 iunie 2007, se pot răsfrânge și asupra unor raporturi juridice în

cadrul cărora părțile au ajuns la un acord de voință înainte de publicarea acesteia

în M. Of., iar concluzia a fost că aplicarea unei asemenea decizii, prin caracterul

ei obligatoriu este supusă principiilor neretroactivității, respectării

prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și nu în ultimul rând, jurisprudenței

C.E.D.O., aspecte ce s-a considerat că trebuie avute în vedere față de cele

dispuse prin această decizie, asupra următoarelor: „Prevederile cuprinse în

art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplica deciziilor/dispozițiilor emise

anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 (…)”.

Instanța

de fond a mai constatat că, după expirarea opțiunii reclamantei privind o nouă

evaluare (luna mai 2007) pârâta a avut la dispoziție un an pentru a dispune

efectuarea expertizei, dar nu a făcut nici un demers în acest sens,

prevalându-se de caracterul obligatoriu al deciziei Înaltei Curți de Casație și

Justiție, deși, chiar dacă prin lege nu se specifică un termen pentru soluționarea

cererilor de despăgubiri, Comisia nu poate beneficia de o marjă de apreciere

care să implice încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor,

garantate de Constituție.

În

acest context a fost respinsă apărarea pârâtei în sensul că Decizia nr. 1651/2008

nu constituie act administrativ, reținându-se că aceasta prezintă toate caracteristicile

actului administrativ așa cum este el definit în Legea nr. 554/2004: act unilateral,

emis de o autoritate publică în vederea executării și organizării executării

legii, dând naștere, modificând sau stingând, raporturi juridice, iar Decizia nr.

4804 din 23 aprilie 2009 aplică cele statuate prin Decizia nr. 1651/2008.

Față

de aceste considerente instanța a concluzionat că pârâta a pornit în emiterea celor

două decizii de la premisa eronată a retroactivității deciziei Înaltei Curți de

Casație și Justiție, astfel încât se impune anularea lor și a constatat existența

refuzului pârâtei de a da curs solicitării de desemnare a unui evaluator,

formulată de reclamantă, deși aceasta este o atribuție ce-i revine în

exclusivitate, conform prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs pârâta C.C.S.D.

Invocând

în drept art. 304

1

C. proc. civ., recurenta a apreciat ca

netemeinică și nelegală sentința nr. 95 din 3 martie 2010, criticile aduse

vizând pe de o parte greșita dezlegare dată excepției lipsei procedurii administrative

prealabile invocate cu privire la Decizia nr. 4804 din 23 aprilie 2009 emisă de

C.C.S.D., iar pe de altă parte greșita abordare a fondului pricinii.

În

opinia recurentei nu au fost respectate dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 în condițiile în care Decizia nr. 4804 a fost emisă la data de 23

aprilie 2009 și comunicată reclamantei la data de 8 august 2009, iar instanța a

reținut că adresa din 20 aprilie 2009 poate fi calificată ca fiind o plângere

prealabilă.

Pe

fond s-a arătat că:

Decizia

nr. 1651 din 13 martie 2008 emisă de C.C.S.D. nu este un act administrativ în

sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ, că prin

aceasta s-a pus în aplicare Decizia n. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secțiile unite (publicate în M. Of. Partea I nr. 140 din 22

februarie 2008), iar dezlegarea problemei de drept judecate ce a făcut obiectul

acestei din urmă decizii este obligatorie pentru instanță conform art. 329

alin. (3) C. proc. civ.

Chiar

dacă recurenta nu face parte din categoria instanțelor de judecată, actul emis

în baza Deciziei instanței supreme este supus controlului instanțelor de

judecată în condițiile art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Deci,

prin Decizia nr. 1651/2008 C.C.S.D. reia soluția Înaltei Curți de Casație și

Justiție în privința aplicării dispozițiilor art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005

în cazul dispozițiilor emise anterior acestui act normativ și contestate în

instanță, fără a face vreo derogare de la cele statuate de instanța supremă,

derogare care să producă efecte juridice.

În

speță, a arătat recurenta, în temeiul sentinței civile nr. 296/ F din 11

octombrie 2004 a Tribunalului Bistrița Năsăud, secția civilă, (irevocabilă)

Primăria Municipiului Bistrița - Năsăud a emis Dispoziția din 2 martie 2005,

iar dosarul aferent acestei dispoziții a fost transmis Secretariatului Comisiei

Centrale unde a fost înregistrat sub nr. 2651/ CC.

Analizându-se

documentația s-a constatat că valoarea despăgubirilor aferente imobilului notificat

a fost stabilită prin sentința civilă menționată, reclamanta fiind informată că

poate opta între emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire în

cuantumul stabilit de instanță și procedura de evaluare, iar reclamanta a optat

pentru procedura de evaluare prevăzută de Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Întrucât

ulterior opțiunii reclamantei a fost publicată Decizia nr. 52/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, s-a considerat că a devenit aplicabilă această decizie

(pusă în practică de C.C.S.D. prin Decizia nr. 1651/2007).

Intimata

D.G. a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului, apreciind că punctul

de vedere al recurentei în privința aplicării Deciziei nr. 52/2007 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție care a devenit obligatorie de la

publicarea acesteia în M. Of., respectiv de la 22 februarie 2008, nu poate fi acceptat

deoarece s-a optat pentru o nouă evaluare încă din luna mai 2007.

Înalta Curte reține

că recursul este fondat și că sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (3)

teza I C. proc. civ. pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ. care va conduce la modificarea sentinței atacate, constatându-se

că aceasta este dată cu aplicarea greșită a legii sub aspectul problemelor de

fond ale pricinii.

Referitor la excepția

lipsei plângerii administrative prealabile invocată de C.C.S.D. cu privire la Decizia

nr. 4804 din 23 aprilie 2009 se constată că soluția instanței de fond este

corectă și legală, că respingerea ca neîntemeiată a acestei excepții a fost

fundamentată pe adresa din 20 aprilie 2009, prin care reclamanta D.G. a

înștiințat autoritatea pârâtă că nu este de acord cu suma stabilită prin raportul

de expertiză efectuat în anul 2004, deci cu valoarea despăgubirilor pentru partea

de imobil revendicat de autorul său - I.A. - și care nu se poate restitui în

natură.

Așa cum se poate observa

din conținutul acestei adrese (aflată la fila 40 dosar fond) reclamanta

înțelege să conteste Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008 și implicit Decizia nr.

4804 din 23 aprilie 2009 dată în aplicarea celei dintâi și care constituie

titlul de despăgubire emis în favoarea reclamantei (filele 50 - 51 dosar fond).

Soluția de respingere

a excepției în discuție se impunea tocmai pentru că numai în acest fel se putea

asigura o judecată unitară a acțiunii în justiție formulată de reclamantă și

care a avut ca temei juridic normele cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005

(privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente).

Pe fondul cauzei

criticile recurentei sunt însă întemeiate.

Problema de drept în

jurul căreia s-au purtat controversele în fața primi instanțe a fost aceea de a

stabili dacă efectele Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, dată în interesul legii se aplică reclamantei și în

acest context, dacă sunt legale cele două decizii ale C.C.S.D. contestate în

contencios administrativ.

Prin decizia

pronunțată în interesul legii s-a stabilit că:

„Prevederile cuprinse

în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise

anterior intrării în vigoare a acestei legi, contestate în termenul prevăzut în

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.

Față de conținutul

dispozitivului citat, este fără dubiu că în contextul existenței unor hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile prin care instanțele judecătorești au

constatat dreptul notificatorilor la acordarea de despăgubiri, stabilind și

cuantumul acestora, nu se mai poate pune problema parcurgerii tuturor etapelor

procedurii administrative reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

pentru că verificând legalitatea măsurilor reparatorii prin echivalent sau

valoarea acestora s-ar aduce atingere principiului puterii lucrului judecat.

O altă abordare nu

poate fi acceptată față de caracterul obligatoriu al deciziei pronunțate în

interesul legii (art. 329 alin. (3) C. proc. civ.) și față de Decizia nr. 431

din 26 martie 2009 a Curții Constituționale care fiind sesizată cu

neconstituționalitatea prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

în interpretarea dată de Decizia nr. 52/2007 a stabilit că aceste dispoziții

sunt constituționale, reținând totodată că „a recunoaște persoanelor beneficiare

ale unor sentințe judecătorești prin care se stabilește cuantumul măsurilor

reparatorii la care sunt îndreptățite, posibilitatea de reevaluare a

cuantumului despăgubirilor, ar însemna a recunoaște o cale de atac neprevăzută de

lege, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 129 din Constituție.”

Recursul în interesul

legii, soluționat prin Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție - secții unite, a fost promovat tocmai ca urmare a existenței unei practici

neunitare la nivelul instanțelor în privința aplicării dispozițiilor cuprinse

în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, unele instanțe apreciind că acestea sunt

de imediată aplicare, deci chiar dacă raportul juridic dintre părți s-a născut

sub imperiul Legii nr. 10/2001 nemodificată, iar alte instanțe apreciind că

prevederile administrative prevăzute de art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 nu se aplică dispozițiilor/deciziilor emise anterior intrării în

vigoare a acestui act normativ (25 iulie 2005), iar această problemă de drept a

fost tranșată în sensul dispozitivului citat mai înainte.

În acest context,

sunt neadecvate argumentele instanței de fond legate de momentul la care s-a

născut dreptul de opțiune al reclamantei, de faptul că după înregistrarea dosarului

său la C.C.S.D. această autoritate nu a făcut niciun demers timp de un an

pentru a da curs opțiunii reclamantei de aplicare a procedurii de evaluare

prevăzută de Legea nr. 247/2005 și nu în ultimul rând argumentul privitor la

aplicarea retroactivă a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție de către

pârâta C.C.S.D.

Pentru limitarea

efectelor celor două modalități de interpretare a dispozițiilor Titlului VII al

Legii nr. 247/2005 și în aplicarea Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, publicată în M. Of. Partea I nr. 140 din 22 februarie

2008, C.C.S.D. a emis Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008, stabilind prin

articol unic că:

„În situația în care

cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzut de Legea nr. 10/2001,

a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și

irevocabilă, titlul de despăgubire se va emite în baza respectivei hotărâri în

cuantumul prevăzut de aceasta”.

În consecință, în mod

legal s-a emis în favoarea reclamantei - în calitate de moștenitoare a lui I.A.

- Decizia nr. 4804 din 23 aprilie 2009 conținând titlul de despăgubire în

cuantum de 51.197,41 lei reprezentând valoarea despăgubirilor consemnate în

sentința civilă nr. 296/F/2004 a Tribunalului Bistrița - Năsăud, secția civilă,

definitivă și irevocabilă.

Așadar, refuzul C.C.S.D.

de a da curs opțiunii pentru o nouă evaluare (făcută de reclamantă în luna mai

2007) după publicarea deciziei în interesul legii în discuție, nu este unul nejustificat,

ci unul legal.

A admite că

efectuarea unei noi evaluări este posibilă chiar și după Decizia nr. 52, ar

însemna încălcarea puterii lucrului judecat a sentinței civile nr. 296/2004 a

Tribunalului Bistrița - Năsăud, iar acest lucru nu poate fi acceptat.

Pentru trecerea

intervalului de timp scurs între momentul stabilirii despăgubirilor și data

executării sentinței sau a plății efective intimata - reclamantă are posibilitatea

de a apela la alte instituții juridice pentru acoperirea unui eventual prejudiciu.

Un astfel de prejudiciu nu poate fi acoperit însă prin soluția instanței de

fond în sensul obligării C.C.S.D. să desemneze evaluator, înaintării acestuia

dosarul pentru întocmirea raportului de evaluare și al emiterii unei noi decizii

reprezentând titlu de despăgubiri, pentru considerentele deja arătate.

Văzând și

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr.

554/2004

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de C.C.S.D. împotriva sentinței civile nr. 95 din 3 martie 2010 a

Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta

D.G.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2010.