ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5100/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 95 din 3 martie 2010, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei procedurii prealabile și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta D.G., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., anulând Deciziile nr. 1651 din 13 martie 2008 și nr. 4804 din 23 aprilie 2009, emise în Dosarul nr. 2651/ CC și obligând pârâta să desemneze evaluator, să înainteze acestuia dosarul pentru întocmirea raportului de evaluare și să emită decizia reprezentând titlu de despăgubiri. Prin aceeași sentință a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P.

și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta împotriva acestei autorități, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasive. În acest sens instanța a reținut că, prin sentința civilă nr. 296/F/2004 a Tribunalului Bistrița - Năsăud, rămasă definitivă prin neapelare și prin Dispoziția din 2 martie 2005, emisă de Primarul Municipiului Bistrița s-a recunoscut numitului I.A.

dreptul la despăgubiri bănești în baza Legii nr. 10/2001, iar după decesul acestuia, reclamanta făcând dovada calității sale de moștenitor, pârâta i-a comunicat acesteia că opțiunea sa privind reevaluarea imobilului în vederea stabilirii despăgubirilor nu poate fi luată în considerare date fiind prevederile articolului unic al Deciziei nr. 1651 din 13 martie 2008 care stabilesc obligația emiterii titlului de despăgubiri, exclusiv, în cuantumul stabilit prin hotărâre judecătorească, dacă aceasta există;așa fiind, reclamanta a solicitat anularea acestei decizii, precum și a Deciziei nr. 4804 din 23 aprilie 2009 conținând titlul de despăgubiri în cuantumul stabilit prin hotărâre judecătorească emis reclamantei, în calitate de moștenitoare a lui I.A.

Cu privire la excepțiile invocate în cauză s-a constatat că emiterea deciziei conținând titlu de despăgubiri este, potrivit reglementării cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, atributul Comisiei, astfel încât A.N.R.P. nu are calitate procesuală pasivă în speță, aspect ce rezultă și din art. 2 al H.G. nr. 361/2005, iar adresa din data de 20 aprilie 2009, prin care reclamanta a comunicat pârâtei că nu este de acord cu despăgubirile stabilite prin hotărâre judecătorească, face dovada îndeplinirii de către a ceasta a procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În ceea ce privește fondul cauzei s-a apreciat că problema în discuție este aceea de a se stabili dacă efectele unei decizii date în interesul legii, respectiv Decizia 52 din 4 iunie 2007, se pot răsfrânge și asupra unor raporturi juridice în cadrul cărora părțile au ajuns la un acord de voință înainte de publicarea acesteia în M. Of., iar concluzia a fost că aplicarea unei asemenea decizii, prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiilor neretroactivității, respectării prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și nu în ultimul rând, jurisprudenței C.E.D.O., aspecte ce s-a considerat că trebuie avute în vedere față de cele dispuse prin această decizie, asupra următoarelor: „Prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplica deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 (…)”.

Instanța de fond a mai constatat că, după expirarea opțiunii reclamantei privind o nouă evaluare (luna mai 2007) pârâta a avut la dispoziție un an pentru a dispune efectuarea expertizei, dar nu a făcut nici un demers în acest sens, prevalându-se de caracterul obligatoriu al deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși, chiar dacă prin lege nu se specifică un termen pentru soluționarea cererilor de despăgubiri, Comisia nu poate beneficia de o marjă de apreciere care să implice încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, garantate de Constituție.

În acest context a fost respinsă apărarea pârâtei în sensul că Decizia nr. 1651/2008 nu constituie act administrativ, reținându-se că aceasta prezintă toate caracteristicile actului administrativ așa cum este el definit în Legea nr. 554/2004: act unilateral, emis de o autoritate publică în vederea executării și organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând, raporturi juridice, iar Decizia nr. 4804 din 23 aprilie 2009 aplică cele statuate prin Decizia nr. 1651/2008. Față de aceste considerente instanța a concluzionat că pârâta a pornit în emiterea celor două decizii de la premisa eronată a retroactivității deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât se impune anularea lor și a constatat existența refuzului pârâtei de a da curs solicitării de desemnare a unui evaluator, formulată de reclamantă, deși aceasta este o atribuție ce-i revine în exclusivitate, conform prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta C.C.S.D. Invocând în drept art. 304 1 C. proc. civ., recurenta a apreciat ca netemeinică și nelegală sentința nr. 95 din 3 martie 2010, criticile aduse vizând pe de o parte greșita dezlegare dată excepției lipsei procedurii administrative prealabile invocate cu privire la Decizia nr. 4804 din 23 aprilie 2009 emisă de C.C.S.D., iar pe de altă parte greșita abordare a fondului pricinii. În opinia recurentei nu au fost respectate dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în condițiile în care Decizia nr. 4804 a fost emisă la data de 23 aprilie 2009 și comunicată reclamantei la data de 8 august 2009, iar instanța a reținut că adresa din 20 aprilie 2009 poate fi calificată ca fiind o plângere prealabilă.

Pe fond s-a arătat că: Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008 emisă de C.C.S.D. nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ, că prin aceasta s-a pus în aplicare Decizia n. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite (publicate în M. Of. Partea I nr. 140 din 22 februarie 2008), iar dezlegarea problemei de drept judecate ce a făcut obiectul acestei din urmă decizii este obligatorie pentru instanță conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Chiar dacă recurenta nu face parte din categoria instanțelor de judecată, actul emis în baza Deciziei instanței supreme este supus controlului instanțelor de judecată în condițiile art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Deci, prin Decizia nr. 1651/2008 C.C.S.D. reia soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție în privința aplicării dispozițiilor art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 în cazul dispozițiilor emise anterior acestui act normativ și contestate în instanță, fără a face vreo derogare de la cele statuate de instanța supremă, derogare care să producă efecte juridice. În speță, a arătat recurenta, în temeiul sentinței civile nr. 296/ F din 11 octombrie 2004 a Tribunalului Bistrița Năsăud, secția civilă, (irevocabilă) Primăria Municipiului Bistrița - Năsăud a emis Dispoziția din 2 martie 2005, iar dosarul aferent acestei dispoziții a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale unde a fost înregistrat sub nr. 2651/ CC.

Analizându-se documentația s-a constatat că valoarea despăgubirilor aferente imobilului notificat a fost stabilită prin sentința civilă menționată, reclamanta fiind informată că poate opta între emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire în cuantumul stabilit de instanță și procedura de evaluare, iar reclamanta a optat pentru procedura de evaluare prevăzută de Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Întrucât ulterior opțiunii reclamantei a fost publicată Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a considerat că a devenit aplicabilă această decizie (pusă în practică de C.C.S.D. prin Decizia nr. 1651/2007). Intimata D.G.

a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului, apreciind că punctul de vedere al recurentei în privința aplicării Deciziei nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care a devenit obligatorie de la publicarea acesteia în M. Of., respectiv de la 22 februarie 2008, nu poate fi acceptat deoarece s-a optat pentru o nouă evaluare încă din luna mai 2007. Înalta Curte reține că recursul este fondat și că sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (3) teza I C. proc. civ. pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care va conduce la modificarea sentinței atacate, constatându-se că aceasta este dată cu aplicarea greșită a legii sub aspectul problemelor de fond ale pricinii.

Referitor la excepția lipsei plângerii administrative prealabile invocată de C.C.S.D. cu privire la Decizia nr. 4804 din 23 aprilie 2009 se constată că soluția instanței de fond este corectă și legală, că respingerea ca neîntemeiată a acestei excepții a fost fundamentată pe adresa din 20 aprilie 2009, prin care reclamanta D.G. a înștiințat autoritatea pârâtă că nu este de acord cu suma stabilită prin raportul de expertiză efectuat în anul 2004, deci cu valoarea despăgubirilor pentru partea de imobil revendicat de autorul său - I.A. - și care nu se poate restitui în natură. Așa cum se poate observa din conținutul acestei adrese (aflată la fila 40 dosar fond) reclamanta înțelege să conteste Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008 și implicit Decizia nr. 4804 din 23 aprilie 2009 dată în aplicarea celei dintâi și care constituie titlul de despăgubire emis în favoarea reclamantei (filele 50 - 51 dosar fond).

Soluția de respingere a excepției în discuție se impunea tocmai pentru că numai în acest fel se putea asigura o judecată unitară a acțiunii în justiție formulată de reclamantă și care a avut ca temei juridic normele cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente). Pe fondul cauzei criticile recurentei sunt însă întemeiate. Problema de drept în jurul căreia s-au purtat controversele în fața primi instanțe a fost aceea de a stabili dacă efectele Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dată în interesul legii se aplică reclamantei și în acest context, dacă sunt legale cele două decizii ale C.C.S.D.

contestate în contencios administrativ. Prin decizia pronunțată în interesul legii s-a stabilit că: „Prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, contestate în termenul prevăzut în Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.

Față de conținutul dispozitivului citat, este fără dubiu că în contextul existenței unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care instanțele judecătorești au constatat dreptul notificatorilor la acordarea de despăgubiri, stabilind și cuantumul acestora, nu se mai poate pune problema parcurgerii tuturor etapelor procedurii administrative reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pentru că verificând legalitatea măsurilor reparatorii prin echivalent sau valoarea acestora s-ar aduce atingere principiului puterii lucrului judecat. O altă abordare nu poate fi acceptată față de caracterul obligatoriu al deciziei pronunțate în interesul legii (art. 329 alin. (3) C. proc.

civ.) și față de Decizia nr. 431 din 26 martie 2009 a Curții Constituționale care fiind sesizată cu neconstituționalitatea prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în interpretarea dată de Decizia nr. 52/2007 a stabilit că aceste dispoziții sunt constituționale, reținând totodată că „a recunoaște persoanelor beneficiare ale unor sentințe judecătorești prin care se stabilește cuantumul măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățite, posibilitatea de reevaluare a cuantumului despăgubirilor, ar însemna a recunoaște o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 129 din Constituție.” Recursul în interesul legii, soluționat prin Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secții unite, a fost promovat tocmai ca urmare a existenței unei practici neunitare la nivelul instanțelor în privința aplicării dispozițiilor cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, unele instanțe apreciind că acestea sunt de imediată aplicare, deci chiar dacă raportul juridic dintre părți s-a născut sub imperiul Legii nr. 10/2001 nemodificată, iar alte instanțe apreciind că prevederile administrative prevăzute de art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu se aplică dispozițiilor/deciziilor emise anterior intrării în vigoare a acestui act normativ (25 iulie 2005),

iar această problemă de drept a fost tranșată în sensul dispozitivului citat mai înainte. În acest context, sunt neadecvate argumentele instanței de fond legate de momentul la care s-a născut dreptul de opțiune al reclamantei, de faptul că după înregistrarea dosarului său la C.C.S.D. această autoritate nu a făcut niciun demers timp de un an pentru a da curs opțiunii reclamantei de aplicare a procedurii de evaluare prevăzută de Legea nr. 247/2005 și nu în ultimul rând argumentul privitor la aplicarea retroactivă a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție de către pârâta C.C.S.D. Pentru limitarea efectelor celor două modalități de interpretare a dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și în aplicarea Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of.

Partea I nr. 140 din 22 februarie 2008, C.C.S.D. a emis Decizia nr. 1651 din 13 martie 2008, stabilind prin articol unic că: „În situația în care cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzut de Legea nr. 10/2001, a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, titlul de despăgubire se va emite în baza respectivei hotărâri în cuantumul prevăzut de aceasta”. În consecință, în mod legal s-a emis în favoarea reclamantei - în calitate de moștenitoare a lui I.A. - Decizia nr. 4804 din 23 aprilie 2009 conținând titlul de despăgubire în cuantum de 51.197,41 lei reprezentând valoarea despăgubirilor consemnate în sentința civilă nr. 296/F/2004 a Tribunalului Bistrița - Năsăud, secția civilă, definitivă și irevocabilă.

Așadar, refuzul C.C.S.D. de a da curs opțiunii pentru o nouă evaluare (făcută de reclamantă în luna mai 2007) după publicarea deciziei în interesul legii în discuție, nu este unul nejustificat, ci unul legal. A admite că efectuarea unei noi evaluări este posibilă chiar și după Decizia nr. 52, ar însemna încălcarea puterii lucrului judecat a sentinței civile nr. 296/2004 a Tribunalului Bistrița - Năsăud, iar acest lucru nu poate fi acceptat. Pentru trecerea intervalului de timp scurs între momentul stabilirii despăgubirilor și data executării sentinței sau a plății efective intimata - reclamantă are posibilitatea de a apela la alte instituții juridice pentru acoperirea unui eventual prejudiciu.

Un astfel de prejudiciu nu poate fi acoperit însă prin soluția instanței de fond în sensul obligării C.C.S.D. să desemneze evaluator, înaintării acestuia dosarul pentru întocmirea raportului de evaluare și al emiterii unei noi decizii reprezentând titlu de despăgubiri, pentru considerentele deja arătate. Văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.C.S.D. împotriva sentinței civile nr. 95 din 3 martie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta D.G. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2010.