ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 745/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 2865 din 2 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiate, atât acțiunea formulată de reclamanta SC N. SRL, cât și cererile de intervenție formulate de B.R.S., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, SC A.R.A. SA și SC R. SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: 1.1.

Obiectul acțiunii Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat, în principal, anularea deciziei autorității pârâte, înregistrată la 29 decembrie 2010, în parte, în ceea ce privește dispunerea de către organul emitent a sistării oricăror activități miniere în perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, până la obținerea unui act de concesiune minieră, și obligarea pârâtei la modificarea deciziei atacate, în sensul sistării oricăror activități miniere în perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, până la data de 31 decembrie 2011, conform solicitării formulate de reclamantă prin adresa nr. 24 din 3 decembrie 2010, înregistrată la Agenția Națională pentru Resurse Minerale la 6 decembrie 2010, motivat de faptul că licența de exploatare nr. x/1999 este valabilă.

În subsidiar, în ipoteza în care se apreciază că licența de exploatare nr. x/1999, încheiată între Agenția Națională pentru Resurse Minerale și SC N. SRL, a fost anulată prin Sentința civilă nr. 2157/2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 5697/2/2008, rămasă definitivă și irevocabilă, să fie obligată pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale să emită licența de exploatare privind perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, pe numele SC N. SRL în aceleași condiții ca și licența de exploatare nr. x/1999, deținută de către societate și anulată în mod nelegal și netemeinic de instanța de judecată. 1.2. Cererile de intervenție În cauză, B.R.S.

SA, prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar a formulat cerere de intervenție, prin care a solicitat următoarele: - anularea deciziei Agenției Naționale pentru Resurse Minerale transmisă prin adresa nr. 404780 din 16 decembrie 2010 către SC N. SRL, de sistare a oricăror activități miniere în perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, până la obținerea unui act de concesiune minieră, decizie care a fost luată fără a ține cont că drepturile de exploatare, privind zăcământul de cuarț, din acel perimetru, sunt dobândite, legal, în contul creanțelor, și înregistrate în Cartea minieră, de către: B.R.S. SA, în cotă de 15.21% și de SC A.R.A.

SA, în cotă de 84.79%, decizie care suspendă, indirect, valorificarea acelor drepturi și care prejudiciază astfel creditorii băncii; - obligarea ca, prin "actul de concesiune minieră", inclusiv în raport cu SC N. SRL, privind exploatarea zăcământului de cuarț Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, ce-l va elibera în viitor, așa cum face referire în scrisoarea din 16 decembrie 2010 transmisă SC N. SRL, respectiv, pe care-l va încheia cu noul concesionar, să recunoască interesul legitim, dreptul pretins al B.R.S. SA, în cota de 15.21%, și al SC A.R.A. SA, în cotă de 84.79% din drepturile de exploatare ale zăcământului de cuarț din Siglău - Uricani - Deva, dobândite legal de acestea. De asemenea, intervenienta a solicitat introducerea în cauză a SC A.R.A.

SA, având în vedere că aceasta deține 84.79% din drepturile de exploatare privind zăcământul de cuarț Siglău - Uricani și 18% din terenul afectat carierei de cuarț, precum și a SC R. SRL, având în vedere ca aceasta a fost titulara licenței și poate confirma situația de fapt, probatoriu util și concludent soluționării corecte a cauzei. Prin încheierile de ședință din data de 10 octombrie 2011 și, respectiv, din data de 5 decembrie 2011, prima instanță a admis în principiu cererea de intervenție voluntară formulată de B.R.S., și cererile de introducere în cauză a SC A.R.A. SA și, respectiv, a SC R. SRL. 1.3. Considerentele instanței de fond. Cu privire la excepții Întrucât excepția inadmisibilității a fost calificată ca apărare de fond prin încheierea de ședință de la termenul din data de 5 decembrie 2011, argumentele prezentate de pârâtă în susținerea acesteia vor fi analizate în contextul examinării fondului cauzei.

Excepția lipsei de interes a cererii de intervenție formulată de B.R.S. a fost respinsă, așa cum s-a arătat la termenul de judecată din data de 10 octombrie 2011. Pe fondul cauzei Referitor la primul capăt de cerere având ca obiect anularea în parte a deciziei, comunicată societății reclamante prin adresa nr. 404780 din 16 decembrie 2010 emisă de pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale, se constată că prin această adresă înregistrată la reclamantă la 29 decembrie 2010, pârâta, răspunzând solicitării reclamantei de întrerupere a activității miniere până la data de 31 decembrie 2011, a dispus sistarea de către reclamantă a oricăror activități miniere în perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, până la obținerea unui act de concesiune minieră.

Din cuprinsul adresei, se observă că pârâta a motivat această măsură, invocând faptul că prin Sentința civilă nr. 2157/2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 5697/2/2008, rămasă definitivă și irevocabilă, în contradictoriu cu SC R.&M.I. SRL, în calitate de reclamantă și Agenția Națională pentru Resurse Minerale și SC R. SRL în calitate de pârâte, s-a dispus anularea licenței de exploatare nr. x/1999 privind perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, licență a cărei titulară este reclamantă.

Analizând, sub aspectul legalității, măsura dispusă prin adresa a cărei anulare se solicită, instanța constată că, într-adevăr, prin Sentința civilă nr. 2157/2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 5697/2/2008, rămasă irevocabilă, s-a dispus anularea licenței de exploatare nr. x/1999 privind perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara. Întrucât sentința prin care s-a anulat licența de exploatare nr. x/1999 a rămas irevocabilă, aceasta se bucură de putere de lucru judecat, fiind prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească, nefiind permisă infirmarea constatărilor făcute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre dată în alt proces, chiar dacă sunt alte părți.

Or, se constată că, argumentele invocate de reclamantă tind, indiscutabil, la dovedirea faptului că licența de exploatare nr. x/1999 este valabilă, așa cum de altfel se afirmă în mod expres în cuprinsul acțiunii formulate, criticându-se de fapt soluția pronunțată de instanța de judecată prin sentința irevocabilă. Se reține că în condițiile în care s-a dispus, în mod irevocabil, anularea licenței de exploatare la care face referire reclamanta, instanța de contencios administrativ învestită cu judecarea prezentei acțiuni este ținută de respectarea principiului puterii de lucru judecat, în sensul că nu are posibilitatea de statua diferit, așa cum solicită reclamanta, ignorând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase, întrucât s-ar înfrânge efectul puterii de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil.

Așa cum s-a reținut și în Decizia nr. 995 din 4 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, acest principiu corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială or, în aceste condiții, este compatibil cu dreptul de acces la justiție care nu este un drept absolut, putând cunoaște limitări decurgând din aplicare altor principii. Nu poate fi primit argumentul reclamantei, în sensul că nefiind parte în proces, hotărârea nu îi este opozabilă, în primul rând, având în vedere că acest act jurisdicțional este opozabil și terților ca element al ordinii juridice și sociale, neputând fi ignorate motivul că nu au participat la proces.

În al doilea rând ar fi inadmisibil să se constate, pe de o parte, cu putere de lucru judecat, faptul că actul administrativ respectiv, în speță licența de exploatare nr. x/1999 nu produce efecte ca urmare a măsurii anulării dispuse de instanța de judecată iar pe de lată parte, că același act administrativ produce efecte, fiind valabil. Nu poate fi reținută nici susținerea reclamantei, potrivit căreia licența de exploatare ar fi valabilă ca urmare a faptului că H.G. nr. 314/2000 reprezintă un act valabil care produce efecte juridice, având în vedere că valabilitatea acestui act administrativ nu atrage în mod necesar și obligatoriu valabilitatea licenței de exploatare, fiind vorba despre acte administrative distincte.

De altfel, la fel cum se întâmplă în cazul oricărui act juridic, în general, cauzele de nulitate ale unui act administrativ sunt anterioare sau cel puțin concomitente emiterii actului respectiv, astfel încât, întrucât H.G. nr. 314/2000 a fost adoptată ulterior licenței de exploatare emisă în anul 1999, nu poate avea influență asupra legalității acesteia din urmă. Se apreciază că nu este valabil nici argumentul reclamantei referitor la valabilitatea Ordinului nr. 15/2009 prin care drepturile și obligațiile prevăzute în licența de exploatare nr. x/1999 au fost transferate de la deținătorul inițial al licenței, SC R. SRL la SC N. SRL, începând cu data de 20 ianuarie 2009. Fundamentarea acestei aprecieri constă în faptul că, așa cum s-a statuat în mod constant în doctrină și jurisprudență, ca regulă, anularea actului administrativ este o sancțiune care produce efecte juridice pentru trecut (ex tunc), actul fiind desființat retroactiv ca și când nu ar fi existat.

Prin urmare, faptul că Ordinul nr. 15/2009 nu a fost revocat sau anulat nu poate avea drept consecință valabilitatea licenței de exploatare, așa cum pretinde reclamanta, întrucât din moment ce această licență a fost anulată, efectele producându-se retroactiv până la momentul emiterii, respectiv anul 1999, transferul operat prin acest ordin nu are niciun efect. Nu se susține nici afirmația reclamantei, în sensul că actele adiționale nr. a și b la licența de exploatare ar fi valabile și ar produce efecte juridice, întrucât aceste acte administrative nu au o existență de sine stătătoare, fiind parte integrantă din licența de exploatare nr. x/1999 pe care o modifică în ceea ce privește titularul și având așadar caracter accesoriu în raport cu licența care constituie actul principal.

Or, dată fiind sancțiunea anulării licenței de exploatare nr. x/1999 dispusă de instanța de judecată prin hotărârea rămasă irevocabilă se constată că efectele se produc și în privința actelor adiționale, având în vedere raportul de accesorialitate, una dintre regulile regimului juridic al actelor administrative constând în aceea că anularea unui act administrativ atrage după sine anularea tuturor actelor a căror legalitate este condiționată de legalitatea actului anulat.

În concluzie, se constată că decizia comunicată societății reclamante prin adresa nr. 404780 din 16 decembrie 2010 emisă de pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale, în sensul dispunerii sistării de către aceasta a oricăror activități miniere în perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, până la obținerea unui act de concesiune minieră, este legală, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 85/2003, având în vedere faptul că în prezent nu există o licență de exploatare care să confere reclamantei dreptul de a desfășura astfel de activități, în condițiile în care, prin Sentința civilă nr. 2157/2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 5697/2/2008, rămasă irevocabilă, s-a dispus anularea licenței de exploatare nr. x/1999.

În ceea ce privește capătul de cerere formulat în subsidiar având ca obiect obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Resurse Minerale să emită licența de exploatare privind perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, pe numele reclamantei SC N. SRL în aceleași condiții ca și licența de exploatare nr. x/1999, se constată că, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rezultă fără echivoc faptul că soluția de obligare a autorității publice la emiterea unui act administrativ se poate dispune de instanța de contencios administrativ numai în condițiile în care există un refuz nejustificat al autorității de a soluționa o cerere primită în acest sens din partea persoanei solicitante.

Or, în cazul de față, reclamanta nu s-a adresat autorității pârâte cu o cerere de emitere a unei licențe de exploatare și prin urmare nu există un refuz de eliberare a unei licențe din partea Agenției Naționale pentru Resurse Minerale, astfel încât acesta să fie supus cenzurii instanței de judecată pentru a stabili dacă este sau nu justificat. Obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ, în condițiile în care, așa cum se întâmplă în cazul de față, nu există o cerere adresată autorității în acest sens, ar constitui, în opinia Curții, o depășire a atribuțiilor judecătorești, întrucât instanța de contencios administrativ nu se poate substitui autorității competente să emită un act administrativ, analizând în mod direct, pe calea unei cereri de chemare în judecată, îndeplinirea condițiilor necesare pentru emiterea respectivului act.

Instanța de contencios administrativ are, potrivit legii, doar posibilitatea de a cenzura, sub aspectul legalității, fie refuzul de soluționare a unei cereri de emitere a unui act administrativ, fie soluționarea nefavorabilă a cererii, raportat la motivarea actului prin care aceasta se respinge. În cazul de față, întrucât nu există o cerere a reclamantei de emitere a unei licențe de exploatare, cerere care să fie respinsă sau a cărei soluționare să se refuze în mod nejustificat de către pârâtă, se constată că este neîntemeiat și capătul de cerere formulat în subsidiar. Din aceste considerente, se constată că acțiunea formulată de reclamantă este neîntemeiată, atât în ceea ce privește cererea formulată în principal, cât și în ceea ce privește cererea formulată în subsidiar.

Referitor la cererea de intervenție principală formulată de intervenienta B.R.S. SA, prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, se constată că este neîntemeiată, considerentele pentru care s-a respins acțiunea reclamantei fiind valabile și în ceea ce privește această cerere de intervenție, fiind de prisos reluarea argumentelor prezentate mai sus. În plus, se impune precizarea că, în ceea ce privește eventualele drepturi pe care intervenienta le are în calitate de creditor asupra activelor fostului titular al licenței de exploatare, inclusiv eventualele drepturi de exploatare despre care se afirmă că ar fi fost dobândite înainte de data anulării licenței, soluția pronunțată în cadrul prezentei acțiuni în contencios administrativ nu înlătură dreptul B.R.S.

de a-și valorifica pretinsele drepturi pe calea unor acțiuni civile adresate instanțelor competente, aspectele ținând de raporturile de drept privat dintre societățile implicate și nu de raporturile de drept public dintre titularul licenței și autoritatea pârâtă analizate în contencios administrativ. De asemenea, așa cum s-a arătat, în condițiile în care reclamanta nu a solicitat pârâtei, înainte de a se adresa instanței, emiterea unei noi licențe de exploatare și, pe cale de consecință, s-a apreciat că este neîntemeiată cerere de obligare a pârâtei la emiterea unei noi licențe, pe cale de consecință este neîntemeiată și cererea intervenientei, în sensul obligării pârâtei ca în actul de concesiune pe care îl va elibera pe viitor (noua licență) să recunoască drepturile B.R.S.

SA și SC A.R.A. SA, constând în cotele-părți din drepturile de exploatare. Aceleași considerații sunt valabile și în ceea ce o privește pe intervenienta SC A.R.A. SA. În ceea ce o privește pe intervenienta SC R. SRL, instanța ia act că în calitate de intervenient forțat, la cererea intervenientei B.R.S. SA, nu a exprimat niciun punct de vedere cu privire la acțiune și la cerere de intervenție voluntară. Cu toate acestea, în raport de dispozițiile art. 57 alin. (1) și art. 58 din C. proc. civ., se constată că intervenienta SC R. SRL are aceeași poziție procesuală cu cea exprimată de reclamantă și de intervenienta voluntară B.R.S. SA. În concluzie, în raport de considerentele arătate pe fondul cererii de chemare în judecată și de aceste argumente suplimentare, se impune respingerea, ca neîntemeiate, și a cererilor de intervenție formulate în cauză.

2. Cererea de recurs Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum aceasta a fost formulată. În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 1 din C. proc.

civ., se arată, în esență, următoarele: - în mod greșit a reținut instanța de fond că în cauză există autoritate de lucru judecat în ce privește soluția de anulare a licenței de exploatare, de vreme ce Sentința civilă nr. 2157/2009 a Curții de Apel București, prin care s-a dispus măsura anulării, nu îi este opozabilă recurentei SC N. SRL, care nu a fost parte în dosarul respectiv; - în mod greșit a reținut instanța de fond că societatea reclamantă nu a solicitat, în prealabil, emiterea unei noi licențe de exploatare, de vreme ce o astfel de cerere a fost formulată, în subsidiar, prin plângerea prealabilă adresată Agenției Naționale pentru Resurse Minerale, înaintea formulării acțiunii. 3. Hotărârea instanței de recurs Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și în raport de cadrul legal aplicabil, Curtea îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente.

Obiectul acțiunii introductive de instanță îl constituie anularea în parte a deciziei Agenției Naționale pentru Resurse Minerale comunicată recurentei-reclamante SC N. SRL prin adresa nr. 404780 din 16 decembrie 2010, adresă prin care i se face cunoscut recurentei-reclamante că s-a dispus sistarea de către reclamantă a oricăror activități miniere în perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, până la obținerea unui nou act de concesiune minieră. Măsura dispusă prin adresa contestată în prezenta cauză a fost motivată de faptul că prin Sentința civilă nr. 2157/2010 pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 286/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus anularea licenței de exploatare nr. x/1999 privind perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, licență a cărei titulară este recurenta-reclamantă SC N. SRL.

În fapt, intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Resurse Minerale a încheiat cu SC C.G.I. SRL licența de concesiune a activității miniere de exploatare a zăcământului de cuarț nr. x/1999 în perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, aprobată prin H.G. nr. 314/2000. Prin Ordinul nr. 15/2009 emis de președintele Agenției Naționale pentru Resurse Minerale s-a aprobat transferul drepturilor și al obligațiilor prevăzute în licența de concesiune pentru exploatarea cuarțului nr. x/1999 către SC N. SRL, recurenta-reclamantă din cauza de față. Ulterior însă acestui transfer, licența de concesiune nr. x/1999, a făcut obiectul unui litigiu purtat între Agenția Națională pentru Resurse Minerale și SC R. SRL, în calitate de pârâte și SC R.&M.I.

SRL, litigiu soluționat prin Sentința civilă nr. 2157/2009 a Curții de Apel București rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 286/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin aceste hotărâri judecătorești s-a dispus cu putere de lucru judecat anularea licenței de concesiune pentru exploatarea cuarțului nr. x/1999 în perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara. În aceste condiții, în mod corect judecătorul fondului a reținut că decizia comunicată recurentei-reclamante prin adresa nr. 404780/2010 contestată în cauza de față, în sensul dispunerii sistării oricăror activități miniere în perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, este legală având în vedere că în prezent nu există o licență de exploatare care să confere recurentei dreptul de a desfășura activități în zona respectivă, licența de exploatare nr. x/2009 fiind anulată.

Susținerea recurentei-reclamante în sensul că Sentința civilă nr. 2157/2009 a Curții de Apel București nu are autoritate de lucru judecat față de ea, deoarece nu a fost parte în acel dosar, este lipsită de suport legal, de vreme ce autoritatea de lucru judecat operează cu privire la licența de exploatare nr. x/2009 care a fost anulată irevocabil, ea nemaiputând produce efecte față de alte părți. Tot astfel, Curtea constată că în mod corect prima instanță a respins cererea recurentei-reclamante de a fi obligată intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Resurse Minerale de a emite o nouă licență de concesiune, în condițiile în care o astfel de cerere trebuie făcută prin raportare la dispozițiile Legii minelor nr. 85/2003, instanța neputându-se substitui autorităților competente în această materie (art. 15 și 18 din Legea nr. 85/2003).

În consecință, în raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC N. SRL împotriva Sentinței civile nr. 2865 din 2 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2014. Procesat de GGC - AS