ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 745/2014
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 745/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Hotărârea instanței de fond
Prin Sentința nr. 2865 din 2 mai 2012, Curtea
de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a
respins, ca neîntemeiate, atât acțiunea formulată de reclamanta SC N. SRL, cât
și cererile de intervenție formulate de B.R.S., prin lichidator Fondul de
Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, SC A.R.A. SA și SC R. SRL, în
contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale.
Pentru a pronunța
această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
1.1. Obiectul
acțiunii
Prin cererea de
chemare în judecată, reclamanta a solicitat, în principal, anularea deciziei
autorității pârâte, înregistrată la 29 decembrie 2010, în parte, în ceea ce
privește dispunerea de către organul emitent a sistării oricăror activități
miniere în perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, până la obținerea unui
act de concesiune minieră, și obligarea pârâtei la modificarea deciziei
atacate, în sensul sistării oricăror activități miniere în perimetrul Siglău -
Uricani, jud. Hunedoara, până la data de 31 decembrie 2011, conform solicitării
formulate de reclamantă prin adresa nr. 24 din 3 decembrie 2010, înregistrată
la Agenția Națională pentru Resurse Minerale la 6 decembrie 2010, motivat de
faptul că licența de exploatare nr. x/1999 este valabilă.
În subsidiar, în
ipoteza în care se apreciază că licența de exploatare nr. x/1999, încheiată
între Agenția Națională pentru Resurse Minerale și SC N. SRL, a fost anulată
prin Sentința civilă nr. 2157/2009, pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 5697/2/2008,
rămasă definitivă și irevocabilă, să fie obligată pârâta Agenția Națională
pentru Resurse Minerale să emită licența de exploatare privind perimetrul
Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, pe numele SC N. SRL în aceleași condiții ca
și licența de exploatare nr. x/1999, deținută de către societate și anulată în
mod nelegal și netemeinic de instanța de judecată.
1.2. Cererile de
intervenție
În cauză, B.R.S. SA,
prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar a formulat
cerere de intervenție, prin care a solicitat următoarele:
- anularea deciziei
Agenției Naționale pentru Resurse Minerale transmisă prin adresa nr. 404780 din
16 decembrie 2010 către SC N. SRL, de sistare a oricăror activități miniere în
perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, până la obținerea unui act de
concesiune minieră, decizie care a fost luată fără a ține cont că drepturile de
exploatare, privind zăcământul de cuarț, din acel perimetru, sunt dobândite,
legal, în contul creanțelor, și înregistrate în Cartea minieră, de către:
B.R.S. SA, în cotă de 15.21% și de SC A.R.A. SA, în cotă de 84.79%, decizie
care suspendă, indirect, valorificarea acelor drepturi și care prejudiciază
astfel creditorii băncii;
- obligarea ca, prin
"actul de concesiune minieră", inclusiv în raport cu SC N. SRL,
privind exploatarea zăcământului de cuarț Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, ce-l va elibera în viitor, așa cum face referire în scrisoarea din
16 decembrie 2010 transmisă SC N. SRL, respectiv, pe care-l va încheia cu noul
concesionar, să recunoască interesul legitim, dreptul pretins al B.R.S. SA, în
cota de 15.21%, și al SC A.R.A. SA, în cotă de 84.79% din drepturile de
exploatare ale zăcământului de cuarț din Siglău - Uricani - Deva, dobândite
legal de acestea.
De asemenea,
intervenienta a solicitat introducerea în cauză a SC A.R.A. SA, având în vedere
că aceasta deține 84.79% din drepturile de exploatare privind zăcământul de cuarț
Siglău - Uricani și 18% din terenul afectat carierei de cuarț, precum și a SC
R. SRL, având în vedere ca aceasta a fost titulara licenței și poate confirma
situația de fapt, probatoriu util și concludent soluționării corecte a cauzei.
Prin încheierile de
ședință din data de 10 octombrie 2011 și, respectiv, din data de 5 decembrie
2011, prima instanță a admis în principiu cererea de intervenție voluntară
formulată de B.R.S., și cererile de introducere în cauză a SC A.R.A. SA și,
respectiv, a SC R. SRL.
1.3. Considerentele
instanței de fond.
Cu privire la
excepții
Întrucât excepția
inadmisibilității a fost calificată ca apărare de fond prin încheierea de
ședință de la termenul din data de 5 decembrie 2011, argumentele prezentate de
pârâtă în susținerea acesteia vor fi analizate în contextul examinării fondului
cauzei.
Excepția lipsei de
interes a cererii de intervenție formulată de B.R.S. a fost respinsă, așa cum
s-a arătat la termenul de judecată din data de 10 octombrie 2011.
Pe fondul cauzei
Referitor la primul
capăt de cerere având ca obiect anularea în parte a deciziei, comunicată
societății reclamante prin adresa nr. 404780 din 16 decembrie 2010 emisă de
pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale, se constată că prin această
adresă înregistrată la reclamantă la 29 decembrie 2010, pârâta, răspunzând
solicitării reclamantei de întrerupere a activității miniere până la data de 31
decembrie 2011, a dispus sistarea de către reclamantă a oricăror activități
miniere în perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, până la obținerea unui
act de concesiune minieră.
Din cuprinsul
adresei, se observă că pârâta a motivat această măsură, invocând faptul că prin
Sentința civilă nr. 2157/2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 5697/2/2008, rămasă
definitivă și irevocabilă, în contradictoriu cu SC R.&M.I. SRL, în calitate
de reclamantă și Agenția Națională pentru Resurse Minerale și SC R. SRL în
calitate de pârâte, s-a dispus anularea licenței de exploatare nr. x/1999
privind perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, licență a cărei titulară
este reclamantă.
Analizând, sub
aspectul legalității, măsura dispusă prin adresa a cărei anulare se solicită,
instanța constată că, într-adevăr, prin Sentința civilă nr. 2157/2009,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 5697/2/2008, rămasă irevocabilă, s-a
dispus anularea licenței de exploatare nr. x/1999 privind perimetrul Siglău -
Uricani, jud. Hunedoara.
Întrucât sentința
prin care s-a anulat licența de exploatare nr. x/1999 a rămas irevocabilă,
aceasta se bucură de putere de lucru judecat, fiind prezumată a exprima
adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească,
nefiind permisă infirmarea constatărilor făcute printr-o hotărâre
judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre dată în alt proces, chiar
dacă sunt alte părți.
Or, se constată că,
argumentele invocate de reclamantă tind, indiscutabil, la dovedirea faptului că
licența de exploatare nr. x/1999 este valabilă, așa cum de altfel se afirmă în
mod expres în cuprinsul acțiunii formulate, criticându-se de fapt soluția
pronunțată de instanța de judecată prin sentința irevocabilă.
Se reține că în
condițiile în care s-a dispus, în mod irevocabil, anularea licenței de
exploatare la care face referire reclamanta, instanța de contencios
administrativ învestită cu judecarea prezentei acțiuni este ținută de
respectarea principiului puterii de lucru judecat, în sensul că nu are
posibilitatea de statua diferit, așa cum solicită reclamanta, ignorând
modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase,
întrucât s-ar înfrânge efectul puterii de lucru judecat, ceea ce este
inadmisibil.
Așa cum s-a reținut
și în Decizia nr. 995 din 4 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, acest principiu
corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială or, în aceste
condiții, este compatibil cu dreptul de acces la justiție care nu este un drept
absolut, putând cunoaște limitări decurgând din aplicare altor principii.
Nu poate fi primit
argumentul reclamantei, în sensul că nefiind parte în proces, hotărârea nu îi
este opozabilă, în primul rând, având în vedere că acest act jurisdicțional
este opozabil și terților ca element al ordinii juridice și sociale, neputând
fi ignorate motivul că nu au participat la proces.
În al doilea rând ar
fi inadmisibil să se constate, pe de o parte, cu putere de lucru judecat,
faptul că actul administrativ respectiv, în speță licența de exploatare nr.
x/1999 nu produce efecte ca urmare a măsurii anulării dispuse de instanța de
judecată iar pe de lată parte, că același act administrativ produce efecte,
fiind valabil.
Nu poate fi reținută
nici susținerea reclamantei, potrivit căreia licența de exploatare ar fi
valabilă ca urmare a faptului că H.G. nr. 314/2000 reprezintă un act valabil
care produce efecte juridice, având în vedere că valabilitatea acestui act
administrativ nu atrage în mod necesar și obligatoriu valabilitatea licenței de
exploatare, fiind vorba despre acte administrative distincte.
De altfel, la fel cum
se întâmplă în cazul oricărui act juridic, în general, cauzele de nulitate ale
unui act administrativ sunt anterioare sau cel puțin concomitente emiterii
actului respectiv, astfel încât, întrucât H.G. nr. 314/2000 a fost adoptată
ulterior licenței de exploatare emisă în anul 1999, nu poate avea influență
asupra legalității acesteia din urmă.
Se apreciază că nu
este valabil nici argumentul reclamantei referitor la valabilitatea Ordinului
nr. 15/2009 prin care drepturile și obligațiile prevăzute în licența de
exploatare nr. x/1999 au fost transferate de la deținătorul inițial al
licenței, SC R. SRL la SC N. SRL, începând cu data de 20 ianuarie 2009.
Fundamentarea acestei
aprecieri constă în faptul că, așa cum s-a statuat în mod constant în doctrină
și jurisprudență, ca regulă, anularea actului administrativ este o sancțiune
care produce efecte juridice pentru trecut (ex tunc), actul fiind desființat
retroactiv ca și când nu ar fi existat.
Prin urmare, faptul
că Ordinul nr. 15/2009 nu a fost revocat sau anulat nu poate avea drept
consecință valabilitatea licenței de exploatare, așa cum pretinde reclamanta,
întrucât din moment ce această licență a fost anulată, efectele producându-se
retroactiv până la momentul emiterii, respectiv anul 1999, transferul operat
prin acest ordin nu are niciun efect.
Nu se susține nici
afirmația reclamantei, în sensul că actele adiționale nr. a și b la licența de
exploatare ar fi valabile și ar produce efecte juridice, întrucât aceste acte
administrative nu au o existență de sine stătătoare, fiind parte integrantă din
licența de exploatare nr. x/1999 pe care o modifică în ceea ce privește
titularul și având așadar caracter accesoriu în raport cu licența care
constituie actul principal.
Or, dată fiind
sancțiunea anulării licenței de exploatare nr. x/1999 dispusă de instanța de
judecată prin hotărârea rămasă irevocabilă se constată că efectele se produc și
în privința actelor adiționale, având în vedere raportul de accesorialitate,
una dintre regulile regimului juridic al actelor administrative constând în
aceea că anularea unui act administrativ atrage după sine anularea tuturor
actelor a căror legalitate este condiționată de legalitatea actului anulat.
În concluzie, se
constată că decizia comunicată societății reclamante prin adresa nr. 404780 din
16 decembrie 2010 emisă de pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale, în
sensul dispunerii sistării de către aceasta a oricăror activități miniere în
perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, până la obținerea unui act de
concesiune minieră, este legală, prin raportare la dispozițiile Legii nr.
85/2003, având în vedere faptul că în prezent nu există o licență de exploatare
care să confere reclamantei dreptul de a desfășura astfel de activități, în
condițiile în care, prin Sentința civilă nr. 2157/2009, pronunțată de Curtea de
Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul
nr. 5697/2/2008, rămasă irevocabilă, s-a dispus anularea licenței de exploatare
nr. x/1999.
În ceea ce privește
capătul de cerere formulat în subsidiar având ca obiect obligarea pârâtei
Agenția Națională pentru Resurse Minerale să emită licența de exploatare
privind perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara, pe numele reclamantei SC
N. SRL în aceleași condiții ca și licența de exploatare nr. x/1999, se constată
că, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 8 alin. (1) și art. 18 alin.
(1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rezultă
fără echivoc faptul că soluția de obligare a autorității publice la emiterea
unui act administrativ se poate dispune de instanța de contencios administrativ
numai în condițiile în care există un refuz nejustificat al autorității de a
soluționa o cerere primită în acest sens din partea persoanei solicitante.
Or, în cazul de față,
reclamanta nu s-a adresat autorității pârâte cu o cerere de emitere a unei
licențe de exploatare și prin urmare nu există un refuz de eliberare a unei
licențe din partea Agenției Naționale pentru Resurse Minerale, astfel încât
acesta să fie supus cenzurii instanței de judecată pentru a stabili dacă este
sau nu justificat.
Obligarea unei
autorități publice la emiterea unui act administrativ, în condițiile în care,
așa cum se întâmplă în cazul de față, nu există o cerere adresată autorității
în acest sens, ar constitui, în opinia Curții, o depășire a atribuțiilor
judecătorești, întrucât instanța de contencios administrativ nu se poate
substitui autorității competente să emită un act administrativ, analizând în
mod direct, pe calea unei cereri de chemare în judecată, îndeplinirea
condițiilor necesare pentru emiterea respectivului act.
Instanța de
contencios administrativ are, potrivit legii, doar posibilitatea de a cenzura,
sub aspectul legalității, fie refuzul de soluționare a unei cereri de emitere a
unui act administrativ, fie soluționarea nefavorabilă a cererii, raportat la
motivarea actului prin care aceasta se respinge.
În cazul de față,
întrucât nu există o cerere a reclamantei de emitere a unei licențe de
exploatare, cerere care să fie respinsă sau a cărei soluționare să se refuze în
mod nejustificat de către pârâtă, se constată că este neîntemeiat și capătul de
cerere formulat în subsidiar.
Din aceste
considerente, se constată că acțiunea formulată de reclamantă este
neîntemeiată, atât în ceea ce privește cererea formulată în principal, cât și
în ceea ce privește cererea formulată în subsidiar.
Referitor la cererea
de intervenție principală formulată de intervenienta B.R.S. SA, prin lichidator
Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, se constată că este
neîntemeiată, considerentele pentru care s-a respins acțiunea reclamantei fiind
valabile și în ceea ce privește această cerere de intervenție, fiind de prisos
reluarea argumentelor prezentate mai sus.
În plus, se impune
precizarea că, în ceea ce privește eventualele drepturi pe care intervenienta
le are în calitate de creditor asupra activelor fostului titular al licenței de
exploatare, inclusiv eventualele drepturi de exploatare despre care se afirmă
că ar fi fost dobândite înainte de data anulării licenței, soluția pronunțată
în cadrul prezentei acțiuni în contencios administrativ nu înlătură dreptul
B.R.S. de a-și valorifica pretinsele drepturi pe calea unor acțiuni civile
adresate instanțelor competente, aspectele ținând de raporturile de drept
privat dintre societățile implicate și nu de raporturile de drept public dintre
titularul licenței și autoritatea pârâtă analizate în contencios administrativ.
De asemenea, așa cum
s-a arătat, în condițiile în care reclamanta nu a solicitat pârâtei, înainte de
a se adresa instanței, emiterea unei noi licențe de exploatare și, pe cale de
consecință, s-a apreciat că este neîntemeiată cerere de obligare a pârâtei la
emiterea unei noi licențe, pe cale de consecință este neîntemeiată și cererea
intervenientei, în sensul obligării pârâtei ca în actul de concesiune pe care
îl va elibera pe viitor (noua licență) să recunoască drepturile B.R.S. SA și SC
A.R.A. SA, constând în cotele-părți din drepturile de exploatare.
Aceleași considerații
sunt valabile și în ceea ce o privește pe intervenienta SC A.R.A. SA.
În ceea ce o privește
pe intervenienta SC R. SRL, instanța ia act că în calitate de intervenient
forțat, la cererea intervenientei B.R.S. SA, nu a exprimat niciun punct de
vedere cu privire la acțiune și la cerere de intervenție voluntară. Cu toate
acestea, în raport de dispozițiile art. 57 alin. (1) și art. 58 din C. proc.
civ., se constată că intervenienta SC R. SRL are aceeași poziție procesuală cu
cea exprimată de reclamantă și de intervenienta voluntară B.R.S. SA.
În concluzie, în
raport de considerentele arătate pe fondul cererii de chemare în judecată și de
aceste argumente suplimentare, se impune respingerea, ca neîntemeiate, și a
cererilor de intervenție formulate în cauză.
Cererea de recurs
Împotriva sentinței
pronunțate de instanța de fond, considerând-o netemeinică și nelegală, a
declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea acesteia, în sensul
admiterii acțiunii, astfel cum aceasta a fost formulată.
În motivarea
recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304
1
din C. proc. civ.,
se arată, în esență, următoarele:
- în mod greșit a
reținut instanța de fond că în cauză există autoritate de lucru judecat în ce
privește soluția de anulare a licenței de exploatare, de vreme ce Sentința
civilă nr. 2157/2009 a Curții de Apel București, prin care s-a dispus măsura
anulării, nu îi este opozabilă recurentei SC N. SRL, care nu a fost parte în
dosarul respectiv;
- în mod greșit a
reținut instanța de fond că societatea reclamantă nu a solicitat, în prealabil,
emiterea unei noi licențe de exploatare, de vreme ce o astfel de cerere a fost
formulată, în subsidiar, prin plângerea prealabilă adresată Agenției Naționale
pentru Resurse Minerale, înaintea formulării acțiunii.
Hotărârea
instanței de recurs
Analizând recursul
formulat prin prisma motivelor invocate și în raport de cadrul legal aplicabil,
Curtea îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente.
Obiectul acțiunii
introductive de instanță îl constituie anularea în parte a deciziei Agenției
Naționale pentru Resurse Minerale comunicată recurentei-reclamante SC N. SRL
prin adresa nr. 404780 din 16 decembrie 2010, adresă prin care i se face
cunoscut recurentei-reclamante că s-a dispus sistarea de către reclamantă a
oricăror activități miniere în perimetrul Siglău - Uricani, jud. Hunedoara,
până la obținerea unui nou act de concesiune minieră.
Măsura dispusă prin
adresa contestată în prezenta cauză a fost motivată de faptul că prin Sentința
civilă nr. 2157/2010 pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă
prin Decizia nr. 286/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus anularea
licenței de exploatare nr. x/1999 privind perimetrul Siglău - Uricani, jud.
Hunedoara, licență a cărei titulară este recurenta-reclamantă SC N. SRL.
În fapt,
intimata-pârâtă Agenția Națională pentru Resurse Minerale a încheiat cu SC
C.G.I. SRL licența de concesiune a activității miniere de exploatare a
zăcământului de cuarț nr. x/1999 în perimetrul Siglău - Uricani, jud.
Hunedoara, aprobată prin H.G. nr. 314/2000.
Prin Ordinul nr.
15/2009 emis de președintele Agenției Naționale pentru Resurse Minerale s-a
aprobat transferul drepturilor și al obligațiilor prevăzute în licența de
concesiune pentru exploatarea cuarțului nr. x/1999 către SC N. SRL,
recurenta-reclamantă din cauza de față.
Ulterior însă acestui
transfer, licența de concesiune nr. x/1999, a făcut obiectul unui litigiu
purtat între Agenția Națională pentru Resurse Minerale și SC R. SRL, în
calitate de pârâte și SC R.&M.I. SRL, litigiu soluționat prin Sentința
civilă nr. 2157/2009 a Curții de Apel București rămasă definitivă și
irevocabilă prin Decizia civilă nr. 286/2010 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție.
Prin aceste hotărâri
judecătorești s-a dispus cu putere de lucru judecat anularea licenței de
concesiune pentru exploatarea cuarțului nr. x/1999 în perimetrul Siglău -
Uricani, jud. Hunedoara.
În aceste condiții,
în mod corect judecătorul fondului a reținut că decizia comunicată
recurentei-reclamante prin adresa nr. 404780/2010 contestată în cauza de față,
în sensul dispunerii sistării oricăror activități miniere în perimetrul Siglău
- Uricani, jud. Hunedoara, este legală având în vedere că în prezent nu există
o licență de exploatare care să confere recurentei dreptul de a desfășura
activități în zona respectivă, licența de exploatare nr. x/2009 fiind anulată.
Susținerea
recurentei-reclamante în sensul că Sentința civilă nr. 2157/2009 a Curții de
Apel București nu are autoritate de lucru judecat față de ea, deoarece nu a
fost parte în acel dosar, este lipsită de suport legal, de vreme ce autoritatea
de lucru judecat operează cu privire la licența de exploatare nr. x/2009 care a
fost anulată irevocabil, ea nemaiputând produce efecte față de alte părți.
Tot astfel, Curtea
constată că în mod corect prima instanță a respins cererea
recurentei-reclamante de a fi obligată intimata-pârâtă Agenția Națională pentru
Resurse Minerale de a emite o nouă licență de concesiune, în condițiile în care
o astfel de cerere trebuie făcută prin raportare la dispozițiile Legii minelor
nr. 85/2003, instanța neputându-se substitui autorităților competente în
această materie (art. 15 și 18 din Legea nr. 85/2003).
În consecință, în
raport de cele mai sus reținute și față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.
proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanta SC N. SRL împotriva Sentinței civile nr. 2865 din 2 mai
2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și
fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 18 februarie 2014.
Procesat de GGC - AS