ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 972/2015

Decizia nr. 972/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin acțiunea înregistrată la 23 aprilie 2012, reclamanta A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta B., să se dispună:

- anularea în parte a Deciziei nr. S/43 din 30 ianuarie 2012 în ceea ce privește măsurile nr. 4, nr. 5, nr. 7, nr. 8, nr. 14, nr. 19, nr. 20, nr. 21 și nr. 22;

- anularea Încheierii nr. S/60 din 4 aprilie 2012 pronunțată de Comisia de soluționare a contestațiilor;

- suspendarea executării Deciziei nr. S/43 din 30 ianuarie 2012 până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anulare.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 6717 din 26 noiembrie 2012, prin care a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. și a dispus:

- anularea Încheierii nr. S/60 din 4 aprilie 2012 a Comisiei de soluționare a contestațiilor;

- anularea în parte a Deciziei nr. S/43 din 30 ianuarie 2012, în sensul:

a) anulării în parte a măsurii nr. 4 referitoare la extinderea verificărilor asupra tuturor licențelor/permiselor de exploatare derulate în perioada 2008 - 2010;

b)anulării în parte a măsurii nr. 5 referitoare la întreprinderea de demersuri pentru încheierea de acte adiționale pentru licențele pentru care activitatea minieră nu mai era în desfășurare în perioada 14 iulie - 14 octombrie 2009;

c)anulării măsurii nr. 20 referitoare la dispunerea de măsuri pentru analiza tuturor licențelor de exploatare derulate în perioada 2006 - 2010, în vederea stabilirii licențelor miniere la care s-a renunțat (inclusiv a licențelor din 1 iulie 1999, din 26 aprilie 2003, din 1 septembrie 2006, din 13 octombrie 2006, din 20 octombrie 2006, din 26 iunie 2007, din 30 septembrie 2008), în condițiile în care titularii acestora nu au executat, până la data notificării renunțării, lucrările de exploatare scadente prevăzute în programele de lucrări,stabilirea cauzelor (imputabile/neimputabile titularului) care au condus la neexecutarea acestora, stabilirea întinderii prejudiciului produs ca urmare a nerecuperării contravalorii lucrărilor neexecutate din motive imputabile titularului, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite, recuperarea acestora în condițiile legii și virarea sumelor recuperate la bugetul de stat;

- respingerea în rest a acțiunii ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente expuse cu privire la fiecare măsură contestată din actele administrative deduse judecății.

Măsura nr. 4 din decizie, corespunzătoare abaterii consemnate la pct. 3.1 lit. a) din decizie vizează dispunerea de măsuri pentru extinderea verificărilor asupra tuturor licențelor/permiselor de exploatare derulate în perioada 2006 - 2010, în vederea identificării titularilor care nu au calculat redevența minieră prin aplicarea cotei prevăzute de legislația în vigoare (10% din valoarea producției miniere), stabilirea diferențelor de redevență minieră datorată bugetului de stat, la care se adaugă, conform art. 47 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003, majorări și penalități de întârziere, calculate în conformitate cu O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și sesizarea Ministerului Finanțelor Publice, în vederea recuperării sumelor datorate bugetului de stat.

Reclamanta a criticat această măsură cu motivarea că noua redevență de 10% instituită prin O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea și completarea Legii minelor nr. 85/2003 și a Legii petrolului nr. 238/2004, act normativ în vigoare de la data de 8 octombrie 2007, nu putea fi stabilită de A. în mod legal decât pentru permisele de exploatare eliberate la o dată ulterioară intrării în vigoare a acestui act normativ, deci nu și pentru cele 10 permise de exploatare prezentate în Anexa nr. 33 la Procesul verbal de constatare în temeiul principiului constituțional al neretroactivității legii.

Reclamanta a mai arătat că extinderea verificărilor

pentru toate permisele de exploatare emise în perioada 2006 - 2010 este nefondată în condițiile în care permisele au o durată limitată în timp (un an, fără posibilitate de prelungire) și la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 101/2007 erau în derulare exclusiv cele 10 permise de exploatare.

Instanța de fond a respins apărările reclamantei, reținând în raport cu dispozițiile pct. 9 din Permisele de exploatare eliberate de A., art. 119 alin. (2) și art. 45 din Legea nr. 85/2003, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 101/2007, că majorarea cotei procentuale utilizată la calculul redevenței miniere de la 6% la 10%, odată cu apariția O.U.G. nr. 101/2007, trebuie aplicată tuturor permiselor de exploatare aflate în derulare la data modificării art. 45 din Legea minelor nr. 85/2003.

Susținerea reclamantei privind nerespectarea principiului constituțional al neretroactivității legii noi a fost respinsă cu motivarea că, pe de o parte, plata redevenței miniere se realizează în condițiile art. 45, etapizat, pe durata valabilității permisului de exploatare (art. 28 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 85/2003), iar pe de altă parte, eventuala neconstituționalitate a O.U.G. nr. 101/2007 nu a fost constatată de instanța de contencios constituțional în condițiile legii.

Instanța de fond a constatat nelegalitatea măsurii dispusă de organul de control pentru remedierea situației constatate, respectiv de extindere a verificărilor asupra licențelor /premiselor de exploatare derulate în perioada 2008 - 2010, când în ipoteză este vorba de permise eliberate ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 101/2007 și pentru care necesitatea aplicării noii redevențe este evidentă și întemeiată inclusiv pe principiul tempus regit actum.

Măsura nr. 5 din decizie,

corespunzătoare abaterii consemnate la pct. 3.4 din decizie, vizează obligația A. de a dispune măsuri și de a urmări intrarea în legalitate privind încheierea de acte adiționale la toate licențele miniere, în vederea actualizării redevenței miniere în condițiile legii, în conformitate cu prevederile Legii nr. 262/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea și completarea Legii minelor nr. 85/2003 și a Legii petrolului nr. 238/2004, art. 2, art. 3 și Legii minelor nr. 85/2003, actualizată, cu modificările și completările ulterioare.

Reclamanta a criticat această măsură, cu motivarea că pentru 47 licențe de concesiune titularii au comunicat refuzul lor de a încheia acte adiționale, iar pentru 17 licențe de concesiune, nici nu au fost notificați titularii întrucât în aceste cazuri activitatea minieră nu mai era în desfășurare și deci neîncheierea de acte adiționale de majorare a redevenței nu era susceptibilă de a produce un prejudiciu.

Instanța de fond a respins apărările reclamantei, cu motivarea că, față de dispozițiile art. 2 și art. 3 din Legea nr. 262/2009, în cazul celor 47 de licențe pentru care s-a refuzat încheierea de acte adiționale de stabilire a redevențelor, astfel cum sunt reglementate prin O.U.G. nr. 107/2007, încheierea actelor adiționale de stabilire a redevențelor nu este condiționată de acordul de voință al A. și al titularului de licență, nefiind deci recunoscut un drept de apreciere, ci o obligație, atât pentru A., cât și pentru titularii de licență.

Măsura nr. 5 a fost însă considerată ca nelegală în privința obligației reclamantei de a întreprinde demersuri pentru încheierea de acte adiționale pentru licențele pentru care activitatea minieră nu mai era în desfășurare în perioada 14 iulie - 14 octombrie 2009, respectiv pentru licența din 1990, perimetrul de exploatare Tăuții de Sus, titular de licență SC C. SA și licența din 1999, perimetrul de exploatare Gelmar, titular de licență D. Orăștie.

Măsura nr. 14 din decizie, corespunzătoare abaterii consemnate la pct. 12 din decizie, vizează dispunerea de măsuri pentru analiza tuturor licențelor miniere derulate în perioada 2006 - 2010, în vederea stabilirii sumelor alocate pentru transferul de tehnologie și pregătirea profesională, a celor recuperate, precum și a celor neevidențiate în contabilitate, stabilirea întinderii prejudiciului produs ca urmare a nerecuperării în cadrul termenului legal de prescripție a sumelor alocate în acest scop prin licențele miniere, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite, recuperarea acestora în condițiile legii și virarea la stat a sumelor datorate, începând cu data de 12 noiembrie 2009, potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 329/2009.

Aceste măsuri au fost dispuse

întrucât s-a considerat că A. nu a înregistrat în evidența contabilă și nu a urmărit recuperarea veniturilor în sumă de 555.842 euro și 399.500 dolari SUA reprezentând fondul aferent transferului de tehnologie și perfecționării profesionale stabilite în licențele miniere în perioada 2006 - 2010 și au fost contestate de către reclamantă, în principal, pentru următoarele argumente:

- respectivele valori financiare prevăzute în licențele de concesiune/acordurile petroliere nu sunt venituri cuvenite/realizate de A. și nici venituri ale bugetului de stat, ci doar cuantumuri maxime în limitele cărora titularii de licențe și acorduri au obligația de a suporta cheltuieli de pregătire profesională și transfer de tehnologie;

- sumele care trebuie destinate de titularii acordurilor petroliere și miniere transferului de tehnologie și pregătirii profesionale aparțin agenților economici titulari de licențe sau acorduri petroliere și se utilizează direct de către aceștia, la solicitarea A., pentru acțiunile limitativ calificate de lege drept transfer de tehnologie și perfecționare profesională;

- bunurile materiale primite prin transfer de tehnologie au fost înregistrate în contabilitate pe baza documentelor justificative, dar A. nu deține sume aferente transferului de tehnologie și nu a efectuat operațiuni economice, încasări și plăți care să facă obiectul obligației de înregistrare în contabilitate;

- pentru aplicarea prevederilor art. 39 lit. q) din Legea minelor nr. 85/2003, s-au efectuat demersuri pentru deschiderea unui cont la Trezorerie, dar nu s-a primit aprobarea Ministerului Finanțelor Publice în acest sens;

- nici dispozițiile art. 7 din Legea nr. 329/2009

nu pot reprezenta temei pentru susținerile Curții de Conturi, deoarece acestea se referă la veniturile obținute de autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau parțial din venituri proprii, care sunt reorganizate ca instituții publice finanțate integral de la bugetul de stat, iar A. nu este o asemenea instituție publică;

-recuperarea sumelor

alocate pentru transferul de tehnologie și pregătirea profesională nu este posibilă, întrucât A. nu are la îndemână niciun mijloc legal pentru a acționa titularii de licență pentru plata unor asemenea sume.

Instanța de fond a respins apărările reclamantei, reținând caracterul legal al măsurii dispuse de Curte de Conturi.

Astfel, s-a avut în vedere că nu este vorba de proprietatea sau destinația veniturilor reprezentând fond aferent transferului de tehnologie și pregătirii profesionale, ci despre atribuțiile conferite reclamantei prin dispozițiile art. 2 lit. g) din H.G. nr. 1419/2009, care prevăd că, A. controlează respectarea de către titulari a prevederilor acordurilor petroliere și ale licențelor sau premiselor, precum și ale normelor,

regulamentelor și instrucțiunilor tehnice din domeniu și dispune măsuri pentru impunerea acestora.

În ceea ce privește împrejurarea că reclamanta nu a înregistrat în contabilitate și nu a urmărit recuperarea veniturilor reprezentând fondul aferent transferului de tehnologie și perfecționării profesionale stabilit în licențele miniere derulate în perioada 2006 - 2010, judecătorul fondului a avut în vedere dispozițiile art. 39 alin. (1) lit. q) din Legea nr. 85/2003, conform cărora, titularul licenței/permisului are obligația să suporte cheltuielile aferente transferului de tehnologie și perfecționării profesionale, prevăzute în licență și sumele respective vor fi virate într-un cont separat al autorității competente, deschis în acest scop și vor fi evidențiate ca atare.

S-a constatat de asemenea că reclamanta nu a întreprins toate demersurile necesare pentru deschiderea

unui cont distinct la Trezoreria Statului (fiindu-i imputabilă în primul rând neinițierea unui proiect de hotărâre a Guvernului pentru aprobarea înființării pe lângă această instituție a unor activități financiare finanțate integral din venituri proprii) și nu a deschis un cont în vederea gestionării sumelor aferente transferului de tehnologie și perfecționării profesionale stabilite în licențele miniere.

A fost respinsă ca neîntemeiată și susținerea reclamantei referitoare la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 329/2009, întrucât acestea prevăd că, începând cu data intrării în vigoare a legii respective, veniturile obținute de autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau parțial din venituri proprii, care sunt reorganizate ca instituții publice finanțate integral de la bugetul de stat, potrivit anexelor nr. 1 și 2, se fac venit la bugetul de stat, iar A. este o instituție supusă reorganizării, conform Anexei nr. 1, pct. 4.

Măsura nr. 20 din decizie, corespunzătoare abaterii consemnate la pct. 6, vizează dispunerea de măsuri pentru analiza tuturor licențelor de exploatare derulate în perioada 2006 - 2010, în vederea stabilirii licențelor miniere la care s-a renunțat (inclusiv a licențelor din 01 iulie 1999, din 26 aprilie 2003, din 01 septembrie 2006, din 13 octombrie 2006, din 20 octombrie 2006, din 26 iunie 2007, din 30 septembrie 2008), în condițiile în care titularii acestora nu au executat, până la data notificării renunțării, lucrările de exploatare scadente prevăzute în programele de lucrări, stabilirea cauzelor (imputabile/neimputabile titularului) care au condus la neexecutarea acestora, stabilirea întinderii prejudiciului produs ca urmare a nerecuperării contravalorii lucrărilor neexecutate din motive imputabile titularului, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite, recuperarea acestora în condițiile legii și virarea sumelor recuperate la bugetul de stat.

Instanța de fond a constatat nelegalitatea măsurii, considerând că sunt întemeiate susținerile reclamantei, în sensul că, în cazul celor 7 licențe în discuție, A. nu era îndreptățită să solicite titularilor de licență plata sumelor reprezentând contravaloarea lucrărilor de exploatare scadente și neexecutate la data notificării renunțării la licență, fie întrucât respectivele lucrări nu au fost executate din motive neimputabile titularului, fie întrucât la data notificării nu existau lucrări scadente, deoarece dreptul titularului de a executa lucrări miniere nu se născuse.

În opinia judecătorului fondului, împrejurările reținute de Curtea de Conturi sunt neimputabile titularilor celor 7 licențe, astfel că acești pot renunța la licență/permis fără a pune la dispoziția A. suma reprezentând contravaloarea lucrărilor prevăzute în programul de lucrări de prospecțiune/explorare prevăzut prin permisul de prospecțiune/licență de explorare, scadente la data notificării renunțării.

De asemenea, s-a apreciat că nici nu trebuie să existe în aceste acte prevederi referitoare la situațiile în care nu se găsesc resurse exploatabile, acestea fiind împrejurări în care scopul pentru care a fost obținută

licența nu se poate realiza din motive obiective și neimputabile părților și cu siguranță nu se poate cere titularului licenței să efectueze lucrări, deși este evident că nu se va realiza scopul pentru care a obținut respectiva licență.

Măsura nr. 7 din decizie, corespunzătoare abaterii consemnate la pct. 7 din decizie, vizează dispunerea de măsuri pentru analiza ordinelor emise (în vederea stabilirii prețului de referință al gazelor naturale extrase în România) în perioada 2006 - 2010, coroborat cu prevederile art. 54 din Legea petrolului nr. 238/2004, stabilirea legalității suspendării dispusă prin aceste ordine, respectiv dacă suspendarea a fost instituită conform prevederilor art. 66 din Legea nr. 24/2000 și dispunerea de măsuri în condițiile legii.

Instanța de fond a constatat legalitatea acestei măsuri, respingând toate argumentele care au fost invocate de către reclamantă.

Susținerea reclamantei privind necompetența Curții de Conturi de a cenzura legalitatea ordinelor emise de A. și/sau de H. a fost respinsă cu motivarea că nu a fost exercitată o asemenea competență, reținându-se doar în considerentele deciziei că actele respective nu respectă anumite norme din acte cu forță superioară și dispunându-se, în limitele competențelor legale, ca reclamanta să ia măsuri în condițiile legii.

Astfel s-a reținut că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 54 lit. e) și j) din Legea petrolului nr. 238/2004, deoarece nu a efectuat studii și nu a elaborat o metodologie diferită de stabilire a prețului petrolului, ceea ce a avut drept consecință diminuarea redevenței cuvenită bugetului de stat (diferența de redevență petrolieră calculată fiind în sumă de 2.407.470.702 lei).

Măsura nr. 8 din decizie, corespunzătoare abaterilor

consemnate la pct. 8.1 lit. a) și b) din Decizie, vizează dispunerea de măsuri pentru verificarea operațiunilor petroliere efectuate (inclusiv în perimetrele Pipirig, Coșoaia, precum și în cele 16 perimetre menționate la pct. II 1.2.2, pag. 50 din procesul verbal de constatare din 28 decembrie 2011) în perioada 2006 - 2010, în vederea constatării efectuării de operațiuni petroliere de către agenți economici care dețineau un acord petrolier în vigoare și a sesizării organelor de stat competente, în conformitate cu prevederile art. 54 lit. l) și art. 57 din Legea petrolului nr. 238/2004.

Referitor la pct. 8.1. lit. a) s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 238/2004, acordul petrolier

se încheie în formă scrisă și intră în vigoare după aprobarea lui de către Guvern, astfel că, existența în vigoare a actului de aprobare a acordului petrolier constituie o condiție esențială pentru ca acordul să existe și să-și producă efectele pe toată durata pentru care a fost încheiat, fiind vorba de acte dependente, cu excepția situației în care o dispoziție legală ar statua în sens contrar, ca actul dependent să continue să existe și să-și producă efectele, deși nu mai există, a fost abrogat, actul principal.

Așa fiind, reținând că acordul petrolier pentru perimetrele Pipirig și Coșoaia a încetat la data abrogării H.G. nr. 223/1999 de aprobare a respectivului acord, dar și că nu au fost încheiate acorduri individuale de concesiune de către SC E. SRL (actuala

SC F. SRL

) și de către SC G. SA Videle cu A., instanța de fond a constatat că sunt corecte concluziile Curții de Conturi în sensul că, în perioada 2006 - 2010, au fost efectuate operațiuni petroliere fără a exista acorduri individuale de concesiune încheiate cu A., în condițiile în care H.G. nr. 223/1999 a fost abrogată încă din anul 2004.

Referitor la pct. 8.1 lit. b), instanța de fond a constatat de asemenea că sunt corecte concluziile Curții de Conturi că nu au fost încheiate acte adiționale la acordurile petroliere încheiate de A. cu SN H. SA, acte care ar fi trebuit aprobate de Guvernul României, în conformitate cu dispozițiile art. 22 lit. g) din H.G. nr. 2075/2004 și art. 39 din Legea petrolului nr. 238/2004, prin care să fie prelungită durata, fapt ce a condus, după data expirării acestora, la efectuarea de operațiuni petroliere, fără a avea la bază un acord petrolier în vigoare, de către SN H. SA, care a extras gaze naturale din 16 perimetre, raportând pentru calculul redevenței petroliere o cantitate totală de 249.590.691 mc.

Apărarea reclamantei că nu ar fi intervenit expirarea termenului pentru care au fost încheiate acordurile, întrucât durata maximă legală ar fi de 30 de ani a fost respinsă, cu motivarea că acordurile în discuție nu au fost încheiate pe o perioadă de 30 de ani, aceasta fiind durata maximă ce nu poate fi depășită, conform Legii petrolului nr. 238/2004.

A fost respinsă și apărarea reclamantei că actele intitulate „protocoale” încheiate între A. și titularul Romgaz au tocmai valoarea unor asemenea acte adiționale la acordurile petroliere, reținându-se că, pentru a-și produce efectele, un acord presupune atât acordul de voință al părților, actul scris întocmit de acestea de comun acord, dar și aprobarea respectivului act prin hotărâre de Guvern, cerințe care trebuie să fie îndeplinite, pentru identitate de rațiune și în cazul unui act care modifică un element esențial al acordului inițial, respectiv termenul pentru care a fost încheiat.

Măsura nr. 21 din decizie, corespunzătoare abaterilor consemnate la pct. 13.1 din decizie, vizează dispunerea de măsuri pentru analiza modului de realizare a programelor minimale de lucrări stabilite prin acordurile petroliere derulate în perioada 2006 - 2010 (inclusiv prin acordurile petroliere încheiate pentru perimetrele: Focșani, 3 Banat Est, Satu - Mare, 4 Arșița, Bertești, Filiu, Pancota, Gostile, Făurești) în vederea identificării lucrărilor nerealizate la termen, a cauzelor nerealizării, stabilirea în timp a prejudiciului produs ca urmare a nerecuperării contravalorii lucrărilor nerealizate la termenele stabilite, în conformitate cu prevederile art. 4.3.6 din Acordurile petroliere, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite, recuperarea acestora în condițiile legii și virarea la bugetul de stat a sumelor recuperate și/sau, după caz, sancționarea titularului și/sau rezilierea Acordului petrolier.

Instanța de fond a constatat legalitatea acestei măsuri, reținând că sunt corecte concluziile Curții de Conturi privind încălcarea de către reclamantă a obligațiilor care îi revin potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (1) lit. h), art. 54 lit. h) și art. 56 lit. b) din Legea petrolului nr. 238/2004.

Încălcarea dispozițiilor art. 42 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 238/2004 a fost reținută cu motivarea că, deși titularul nu și-a îndeplinit integral sau parțial programul minim de exploatare corespunzător fazei respective, la expirarea unei faze a perioadei de exploatare, inclusiv a extinderii acesteia, nu a plătit imediat Agenției, la cererea acesteia, contravaloarea lucrărilor neefectuate la data expirării unei faze, contrar prevederilor pct. 4.3.6 din Acordul petrolier aprobat prin H.G. nr. 83/2002 pentru perimetrul Focșani, din Acordul de concesiune aprobat prin H.G. nr. 1335/2004 pentru perimetrul Satu - Mare și din Acordul de concesiune pentru explorare, dezvoltare în perimetrul 3 Banat Est.

Încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 54 lit. h) din Legea petrolului nr. 238/2004 a fost constatată față de neurmărirea realizării lucrărilor prevăzute în programele minimale de lucrări, stabilite prin acordurile petroliere, neexercitarea dreptului de a solicita contravaloarea lucrărilor petroliere neexecutate în termen și neexercitarea atribuției de reziliere.

Judecătorul fondului a apreciat ca fiind dovedite toate cele trei cazuri

în care, deși A. a constatat nerealizarea programului minim de lucrări, aceasta nu a acționat în condițiile legii.

Astfel, în cazul acordului de concesiune, de dezvoltare și exploatare petrolieră în perimetrul 4 Arșița nerealizarea programului minim de lucrări a fost constatată prin nota de constatare din 10 august 2010; în cazul acordului de concesiune al perimetrului de exploatare petrolieră Făurești, nerealizarea lucrărilor prevăzute în programul obligatoriu a fost constatată prin actul de control din 01 octombrie 2010 întocmit de C.I.T. Craiova; în cazul acordului de concesiune pentru explorare, dezvoltare și exploatare petrolieră pentru perimetrul Focșani, nerealizarea lucrărilor prevăzute în programul obligatoriu a fost constatată prin nota de constatare din 24 ianuarie 2011 întocmită de C.I.P. Ploiești.

Încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor

art. 56 lit. b) din Legea petrolului nr. 238/2004, a fost constatată față de neîndeplinirea obligației de a controla respectarea de către concesionar a prevederilor din acordul petrolier, a celor din normele și din instrucțiunile din domeniu, inclusiv a obligației de a constata săvârșirea de către titularul acordului petrolier a contravențiilor prevăzute de lege și de a dispune măsuri.

Măsura nr. 22 din decizie, corespunzătoare abaterii consemnate la pct. 13.2

din decizie, vizează dispunerea de măsuri pentru analiza tuturor acordurilor petroliere reziliate, în vederea identificării acordurilor reziliate în condițiile nerealizării lucrărilor stabilite în programul minimal obligatoriu și a neutilizării integrale a sumelor aferente transferului de tehnologie și pregătirii profesionale, stabilirea întinderii prejudiciului produs ca urmare a nerecuperării contravalorii lucrărilor nerealizate din motive imputabile titularului, precum și a neutilizării sumelor aferente transferului de tehnologie și pregătirii profesionale, stabilite prin acordurile petroliere, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite, recuperarea acestora în condițiile legii și virarea la bugetul de stat a sumelor recuperate.

Instanța de fond a constatat și legalitatea acestei măsuri, reținând că, în cazul rezilierii concesiunii de către autoritatea competentă datorită neîndeplinirii culpabile a unor obligații de către titularul acordului petrolier, reclamanta trebuia să solicite contravaloarea lucrărilor scadente și neexecutate, precum și sumele reprezentând contravaloarea transferului de tehnologie și pregătirii profesionale.

Judecătorul fondului a apreciat că nu pot fi reținute susținerile reclamantei în sensul că, încetarea acordurilor petroliere ar fi survenit în condiții care nu erau neapărat imputabile titularului acordului, cu motivarea că, până la data rezilierii, reclamanta avea obligația să controleze respectarea de către titular a prevederilor acordului petrolier din domeniu, dispunând măsuri pentru respectarea acestora.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta B.

3.1. Recursul declarat de reclamanta A. s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 5, 7 și 9, art. 312 și art. 314 C. proc. civ., solicitându-se în principal casarea hotărârii recurate și în subsidiar, modificarea acesteia, în sensul admiterii acțiunii și anulării actelor contestate în privința măsurilor din domeniul minier - măsurile 4,5 și 19 și măsurilor din domeniul petrolie - măsurile 14, 7, 8 și 22.

3.1.1. Instanța de fond a admis greșit numai în parte cererea de anulare a măsurii nr. 4, fără a efectua o cercetare completă a cauzei, pentru a observa că erau în discuție permisele de exploatare, care au un regim juridic diferit de cel al licențelor de exploatare, încălcând totodată principiul de drept tempus regit actum.

Recurenta a susținut că au fost greșit menținute măsurile dispuse de Curtea de Conturi cu privire la neurmărirea virării la bugetul de stat a redevenței miniere pentru activitatea de exploatare în cota majorată de la 6% la 10% prin O.U.G. nr. 101/2007 pentru 10 permise de exploatare eliberate anterior datei la care a intrat în vigoare acest act normativ.

Soluția instanței de fond a fost criticată pentru încălcarea principiului neretroactivității legii civile și a principiului de drept tempus regit actum, arătându-se că intenția legiuitorului a fost aceea de a exclude permisele de exploatare de la renegocierea potrivit dispozițiilor modificatoare ale O.U.G. nr. 101/2007, lăsând regimul juridic al acestora sub puterea legii sub care au fost încheiate.

S-a susținut și că instanța de fond nu a procedat la verificarea pe deplin a situației de fapt, constând în verificarea desfășurării în continuare a activității miniere pentru titularii de permise în derulare la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 101/2007 - 8 octombrie 2007 și pentru care nu se mai poate dispune majorarea redevenței miniere de la 6% șa 10%, aspect care impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

3.1.2. Instanța de fond a admis în mod greșit numai în parte criticile formulate cu privire la măsura nr. 5, menținând obligațiile dispuse pentru încheierea de acte adiționale pentru cele 47 de licențe de concesiune pentru care titularii au refuzat încheierea de acte adiționale.

Recurenta a susținut că instanța de fond nu a avut în vedere evoluția legislativă a reglementărilor privind licențele de concesiune, conținutul acestora și obligația de a încheia acte adiționale pentru majorarea redevenței miniere, ignorând dispozițiile clare ale art. 60 din Legea minelor, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2002, care consacră expres principiul supraviețuirii legii vechi, sub imperiul căreia licențele de exploatare au fost încheiate.

Astfel, s-a arătat că dispozițiile art. 2 din Legea nr. 262/2009 care stabilesc obligația de a se încheia acte adiționale pentru „permise, licențe și acorduri petroliere, după caz”, trebuie interpretate în acord cu voința deja exprimată în art. 60 din Legea minelor și singura interpretare legală, care să asigure constituționalitatea Legii nr. 262/2009, este aceea că se încheie acte adiționale pentru permisele, licențele și acordurile petroliere încheiate la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 262/2009, dar care nu au intrat în vigoare prin aprobare prin hotărâre de guvern.

Recurenta a învederat că, analiza ultraactivității legii vechi este esențială pentru determinarea voinței legiuitorului și aplicării corecte a legii, întrucât dispozițiile art. 60 au fost reintroduse chiar prin Legea nr. 262/2009 care stabilește și obligația de renegociere și de încheiere de acte adiționale.

Aplicarea greșită a legii a fost invocată de recurentă și față de trimiterile făcute de instanța de fond la dispozițiile privind revedența minieră, în condițiile în care măsura nr. 5 se referă strict la pretinsa neîndeplinire a obligației de încheiere a actelor adiționale la licențele de exploatare, iar obligația în sine de urmărire a majorării redevențelor a format obiectul măsurii nr. 4.

3.1.3. Instanța de fond a respins cererea de anulare a măsurii nr. 19 fără a cerceta pe deplin fondul cauzei, aspect de natură a atrage casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Recurenta a susținut că instanța de fond a analizat împreună măsura nr. 14 și măsura nr. 19, în condițiile în care fiecare din acestea beneficiază de reglementări diferite (măsura nr. 14 - în domeniul petrolului, iar măsura nr. 19 - în domeniul minelor), aplicând astfel greșit legea la o situație de fapt nelămurită.

Astfel, elementul comun celor două măsuri analizate concurent de instanța de fond constă în critica adusă recurentei de a nu fi evidențiat în contabilitate și de a nu fi virat la bugetul de stat sumele alocate transferului tehnologic și pregătirii profesionale aferente celor două domenii - petrolier și minerit.

În opinia recurentei, instanța de fond a ignorat probele administrate, din care rezultă ce sume s-au cheltuit de titularii de licențe miniere sau de acorduri petroliere, modalitatea și posibilitatea contabilă de evidențiere în contabilitatea sa a unor sume pe care titularii aveau obligația de a le aloca /cheltui pentru transferul tehnologic și pregătirea profesională.

În consecință, instanța de fond s-a limitat la a verifica îndeplinirea condiției privind deschiderea unui cont la Trezoreria Statului la dispoziția recurentei, fără a stabili situația de fapt relevantă, anume dacă titularii de licențe miniere sau acorduri petroliere au cheltuit efectiv sumele de bani alocate și dacă se mai putea analiza vărsarea la bugetul de stat a sumelor necheltuite, constatând legalitatea măsurilor nr. 14 și nr. 19 pe baza acelorași concluzii, deși în domeniul petrolier, legea nu prevede obligația de deschidere a contului la Trezoreria Statului prin care să se gestioneze sumele.

Instanța de fond a schimbat natura juridică a sumelor alocate transferului tehnologic, din sume de cheltuit de către titularii de licențe, cărora le revine obligația de a suporta aceste cheltuieli potrivit art. 39 lit. 2 din Legea minelor, în venituri ale recurentei.

În acest sens, s-a arătat că titularii de licențe, care aveau obligația suportării cheltuielilor, trebuiau doar să raporteze contravaloarea cheltuielilor aferente transferului de tehnologie și perfecționării profesionale, astfel că, respectivele valori financiare prevăzute prin licențele de concesiune/acordurile petroliere nu sunt venituri cuvenite cuvenite/realizate de către recurentă, ci doar cuantumuri maxime în limitele cărora titularii de licențe și acorduri au obligația de a suporta cheltuieli de pregătire profesională și transfer de tehnologie, după cum rezultă din prevederile art. 2 pct. 42, art. 8 alin. (2), art. 48 și art. 62 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002 și art. 4 alin. (5) din H.G. nr. 1.419/2009 privind organizarea și funcționarea A.

În ceea ce privește înregistrarea în contabilitate, s-a susținut că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 39 lit. q) din Legea minelor, deoarece recurenta nu deține sume aferente transferului de tehnologie și nu a efectuat operațiuni economice, respectiv încasări și plăți care să facă obiectul obligației de înregistrare în contabilitate, operațiuni efectuate exclusiv de titularii de licențe. În atare situație, nici art. 7 alin. (1) din Legea nr. 329/2009 nu poate reprezenta un temei valabil pentru susținerile Curții de Conturi.

3.1.4. Instanța de fond a respins în mod greșit cererea de anulare a măsurii nr. 14, fără a lămuri pe deplin situația de fapt dedusă judecății prin raportare la măsura contestată și schimbând natura juridică a sumelor constând în cheltuielile aferente transferului tehnologic, reținând implicit că acestea constituie venituri ale recurentei, care trebuiau înregistrate în contabilitate și virate la bugetul de stat.

Recurenta a susținut că aspectele reținute de prima instanță sunt contrazise chiar de constatările Curții de Conturi și din care rezultă că s-a criticat faptul de a nu fi evidențiat în contabilitate și virat la bugetul de stat sumele alocate transferului tehnologic și pregătirii profesionale aferente domeniului petrolier, iar nu competența A. de a controla respectarea de către titulari a prevederilor acordurilor petroliere și ale licențelor sau permiselor, precum și ale normelor, regulamentelor și instrucțiunilor tehnice din domeniu, conform prevederilor art. 2 lit. g) din H.G. nr. 1419/2009.

Față de conținutul măsurii dispuse, s-a arătat că problemele care trebuiau a fi analizate de instanța de judecată erau următoarele:

- dacă potrivit dispozițiilor legale aplicabile, A. este titularul sau doar beneficiarul sumelor de bani, reprezentând transfer de tehnologie și perfecționare profesională;

- dacă există sau nu o prevedere legală sau contractuală care impune alocarea unor sume de bani într-un anumit plafon sau este doar ipoteza unor sume maximale;

- dacă A. are obligația de a cheltui efectiv aceste sume, dacă diferența sumelor de bani necheltuite se face sau nu venit la bugetul de stat și începând cu ce perioadă;

- dacă independent de toate acestea, există sau nu sume de bani necheltuite.

Critica recurentei, în sensul că sumele reprezentând contravaloarea transferului de tehnologie și pregătirii profesionale nu pot reprezenta venit propriu al agenției și nici venit bugetar, s-a întemeiat pe dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. k) din Legea petrolului nr. 238/2004, conform cărora, asemenea cheltuieli sunt suportate numai de titularul acordului petrolier.

În același sens, s-a arătat că art. 7 alin. (1) din Legea nr. 329/2009, citat în Încheierea nr. S60/4 aprilie 2012, nu poate reprezenta un temei valabil pentru susținerile Curții de Conturi, deoarece recurenta nu este o instituție publică din categoria celor avute în vedere de această normă, iar pe de altă parte, perioada pentru care eventual se poate reține aplicabilitatea acestui text de lege este începând cu data publicării în M. Of. (anul 2009) și nu pe toată perioada analizată.

3.1.5. Instanța de fond a respins în mod greșit cererea de anulare a măsurii nr. 7, respingând nejustificat criticile formulate cu privire la depășirea atribuțiilor Curții de Conturi, la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 554/2004 privind competența, regimul juridic și nulitatea actelor administrative, precum și la interpretarea eronată a reglementărilor referitoare la stabilirea redevenței petroliere și a prețului de referință al petrolului.

Recurenta a susținut că instanța de fond a analizat fără temei legalitatea ordinelor emise de A. și/sau de alte autorități publice, deși trebuia să se limiteze să analizeze legalitatea actelor emise de Curtea de Conturi cu privire la modul de calcul al redevenței petroliere.

Astfel, s-a învederat că, sub nicio formă, Curtea de Conturi nu poate cenzura retroactiv prețul gazelor din România aplicat industriei petrolului în calculul redevenței petroliere, obligând recurenta să solicite retroactiv aceste sume de la titularii de acorduri petroliere, ceea ce reprezintă o imixtiune în exercitarea propriilor atribuții, respectiv cenzurarea nepermisă a unor decizii de oportunitate.

Recurenta a învederat că stabilirea redevenței petroliere este atribuția sa și împrejurarea că, a decis ca în calculul redevenței petroliere să se raporteze la prețul gazelor comunicat de I. nu poate constitui obiectul unui control sau al unei analize de către Curtea de Conturi.

În opinia recurentei, prima instanță nu a înțeles fondul măsurii dispuse de Curtea de Conturi, validând fără argumente sau probe administrate în mod nemijlocit, simplele susțineri din actele contestate, deși s-a dovedit că nu s-au încălcat dispozițiile art. 15 din Legea nr. 555/2004, dat fiind că, nici nivelul procentual, nici baza de calcul și nici modalitatea de calcul a redevențelor din sectorul petrolier nu s-au modificat de la data așa - zisei suspendări nelegale a Ordinului nr. 98/1998.

În privința realizării studiilor care fundamentează prețul de referință al petrolului, s-a arătat că este excesivă și lipsită de fundament interpretarea instanței de fond, în sensul că recurenta nu putea utiliza studiile efectuate de o altă entitate, precum I., pentru a stabili prețul de referință, deși nici o dispoziție legală nu interzice utilizarea unor studii realizate de o altă autoritate cu competențe în domeniul energetic și nici corelarea prețului de referință cu prețul reglementat de I., având în vedere că, atât studiile realizate, cât și prețul comunicat de I. au la bază criterii obiective și metode de calcul elaborate și aprobate conform prevederilor legale.

În ceea ce privește emiterea instrucțiunilor care stau la baza prețului de referință, s-a considerat că este eronată concluzia instanței de fond că recurenta nu a respectat dispozițiile art. 92 din Normele metodologice, înlăturând nejustificat apărările acesteia în sensul că, instrucțiunile tehnice de stabilire a prețului de referință se regăsesc la art. 1 din cuprinsul fiecărui ordin emis în perioada controlului și stabilesc că „prețul de referință pentru gazele naturale extrase în România care stă exclusiv la baza calculului valorii redevenței petroliere la gaze naturale se stabilește în corelare cu prețul gazelor naturale din producția internă”.

În ceea ce privește pretinsa nerespectare a normelor legale de tehnică legislativă, s-a susținut că în mod nelegal instanța de fond a cenzurat legalitatea ordinelor emise de recurentă și/sau alte autorități, reținând și teza greșită că orice încălcare a unor norme de tehnică legislativă poate conduce la lipsirea de efecte a unui act normativ, astfel că nu produce efecte ordinul care prevede suspendarea pe durată determinabilă (în realitate, determinată) a unui alt ordin.

3.1.6. Instanța de fond a respins în mod greșit cererea de anulare a măsurii nr. 8, respingând nejustificat criticile formulate atât cu privire la pct. 8.1 lit. a), cât și cu privire la pct. 8.1 lit. b).

Cu privire la măsura de la pct. 8.1. lit. a), recurenta a susținut că:

- este vădit eronat raționamentul instanței de fond că abrogarea actului de aprobare a unui acord petrolier determină în mod direct abrogarea actului dependent de acesta;

- interpretarea instanței de fond, în sensul că H.G. nr. 223/1999 care aprobă Acordul de concesiune pentru cele 225 de perimetre ar fi fost abrogată, contravine intenției exprese a legiuitorului, care a avut în vedere o abrogare parțială a H.G. nr. 223/1999, astfel că acest acord a continuat pentru perimetrele Pipirig și Coșoaia, care nu au fost vizate de H.G. nr. 903/2004 și nr. 1599/2004, iar în cazul păstrării raționamentului instanței, se invocă excepția de nelegalitate a acestei hotărâri de Guvern;

- instanța de fond a interpretat neîntemeiat că este irelevant argumentul că titularii perimetrelor Pipirig și Coșoaia au achitat la timp redevențe pentru activitățile derulate, ceea ce face să fie nejustificată măsura dispusă de Curtea de Conturi, nefiind nici un prejudiciu al bugetului de stat, care să fie eventual recuperat ca urmare a aplicării acestei măsuri.

Cu privire la măsura de la pct. 8.1. lit. b), recurenta a susținut că:

- hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât deși se reține că durata unei faze de exploatare poate fi prelungită exclusiv prin acordul titularului cu A., concluzia opusă a instanței de judecată este că acest act trebuia să fie aprobat de Guvern;

- instanța de fond a confundat noțiunile de „act adițional” la un acord petrolier, care trebuie aprobat de Guvern și de „prelungire a fazei de exploatare” a unui acord petrolier, care necesită numai aprobarea A. și din acest motiv, nu a avut în vedere că, acordurile petroliere supuse analizei au un anumit specific, în sensul că, sunt acorduri de dezvoltare - exploatare sau numai de exploatare pentru perimetre aflate deja în producție la data semnării lor și unde operațiunile de exploatare trebuie să continue dacă sunt descoperite rezerve suplimentare și pentru care continuarea activității are loc ca urmare a aprobării de către A. a extinderii fazei de exploatare, în condițiile legii;

- instanța de fond a menținut în mod eronat concluziile Curții de Conturi în sensul că durata acordurilor petroliere ar fi expirat, întrucât A. și titularul nu au încheiat acte adiționale de prelungire a duratei, fără a avea în vedere că modificarea acordurilor petroliere, prin extinderea fazei de exploatare, nu a depășit data expirării, care erau încheiate pe o perioadă determinată de maxim 30 de ani, conform art. 4 din acordurile petroliere analizate;

3.1.7. Instanța de fond a respins în mod greșit cererea de anulare a măsurii nr. 21, aplicând dispozițiile legale în cauză la o situație care nu a fost pe deplin stabilită și reținând neîntemeiat încălcarea dispozițiilor art. 42 alin. (1) lit. h), art. 54 lit. h) și art. 56 lit. b) din Legea nr. 238/2004.

Recurenta a susținut că în niciunul din cazurile analizate nu se poate reține că extinderea duratei fazei a intervenit cu nerespectarea dispozițiilor legale, respectiv că nu au fost reziliate contractele deși titularii acordurilor nu realizaseră programele minime convenite, dat fiind că motivele care au determinat extinderea duratei fazelor, fără rezilierea contractelor, sunt de ordin tehnic, neimputabile titularilor, care nu justificau măsurile aplicate de Curtea de Conturi.

Recurenta a arătat că nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 42 alin. (1) lit. h), art. 54 lit. h) și art. 56 lit. b) din Legea nr. 238/2004, nefiind dovedită existența unui caz de reziliere sau a unei ipoteze de constatare a neîndeplinirii unor obligații asumate de titulari și nici aplicarea unei sancțiuni contravenționale fără respectarea limitelor speciale prevăzute de lege pentru amendă.

3.1.8. Instanța de fond a respins în mod greșit cererea de anularea a măsurii nr. 22, menținute prin extinderea nejustificată a sferei de aplicare a dispozițiilor legale și cu ignorarea voinței legiuitorului în reglementarea unor sancțiuni.

Cu privire la acordurile petroliere aferente perimetrelor Bertești și Filiu, reziliate ca urmare a intrării titularilor în insolvență, s-a arătat că nu există un temei legal pentru recuperarea contravalorii lucrărilor scadente și neexecutate din motive imputabile titularului acordului petrolier, cum este cazul încetării acordului prin renunțarea titularului, reglementat de art. 40 din Legea nr. 238/2004.

Cu privire la acordul petrolier aferent perimetrului Goștilele, încetat prin renunțarea notificată de titular, s-a susținut că nu pot fi reținute cele două abateri identificate de Curtea de Conturi, deoarece referatul de aprobare a încetării acordului cuprinde elementele din care rezultă activitatea desfășurată de titularul acordului până la data renunțării și nu era necesară publicarea deciziei de încetare a acordului în M. Of., astfel că nu există un temei legal sau contractual pentru obligarea titularului acordului încetat la plata sumelor la care face referire Curtea de Conturi.

3.2. Recursul declarat de pârâta B. s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., solicitându-se modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de anulare a măsurilor nr. 4, 5 și 20 din Decizia nr. S/43 din 30 ianuarie 2012 a Departamentului IV.

3.2.1. Măsura nr. 4 a fost greșit anulată în parte cu privire la extinderea verificărilor asupra tuturor licențelor/permiselor de exploatare derulate în perioada 2008 - 2010, reținându-se un motiv de oportunitate și nu de legalitate.

Recurenta a susținut că măsura respectivă nu este excesivă pentru perioada 2008 - 2010 față de dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003, care impun verificarea exactității datelor și a informațiilor pe baza cărora se calculează taxa pentru activitatea minieră și redevența minieră.

În consecință, A. avea obligația legală de a verifica modul de calcul al redevențelor miniere datorate de titularii de licențe în vederea aplicării noii redevențe, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 101/2007.

3.2.2. Măsura nr. 5 a fost greșit anulată în parte cu privire la obligația A. de a întreprinde măsuri pentru încheierea de acte adiționale pentru licențele pentru care activitatea minieră nu mai era în desfășurare în perioada 14 iulie - 14 octombrie 2009.

În condițiile în care, la data controlului, nu s-au prezentat documente din care să rezulte că titularii licențelor în cauză nu au desfășurat activitate minieră în perioada 14 iulie - 14 octombrie 2009, s-a susținut că A. avea obligația de a încheia acte adiționale, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 262/2009, care prevăd că, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a acestei legi, titularii licențelor și autoritatea competentă încheie acte adiționale de stabilire a redevențelor, astfel cum sunt reglementate prin O.U.G. nr. 101/2007.

3.2.3. Măsura nr. 20 a fost greșit anulată în totalitate cu privire la intrarea în legalitate pentru aprobarea renunțării la licențele de explorare și cu privire la analiza tuturor licențelor de exploatare derulate în perioada 2006 - 2010, în vederea stabilirii licențelor miniere la care s-a renunțat, în condițiile în care titularii acestora nu au executat, până la data notificării renunțării, lucrările de explorare scadente prevăzute în programele de lucrări, stabilirea cauzelor care au condus la neexecutarea acestora, stabilirea întinderii prejudiciului produs ca urmare a nerecuperării contravalorii lucrărilor neexecutate din motive imputabile titularului, înregistrarea în contabilitate a acestor sume, recuperarea lor în condițiile legii și virarea sumelor recuperate la bugetul de stat.

Recurenta a criticat concluzia instanței de fond că legea nu impune un conținut standard pentru referatele de acceptare a renunțării la concesiunea minieră, arătând că Legea minelor nr. 85/2003 a prevăzut la art. 32 alin. (1) mențiunile minime obligatorii pe care trebuie să le cuprindă referatele de acceptare a renunțării la concesiunea minieră.

În opinia recurentei, lipsa mențiunilor referitoare la cauzele imputabile ori neimputabile nu trebuie considerată ca fiind lipsită de importanță, deoarece în funcție de aceste constatări, entitatea publică apără patrimoniul statului român, al cărui gestionar este și deci neprevederea acestor mențiuni echivalează cu o încălcare a obligației de minimă diligență în managementul resurselor naturale ale țării.

Din studiul referatelor prin care A. a aprobat renunțarea la 7 licențe de exploatare, s-a arătat că nu rezultă dacă s-au analizat motivele invocate de titularul licenței privind nerealizarea lucrărilor scadente la data notificării renunțării, în valoare totală de 3.747.771 euro, dacă s-au stabilit cauzele care au condus la nerealizarea acestora și contravaloarea lucrărilor neexecutate din motive imputabile titularului.

În consecință, s-a susținut că o dispoziție normativă care stabilește o obligație legală în sarcina unei autorități publice nu este prevăzută doar cu titlu facultativ și A. trebuia să efectueze o analiză prealabilă temeinică a îndeplinirii condițiilor legale pentru aplicarea unei anumite legi în vigoare.

II. Examinând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte va respinge ambele recursuri pentru următoarele considerente care vor fi expuse cu referire la criticile formulate de părți.

II.1. Recursul declarat de reclamanta A. va fi respins ca nefondat, constatându-se că nu pot fi reținute motivele de casare și de modificare invocate în baza dispozițiilor art. 304 pct. 3, 5, 7 și 9 C. proc. civ. din 1865.

II.1.1. Măsura nr. 4 din actele contestate a fost corect menținută în parte de instanța de fond pentru extinderea verificărilor asupra tuturor licențelor/permiselor de exploatare eliberate anterior datei de 8 octombrie 2007 - când a intrat în vigoare O.U.G. nr.