ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3825/2010

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 286 din 22 ianuarie

2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta A.N.R.M. împotriva sentinței civile nr. 2157 din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța a reținut că atât cererea de chemare în judecată cât și hotărârea

instanței de fond se fundamentează pe dispozițiile legale în materie, și anume art.

34 din Legea nr. 85/2003, Legea minelor.

Potrivit acestui text

de lege „Autoritatea competentă anulează licența/permisul titularului

sancționat contravențional, în termen de 30 de zile de la primirea notificării,

când constată că:

a) titularul nu își

îndeplinește obligațiile asumate cu privire la autorizarea și termenul privind

începerea activităților miniere;

b) titularul continuă sistarea

lucrărilor pe o perioadă mai mare de 60 de zile fără acordul autorității

competente”.

Față de această situație, Înalta

Curte a respins, ca nefundat, motivul de recurs potrivit căruia prima instanță

a dispus anularea licenței de concesionare fără a constata că s-ar fi încălcat

vreo dispoziție legală în materie.

Cu privire la motivul de recurs

relativ la depășirea limitelor atribuțiilor puterii judecătorești, Înalta Curte

a reținut că prima instanță a pronunțat soluția în exercitarea prerogativelor

conferite de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Nici motivul de recurs referitor la

neîndeplinirea în cauză a situației premisă și anume că titularul licenței nu

ar fi fost sancționat și notificat anterior anulării licenței, nu a fost

reținut, instanța de recurs apreciind că în mod corect prima instanță a

constatat că din probatoriul administrat rezultă că pârâta SC R. SRL nu a desfășurat

niciun fel de activitate în anul 2007, nefiind îndreptățită la menținerea

licenței de concesionare întrucât nu exploatează zăcământul pentru care a primit

licență.

În sfârșit, în legătură cu motivul

de recurs privind lipsa dreptului ori a interesului legitim al intimatei

reclamante, instanța de control judiciar a reținut că intimata este o societate

comercială al cărei obiect principal de activitate îl reprezintă extracția

cuarțului, având deci interesul de a se crea condițiile pentru a dobândi dreptul

de a exploata zăcământul respectiv.

Împotriva deciziei nr. 286 din 22

ianuarie 2010, intimata SC R. SRL a formulat contestație în anulare, formulată

pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., apreciindu-se că

procedura de citare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost

îndeplinită.

Arată contestatoarea că procedura cu

ea a fost viciată în sensul că citarea nu s-a făcut și față de administratorul

societății, motiv pentru care au fost încălcate dispozițiile art. 105 alin. (2)

C. proc. civ.

Contestația în anulare va fi

respinsă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 87 C. proc. civ.,

persoanele juridice de drept privat sunt citate prin reprezentanții lor, la

sediul principal sau al sucursalei.

Pentru lipsa acestor mențiuni

sancțiunea este prevăzută de art. 105 C. proc. civ., acte ca fiind declarate

nule numai dacă s-a pricinuit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin

anularea lor.

În speță, contestatoarea nu a

suferit nici un fel de vătămare, întrucât prin Decizia nr. 286/2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, recursul formulat de A.N.R.M., a fost respins ca

nefondat.

Din analiza actelor aflate la dosar,

rezultă că instanța de recurs a citat pe contestatoare la sediul societății în

mod corect, culpa aparținând contestatoarei, care nu s-a prezentat la O.R.C.

pentru a-și înscrie noul sediu.

Nu se poate aprecia că instanța de

recurs a pronunțat o decizie cu încălcarea prevederilor art. 105 C. proc. civ.,

atâta vreme cât nu a fost încunoștințată că ar exista un nou sediu, iar SC R. SRL

nu și-a îndeplinit obligațiile legale în ceea ce privește declararea sediului

societății la R.C.

Dealtfel, instanța de recurs a citat

partea și prin afișare la ușa instanței și prin publicitate, fiind astfel

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 95 C. proc. civ.

Dealtfel, art. 95 alin. (2) C. proc.

civ., precizează că citarea prin publicitate se face afișându-se citația la ușa

instanței obligație pe care instanța a îndeplinit-o, dispoziția privitoare la

publicarea citației într-un ziar răspândit fiind la latitudinea judecătorului.

Prin urmare, fără posibilitate de

tăgadă, citarea pârâtei respectiv a contestatoarei de față a fost legal

îndeplinită, fără să fie încălcată procedura de citare, care ar fi condus la

sancțiunea prevăzută de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Avându-se în vedere aceste

considerente cât și faptul că partea care a formulat această cale extraordinară

de atac nu a suferit nici un fel de vătămare pentru ca actele care ar fi fost

făcute cu nerespectarea formelor legale să fie declarate nule, Înalta Curte de

Casație și Justiție va respinge contestația în anulare formulată de

SC R. SRL Deva împotriva

d

eciziei nr. 286 din 22 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată

de SC R. SRL Deva, împotriva deciziei nr. 286 din 22 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 septembrie 2010.