ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3825/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 286 din 22 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.N.R.M. împotriva sentinței civile nr. 2157 din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că atât cererea de chemare în judecată cât și hotărârea instanței de fond se fundamentează pe dispozițiile legale în materie, și anume art. 34 din Legea nr. 85/2003, Legea minelor.

Potrivit acestui text de lege „Autoritatea competentă anulează licența/permisul titularului sancționat contravențional, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, când constată că: a) titularul nu își îndeplinește obligațiile asumate cu privire la autorizarea și termenul privind începerea activităților miniere; b) titularul continuă sistarea lucrărilor pe o perioadă mai mare de 60 de zile fără acordul autorității competente”. Față de această situație, Înalta Curte a respins, ca nefundat, motivul de recurs potrivit căruia prima instanță a dispus anularea licenței de concesionare fără a constata că s-ar fi încălcat vreo dispoziție legală în materie. Cu privire la motivul de recurs relativ la depășirea limitelor atribuțiilor puterii judecătorești, Înalta Curte a reținut că prima instanță a pronunțat soluția în exercitarea prerogativelor conferite de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Nici motivul de recurs referitor la neîndeplinirea în cauză a situației premisă și anume că titularul licenței nu ar fi fost sancționat și notificat anterior anulării licenței, nu a fost reținut, instanța de recurs apreciind că în mod corect prima instanță a constatat că din probatoriul administrat rezultă că pârâta SC R. SRL nu a desfășurat niciun fel de activitate în anul 2007, nefiind îndreptățită la menținerea licenței de concesionare întrucât nu exploatează zăcământul pentru care a primit licență. În sfârșit, în legătură cu motivul de recurs privind lipsa dreptului ori a interesului legitim al intimatei reclamante, instanța de control judiciar a reținut că intimata este o societate comercială al cărei obiect principal de activitate îl reprezintă extracția cuarțului, având deci interesul de a se crea condițiile pentru a dobândi dreptul de a exploata zăcământul respectiv.

Împotriva deciziei nr. 286 din 22 ianuarie 2010, intimata SC R. SRL a formulat contestație în anulare, formulată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., apreciindu-se că procedura de citare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită. Arată contestatoarea că procedura cu ea a fost viciată în sensul că citarea nu s-a făcut și față de administratorul societății, motiv pentru care au fost încălcate dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Contestația în anulare va fi respinsă pentru următoarele considerente: Potrivit art. 87 C. proc. civ., persoanele juridice de drept privat sunt citate prin reprezentanții lor, la sediul principal sau al sucursalei.

Pentru lipsa acestor mențiuni sancțiunea este prevăzută de art. 105 C. proc. civ., acte ca fiind declarate nule numai dacă s-a pricinuit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor. În speță, contestatoarea nu a suferit nici un fel de vătămare, întrucât prin Decizia nr. 286/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul formulat de A.N.R.M., a fost respins ca nefondat. Din analiza actelor aflate la dosar, rezultă că instanța de recurs a citat pe contestatoare la sediul societății în mod corect, culpa aparținând contestatoarei, care nu s-a prezentat la O.R.C. pentru a-și înscrie noul sediu. Nu se poate aprecia că instanța de recurs a pronunțat o decizie cu încălcarea prevederilor art. 105 C. proc.

civ., atâta vreme cât nu a fost încunoștințată că ar exista un nou sediu, iar SC R. SRL nu și-a îndeplinit obligațiile legale în ceea ce privește declararea sediului societății la R.C. Dealtfel, instanța de recurs a citat partea și prin afișare la ușa instanței și prin publicitate, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 95 C. proc. civ. Dealtfel, art. 95 alin. (2) C. proc. civ., precizează că citarea prin publicitate se face afișându-se citația la ușa instanței obligație pe care instanța a îndeplinit-o, dispoziția privitoare la publicarea citației într-un ziar răspândit fiind la latitudinea judecătorului. Prin urmare, fără posibilitate de tăgadă, citarea pârâtei respectiv a contestatoarei de față a fost legal îndeplinită, fără să fie încălcată procedura de citare, care ar fi condus la sancțiunea prevăzută de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. Avându-se în vedere aceste considerente cât și faptul că partea care a formulat această cale extraordinară de atac nu a suferit nici un fel de vătămare pentru ca actele care ar fi fost făcute cu nerespectarea formelor legale să fie declarate nule, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge contestația în anulare formulată de SC R. SRL Deva împotriva d eciziei nr. 286 din 22 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC R. SRL Deva, împotriva deciziei nr. 286 din 22 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2010.