ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 286/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, reclamanta SC R.M. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.M.,

anularea licenței de concesionare pentru exploatare nr. 857 din 17 septembrie

1999 pentru resursele și rezervele din cuarț, din zăcământul Siglău Mare Uricani

aparținând SC R. SRL.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că a solicitat pârâtei să-i elibereze licență pentru

exploatarea rezervelor de cuarț din zăcământul Siglău Mare Vricani, aflând cu

această ocazie că o altă societate și anume SC R. SRL deține licența fără să

exploateze zăcământul.

Reclamanta a mai arătat că

titularul licenței a obținut de la B.R.S. un credit de 5 milioane dolari S.U.A.

și un depozit bancar în valoare de 3 milioane dolari S.U.A., iar ulterior,

întrucât nu s-au executat obligațiile decurgând din contractele de finanțare,

s-a procedat la executarea silită prin scoaterea la licitație a licenței, deși

acest lucru nu este permis de lege. În aceste condiții s-ar impune retragerea licenței

pentru ca aceasta să fie acordată unei alte societăți care să se  folosească de

ea.

Prin încheierea de ședință

din data de 20 ianuarie 2009 s-a dispus introducerea în cauză a SC R. SRL,

întrucât hotărârea ce se va pronunța este susceptibilă să afecteze drepturile

acestei societăți.

Instanța a solicitat A.N.R.M.

să prezinte actele care au stat la baza emiterii licenței însă pârâta a refuzat

depunerea acestor acte.

Prin sentința civilă nr. 2157

din 26 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei și a anulat licența de

concesionare pentru exploatare nr. 857 din 17 septembrie 1999.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

A apreciat că în condițiile

în care pârâta, A.N.R.M. nu a dat curs dispoziției instanței de a prezenta

actele care au stat la baza emiterii licenței, devine credibilă susținerea

reclamantei potrivit căreia SC R. SRL nu este îndreptățită la păstrarea

licenței de concesionare, întrucât nu exploatează zăcământul, fapt reieșit și

din împrejurarea că această societate comercială nu a depus bilanțul pe anul

2007.

În consecință, prima

instanță a anulat licența de concesionare a pârâtei SC R. SRL, dispunând

aplicarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 85/2003.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâta A.N.R.M.

În motivarea recursului,

pârâta a arătat că instanța de fond a anulat licența de concesionare fără a

constata că s-ar fi încălcat vreo dispoziție legală în materie și că și-a

depășit atribuțiile puterii judecătorești, numai autoritatea competentă fiind îndrituită

să dispună anularea licenței titularului.

A mai arătat că prima

instanță a anulat licența de concesionare deși în cauză nu era îndeplinită

situația premisă, în sensul că titularul nu a fost sancționat și notificat

anterior anulării licenței și că reclamanta nu a probat existența unui drept

sau interes legitim care să îi fi fost vătămat prin acordarea licenței de

concesionare.

Prin întâmpinare, reclamanta

a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile

atacate ca fiind legală și temeinică.

A menționat că prima

instanță a precizat dispozițiile legale pe care se întemeiază soluția, că a

judecat în limitele atribuțiilor puterii judecătorești și că recurenta nu poate

invoca neîndeplinirea culpabilă de către ea însăși a unor prevederi legale.

În ceea ce privește motivul

de recurs potrivit căruia reclamanta nu ar fi probat existența unui drept sau

interes legitim în cauză, intimata reclamantă a precizat că ea însăși este o

societate comercială al cărui obiect principal de activitate îl reprezintă extracția

cuarțului, astfel că are interesul să se creeze premisele participării la exploatarea

reală a zăcământului.

Examinând actele și

lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs formulate și din

oficiu, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, din considerentele ce

se vor arăta în cele ce preced.

Se constată că atât cererea

de chemare în judecată cât și hotărârea instanței de fond se fundamentează pe

dispozițiile legale în materie, și anume art. 34 din Legea nr. 85/2003, Legea

minelor.

Potrivit acestui text de

lege „Autoritatea competentă anulează licența/permisul titularului sancționat

contravențional, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, când

constată că:

a) titularul nu își

îndeplinește obligațiile asumate cu privire la  autorizarea și termenul privind

începerea activităților miniere;

b) titularul continuă

sistarea lucrărilor pe o perioadă mai mare de 60 de zile fără acordul autorității

competente”.

Față de această situație,

Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, motivul de recurs potrivit

căruia prima instanță a dispus anularea licenței de concesionare fără a

constata că s-ar fi încălcat vreo dispoziție legală în materie.

Cu privire la motivul de

recurs relativ la depășirea limitelor atribuțiilor puterii judecătorești,

Înalta Curte reține că prima instanță a pronunțat soluția în exercitarea

prerogativelor conferite de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Astfel, în conformitate cu art.

8 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ

este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare

încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legale de

încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractului

administrativ, având în vedere faptul că principiul libertății contractuale este

subordonat principiului interesului public.

Nici motivul de recurs referitor

la neîndeplinirea în cauză a situației premisă și anume că titularul licenței

nu ar fi fost sancționat și notificat anterior anulării licenței, nu poate fi

reținut.

În mod corect prima instanță

a constatat că din probatoriul administrat rezultă că pârâta SC R. SRL nu a

desfășurat niciun fel de activitate în anul 2007, nefiind îndreptățită la

menținerea licenței de concesionare întrucât nu exploatează zăcământul pentru

care a primit licență.

Dacă lucrurile ar fi stat

altfel, recurenta pârâtă putea să administreze probe care să demonstreze că

titularul licenței își îndeplinește obligațiile legale, astfel că refuzul

acesteia de a prezenta, la cererea primei instanțe, actele care au stat la baza

emiterii licenței a fost socotit de instanța de fond ca dovedind pretențiile

reclamantei, potrivit art. 174 C. proc. civ.

În sfârșit, în legătură cu motivul

de recurs privind lipsa dreptului ori a interesului legitim al intimatei

reclamante, instanța de control judiciar reține că intimata este o societate

comercială al cărei obiect principal de activitate îl reprezintă extracția

cuarțului, având deci interesul de a se crea condițiile pentru a dobândi dreptul

de a exploata zăcământul respectiv.

În raport cu aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. și art. 20 din

Legea nr. 554/2004, va respinge recursul pârâtei

A.N.R.M., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta A.N.R.M. împotriva sentinței civile nr. 2157 din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2010.