ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 286/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC R.M. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.M., anularea licenței de concesionare pentru exploatare nr. 857 din 17 septembrie 1999 pentru resursele și rezervele din cuarț, din zăcământul Siglău Mare Uricani aparținând SC R. SRL. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a solicitat pârâtei să-i elibereze licență pentru exploatarea rezervelor de cuarț din zăcământul Siglău Mare Vricani, aflând cu această ocazie că o altă societate și anume SC R. SRL deține licența fără să exploateze zăcământul.

Reclamanta a mai arătat că titularul licenței a obținut de la B.R.S. un credit de 5 milioane dolari S.U.A. și un depozit bancar în valoare de 3 milioane dolari S.U.A., iar ulterior, întrucât nu s-au executat obligațiile decurgând din contractele de finanțare, s-a procedat la executarea silită prin scoaterea la licitație a licenței, deși acest lucru nu este permis de lege. În aceste condiții s-ar impune retragerea licenței pentru ca aceasta să fie acordată unei alte societăți care să se folosească de ea. Prin încheierea de ședință din data de 20 ianuarie 2009 s-a dispus introducerea în cauză a SC R. SRL, întrucât hotărârea ce se va pronunța este susceptibilă să afecteze drepturile acestei societăți.

Instanța a solicitat A.N.R.M. să prezinte actele care au stat la baza emiterii licenței însă pârâta a refuzat depunerea acestor acte. Prin sentința civilă nr. 2157 din 26 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei și a anulat licența de concesionare pentru exploatare nr. 857 din 17 septembrie 1999. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: A apreciat că în condițiile în care pârâta, A.N.R.M.

nu a dat curs dispoziției instanței de a prezenta actele care au stat la baza emiterii licenței, devine credibilă susținerea reclamantei potrivit căreia SC R. SRL nu este îndreptățită la păstrarea licenței de concesionare, întrucât nu exploatează zăcământul, fapt reieșit și din împrejurarea că această societate comercială nu a depus bilanțul pe anul 2007. În consecință, prima instanță a anulat licența de concesionare a pârâtei SC R. SRL, dispunând aplicarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 85/2003. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.N.R.M. În motivarea recursului, pârâta a arătat că instanța de fond a anulat licența de concesionare fără a constata că s-ar fi încălcat vreo dispoziție legală în materie și că și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, numai autoritatea competentă fiind îndrituită să dispună anularea licenței titularului.

A mai arătat că prima instanță a anulat licența de concesionare deși în cauză nu era îndeplinită situația premisă, în sensul că titularul nu a fost sancționat și notificat anterior anulării licenței și că reclamanta nu a probat existența unui drept sau interes legitim care să îi fi fost vătămat prin acordarea licenței de concesionare. Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca fiind legală și temeinică. A menționat că prima instanță a precizat dispozițiile legale pe care se întemeiază soluția, că a judecat în limitele atribuțiilor puterii judecătorești și că recurenta nu poate invoca neîndeplinirea culpabilă de către ea însăși a unor prevederi legale.

În ceea ce privește motivul de recurs potrivit căruia reclamanta nu ar fi probat existența unui drept sau interes legitim în cauză, intimata reclamantă a precizat că ea însăși este o societate comercială al cărui obiect principal de activitate îl reprezintă extracția cuarțului, astfel că are interesul să se creeze premisele participării la exploatarea reală a zăcământului. Examinând actele și lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs formulate și din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, din considerentele ce se vor arăta în cele ce preced. Se constată că atât cererea de chemare în judecată cât și hotărârea instanței de fond se fundamentează pe dispozițiile legale în materie, și anume art. 34 din Legea nr. 85/2003, Legea minelor.

Potrivit acestui text de lege „Autoritatea competentă anulează licența/permisul titularului sancționat contravențional, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, când constată că: a) titularul nu își îndeplinește obligațiile asumate cu privire la autorizarea și termenul privind începerea activităților miniere; b) titularul continuă sistarea lucrărilor pe o perioadă mai mare de 60 de zile fără acordul autorității competente”. Față de această situație, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, motivul de recurs potrivit căruia prima instanță a dispus anularea licenței de concesionare fără a constata că s-ar fi încălcat vreo dispoziție legală în materie. Cu privire la motivul de recurs relativ la depășirea limitelor atribuțiilor puterii judecătorești, Înalta Curte reține că prima instanță a pronunțat soluția în exercitarea prerogativelor conferite de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Astfel, în conformitate cu art. 8 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legale de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractului administrativ, având în vedere faptul că principiul libertății contractuale este subordonat principiului interesului public. Nici motivul de recurs referitor la neîndeplinirea în cauză a situației premisă și anume că titularul licenței nu ar fi fost sancționat și notificat anterior anulării licenței, nu poate fi reținut. În mod corect prima instanță a constatat că din probatoriul administrat rezultă că pârâta SC R. SRL nu a desfășurat niciun fel de activitate în anul 2007, nefiind îndreptățită la menținerea licenței de concesionare întrucât nu exploatează zăcământul pentru care a primit licență.

Dacă lucrurile ar fi stat altfel, recurenta pârâtă putea să administreze probe care să demonstreze că titularul licenței își îndeplinește obligațiile legale, astfel că refuzul acesteia de a prezenta, la cererea primei instanțe, actele care au stat la baza emiterii licenței a fost socotit de instanța de fond ca dovedind pretențiile reclamantei, potrivit art. 174 C. proc. civ. În sfârșit, în legătură cu motivul de recurs privind lipsa dreptului ori a interesului legitim al intimatei reclamante, instanța de control judiciar reține că intimata este o societate comercială al cărei obiect principal de activitate îl reprezintă extracția cuarțului, având deci interesul de a se crea condițiile pentru a dobândi dreptul de a exploata zăcământul respectiv.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul pârâtei A.N.R.M., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta A.N.R.M. împotriva sentinței civile nr. 2157 din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.