ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 107/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I.Circumstanțele cauzei 1.Obiectul acțiunii și procedura derulată în primă instanță Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta C.N.U. S.A.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea deciziei de impunere nr. 296 din 25 noiembrie 2010 emisă de către Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Activitatea de Inspecție Fiscală din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală prin Raportul de Inspecție Fiscală nr. 38364 din 24 noiembrie 2010. În motivarea acțiunii, reclamanta a precizat că, prin decizia contestată, au fost stabilite obligații de plată reprezentând taxa pe activitatea de prospecțiuni, explorare, exploatare a resurselor minerale pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 30 iunie 2010, majorările de întârziere calculate la taxă pe activitatea de prospecțiuni, explorare, exploatare a resurselor minerale pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 18 noiembrie 2010, redevențele miniere pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 30 iunie 2010 și majorările de întârziere la redevențe miniere pentru perioada 21 august 2008 - 18 noiembrie 2010. Societatea reclamantă a susținut faptul că O.U.G.

nr. 101/2007, deși a fost publicată în M. Of. în anul 2007, nu are aplicabilitate decât de la apariția Legii de aprobare a acestei ordonanțe nr. 262/2009, astfel încât aplicarea retroactivă a legii nu este permisă, întrucât legea de aprobare a prevederilor O.U.G. nr. 101/2007 stabilește în cadrul art. II că taxele și redevențele instituite de O.U.G. nr. 101/2007 se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Mai mult decât atât, a susținut reclamanta, autoritatea competentă nu a notificat-o niciodată cu privire la vreo eventuală eroare privind cuantumul plăților efectuate către aceasta, deși avea competența de a o verifica și de a-i impune un anumit comportament.

Reclamanta a mai arătat că, în calitate de titular al Licențelor nr. 351, 478, 479/1999 intrate în vigoare la 24 aprilie 2000, a respectat mențiunile din licențe cu privire la taxa pe activitate minieră și redevența minieră, prevederile art. 45 (1) din Legea minelor nr. 85/2003 cu modificările si completările ulterioare, reglementările emise în sprijinul aplicării Legii minelor, respectiv Ordinul A.N.R.M. nr. 74/2004 pentru aprobarea Instrucțiunilor tehnice privind modul de raportare și de calcul al valorii producției și redevenței miniere datorate de către titularii actelor de dare în administrare sau de concesiune, precum și prevederile art. 1 pct. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 101/2007, iar la intrarea în vigoare a Legii nr. 262/2009, compania reclamantă a procedat la încheierea actelor adiționale, calcularea și virarea taxei miniere și a redevenței miniere, potrivit O.U.G nr. 101/2007.

În susținerea condiției privind prevenirea procedurii unei pagube iminente, reclamanta a arătat că reprezintă o unitate de interes strategic național, contribuind la asigurarea securității alimentării cu energie, fiind singura unitate din România care desfășoară activități de extracție și prelucrare a uraniului, iar blocarea conturilor sale și indisponibilizarea sumelor de bani ar determina dificultăți majore raportat la actuala criză economic-financiară, care vor culmina cu imposibilitatea onorării plăților salariale. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Instituția pârâtă a susținut că reclamanta nu a arătat care sunt acele motive de natură a crea o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative a căror suspendare o solicită și nu a dovedit iminența producerii unei pagube ireparabile. Totodată, pârâta a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, având în vedere că reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 215 C. proc. fisc. 2.Hotărârea Curții de apel Prin sentința civilă nr. 1811 din 08 martie 2011, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, a admis cererea formulată de reclamanta C.N.U. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 296 din 25 noiembrie 2010, emisă de pârâta A.N.A.F., D.G.A.M.C.

până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a pronunța aceasta soluție, prima instanță a examinat cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii și a constatat faptul că, potrivit ordinului de plată depus la dosarul cauzei, reclamanta a depus cauțiunea stabilită de către instanță. Analizând dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv art. 14 și art. 2 alin. (1) lit. ș) și lit. t) din Legea nr. 554/2004, Curtea a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile cazului bine justificat și a pagubei iminente. În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, instanța de fond a apreciat că natura propriu-zisă a măsurii dispuse de autoritatea pârâtă și condițiile în care aceasta a fost adoptată creează o aparență de nelegalitate a cărei existență, însă, urmează a fi cercetată la dezbaterea cauzei în fond.

Astfel, fără a antama fondul cauzei, Curtea a reținut că, în cuprinsul deciziei a cărei suspendare se solicită, este indicat drept temei de drept al stabilirii obligațiilor fiscale suplimentare de plată, reglementarea din Legea nr. 262/2009 care nu era în vigoare la momentul calculării taxelor de exploatare reținute în actul administrativ și obligațiilor fiscale suplimentare de plată aferente. Totodată, prima instanță a constatat că reclamanta a calculat și virat la bugetul de stat redevența minieră prevăzută de dispozițiile legale în vigoare, iar cuantumul acestei cote datorat de către reclamantă în intervalul 2005 – 2010, modificat prin dispozițiile legale succesive, urmează a fi stabilit doar în contextul administrării probatoriului pe fondul cauzei, la acest moment existând însă o aparență de nelegalitate în ceea ce privește acest cuantum.

Referitor la cerința pagubei iminente, Curtea a constatat că, la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, reclamanta figura cu pierdere, astfel încât executarea obligațiilor bugetare dispuse prin decizia contestată, în considerarea cuantumului acesteia, ar fi de natură să afecteze în mod grav situația financiară a societății reclamantei. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termenul legal, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și ale art. 304¹ C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recurenta pârâtă a arătat, în esență, că instanța de fond a reținut în mod greșit îndeplinirea condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ.

Sub aspectul cazului bine justificat, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond a aplicat greșit principiul neretroactivității legii civile, atunci când a considerat că organele fiscale au aplicat retroactiv prevederile Legii nr. 262/2009, privind aprobarea O.U.G. nr. 101/2007, pentru că ordonanța de urgență a fost publică în M. Of. în anul 2007 și a produs efecte de la aceeași dată. De asemenea, a arătat că și un alt indiciu de nelegalitate reținut de instanță, constând în aceea că organele fiscale nu au notificat reclamanta cu privire la o eventuală eroare privind cuantumul plăților efectuate, este eronat, pentru că actele normative publicate în M.Of. sunt prezumate a fi cunoscute de toți cetățenii României.

În fine, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond a mai reținut, ca indiciu de nelegalitate, faptul că societatea reclamantă a virat la bugetul de stat sumele prevăzute în textele de lege aplicabile, însușindu-și integral susținerile reclamantei, care prin „textele de lege aplicabile” a înțeles cotele prevăzute în Legea minelor nr. 85/2003, fără a avea în vedere modificările aduse prin O.U.G. nr. 101/2007. În acest fel instanța a prejudiciat fondul cauzei, depășind cadrul procedurii suspendării de executare. În privința condiției pagubei iminente, recurenta-pârâtă a arătat că intimata-reclamanta nu a indicat și nu a făcut dovada unui prejudiciu viitor și previzibil conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea 554/2004, pentru că redevența a fost stabilită efectiv prin aplicarea unui procent foarte mic, de numai 2% calculat la valoarea de producție, scăzându-se sumele plătite anterior de parte.

Raportată la cifra de afaceri, suma impusă nu pune contribuabilul în situația de a nu-și putea onora obligațiile față de bugetul de stat și nu-i creează o pagubă greu de recuperat. 4. Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă Compania Națională a Uraniului a arătat, în esență, că soluția pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, pentru următoarele argumente: deși a fost publicată în M. Of. încă din anul 2007, O.U.G. nr. 101/2007 nu are aplicabilitate decât de la aprobarea sa prin Legea nr. 262/2009, care definește cadrul și limitele aplicării noilor prevederi; în calitatea sa de titular al licențelor nr. 351, 478 și 479/1999, C.N.U.

SA a respectat obligațiile impuse prin licențe și prevederile art. 45 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003, pct. I lit. b) 2 (a) din Ordinul ANRM nr. 74/2004 pentru aprobarea instrucțiunilor tehnice privind modul de raportare și de calcul al valorii producției și redevenței miniere datorate de către titularul dreptului de administrare sau de concesiune și art. 1 pct. 3 (49 din O.U.G. nr. 10/2007). Totodată, intimata-reclamantă a arătat că autoritatea fiscală a admis parțial contestația administrativă, prin decizia nr. 281 din 12 iulie 2011, pe care a depus-o, în copie, la dosar. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-pârâtă și a prevederilor art. 304 1 C.pr.civ., Înalta curte constată că recursul nu este fondat.

Argumente de fapt și de drept relevante Actul administrativ fiscal a cărui suspendare de executare a fost solicitată,în temeiul art. 215 C. proc.

fisc., raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, este decizia de impunere nr. 296 din 25 noiembrie 2010, prin care Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a stabilit, în sarcina intimatei-reclamante, obligații suplimentare de plată, după cum urmează: -taxă pe activitatea de prospecțiuni, explorare, exploatarea a resurselor minerale, pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 30 iunie 2010, în cuantum de 378.125 lei; -majorări de întârziere aferente, pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 18 noiembrie 2010, în cuantum de 298.131 lei; -redevențe miniere pentru perioada 01 ianuarie 2004 – 30 iunie 2010, în cuantum de 1.265.404 lei; -majorări de întârziere aferente, în cuantum de 1.030.163 lei, pentru perioada 21 ianuarie 2008 – 18 noiembrie 2010. Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, R 89 din 13 septembrie 1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare. Art. 14 din legea nr. 554/2004, la care face trimitere și art. 215 C. proc. fisc., impune, în aceste scop, îndeplinirea cumulativă a condiției existenței unui caz justificat și a iminenței unei pagube, conform dispozițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) literele ș) și t) din același act normativ.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. Cazul bine justificat poate fi reținut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate, decelate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde amploarea și consistența probelor ce urmează a fi administrate în cadrul acțiunii în anularea actului pentru că, în caz contrar, s-ar prejudicia fondul cauzei - ceea ce nu este permis în cadrul procedurii sumare suspendării de executare.

Aceasta nu înseamnă însă că indiciile de nelegalitate trebuie să se refere exclusiv la dimensiunea formală a actului administrativ, pentru că legea nu face distincție între cerințele de legalitate de ordin procedural și cele substanțiale, esențial fiind doar ca aparența de nelegalitate să fie evidentă, să poată fi identificată fără o examinare aprofundată a cauzei. Este adevărat că, în speță, prima instanță a reținut încălcarea principiului neretroactivității legii civile, raportându-se la data intrării în vigoare a Legii nr. 262/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 101/2007, pentru modificarea și completarea Legii minelor nr. 85/2003 și a Legii petrolului nr. 238/2004, fără a se avea în vedere, așa cum ar fi fost corect, perioada de activitate a înseși O.U.G.

nr. 101/2007, care a intrat în vigoare în condițiile prevăzute în art. 115 alin. (5) din Constituția României după depunerea ei, spre dezbatere, la camera competentă a Parlamentului și după publicarea ei în M.Of.și fără a indica perioadele pentru care a considerat că s-a aplicat noul act normativ,în locul fostelor reglementări cuprinse în Legea minelor, nr. 85/2003, indicată și ea în motivarea deciziei de impunere. Celelalte considerente pe baza cărora instanța a reținut cazul bine justificat sunt, însă, la adăpost de orice critică și, în plus, instanța de control judiciar reține că aparența de nelegalitate a deciziei de impunere a fost confirmată prin decizia nr. 281 din 12 iulie 2011, privind soluționarea contestației administrative formulate de intimata-reclamantă împotriva deciziei de impunere.

Prin decizia de soluționare a contestației, depusă ca act nou în recurs, conform art. 305 C.pr.civ., decizia de impunere a fost menținută numai pentru suma de 23.269 lei, au fost anulate debite în cuantum de 2.295.567 lei (redevențe miniere și majorări de întârziere) și s-a dispus desființarea deciziei de impunere și refacerea inspecției fiscale pentru suma de 652.987 lei (taxă de exploatare minieră suplimentară și debite accesorii acesteia). În condițiile descrise, a menține efectul executoriu al deciziei de impunere inițiale, pentru perioada cuprinsă între data comunicării către contribuabil și data deciziei de soluționare a contestației, ar fi o soluție evident excesivă. Și în ceea ce privește condiția pagubei iminente, curtea de apel a făcut o evaluare adecvată a datelor speței, luând în considerare situația financiară concretă a reclamantei și obiectul ei de activitate.

2.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta curte va respinge recursul formulat potrivit art. 14 alin. (4) din lege nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 1811 din 08 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012 .