ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 107/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 107/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

1.Obiectul acțiunii și

procedura derulată în primă instanță

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanta C.N.U. S.A. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare

Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili,

suspendarea deciziei de impunere nr. 296 din 25 noiembrie  2010 emisă de către

Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Activitatea de

Inspecție Fiscală din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală,

privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția

fiscală prin Raportul de Inspecție Fiscală nr. 38364 din 24 noiembrie  2010.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a precizat că, prin decizia contestată, au fost stabilite obligații

de plată reprezentând taxa pe activitatea de prospecțiuni, explorare,

exploatare a resurselor minerale pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 30 iunie 2010,

majorările de întârziere calculate la taxă pe activitatea de prospecțiuni,

explorare, exploatare a resurselor minerale pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 18

noiembrie  2010, redevențele miniere pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 30

iunie 2010 și majorările de întârziere la redevențe miniere pentru perioada 21

august 2008 - 18 noiembrie  2010.

Societatea reclamantă a

susținut faptul că O.U.G. nr. 101/2007, deși a fost publicată în M. Of. în anul

2007, nu are aplicabilitate decât de la apariția Legii de aprobare a acestei

ordonanțe nr. 262/2009, astfel încât aplicarea retroactivă a legii nu este

permisă, întrucât legea de aprobare a prevederilor O.U.G. nr. 101/2007

stabilește în cadrul art. II că taxele și redevențele instituite de O.U.G. nr. 101/2007

se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Mai mult decât atât, a

susținut reclamanta, autoritatea competentă nu a notificat-o niciodată cu

privire la vreo eventuală eroare privind cuantumul plăților efectuate către

aceasta, deși avea competența de a o verifica și de a-i impune un anumit

comportament.

Reclamanta a mai arătat

că, în calitate de titular al Licențelor nr. 351, 478, 479/1999 intrate în

vigoare la 24 aprilie 2000, a respectat mențiunile din licențe cu privire la

taxa pe activitate minieră și redevența minieră, prevederile art. 45 (1) din

Legea minelor nr. 85/2003 cu modificările si completările ulterioare,

reglementările emise în sprijinul aplicării Legii minelor, respectiv Ordinul

A.N.R.M. nr. 74/2004 pentru aprobarea Instrucțiunilor tehnice privind modul de

raportare și de calcul al valorii producției și redevenței miniere datorate de

către titularii actelor de dare în administrare sau de concesiune, precum și

prevederile art. 1 pct. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 101/2007, iar la intrarea în

vigoare a Legii nr. 262/2009, compania reclamantă a procedat la încheierea

actelor adiționale, calcularea și virarea taxei miniere și a redevenței

miniere, potrivit O.U.G nr. 101/2007.

În susținerea condiției

privind prevenirea procedurii unei pagube iminente, reclamanta a arătat că

reprezintă o unitate de interes strategic național, contribuind la asigurarea

securității alimentării cu energie, fiind singura unitate din România care

desfășoară activități de extracție și prelucrare a uraniului, iar blocarea

conturilor sale și indisponibilizarea sumelor de bani ar determina dificultăți

majore raportat la actuala criză economic-financiară, care vor culmina cu

imposibilitatea onorării plăților salariale.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a

solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, având

în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Instituția pârâtă a susținut

că reclamanta nu a arătat care sunt acele motive de natură a crea o îndoială

puternică asupra legalității actelor administrative a căror suspendare o

solicită și nu a dovedit iminența producerii unei pagube ireparabile.

Totodată, pârâta a

invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, având în

vedere că reclamanta nu a respectat dispozițiile art. 215 C. proc. fisc.

2.Hotărârea Curții de apel

Prin sentința civilă nr. 1811 din 08

martie 2011, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității, a admis cererea

formulată de reclamanta C.N.U. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Agenția

Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a

Marilor Contribuabili și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr.

296 din 25 noiembrie  2010, emisă de pârâta A.N.A.F., D.G.A.M.C. până la

pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța

aceasta soluție, prima instanță a examinat cu prioritate excepția

inadmisibilității acțiunii și a constatat faptul că, potrivit ordinului de

plată depus la dosarul cauzei, reclamanta a depus cauțiunea stabilită de către

instanță.

Analizând dispozițiile

legale incidente în cauză, respectiv art. 14 și art. 2 alin. (1) lit. ș) și lit.

t) din Legea nr. 554/2004, Curtea a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ

condițiile cazului bine justificat și a pagubei iminente.

În ceea ce privește condiția

cazului bine justificat, instanța de fond a apreciat că natura propriu-zisă a

măsurii dispuse de autoritatea pârâtă și condițiile în care aceasta a fost

adoptată creează o aparență de nelegalitate a cărei existență, însă, urmează a

fi cercetată la dezbaterea cauzei în fond.

Astfel, fără a antama

fondul cauzei, Curtea a reținut că, în cuprinsul deciziei a cărei suspendare se

solicită, este indicat drept temei de drept al stabilirii obligațiilor fiscale

suplimentare de plată, reglementarea din Legea nr. 262/2009 care nu era în

vigoare la momentul calculării taxelor de exploatare reținute în actul

administrativ și obligațiilor fiscale suplimentare de plată aferente.

Totodată, prima instanță

a constatat că reclamanta a calculat și virat la bugetul de stat redevența

minieră prevăzută de dispozițiile legale în vigoare, iar cuantumul acestei cote

datorat de către reclamantă în intervalul 2005 – 2010, modificat prin

dispozițiile legale succesive, urmează a fi stabilit doar în contextul

administrării probatoriului pe fondul cauzei, la acest moment existând însă o

aparență de nelegalitate în ceea ce privește acest cuantum.

Referitor la cerința

pagubei iminente, Curtea a constatat că, la data introducerii prezentei cereri

de chemare în judecată, reclamanta figura cu pierdere, astfel încât executarea

obligațiilor bugetare dispuse prin decizia contestată, în considerarea

cuantumului acesteia, ar fi de natură să afecteze în mod grav situația financiară

a societății reclamantei.

exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs, în termenul legal, pârâta Agenția Națională de Administrare

Fiscală, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și ale art. 304¹ C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recurenta pârâtă a arătat, în

esență, că instanța de fond a reținut în mod greșit îndeplinirea condițiilor

impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului

administrativ.

Sub aspectul cazului

bine justificat, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond a aplicat greșit

principiul neretroactivității legii civile, atunci când a considerat că

organele fiscale au aplicat retroactiv prevederile Legii nr. 262/2009, privind

aprobarea O.U.G. nr. 101/2007, pentru că ordonanța de urgență a fost publică în

M. Of. în anul 2007 și a produs efecte de la aceeași dată.

De asemenea, a arătat că

și un alt indiciu de nelegalitate reținut de instanță, constând în aceea că

organele fiscale nu au notificat reclamanta cu privire la o eventuală eroare

privind cuantumul plăților efectuate, este eronat, pentru că actele normative

publicate în M.Of. sunt prezumate a fi cunoscute de toți cetățenii României.

În fine,

recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond a mai reținut, ca indiciu de

nelegalitate, faptul că societatea reclamantă a virat la bugetul de stat sumele

prevăzute în textele de lege aplicabile, însușindu-și integral susținerile

reclamantei, care prin „textele de lege aplicabile” a înțeles cotele prevăzute

în Legea minelor nr. 85/2003, fără a avea în vedere modificările aduse prin

O.U.G. nr. 101/2007. În acest fel instanța a prejudiciat fondul cauzei,

depășind cadrul procedurii suspendării de executare.

În privința condiției

pagubei iminente, recurenta-pârâtă a arătat că intimata-reclamanta nu a indicat

și nu a făcut dovada unui prejudiciu viitor și previzibil conform art. 2 alin. (1)

lit. ș) din Legea 554/2004, pentru că redevența a fost stabilită efectiv prin

aplicarea unui procent foarte mic, de numai 2% calculat la valoarea de

producție, scăzându-se sumele plătite anterior de parte. Raportată la cifra de

afaceri, suma impusă nu pune contribuabilul în situația de a nu-și putea onora

obligațiile față de bugetul de stat și nu-i creează o pagubă greu de recuperat.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimata-reclamantă Compania Națională a Uraniului a arătat, în

esență, că soluția pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică,

pentru următoarele argumente: deși a fost publicată în M. Of. încă din anul

2007, O.U.G. nr. 101/2007 nu are aplicabilitate decât de la aprobarea sa prin

Legea nr. 262/2009, care definește cadrul și limitele aplicării noilor

prevederi; în calitatea sa de titular al licențelor nr. 351, 478 și 479/1999, C.N.U.

SA a respectat obligațiile impuse prin licențe și prevederile art. 45 alin. (1)

din Legea minelor nr. 85/2003, pct. I lit. b) 2 (a) din Ordinul ANRM nr. 74/2004

pentru aprobarea instrucțiunilor tehnice privind modul de raportare și de

calcul al valorii producției și redevenței miniere datorate de către titularul dreptului

de administrare sau de concesiune și art. 1 pct. 3 (49 din O.U.G. nr. 10/2007).

Totodată,

intimata-reclamantă a arătat că autoritatea fiscală a admis parțial contestația

administrativă, prin decizia nr. 281 din 12 iulie 2011, pe care a depus-o, în

copie, la dosar.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurenta-pârâtă și a prevederilor art. 304

1

C.pr.civ., Înalta curte constată că recursul nu este fondat.

Argumente de fapt și de

drept relevante

Actul administrativ fiscal

a cărui suspendare de executare a fost solicitată,în temeiul art. 215 C. proc.

fisc., raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, este decizia de impunere nr.

296 din 25 noiembrie 2010, prin care Agenția Națională de Administrare Fiscală,

Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a stabilit, în

sarcina intimatei-reclamante, obligații suplimentare de plată, după cum

urmează:

-taxă pe activitatea de

prospecțiuni, explorare, exploatarea a resurselor minerale, pentru perioada 01

ianuarie 2004 - 30 iunie 2010, în cuantum de 378.125 lei;

-majorări de întârziere

aferente, pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 18 noiembrie  2010, în cuantum de

298.131 lei;

-redevențe miniere

pentru perioada 01 ianuarie 2004 – 30 iunie 2010, în cuantum de 1.265.404 lei;

-majorări de întârziere

aferente, în cuantum de 1.030.163 lei, pentru perioada 21 ianuarie 2008 – 18

noiembrie  2010.

Măsura suspendării

actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a

drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța

competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe

instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în

cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde

recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, R 89 din 13

septembrie  1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din legea nr. 554/2004,

atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice

de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau

interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de

vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care

dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Art. 14 din legea nr. 554/2004,

la care face trimitere și art. 215 C. proc. fisc., impune, în aceste scop,

îndeplinirea cumulativă a condiției existenței unui caz justificat și a

iminenței unei pagube, conform dispozițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1)

literele ș) și t) din același act normativ.

Cazul bine justificat și

iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale

fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua

decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și

de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru

rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să

îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care

pot fi afectate.

Cazul bine justificat

poate fi reținut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate,

decelate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde amploarea și

consistența probelor ce urmează a fi administrate în cadrul acțiunii în

anularea actului pentru că, în caz contrar, s-ar prejudicia fondul cauzei -

ceea ce nu este permis în cadrul procedurii sumare suspendării de executare.

Aceasta nu înseamnă însă

că indiciile de nelegalitate trebuie să se refere exclusiv la dimensiunea

formală a actului administrativ, pentru că legea nu face distincție între

cerințele de legalitate de ordin procedural și cele substanțiale, esențial

fiind doar ca aparența de nelegalitate să fie evidentă, să poată fi

identificată fără o examinare aprofundată a cauzei.

Este adevărat că, în

speță, prima instanță a reținut încălcarea principiului neretroactivității

legii civile, raportându-se la data intrării în vigoare a Legii nr. 262/2009

privind aprobarea O.U.G. nr. 101/2007, pentru modificarea și completarea Legii

minelor nr. 85/2003 și a Legii petrolului nr. 238/2004, fără a se avea în

vedere, așa cum ar fi fost corect, perioada de activitate a înseși O.U.G. nr. 101/2007,

care a intrat în vigoare în condițiile prevăzute în art. 115 alin. (5) din

Constituția României după depunerea ei, spre dezbatere, la camera competentă a

Parlamentului și după publicarea ei în M.Of.și fără a indica perioadele pentru

care a considerat că s-a aplicat noul act normativ,în locul fostelor

reglementări cuprinse în Legea minelor, nr. 85/2003, indicată și ea în

motivarea deciziei de impunere.

Celelalte considerente

pe baza cărora instanța a reținut cazul bine justificat sunt, însă, la adăpost

de orice critică și, în plus, instanța de control judiciar reține că aparența

de nelegalitate a deciziei de impunere a fost confirmată prin decizia nr. 281

din 12 iulie 2011, privind soluționarea contestației administrative formulate

de intimata-reclamantă împotriva deciziei de impunere.

Prin decizia de

soluționare a contestației, depusă ca act nou în recurs, conform art. 305

C.pr.civ., decizia de impunere a fost menținută numai pentru suma de 23.269

lei, au fost anulate debite în cuantum de 2.295.567 lei (redevențe miniere și

majorări de întârziere) și s-a dispus desființarea deciziei de impunere și

refacerea inspecției fiscale pentru suma de 652.987 lei (taxă de exploatare

minieră suplimentară și debite accesorii acesteia).

În condițiile descrise, a

menține efectul executoriu al deciziei de impunere inițiale, pentru perioada cuprinsă

între data comunicării către contribuabil și data deciziei de soluționare a

contestației, ar fi o soluție evident excesivă.

Și în ceea ce privește

condiția pagubei iminente, curtea de apel a făcut o evaluare adecvată a datelor

speței, luând în considerare situația financiară concretă a reclamantei și

obiectul ei de activitate.

2.Temeiul legal al

soluției adoptate în recurs

Având în vedere

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta curte

va respinge recursul formulat potrivit art. 14 alin. (4) din lege nr. 554/2004,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 1811

din 08 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 iunie 2012 .