Decizia nr. 1751/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat contestație împotriva următoarelor acte administrative emise de intimata Agenția Națională pentru Resurse Minerale: - Decizia nr. 16 din 11 martie 2019 privind încetarea concesiunii acordate prin Licența nr. 1.551/2000 pentru exploatarea cărbunelui brun în perimetrul Lighidia, județul Caraș-Severin, încheiată între Agenția Națională pentru Resurse Minerale și A. S.R.L., aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.121/2008, emisă de Agenția Națională pentru Resurse Minerale, publicată în Monitorul Oficial nr. 216 din 19 martie 2019; - Răspunsul nr. x/23.04.2019 emis de Agenția Națională pentru Resurse Minerale, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, împotriva Deciziei nr. 16 din 11 martie 2019. Prin cerere precizatoare și de completare, reclamanta A. S.R.L. a solicitat: 1. În caz de admitere a cererii de chemare în judecată și de anulare a Deciziei A.N.R.M. nr. 16 din 11 martie 2019, obligarea pârâtei la prelungirea valabilității Licenței de concesiune nr. x (aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.121/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666/2008, privind Concesiunea minieră de exploatare a cărbunelui brun în perimetrul Lighidia, județul Caraș-Severin) cu o perioadă egală, calculată de la data de 19 martie 2019 (data la care Decizia a început să producă efecte) și până la data rămânerii definitive a sentinței pronunțate în prezenta cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 24 (1, 2) din Legea nr. 554/2004;

În subsidiar, în cazul respingerii cererii de chemare în judecată cu privire la anularea celor două acte administrative (Decizia A.N.R.M. nr. 16 din 11 martie 2019 și răspunsul A.N.R.M. la plângerea prealabilă formulată de către societatea reclamantă), obligarea pârâtei-intimate la achitarea sumei de 557625,8 RON, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate de către intervenienta S.C. B. S.R.L., în baza contractului de asociere în participațiune, sumă solicitată reclamantei de către intervenientă, ca urmare a anulării abuzive de către A.N.R.M. a Licenței de concesiune nr. 1.551/2000. Pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale a formulat precizări față de cererea precizatoare și de completare a reclamantei, arătând că, în baza art. 204 din C. proc. civ., aceste solicitări sunt de fapt modificări ale acțiunii principale, formulând pretenții noi și, în consecință, solicită să se respingă ca fiind tardiv formulate. A fost formulată și cerere de intervenție accesorie în favoarea S.C. A. S.R.L., de către intervenienta S.C. B. S.R.L., în susținerea poziției sale procesuale arătând că între S.C. B. S.R.L. și S.C. A. S.R.L. a fost încheiat contractul de asociere în participațiune nr. x/01.02.2019, având ca obiect extinderea activității de exploatare a cărbunelui din perimetrele miniere cuprinse în Licența nr. 1.551/2000 emisă de Agenția Națională pentru Resurse Minerale. 2. Sentința pronunțată de instanța de fond. Prin sentința nr. 57 din 17 iunie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității cererii precizatoare și de completare formulată de reclamantă și înregistrată la dosar la data de 19.11.2019 și a respins ca tardiv formulate petitele privind obligarea pârâtei la prelungirea valabilității Licenței de concesiune nr. x și obligarea pârâtei la achitarea sumei de 557625,80 de RON. A respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., societate în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale. A respins cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamantei formulată de intervenienta S.C. B. S.R.L. și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către pârâtă.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C. și intervenienta B. S.R.L., prin lichidator judiciar D.., solicitând: casarea hotărârii recurate și admiterea acțiunii, respectiv, anularea în tot a Deciziei nr. 16 din 11 martie 2019 și a Adresei de răspuns nr. x/23.04.2019 emisa de A.N.R.M. prin care a fost respinsă plângerea prealabilă formulată în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ împotriva Deciziei nr. 16 din 11 martie 2019, obligarea intimatei la prelungirea valabilității Licenței de concesiune nr. x cu o perioada egală, calculată de la data de 19 martie 2019 și până la data rămânerii definitive a Deciziei pronunțata în prezenta cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din legea 554/2004. În subsidiar, în situația respingerii cererii de chemare în judecată cu privire la anularea celor doua acte administrative, solicită obligarea intimatei la achitarea sumei de 557625,8 de RON, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate de către recurenta-intervenientă, S.C. B. S.R.L., în baza contractului de asociere în participațiune. Totodată, se solicită admiterea cererii de intervenție accesorie formulată de către recurenta-intervenienta, S.C. B. S.R.L., în favoarea subscrisei S.C. A. S.R.L.. Invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, 6 și 8, C. proc. civ., recurentele dezvoltă, în esență, următoarele critici de nelegalitate: În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se critică faptul că hotărârea a fost semnată, în locul președintelui de complet, de către președintele instanței și a fost motivată de titularul completului în perioada concediului medical. În aceste condiții, susține că pronunțarea hotărârii, redactarea și semnarea ei nu au fost efectuate de către judecătorul care a prezidat dezbaterile pe fond ale procesului, fiind încălcate dispozițiile art. 426 si urm C. proc. civ. și ale Regulamentului de Ordine Interioara a Instanțelor Judecătorești. În ceea ce privește motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, se susține că instanța de fond nu a ținut cont de prevederile legale în vigoare (fie le-a omis, fie a dispus aplicarea lor în mod greșit) iar motivele pe care se întemeiază hotărârea recurată sunt contradictorii, au un caracter neclar și contravin dispozițiilor legale aplicabile. Sunt precizate motivele de nulitate ale actului/actelor administrative a cărui/căror anulare a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată: Decizia nr. 16 din 11 martie 2019 emisă de A.N.R.M. nu cuprinde motivele de fapt care au condus la aplicarea prevederilor legale menționate în partea introductivă a deciziei, respectiv 34 lit. g) și art. 37 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003, cu modificările și completările ulterioare. Motivarea actului administrativ nu este admisă prin alte acte extrinseci actului administrativ propriu-zis deoarece acesta reprezintă manifestarea de voința unilaterala a puterii publice. La emiterea Deciziei contestate nu a fost respectată procedura impusă de dispozițiile art. 34 din Legea minelor nr. 85/2003, care stabilesc cu claritate că autoritatea competentă anulează licența/permisul titularului sancționat contravențional, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, când constată că titularul nu îndeplinește vreuna din obligațiile impuse de textul de lege. Decizia nr. 16/11.03.2019, prin care s-a dispus încetarea concesiunii acordate prin Licența nr. 1.551/2000, este nulă și a fost emisă ilegal întrucât nu are la baza Decizia de anulare a Licenței în cauză. Licența nr. 1.551/2000 (aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.121/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666/2008) nu a fost anulată de către A.N.R.M. Decizia de 16 din 11 martie 2019 are la baza un referat ce conține propunerea de anulare a licenței, iar nu o Decizie de anulare efectivă. Abuzul A.N.R.M. constă în emiterea Deciziei de încetare a concesiunii miniere de exploatare fără să fi fost îndeplinită procedura legală prealabilă de notificare și fără să anuleze efectiv licența de concesiune nr. 1.551/2000. Sunt invocate dispozițiile art. 31 lit. c) din Legea nr. 85/2003, potrivit cărora concesiunea minieră încetează prin revocarea licenței, în condițiile art. 34 și 35. In concluzie, se susține că pașii procedurali impuneau mai întâi parcurgerea fazei prealabile: - notificarea titularului licenței (adică a societății A. SRL); - eventuala sancționare a contravențională a titularului licenței (conform art. 57 lit. c), raportat la art. 39 lit. t) din Legea nr. 85/2003 întrucât, conform art. 34 din legea 85/2003, anularea licenței operează față de "titularul sancționat contravențional": - revocarea licenței, conform art. 58 pct. 2 din Legea nr. 85/2003 prin emiterea Deciziei de anulare a licenței (în caz de neconformare a notificatului), coroborat cu dispozițiile art. 31 lit. c) si art. 34 lit. g) din legea 85/2003. Doar ulterior trebuia să fie emisă Decizia de încetare a licenței de concesiune, conform art. 37 pct. 1 din legea 85/2003, Decizie care se publica in Monitorul Oficial. La termenul de judecata din data de 11.03.2020, reclamanta a solicitat ca intimata A.N.R.M. să depună la dosarul cauzei, dacă există, Decizia de revocare (anulare) a licenței nr. 1.551/2000 și să facă dovada îndeplinirii procedurii prealabile. Instanța a încuviințat solicitarea însă, intimata nu s-a conformat ceea ce înseamnă ca actele administrative sunt nelegale și nule absolut. În ceea ce privește respingerea, ca tardivă, a cererii precizatoare, instanța de fond a apreciat greșit că cererea de prelungire a valabilității licenței este un capăt distinct de cerere, fiind un efect al anulării actelor administrative contestate, având obligația de a constata, chiar și din oficiu, prelungirea valabilității licenței ca efect al constatării nulității absolute a actelor administrative contestate. În ceea ce privește suma de bani solicitată, consideră incidente dispozițiile art. 204 pct. 2 C. proc. civ., care dau dreptul reclamantului de a-și majora pretențiile (inclusiv financiare) față de partea adversă, fără ca această cerere să fie considerată ca fiind tardiv introdusă. Motivarea hotărârii este contradictorie, pe de o parte, judecătorul arătând că măsurile stabilite prin actul administrativ trebuie să fie explicite, clare, fără posibilitate de interpretare iar, pe de altă parte, afirmând că o mențiune/referat referitor la o "propunere de anulare a licenței de exploatare" ține loc chiar de decizie de anulare, deși referatul nu a fost comunicat niciodată. Decizia de anulare a licenței de exploatare nu poate fi emisă de către Direcția generală de gestionare, evaluare și concesionare resurse/rezerve minerale (aceasta direcție doar propune eventual anularea licenței), ci doar de către A.N.R.M. prin Președinte. În cauză, intimata A.N.R.M. nu a emis niciodată o decizie de anulare a licenței ci a trecut direct la emiterea deciziei (nr. 16/11.03.2019) de încetare a concesiunii. Dispozițiile referitoare la obligația parcurgerii procedurii prealabile de comunicare a notificării sunt imperative având ca scop posibilitatea acordată unui operator economic, titular al unei licențe și al unei concesiuni de exploatare, de a-și îndrepta eventualele neglijențe și obligații neîndeplinite față de Stat. În ceea ce privește aprecierea instanței de fond cum că "nu există la dosar nicio dovadă că angajamentul de plată înregistrat la A.N.R.M. sub nr. x/14.02.2019 a fost însușit de către pârâtă" susține că intimata a emis avizul anual de lucru, ca urmare a depunerii în data de 14.02.2019 a angajamentului de plati, instanța de fond considerând greșit că acest aspect nu este o recunoaștere și o asumare a respectivului angajament. Pentru a demonstra faptul că intimata și-a însușit angajamentul de plata, a solicitat și administrarea probei testimoniale cu un martor (angajat al paratei!), probă care a fost inexplicabil respinsă. În drept, au fost invocate prevederile art. 483 și următoarele C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, precum și celelalte dispoziții legale menționate în cuprinsul prezentei cereri de recurs.

Poziția intimatei față de recurs Agenția Națională pentru Resurse Minerale (A.N.R.M.) a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat. Intimata a răspuns principalelor critici din recurs arătând, în esență, că hotărârea primei instanțe este legală. Aceasta invocă autoritatea de lucru judecat a sentinței 123/09.05.2019, pronunțată în dosarul cu nr. x/2019 al Curții de Apel Alba Iulia, rămasă definitivă prin respingerea recursurilor prin decizia nr. 6293/10.12.2019, având în vedere că motivarea din dosarul mai sus menționat a fost reiterată și în dosarul de față, chiar și în susținerea recursului. Mai mult, în dosarul cu nr. x/2019, de pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, cele două recurente solicită suspendarea acelorași acte administrative și, pentru că cererile au fost respinse prin sentința nr. 179/10.07.2019, au promovat recurs anulat ca netimbrat prin Decizia nr. 1358/05.03.2020. Considerentele instanței de fond din prezentul dosar nu sunt în contradicție cu cele din hotărârile menționate mai sus, din contră, au cuprins situația de fapt și de drept. În ceea ce privește încetarea concesiunii, arată că ANRM a respectat legislația în vigoare, inclusiv dispozițiile art. 31, art. 34 și următoarele din Legea minelor nr. 85/2003, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește emiterea Deciziei nr. 16/11.03.2019 cu referire la anularea Licenței de concesiune pentru exploatare nr. 1551/2000. Concesiunea minieră încetează prin revocarea de către autoritatea competentă, conform prevederilor art. 34 și art. 35 din Legea minelor. Recurentele încearcă să inducă în eroare instanța, invocând faptul că încetarea nu este echivalentă cu anularea, însă, unul dintre motivele legale de încetare a unei concesiuni este anularea. În drept, sunt invocate dispozițiile art. 205 C. proc. civ. A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul formulat de intervenienta B. S.R.L., solicitând admiterea în totalitate a căii de atac. II. Instanța de recurs Analizând criticile formulate în cererea de recurs raportat la hotărârea instanței de fond și actele de la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că recursul este fondat și îl va admite din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material incidente în cauză. Primordial, Înalta Curte reține ca fiind nefondate criticile de nelegalitate întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2 și 6 C. proc. civ. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., o hotărâre poate fi casată dacă "a fost pronunțată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii". Din cuprinsul art. 426 C. proc. civ., a cărei încălcare a fost invocată prin recurs, rezultă că hotărârea se redactează și se semnează de judecătorul completului unic care a soluționat procesul. Dacă acesta este împiedicat să semneze hotărârea, ea va fi semnată în locul său de președintele instanței. În cauză, hotărârea a fost pronunțată la data de 17.06.2020 de judecătorul care a participat la dezbateri, a fost redactată la data de 10.07.2020 (potrivit mențiunii din partea finală a sentinței) și a fost semnată de președintele instanței, în locul judecătorului completului unic aflat în concediu medical la această dată. Mențiunile hotărârii nu evidențiază nelegalitatea invocată de recurentă iar ceea ce s-a criticat prin recurs nu se încadrează în ipoteza motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 2 al art. 488, întrucât hotărârea a fost pronunțată de judecătorul care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului iar completul de judecată stabilit aleatoriu ori titularul acestuia nu au fost schimbați. În mod greșit recurenții nu au în vedere că hotărârea se motivează într-un interval de timp de 30 de zile de la data pronunțării, judecătorul care a soluționat cauza nefiind în concediu medical în tot acest interval. Faptul că la momentul redactării finale și semnării hotărârii, moment diferit de cel al motivării, judecătorul se afla în imposibilitate de a semna, în mod corect aplicându-se prevederile art. 426 alin. (4) C. proc. civ., nu conferă niciun motiv de nelegalitate care să atragă sancțiunea nulității sentinței. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., o hotărâre poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. În speță, hotărârea respectă cerințele legii, judecătorul reținând starea de fapt și înlăturând motivat toate criticile de nelegalitate a Deciziei nr. 16/11.03.2019 și ale adresei de răspuns la plângerea prealabilă, cu nr. x/23.04.2019. Raționamentul juridic, atât în privința excepției cât și asupra fondului, este clar exprimat, actul administrativ atacat fiind considerat motivat și fundamentat corect pe dispozițiile art. 34 lit. g) din Legea 85/2003, temei expres indicat în decizie și în propunerea de aprobare a anulării concesiunii. În plus, judecătorul fondului a arătat că nerespectarea procedurii prevăzute de art. 33 și 34 din lege, nu poate impieta asupra anulării licenței pentru motivele expres prevăzute lege. Faptul că recurenții apreciază greșit ori părtinitor raționamentul instanței de fond nu constituie motiv de casare a hotărârii din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât aceste critici nu se încadrează în ipoteza acestei norme. Însă, criticile privind modul greșit de aplicare în cauză a dispozițiilor Legii minelor cu nr. 85/2003 (în continuare, legea minelor) sunt întemeiate. Decizia nr. 16/11.03.2019 este o decizie de încetare a concesiunii miniere de exploatare a cărbunelui în perimetrul Lighidia, jud. Caraș Severin, concesiune acordată reclamantei prin licența de concesiune nr. x, motivat de neachitarea în termen de 6 luni de la data exigibilității taxelor și redevențelor miniere datorate statului, indicându-se ca temei art. 34 lit. g) din Legea minelor. Potrivit art. 31 din această lege, concesiunea minieră încetează în cinci cazuri distincte expres prevăzute la lit. a)-e), respectiv: a) expirarea duratei pentru care a fost acordată; b) renunțarea de către titularul licenței, în condițiile stabilite la art. 32; c) revocarea licenței/permisului de către autoritatea competentă, conform prevederilor art. 34 și 35; d) la cererea titularului, în caz de survenire a unor evenimente care constituie cauze de forță majoră și care determină imposibilitatea obiectivă și definitivă de îndeplinire a unor obligații și/sau de realizare a unor drepturi ale titularului, prevăzute în licență și care sunt esențiale pentru realizarea activității miniere; e) prin epuizarea rezervelor exploatabile, numai în cazul concesiunii/dării în administrare a activităților miniere de exploatare. În speță, societatea concesionară se află în procedura falimentului și interesează cazul de la lit. c) care trimite la prevederile art. 34 și 35 din legea minelor. Potrivi acestor din urma prevederi, "Autoritatea competentă anulează licența/permisul titularului sancționat contravențional, în termen de 30 de zile de la primirea notificării, când constată că...g) titularul nu achită în termen de 6 luni de la data exigibilității taxele și redevențele miniere datorate conform legii;...". Totodată, art. 33 reglementează posibilitatea suspendării licenței de către autoritatea contractantă când constată că (lit. b), titularul este supus procedurii reorganizării judiciare și/sau a falimentului. Aliniatul 2 prevede că suspendarea licenței pentru oricare dintre motivele prevăzute la alin. (1), deci și pentru situația în care titularul intră în procedura reorganizării și/sau falimentului, "produce efect asupra titularului de la data comunicării făcute de autoritatea competentă până la dispariția cauzei care a determinat suspendarea, pentru o perioadă de maximum un an." Art. 35 prevede că "În termen de 30 de zile de la data notificării prevăzute la art. 33 alin. (2), titularul poate cere instanței de contencios administrativ revocarea măsurii de suspendare/anulare a licenței/permisului. (2) La cererea titularului și cu audierea autorității competente care a dispus măsurile prevăzute la alin. (1), instanța poate dispune suspendarea măsurii luate până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care instanța se pronunță asupra legalității și temeiniciei suspendării/anulării. (3) Dispozițiile procedurale prevăzute la art. 32 alin. (4) și (5) se aplică în mod corespunzător." Art. 36, aplicabil în situația reglementată de art. 31 lit. d), prevede în alin. (3) că: "În caz de pronunțare a anulării licenței, după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești, autoritatea competentă va emite decizia de încetare a concesiunii sau a administrării." Interpretând sistematic și teleologic toate aceste dispoziții, Înalta Curte constată că legea a impus o anumită procedură de urmat în cazul încetării concesiunii, care, în speță, presupune: sancționarea contravențională, notificarea titularului sancționat, suspendarea licenței pentru intrare în faliment, luarea măsurii de revocare/anulare a licenței cu posibilitatea de a contesta această măsură, eventual, de a solicita suspendarea măsurii de anulare/revocare a licenței, și, în final, dispunerea măsurii încetării a concesiunii. Contrar considerentelor primei instanțe, Înalta Curte constată că revocarea/anularea licenței și încetarea concesiunii se desfășoară conform unor proceduri distincte, în termene și condiții diferite, astfel încât, emiterea deciziei de încetare a concesiunii în lipsa unei decizii de anulare a licenței de concesiune, condiție obligatorie prevăzută de art. 31 cu art. 34 Legea minelor, este nelegală. În mod greșit s-a apreciat că anularea licenței a avut loc prin referatul ce a stat la baza deciziei de încetare a concesiunii. Legea prevede că anterior acestui moment, titularul licenței trebuie notificat iar decizia de anulare trebuia să îmbrace forma unui act administrativ tipic, în sensul art. 2 lit. c) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, întrucât este o măsură care stinge raportul juridic de drept administrativ născut prin emiterea licenței. Anularea licenței este o condiție anterioară și obligatorie încetării concesiunii și se dispune de autoritatea competentă care, în speță, este diferită de direcția care a emis referatul, ca act premergător ce a stat la baza încetării concesiunii. Așa cum s-a antamat, trebuie făcută distincția între "anularea licenței de concesiune" și "încetarea concesiunii", înțelesul și modul de aplicare a normelor ce reglementează aceste noțiuni fiind diferite și, totodată, intercondiționate. Deși ambele sunt manifestări de voință ale autorității publice, acestea trebuie să îmbrace forma unor acte administrative tipice distincte, cu respectarea procedurii de emitere și de contestare. În aplicarea art. 34 legea minelor, după sancționarea contravențională era obligatorie notificarea titularului licenței, sancționat contravențional, ulterior, în 30 de zile de la notificare, se putea dispune anularea licenței pentru motivul prevăzut de art. 34 lit. g) și numai după ce decizia de anulare/revocare a licenței devenea definitivă se putea emite decizia de încetare a concesiunii. Pentru aceste motive, constatând că încetarea concesiunii nu are la bază o decizie de anulare a licenței concesiunii emisă în condițiile legii, Decizia 16/2019 este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 31 și art. 34 din Legea minelor, ceea ce atrage sancțiunea nulității. Faptul că în Decizia nr. 16/2019 este trecut temeiul de drept al anulării licenței nu suplinește lipsa deciziei de anulare a licenței. Greșit reține judecătorul fondului că prin această decizie sunt "realizate" atât anularea licenței cât și încetarea concesiunii, opinia acestuia fiind contrară procedurii și condiționării legale în această materie. În acest context, Înalta Curte constată că nu pot fi invocate cu succes nici considerentele soluțiilor pronunțate asupra cererilor de suspendare a executării acestei decizii. Autoritatea de lucru judecat nu poate fi reținută cu privire la cele două hotărâri indicate – sentința 123/2019 pronunțată în dosarul x/2019 și sentința 179/2019 pronunțată în dosarul x/2019 - întrucât acestea sunt pronunțate în procedura sumară și provizorie a suspendării executării actului administrativ, în temeiul art. 14 și 15 Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 iar prezenta cauză soluționează fondul dreptului dedus judecății. Art. 430 C. proc. civ. implică tripla identitate de părți, obiect și cauză juridică iar, în speță, aceasta nu se verifică. Obiectul și cauza juridică a celor două litigii anterioare sunt evident diferite. În concluzie, soluția primei instanțe este dată cu aplicarea greșită legii, motiv pentru care, este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.

Cu privire la soluția de respingere, ca tardivă, a cererii de completare a acțiunii, Înalta Curte constată legalitatea acesteia. Cererea de prelungire a valabilității licenței și cererea de despăgubire, din data de 19.11.2019, sunt evident cereri noi față de cererea de chemare în judecată, care a vizat strict anularea Deciziei 16/2019 și adresei de răspuns la plângerea prealabilă 5795/2019, prin urmare, reclamanta a tins la modificarea acțiunii inițiale, nefiind incident niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 204 alin. (2) C. proc. civ. Susținerea recurentei că instanța trebuia să se pronunțe asupra cererilor noi chiar în lipsa unei cereri a reclamantei este contrazisă de art. 18 alin. (3) Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, instanța se pronunță asupra despăgubirilor dacă reclamantul a solicitat acest lucru. Pe de altă parte, prelungirea valabilității licenței are în vedere expirarea termenului de concesiune, aspect care nu face obiectul cererii inițiale. Aceste cereri sunt formulate tardiv, după primul termen de judecată din data de 12.06.2019, astfel încât, prima instanță a aplicat corect prevederile art. 204 C. proc. civ., potrivit cărora, modificarea cererii de chemare în judecată, după primul termen de judecată la care reclamanta a fost legal citată, poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților. În privința recursului intervenientului B. S.R.L., Înalta Curte constată că acesta nu este motivat, în sensul în care nu au fost formulate critici concrete care să vizeze soluția dată cererii de intervenție accesorie. Prin hotărârea atacată intervenția accesorie a fost respinsă motivat de faptul că apărările intervenientei nu reprezintă apărări în sprijinul reclamantei ci veritabile pretenții proprii față de pârâtă. S-a considerat că nu pot fi analizate susținerile intervenientei deoarece "nu reprezintă adevărate motive de nelegalitate a actului administrativ contestat, comportamentul pretins duplicitar și înșelător al pârâtei față de intervenientă neavând nicio influență asupra valabilității Deciziei nr. 16 din 11 martie 2019." Considerentele primei instanțe susțin o soluție de respingere, în fond, a cererii de intervenție accesorie or, reluând criticile recursului principal, cerința legii de a motiva calea extraordinară de atac, prevăzută de art. 486 alin. (1) lit. d) cu art. 487 C. proc. civ., prin raportare la soluția efectiv pronunțată de instanță asupra cererii de intervenție, nu este îndeplinită. În mod constant s-a stabilit că această cerință implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ceea ce se traduce în prezenta cauză, în faptul că recurentul intervenient avea obligația să critice soluția concretă dată cererii sale de prima instanță, respectiv, să indice greșelile din raționamentul juridic exprimat și să le încadreze în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În plus, nu se identifică nici motive de casare de ordine publică în privința acestei soluții. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de considerentele expuse, în raport de prevederile art. 496 C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 20 Legea 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința civilă nr. 57 din 17 iunie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal și, rejudecând, va admite acțiunea cu consecința anulării Deciziei nr. 16 din 11 martie 2019 și Adresei de răspuns nr. x din 23 aprilie 2019, ambele emise de pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale În temeiul art. 489 C. proc. civ., recursul intervenientei B. S.R.L. va fi anulat. Se va menține soluția privind excepția tardivității cererii precizatoare și de completare a acțiunii, înregistrată la 19.11.2019, și de respingere a cererilor de obligare a pârâtei la prelungirea valabilității Licenței de concesiune nr. x și obligarea pârâtei la despăgubiri, ca tardiv formulate.