ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3944/2006

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3944/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ, prin încheierea din 27 martie 2006, a admis cererea formulată de reclamanta SC M. SA Vașcău, în contradictoriu cu pârâta Agenția

Națională pentru Resurse Minerale București și intervenienta SC B. SA Ștei,

dispunând suspendarea măsurii luate prin Ordinul nr. 123 din 22 septembrie 2005,

emis de pârâtă, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea

ordinului.

Pentru a dispune astfel,

prima instanță a reținut următoarele:

Reclamanta a solicitat

suspendarea executării măsurii dispuse prin ordinul în discuție apreciat ca

fiind abuziv, precizând că a solicitat anularea lui față de consecințele

deosebit de grave pe care le produce, constând în afectarea locului de muncă și

sursa de venit a câtorva sute de persoane.

În motivarea cererii,

reclamanta a mai arătat că este deținătoarea licenței de exploatare nr. 1790/2000,

prin care i s-a concesionat dreptul de exploatare a resurselor și rezervelor de

calcar din perimetrul Băița Plai, județul Bihor, iar prin ordinul menționat s-a

constatat că licența este nulă și nu-i conferă nici un drept.

Având în vedere actele și

lucrările dosarului, precum și faptul că în speță se impune efectuarea unei

expertize topografice, instanța a apreciat că în vederea evitării consecințelor

socio-economice pe care le-ar putea produce măsura luată de pârâtă împotriva

reclamantei, se impune, potrivit art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 85/2003,

suspendarea executării ordinului contestat, până la soluționarea definitivă a

acțiunii în anulare.

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs, în termenul legal, pârâta Agenția Națională pentru Resurse

Minerale București și intervenienta în nume propriu SC B. SA Ștei.

Pârâta-recurentă a criticat

hotărârea, pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că a fost dată cu

încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2), raportat la art. 14 alin. (4) din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și în condițiile în care

reclamanta nu a precizat în nici un fel paguba iminentă care ar putea să i se

producă prin menținerea în aplicare a măsurii dispuse prin Ordinul nr. 123/2005

și nici nu a produs vreo probă în susținerea motivelor de suspendare invocate.

Imposibilitatea desfășurării

activității afirmată de reclamantă este datorată, susține această recurentă,

unor împrejurări care cădeau în sarcina sa, fiindu-i impuse în mod imperativ

prin Legea minelor nr. 85/2003 și actele normative subsecvente acesteia. Sub

acest aspect, s-a precizat că reclamanta nu are avizate lucrările miniere

corespunzătoare anului 2006 și, mai mult, nu a obținut avizarea unor astfel de

lucrări, nici anterior anulării ordinului, respectiv din anul 2003, nu are

asigurat accesul la suprafața de teren corespunzătoare exploatării calcarului,

nu are folosința acestui teren și nici un acord de vecinătate încheiat cu

titularul licenței de exploatare nr. 999/1999, respectiv SC B. SA, având în

vedere suprapunerea acestor activități la subteran și la suprafață.

Prin urmare, concluzionează

recurenta, măsura suspendării dispuse de instanța de fond, susținută de

considerentul evitării unor consecințe economico-sociale, nu subzistă.

Intervenienta-recurentă SC B.

SA a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut, în esență, că hotărârea atacată nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, întrucât referirea generică la consecințele

socio-economice, fără a se indica actele dosarului care au fost avute în

vedere, echivalează cu o nemotivare în fapt, iar în drept se impunea a fi avute

în vedere și prevederile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, care

reglementează suspendarea actului administrativ, fiind dată, totodată, cu

nesocotirea acestor prevederi legale, întrucât reclamanta nu a justificat un prejudiciu

iminent și nici afectarea în vreun fel a intereselor sale.

Trebuie reținut în acest

sens, susține intervenienta-recurentă, că reclamanta nu a efectuat nici o

activitate de exploatare în perimetrul minier aprobat prin licența nr. 1790/2000,

deoarece licența respectivă nu a fost publicată în Monitorul Oficial și nici

aprobată prin hotărâre de guvern și, ca atare, nu a intrat în vigoare, ceea ce

presupune că reclamanta nu era afectată de măsura anulării licenței.

Examinând actele dosarului,

susținerile recurentelor, prin prisma dispozițiilor art. 304 și 304

1

C. proc. civ. și a prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte, cu

majoritatea legală, reține că recursurile sunt fondate, pentru considerentele

în continuare arătate.

Prima instanță și-a

întemeiat soluția pe dispozițiile art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 85/2003,

potrivit cărora, la cererea titularului și cu audierea autorității competente

care a dispus măsurile de suspendare sau anulare a licenței, instanța poate

dispune suspendarea măsurii luate până la rămânerea definitivă a hotărârii

judecătorești prin care instanța se pronunță asupra legalității și temeiniciei

respectivei măsuri, dispozițiile procedurale prevăzute la art. 32 alin. (4) și

(5) aplicându-se în mod corespunzător.

Prin art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ., s-a consacrat principiul general potrivit căruia hotărârile

trebuie să fie motivate clar, convingător și pertinent, ca o garanție pentru

părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care

se dă posibilitatea de a se putea exercita în mod real controlul judiciar.

Din interpretarea acestui text

procedural rezultă că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în

motivarea sa argumentele „pro” și „contra”, de fapt și de drept, care au format

convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată. Aceste argumente

juridice trebuie să se raporteze, pe de o parte, la motivările și apărările

făcute de părți, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile.

În cazul de față, referirea

generică la pretinsa evitare a consecințelor socio-economice pe care le-ar

putea produce măsura luată de pârâtă și la necesitatea efectuării unei

expertize topografice, nu corespund scopului motivării hotărârilor rezultat din

dispoziția procedurală mai sus arătată.

Pe de altă parte, în raport

cu norma de trimitere conținută de art. 35 alin. (3), coroborată cu prevederile

primei teze din alin. (4) al art. 32 din Legea nr. 85/2003, examinarea cererii

se impunea a fi făcută în condițiile art. 15, cu trimitere la art. 14 din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În conformitate cu aceste

prevederi legale, suspendarea executării actului administrativ se poate dispune

numai în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente,

fiind necesar ca aceste condiții să fie îndeplinite în mod cumulativ.

Atât cazul bine justificat,

cât și paguba a cărei iminentă producere ar fi înlăturată prin suspendarea

executării actului administrativ, trebuie să fie indicate în concret, nu doar

afirmate de reclamantă, și preluate ca atare de instanță, cum s-a procedat în

speță.

Deși legea nu conține

reglementări în privința primei condiții, este evident că existența unui caz

bine justificat, care să înfrângă principiul potrivit căruia actul

administrativ este executoriu din oficiu, impune existența unei îndoieli

puternice asupra prezumției de legalitate de care se bucură acesta.

Or, în cauză, instanța de

fond nu a motivat existența unei astfel de îndoieli care să constituie o

justificare suficientă pentru înfrângerea principiului caracterului executoriu

al actelor administrative, absolut necesar și prin prisma dispozițiilor Legii nr.

85/2003.

Paguba iminentă care,

incontestabil, trebuie să fie rezultatul executării actului administrativ

contestat, este definită prin art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004, ca fiind

un prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidență sau, după caz,

perturbarea gravă a funcționării unei autorități publice ori a unui serviciu

public.

Or, în speță reclamanta nu a

probat în nici un mod nerealitatea susținerilor recurentelor, în sensul că, din

anul 2003, nu a desfășurat activitate de exploatare în perimetrul minier

aprobat prin licența nr. 1790/2000 și nici pe cele referitoare la împrejurările

și motivele pentru care s-a ajuns în această situație. În consecință, nu se

poate reține că gravele consecințe socio-economice afirmate de aceasta și

reținute, ca atare, de prima instanță sunt consecința directă a aplicării

măsurii dispuse prin ordinul contestat.

În concluzie, Înalta Curte

constată că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții impuse de

art. 15, cu trimitere la art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru admisibilitatea

cererii de suspendare a executării Ordinului nr. 123/2005, emis de pârâta

Agenția Națională pentru Resurse Minerale.

Reținând, așadar, pentru

toate aceste considerente, incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., cu majoritatea legală și opinia separată a doamnei

judecător B.C., în

sensul respingerii recursurilor ca nefondate, va admite recursurile, modificând

în tot încheierea atacată, în sensul respingerii cererii reclamantei ca fiind

neîntemeiată.

În temeiul art. 274 alin. (1)

și (3) C. proc. civ., intimata-reclamantă SC M. SA va fi obligată la plata

sumei de 3.000 RON, cheltuieli de judecată stabilite prin apreciere, către

recurenta-intervenientă SC B. SA Ștei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate legală, admite

recursurile declarate de Agenția Națională pentru Resurse Minerale București și

de SC B. SA Ștei, județul Bihor, împotriva încheierii de ședință din 27 martie

2006, pronunțată în dosarul nr. 4897/2005, a Curții de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ.

Modifică în tot încheierea

atacată și în fond, respinge, ca neîntemeiată, cererea SC M. SA Vașcău, de

suspendare a Ordinului nr. 123 din 22 septembrie 2005.

Obligă intimata-reclamantă SC

M. SA Vașcău, la plata sumei de 3.000 RON ,cheltuieli de judecată stabilite

prin apreciere, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către

recurenta-intervenientă SC B. SA Ștei.

Cu opinia separată a doamnei

judecător C.B., în sensul respingerii recursurilor formulate în cauză ca

nefondate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 noiembrie 2006.

Urmează opinia separată a doamnei

judecător C.B.

instanței de fond este legală și temeinică, în principal, în raport cu temeiul

juridic al cererii reclamantei: art. 15, iar nu art. 14 din Legea nr. 554/2004,

întrucât cererea de suspendare s-a formulat direct la instanța învestită cu

anularea actului atacat.

Din formularea alin. (1) al art.

15 rezultă că suspendarea executării, la cererea reclamantului, reprezintă o

facultate a instanței, iar nu o obligație a ei. În privința unor condiții sau

criterii pe care judecătorii ar trebui să le ia în considerare, legea, însă,

tace.

Numai alin. (2) al art. 15

trimite la art. 14, dar numai cu privire la procedura urgentă de soluționare a

cererii [alin. (2) al art. 14] și la calitatea procesuală activă a Ministerului

Public în situații speciale [alin. (3) al art. 14].

Așadar, în aprecierea

temeiniciei cererii de suspendare a executării în temeiul art. 15 din lege,

judecătorul nu este ținut de cele două condiții enunțate de art. 14 alin. (1),

pentru că art. 15 nu face expres trimitere la acest alineat.

Libertatea de apreciere a

instanței este dată de legea însăși și este firească, întrucât cererea trebuie

judecată în raport cu motivele invocate în susținerea ei,

f

ără a fi

permise aprecieri asupra fondului acțiunii în anulare al cărei judecător va fi

același care soluționează cererea de suspendare.

Din această perspectivă legală,

a cere judecătorului fondului să-și exprime „îndoielile puternice” asupra

actului administrativ care se bucură de prezumția de legalitate și să facă

aceasta înainte de a soluționa cauza în fond, este inadmisibil.

cererea de suspendare este analizată în recurs, prin „grila” condițiilor

prevăzute cumulativ de art. 14 din Legea nr. 554/2004, se observă, în primul

rând, că instanța de față, de recurs fiind, nu este supusă riscului de a antama

fondul cauzei, fiind apoi obligată să-l soluționeze.

Ca urmare, apreciez că,

analizând cauza sub incidența art. 304

1

C. proc. civ., există în speță atât un „caz bine justificat”, cât și „iminența producerii unei pagube”.

Sub primul aspect, se

constată că:

- din punct de vedere formal,

ordinul Agenției Naționale pentru Resurse Minerale atacat este nemotivat în

fapt și în drept, măsura dispusă prin el, nefiind corelată formal cu nici un

articol din Legea nr. 85/2003 - Legea minelor, în vigoare la data emiterii

ordinului.

- motivarea în fapt a

cauzelor concrete care au dus la emiterea ordinului, s-a făcut abia prin

cererea de introducere în cauză a titularului licenței nr. 999/1999.

- motivarea în drept a

ordinului s-a făcut prin întâmpinare, care conține

și o nouă motivare în

fapt

în contradicție cu prima;

- temeiul juridic al

ordinului, indicat expres numai în întâmpinare, este: art. 31 lit. c), coroborat

cu art. 34 lit. b) și h) din Legea nr. 85/2003, cu precizarea Agenției

Naționale pentru Resurse Minerale că, ori de câte ori se constată că titularul

unei licențe sistează lucrările pe o perioadă mai mare de 60 de zile, fără

aprobarea prealabilă a autorității competente, ori când acesta nu îndeplinește

condițiile privind suspendarea licenței, Agenția Națională pentru Resurse

Minerale anulează licența de concesiune, fiind obligat la aceasta, neputând să

aprecieze asupra oportunității măsurii; textele legale indicate nu au legătură

cu situația de fapt expusă atât în preambulul ordinului, cât și în cele două

cereri ulterioare; art. 31 lit. c) se referă la revocarea licenței pentru cauze

comune cu cele enumerate la art. 34, dar premisele acestui din urmă articol

sunt altele (sancționarea contravențională a titularului licenței), iar anularea

actului, ca sancțiune, este supusă unui termen imperativ de emitere:

- potrivit celor de mai sus,

licența de concesiune a reclamantei, nr. 1790 emisă la 2 august 2000, a fost suspendată de Agenția Națională pentru Resurse Minerale, prin Ordinul nr. 204 din 26

noiembrie 2003, iar ordinul de anulare a licenței nr. 123 a fost emis după aproape un an de la încetarea suspendării, la 22 septembrie 2005, ca efect al

raporturilor litigioase dintre titularii celor două licențe: SC M. SA, sucursala

Băița Ștei, pentru exploatarea calcarului în subteran (din 1999) și de SC M. SA

Vașcău, pentru exploatarea calcarului la suprafață (din 2000) -

intimată-reclamantă în cauza de față.

Sub cel de-al doilea aspect,

se constată că prin sentința civilă nr. 280 din 1 iulie 2003 a Curții de Apel Oradea, irevocabilă prin decizia nr. 815 din 27 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost anulat certificatul de atestare a dreptului de

proprietate al SC B. SA Ștei, pentru terenul pe care este amplasată cariera de

marmură Băița Plai, reținându-se că SC M. SA are încă din anul 1970, un drept

de administrare directă asupra terenului aferent carierei (87.264 mp), iar ca

titulară a licenței de concesiune nr. 1790/2000, pentru exploatarea resurselor

minerale din zăcământul de calcar cristalin Băița Plai, beneficiază și de

dreptul de administrare acordat de stat prin Agenția Națională pentru Resurse

Minerale, pentru a efectua activități miniere.

Anularea licenței de

concesiune sus-menționate produce

prima facie

, o pagubă iminentă

reclamantei care, deși titulară a unui drept de administrare recunoscut, va fi

împiedicată să și-l exercite pentru o perioadă nedeterminată.