ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3944/2006

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin încheierea din 27 martie 2006, a admis cererea formulată de reclamanta SC M. SA Vașcău, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale București și intervenienta SC B. SA Ștei, dispunând suspendarea măsurii luate prin Ordinul nr. 123 din 22 septembrie 2005, emis de pârâtă, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea ordinului. Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut următoarele: Reclamanta a solicitat suspendarea executării măsurii dispuse prin ordinul în discuție apreciat ca fiind abuziv, precizând că a solicitat anularea lui față de consecințele deosebit de grave pe care le produce, constând în afectarea locului de muncă și sursa de venit a câtorva sute de persoane.

În motivarea cererii, reclamanta a mai arătat că este deținătoarea licenței de exploatare nr. 1790/2000, prin care i s-a concesionat dreptul de exploatare a resurselor și rezervelor de calcar din perimetrul Băița Plai, județul Bihor, iar prin ordinul menționat s-a constatat că licența este nulă și nu-i conferă nici un drept. Având în vedere actele și lucrările dosarului, precum și faptul că în speță se impune efectuarea unei expertize topografice, instanța a apreciat că în vederea evitării consecințelor socio-economice pe care le-ar putea produce măsura luată de pârâtă împotriva reclamantei, se impune, potrivit art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 85/2003, suspendarea executării ordinului contestat, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termenul legal, pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale București și intervenienta în nume propriu SC B. SA Ștei. Pârâta-recurentă a criticat hotărârea, pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2), raportat la art. 14 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și în condițiile în care reclamanta nu a precizat în nici un fel paguba iminentă care ar putea să i se producă prin menținerea în aplicare a măsurii dispuse prin Ordinul nr. 123/2005 și nici nu a produs vreo probă în susținerea motivelor de suspendare invocate. Imposibilitatea desfășurării activității afirmată de reclamantă este datorată, susține această recurentă, unor împrejurări care cădeau în sarcina sa, fiindu-i impuse în mod imperativ prin Legea minelor nr. 85/2003 și actele normative subsecvente acesteia.

Sub acest aspect, s-a precizat că reclamanta nu are avizate lucrările miniere corespunzătoare anului 2006 și, mai mult, nu a obținut avizarea unor astfel de lucrări, nici anterior anulării ordinului, respectiv din anul 2003, nu are asigurat accesul la suprafața de teren corespunzătoare exploatării calcarului, nu are folosința acestui teren și nici un acord de vecinătate încheiat cu titularul licenței de exploatare nr. 999/1999, respectiv SC B. SA, având în vedere suprapunerea acestor activități la subteran și la suprafață. Prin urmare, concluzionează recurenta, măsura suspendării dispuse de instanța de fond, susținută de considerentul evitării unor consecințe economico-sociale, nu subzistă. Intervenienta-recurentă SC B. SA a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea cărora a susținut, în esență, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât referirea generică la consecințele socio-economice, fără a se indica actele dosarului care au fost avute în vedere, echivalează cu o nemotivare în fapt, iar în drept se impunea a fi avute în vedere și prevederile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, care reglementează suspendarea actului administrativ, fiind dată, totodată, cu nesocotirea acestor prevederi legale, întrucât reclamanta nu a justificat un prejudiciu iminent și nici afectarea în vreun fel a intereselor sale.

Trebuie reținut în acest sens, susține intervenienta-recurentă, că reclamanta nu a efectuat nici o activitate de exploatare în perimetrul minier aprobat prin licența nr. 1790/2000, deoarece licența respectivă nu a fost publicată în Monitorul Oficial și nici aprobată prin hotărâre de guvern și, ca atare, nu a intrat în vigoare, ceea ce presupune că reclamanta nu era afectată de măsura anulării licenței. Examinând actele dosarului, susținerile recurentelor, prin prisma dispozițiilor art. 304 și 304 1 C. proc. civ. și a prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte, cu majoritatea legală, reține că recursurile sunt fondate, pentru considerentele în continuare arătate.

Prima instanță și-a întemeiat soluția pe dispozițiile art. 35 alin. (2) și (3) din Legea nr. 85/2003, potrivit cărora, la cererea titularului și cu audierea autorității competente care a dispus măsurile de suspendare sau anulare a licenței, instanța poate dispune suspendarea măsurii luate până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care instanța se pronunță asupra legalității și temeiniciei respectivei măsuri, dispozițiile procedurale prevăzute la art. 32 alin. (4) și (5) aplicându-se în mod corespunzător. Prin art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a consacrat principiul general potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate clar, convingător și pertinent, ca o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita în mod real controlul judiciar.

Din interpretarea acestui text procedural rezultă că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele „pro” și „contra”, de fapt și de drept, care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată. Aceste argumente juridice trebuie să se raporteze, pe de o parte, la motivările și apărările făcute de părți, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile. În cazul de față, referirea generică la pretinsa evitare a consecințelor socio-economice pe care le-ar putea produce măsura luată de pârâtă și la necesitatea efectuării unei expertize topografice, nu corespund scopului motivării hotărârilor rezultat din dispoziția procedurală mai sus arătată.

Pe de altă parte, în raport cu norma de trimitere conținută de art. 35 alin. (3), coroborată cu prevederile primei teze din alin. (4) al art. 32 din Legea nr. 85/2003, examinarea cererii se impunea a fi făcută în condițiile art. 15, cu trimitere la art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. În conformitate cu aceste prevederi legale, suspendarea executării actului administrativ se poate dispune numai în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, fiind necesar ca aceste condiții să fie îndeplinite în mod cumulativ. Atât cazul bine justificat, cât și paguba a cărei iminentă producere ar fi înlăturată prin suspendarea executării actului administrativ, trebuie să fie indicate în concret, nu doar afirmate de reclamantă, și preluate ca atare de instanță, cum s-a procedat în speță.

Deși legea nu conține reglementări în privința primei condiții, este evident că existența unui caz bine justificat, care să înfrângă principiul potrivit căruia actul administrativ este executoriu din oficiu, impune existența unei îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate de care se bucură acesta. Or, în cauză, instanța de fond nu a motivat existența unei astfel de îndoieli care să constituie o justificare suficientă pentru înfrângerea principiului caracterului executoriu al actelor administrative, absolut necesar și prin prisma dispozițiilor Legii nr. 85/2003. Paguba iminentă care, incontestabil, trebuie să fie rezultatul executării actului administrativ contestat, este definită prin art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004, ca fiind un prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidență sau, după caz, perturbarea gravă a funcționării unei autorități publice ori a unui serviciu public.

Or, în speță reclamanta nu a probat în nici un mod nerealitatea susținerilor recurentelor, în sensul că, din anul 2003, nu a desfășurat activitate de exploatare în perimetrul minier aprobat prin licența nr. 1790/2000 și nici pe cele referitoare la împrejurările și motivele pentru care s-a ajuns în această situație. În consecință, nu se poate reține că gravele consecințe socio-economice afirmate de aceasta și reținute, ca atare, de prima instanță sunt consecința directă a aplicării măsurii dispuse prin ordinul contestat. În concluzie, Înalta Curte constată că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții impuse de art. 15, cu trimitere la art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru admisibilitatea cererii de suspendare a executării Ordinului nr. 123/2005, emis de pârâta Agenția Națională pentru Resurse Minerale.

Reținând, așadar, pentru toate aceste considerente, incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., cu majoritatea legală și opinia separată a doamnei judecător B.C., în sensul respingerii recursurilor ca nefondate, va admite recursurile, modificând în tot încheierea atacată, în sensul respingerii cererii reclamantei ca fiind neîntemeiată. În temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., intimata-reclamantă SC M. SA va fi obligată la plata sumei de 3.000 RON, cheltuieli de judecată stabilite prin apreciere, către recurenta-intervenientă SC B. SA Ștei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate legală, admite recursurile declarate de Agenția Națională pentru Resurse Minerale București și de SC B. SA Ștei, județul Bihor, împotriva încheierii de ședință din 27 martie 2006, pronunțată în dosarul nr. 4897/2005, a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ. Modifică în tot încheierea atacată și în fond, respinge, ca neîntemeiată, cererea SC M. SA Vașcău, de suspendare a Ordinului nr. 123 din 22 septembrie 2005. Obligă intimata-reclamantă SC M. SA Vașcău, la plata sumei de 3.000 RON ,cheltuieli de judecată stabilite prin apreciere, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către recurenta-intervenientă SC B. SA Ștei. Cu opinia separată a doamnei judecător C.B., în sensul respingerii recursurilor formulate în cauză ca nefondate.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2006. Urmează opinia separată a doamnei judecător C.B. 1. Apreciez că soluția instanței de fond este legală și temeinică, în principal, în raport cu temeiul juridic al cererii reclamantei: art. 15, iar nu art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât cererea de suspendare s-a formulat direct la instanța învestită cu anularea actului atacat. Din formularea alin. (1) al art. 15 rezultă că suspendarea executării, la cererea reclamantului, reprezintă o facultate a instanței, iar nu o obligație a ei. În privința unor condiții sau criterii pe care judecătorii ar trebui să le ia în considerare, legea, însă, tace.

Numai alin. (2) al art. 15 trimite la art. 14, dar numai cu privire la procedura urgentă de soluționare a cererii [alin. (2) al art. 14] și la calitatea procesuală activă a Ministerului Public în situații speciale [alin. (3) al art. 14]. Așadar, în aprecierea temeiniciei cererii de suspendare a executării în temeiul art. 15 din lege, judecătorul nu este ținut de cele două condiții enunțate de art. 14 alin. (1), pentru că art. 15 nu face expres trimitere la acest alineat. Libertatea de apreciere a instanței este dată de legea însăși și este firească, întrucât cererea trebuie judecată în raport cu motivele invocate în susținerea ei, f ără a fi permise aprecieri asupra fondului acțiunii în anulare al cărei judecător va fi același care soluționează cererea de suspendare.

Din această perspectivă legală, a cere judecătorului fondului să-și exprime „îndoielile puternice” asupra actului administrativ care se bucură de prezumția de legalitate și să facă aceasta înainte de a soluționa cauza în fond, este inadmisibil. 2. În ipoteza în care cererea de suspendare este analizată în recurs, prin „grila” condițiilor prevăzute cumulativ de art. 14 din Legea nr. 554/2004, se observă, în primul rând, că instanța de față, de recurs fiind, nu este supusă riscului de a antama fondul cauzei, fiind apoi obligată să-l soluționeze. Ca urmare, apreciez că, analizând cauza sub incidența art. 304 1 C. proc. civ., există în speță atât un „caz bine justificat”, cât și „iminența producerii unei pagube”.

Sub primul aspect, se constată că: - din punct de vedere formal, ordinul Agenției Naționale pentru Resurse Minerale atacat este nemotivat în fapt și în drept, măsura dispusă prin el, nefiind corelată formal cu nici un articol din Legea nr. 85/2003 - Legea minelor, în vigoare la data emiterii ordinului. - motivarea în fapt a cauzelor concrete care au dus la emiterea ordinului, s-a făcut abia prin cererea de introducere în cauză a titularului licenței nr. 999/1999.

- motivarea în drept a ordinului s-a făcut prin întâmpinare, care conține și o nouă motivare în fapt în contradicție cu prima; - temeiul juridic al ordinului, indicat expres numai în întâmpinare, este: art. 31 lit. c), coroborat cu art. 34 lit. b) și h) din Legea nr. 85/2003, cu precizarea Agenției Naționale pentru Resurse Minerale că, ori de câte ori se constată că titularul unei licențe sistează lucrările pe o perioadă mai mare de 60 de zile, fără aprobarea prealabilă a autorității competente, ori când acesta nu îndeplinește condițiile privind suspendarea licenței, Agenția Națională pentru Resurse Minerale anulează licența de concesiune, fiind obligat la aceasta, neputând să aprecieze asupra oportunității măsurii; textele legale indicate nu au legătură cu situația de fapt expusă atât în preambulul ordinului, cât și în cele două cereri ulterioare; art. 31 lit. c) se referă la revocarea licenței pentru cauze comune cu cele enumerate la art. 34, dar premisele acestui din urmă articol sunt altele (sancționarea contravențională a titularului licenței), iar anularea actului, ca sancțiune, este supusă unui termen imperativ de emitere: - potrivit celor de mai sus, licența de concesiune a reclamantei, nr. 1790 emisă la 2 august 2000, a fost suspendată de Agenția Națională pentru Resurse Minerale, prin Ordinul nr. 204 din 26 noiembrie 2003,

iar ordinul de anulare a licenței nr. 123 a fost emis după aproape un an de la încetarea suspendării, la 22 septembrie 2005, ca efect al raporturilor litigioase dintre titularii celor două licențe: SC M. SA, sucursala Băița Ștei, pentru exploatarea calcarului în subteran (din 1999) și de SC M. SA Vașcău, pentru exploatarea calcarului la suprafață (din 2000) - intimată-reclamantă în cauza de față.

Sub cel de-al doilea aspect, se constată că prin sentința civilă nr. 280 din 1 iulie 2003 a Curții de Apel Oradea, irevocabilă prin decizia nr. 815 din 27 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate al SC B. SA Ștei, pentru terenul pe care este amplasată cariera de marmură Băița Plai, reținându-se că SC M. SA are încă din anul 1970, un drept de administrare directă asupra terenului aferent carierei (87.264 mp), iar ca titulară a licenței de concesiune nr. 1790/2000, pentru exploatarea resurselor minerale din zăcământul de calcar cristalin Băița Plai, beneficiază și de dreptul de administrare acordat de stat prin Agenția Națională pentru Resurse Minerale, pentru a efectua activități miniere.

Anularea licenței de concesiune sus-menționate produce prima facie , o pagubă iminentă reclamantei care, deși titulară a unui drept de administrare recunoscut, va fi împiedicată să și-l exercite pentru o perioadă nedeterminată.