ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2337/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 229/CA din 12 septembrie 2005, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea principală formulată de reclamantul M.Z., în contradictoriu cu Guvernul României și a admis cererile de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, formulate de Agenția Națională pentru Resurse Minerale, Ministerul Economiei și Comerțului și SC A. SA Alba Iulia. În motivarea sentinței se reține că prin acțiunea introductivă de instanță s-a solicitat anularea H.G. nr. 2070/2004, prin care s-a aprobat licența de concesiune a activității miniere de exploatare, încheiată între Agenția Națională pentru Resurse Minerale, în calitate de concedent și SC A. SA, în calitate de concesionar, pentru zăcămintele de nisip și pietriș din perimetrele Ciugud, amonte și aval de localitatea Zărieș, prevăzute în Anexele nr. 1 și nr. 2 ale hotărârii.

S-a apreciat că acțiunea este neîntemeiată, întrucât, anterior încheierii licențelor de exploatare și a aprobării acestora prin hotărâre de guvern, nu era necesar acordul proprietarului terenului, o asemenea susținere neavând suport legal. Se precizează că art. 6, 7 și 8 din Legea nr. 85/2003 prevăd obligații ulterioare încheierii licențelor și aprobării lor prin hotărâre de guvern, pentru a asigura folosința terenurilor necesare accesului în perimetrul de exploatare. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, reclamantul M.Z., invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurentul arată că sentința atacată se bazează pe interpretarea greșită a legii, respectiv a art. 6, 7 și 8 din Legea nr. 85/2005, care prevăd în cadrul obligațiilor titularului de licență, și obligația acestuia de a obține acordul prealabil al proprietarului terenurilor riverane, ori în cazul de față acest acord nu a fost obținut.

Recurentul precizează că nu a fost și nu este de acord cu această exploatare, deoarece i-a fost distrus fondul agricol, prin transformarea terenului său, în drum de acces la exploatarea de nisip și pietriș. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și prevederile legale aplicabile în cauză, Curtea constată că recursul este neîntemeiat. Potrivit art. 7 din Legea minelor nr. 85/2003: „(1) Asupra terenurilor necesare accesului în perimetrele de exploatare sau explorare și oricăror alte activități pe care acestea le implică, se instituie în favoarea titularului, un drept de servitute legală de trecere.

(2) Exercitarea dreptului de servitute legală de trecere, stabilit potrivit alin. (1), se face contra plății unei rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de acesta, pe baza convenției încheiate între părți, cu respectarea prevederilor legale, în termen de 60 de zile de la comunicarea către proprietarii de terenuri, a unei notificări scrise din partea titularilor de licențe și/sau permise. (3) În cazul în care părțile nu ajung la un acord de voință în termenul prevăzut la alin. (2), stabilirea cuantumului rentei se va face de către instanță, în condițiile legii. (4) Durata servituții legale este cea a activităților miniere, iar terenurile care urmează a fi afectate, vor fi determinate, în ceea ce privește suprafețele și proprietarii, după principiul celei mai mici atingeri posibile aduse dreptului de proprietate”.

Art. 8 prevede: „(1) Accesul la terenurile afectate de servitutea legală se stabilește prin negocieri între titularul activității miniere și proprietarii terenurilor, cu respectarea principiului egalității de tratament și al echității. (2) Orice neînțelegeri între titularii care desfășoară activități miniere și proprietarii terenurilor, se soluționează de către instanțele judecătorești competente, potrivit legii. Soluționarea unor astfel de cauze se va face de către instanțele competente, în regim de urgență”. Din textele legale citate rezultă că se instituie un drept de servitute legală în favoarea titularului exploatării miniere; așadar, existența acestui drept nu este condiționată de acordul proprietarilor terenurilor afectate, ci doar exercitarea dreptului de servitute.

Acest exercițiu al dreptului de trecere presupune un acord de voință între proprietarul terenului și titularul de licență și plata unei rente anuale, sau hotărârea instanței competente, respectiv instanța de drept comun, în situația în care nu se ajunge la un acord al părților. În speță reclamantul-recurent se poate opune, prin mijloacele prevăzute de lege, exercitării servituții de trecere, dacă titularul licenței nu-și respectă obligațiile conform art. 6, 7 și 8 din Legea minelor nr. 85/2003, dar nu are temei legal pentru a solicita anularea hotărârii guvernului, de aprobare a unor licențe de concesiune a activității miniere. Acordarea acestor licențe nu este condiționată de acordul proprietarilor terenurilor învecinate, aceștia având la dispoziție doar mijloacele prevăzute de art. 7 și 8 din Legea nr. 85/2003, pentru a se opune exercitării abuzive a dreptului de trecere prevăzut de lege în favoarea titularului de licență.

Pentru considerentele menționate, Curtea apreciază că hotărârea instanței de fond, prin care a fost respinsă acțiunea reclamantului, este legală și temeinică, iar cu referire la art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.Z. împotriva sentinței nr. 229/CA/2005 - PI din 12 septembrie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2006.