ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2337/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 229/CA din

12 septembrie 2005, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ,

a respins acțiunea principală formulată de reclamantul M.Z., în contradictoriu

cu Guvernul României și a admis cererile de intervenție în interesul pârâtului

Guvernul României, formulate de Agenția Națională pentru Resurse Minerale, Ministerul

Economiei și Comerțului și SC A. SA Alba Iulia.

În motivarea sentinței se reține că

prin acțiunea introductivă de instanță s-a solicitat anularea H.G. nr. 2070/2004,

prin care s-a aprobat licența de concesiune a activității miniere de

exploatare, încheiată între Agenția Națională pentru Resurse Minerale, în

calitate de concedent și SC A. SA, în calitate de concesionar, pentru zăcămintele

de nisip și pietriș din perimetrele Ciugud, amonte și aval de localitatea

Zărieș, prevăzute în Anexele nr. 1 și nr. 2 ale hotărârii.

S-a apreciat că acțiunea este

neîntemeiată, întrucât, anterior încheierii licențelor de exploatare și a

aprobării acestora prin hotărâre de guvern, nu era necesar acordul

proprietarului terenului, o asemenea susținere neavând suport legal. Se

precizează că art. 6, 7 și 8 din Legea nr. 85/2003 prevăd obligații ulterioare

încheierii licențelor și aprobării lor prin hotărâre de guvern, pentru a

asigura folosința terenurilor necesare accesului în perimetrul de exploatare.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs, reclamantul M.Z., invocând motivele de casare prevăzute de art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurentul arată că sentința atacată

se bazează pe interpretarea greșită a legii, respectiv a art. 6, 7 și 8 din

Legea nr. 85/2005, care prevăd în cadrul obligațiilor titularului de licență,

și obligația acestuia de a obține acordul prealabil al proprietarului terenurilor

riverane, ori în cazul de față acest acord nu a fost obținut. Recurentul

precizează că nu a fost și nu este de acord cu această exploatare, deoarece i-a

fost distrus fondul agricol, prin transformarea terenului său, în drum de acces

la exploatarea de nisip și pietriș.

Analizând actele și lucrările

dosarului de fond, precum și prevederile legale aplicabile în cauză, Curtea

constată că recursul este neîntemeiat.

Potrivit art. 7 din Legea minelor nr.

85/2003: „(1) Asupra terenurilor necesare accesului în perimetrele de

exploatare sau explorare și oricăror alte activități pe care acestea le implică,

se instituie în favoarea titularului, un drept de servitute legală de trecere.

(2) Exercitarea dreptului de

servitute legală de trecere, stabilit potrivit alin. (1), se face contra plății

unei rente anuale către proprietarii terenurilor afectate de acesta, pe baza

convenției încheiate între părți, cu respectarea prevederilor legale, în termen

de 60 de zile de la comunicarea către proprietarii de terenuri, a unei

notificări scrise din partea titularilor de licențe și/sau permise.

(3) În cazul în care părțile nu

ajung la un acord de voință în termenul prevăzut la alin. (2), stabilirea

cuantumului rentei se va face de către instanță, în condițiile legii.

(4) Durata servituții legale este

cea a activităților miniere, iar terenurile care urmează a fi afectate, vor fi

determinate, în ceea ce privește suprafețele și proprietarii, după principiul

celei mai mici atingeri posibile aduse dreptului de proprietate”.

Art. 8 prevede: „(1) Accesul la

terenurile afectate de servitutea legală se stabilește prin negocieri între

titularul activității miniere și proprietarii terenurilor, cu respectarea

principiului egalității de tratament și al echității.

(2) Orice neînțelegeri între

titularii care desfășoară activități miniere și proprietarii terenurilor, se

soluționează de către instanțele judecătorești competente, potrivit legii.

Soluționarea unor astfel de cauze se va face de către instanțele competente, în

regim de urgență”.

Din textele legale citate rezultă că

se instituie un drept de servitute legală în favoarea titularului exploatării

miniere; așadar, existența acestui drept nu este condiționată de acordul

proprietarilor terenurilor afectate, ci doar exercitarea dreptului de

servitute. Acest exercițiu al dreptului de trecere presupune un acord de voință

între proprietarul terenului și titularul de licență și plata unei rente

anuale, sau hotărârea instanței competente, respectiv instanța de drept comun,

în situația în care nu se ajunge la un acord al părților.

În speță reclamantul-recurent se

poate opune, prin mijloacele prevăzute de lege, exercitării servituții de

trecere, dacă titularul licenței nu-și respectă obligațiile conform art. 6, 7

și 8 din Legea minelor nr. 85/2003, dar nu are temei legal pentru a solicita

anularea hotărârii guvernului, de aprobare a unor licențe de concesiune a

activității miniere.

Acordarea acestor licențe nu este

condiționată de acordul proprietarilor terenurilor învecinate, aceștia având la

dispoziție doar mijloacele prevăzute de art. 7 și 8 din Legea nr. 85/2003,

pentru a se opune exercitării abuzive a dreptului de trecere prevăzut de lege

în favoarea titularului de licență.

Pentru considerentele menționate,

Curtea apreciază că hotărârea instanței de fond, prin care a fost respinsă

acțiunea reclamantului, este legală și temeinică, iar cu referire la art. 304 pct.

7, 8 și 9 Cod C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.Z.

împotriva sentinței nr. 229/CA/2005 - PI din 12 septembrie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 iunie 2006.