ÎCCJ, decizie (scj.ro #129096)

Contract de concesiune a unui bun proprietate publică. Demararea unor lucrări de interes public. Acțiune în despăgubiri a titularului licenței de concesiune. Respingere. Inaplicabilitatea dispozițiilor legile privind exproprierea.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Proprietatea publică.

Index alfabetic :

contract de concesiune

-drept de exploatare

-proprietate publică

-expropriere

-despăgubiri

Legea nr. 213/1998

Legea nr. 33/1994, art. 21 -28

Legea nr. 198/2004, art. 2 -9

O.U.G. nr. 54/2006

Relativ la bunurile care pot face obiect al exproprierii, dispozițiile înscrise în art. 2 din Legea nr. 33/1994 stipulează că pot fi expropriate doar bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum și cele aflate în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor. Prin urmare, pot constitui obiect al exproprierii doar bunurile imobile aflate în proprietate privată, indiferent de titularul lor, nu și imobilele aflate în domeniul public.

Deși dispozițiile constituționale, precum și reglementările legale în materie de concesiune prevăd posibilitatea concesionării bunurilor mobile sau imobile din domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, titularul unui drept real de concesiune a unui imobil aflat în domeniul public nu poate pretinde despăgubiri în baza legilor exproprierii, atât timp cât legiuitorul a condiționat ca exercițiul acestui drept să fie în legătură cu un bun care a făcut sau poate face obiect al exproprierii.

Secția I civilă, decizia nr. 2779 din 8 decembrie 2015

Prin sentința nr. 22 din 18.01.2011, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, s-a anulat ca netimbrată acțiunea formulată de reclamanta S.C. C. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara și Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.

Prin decizia nr.162/A din 20 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Caraș-Severin, Secția civilă, decizia fiind menținută prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 426/2012.

S-a reținut că acțiunea reclamantei este formulată în baza Legii nr. 198/2004, H.G. nr.434/2009 și art. 21-28 din Legea nr.33/1994, pretențiile acesteia fiind întemeiate astfel pe dispozițiile legale care reglementează exproprierea, astfel că, acțiunea reclamantei pentru plata de despăgubiri este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

În rejudecare, sentința civilă nr. 1750 din 04.04.2013, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea civilă formulată de către reclamanta SC C. SRL Caransebeș împotriva pârâtei C.N.A.D.N.R. SA, reprezentat de Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara.

Prin aceeași sentință s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.N.A.D.N.R. SA și s-a disjuns cererea de chemare în garanție a Agenției Naționale pentru Resurse Minerale formulată de pârâta C.N.A.D.N.R. SA.

Pentru a se pronunța astfel

,

tribunalul a reținut că acțiunea reclamantei, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.696.740,74 lei reprezentând despăgubiri aferente prejudiciului cauzat de derularea obiectivului investiții „Variantă ocolire Caransebeș” implementat  de pârâtă nu este fondată în raport cu temeiul juridic al acțiunii, axat pe dispozițiile Legii nr. 198/2004 și Legea nr. 33/1994, întrucât doar titularii unor drepturi reale sau personale care justifică un interes legitim pot solicita despăgubiri în baza Legii nr. 198/2004, or reclamanta în cauză este doar titulara unui drept de exploatare a imobilului expropriat, drept constituit ca urmare a transmiterii posesiei și folosinței, realizată prin contractul de concesiune, care conferă un drept personal – dreptul de a exploata nisipul și pietrișul și de a dispune de acesta, cu unele atribute ale dreptului de proprietate.

Tribunalul a reținut că imobilul face parte din domeniul public al statului, în sensul Legii nr. 213/1998, astfel că nici în ipoteza în care dreptul de concesiune ar fi un drept real principal, nu ar putea da naștere la despăgubiri, deoarece un astfel de drept real poate fi constituit cu privire la un imobil din domeniul privat al unei comunități locale.

Un alt aspect reținut de instanță a fost lipsa autorizației de gospodărire a apelor,  condiție de fond pentru existența contractului de concesiune, sens în care invocă incidența clauzei 4.2.4 din contractul de concesiune. Reclamanta, încheind un contract de concesiune a devenit titulara unui drept de exploatare a terenului expropriat, constând în exploatarea și livrarea de nisip și pietriș, cu precizarea că terenul a fost expropriat în vederea executării de lucrări de construcții de autostrăzi și drumuri naționale, în baza Legii nr. 198/2004.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel invocând motive de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii atacate.

Prin decizia civilă nr. 27 din 4.03.2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 1750/2013 cu consecința admiterii în parte a acțiunii și obligării reclamantei la plata sumei de 1.025.358 lei cu titlu de despăgubiri, menținând în rest hotărârea apelată.

În esență, Curtea de Apel a reținut că dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, prevăd că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, în timp ce dispozițiile art. 28 alin. (3) din lege prevăd că dezmembrămintele dreptului de proprietate și orice alte drepturi reale, inclusiv concesiunea se sting prin efectele exproprierii, titularii acestora având drept la despăgubiri, norma fiind întărită de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 198/2004 care consacră un drept la despăgubiri, oricăror persoane care justifică un interes legitim.

Prin decizia civilă nr. 2774 din 17.10.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamantă și de pârâta în cauză, cât și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, cu consecința casării deciziei nr. 27/2014 a Curții de Apel Timișoara și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara.

În pronunțarea acestei soluții, instanța supremă a reținut că reclamanta este titulara unui drept real, izvorât din contractul de concesiune, însă situația de fapt nu a fost stabilită de către instanța de fond și de apel, căci nu s-a stabilit dacă perimetrul de exploatare al reclamantei, delimitat prin licența de exploatare a intrat sau nu în perimetrul de realizare a obiectivului de interes public „Variantă de ocolire Caransebeș”, respectiv în perimetrul de protecție și interdicție; dacă terenul a fost afectat de procedura de transfer parțial sau total sau dacă au existat doar suprapuneri ale coordonatelor Stereo 70 ale punctelor de colț care delimitează perimetrul de exploatare, cu planul de amplasament al Variantei de ocolire Caransebeș și în ce măsură acestea au afectat continuarea concesiunii, în ce măsură reclamanta avea vreo obligație de reamplasare a exploatării, dacă i s-a solicitat aceasta și în ce măsură și-a respectat-o conform Ordinului nr. 48/1998 pentru aprobarea normelor privind amplasarea și exploatarea balastierelor din zona drumurilor și podurilor.

Totodată, instanța supremă a solicitat instanței de apel să stabilească dacă contractul de concesiune încetează în condițiile art. 28 din Legea nr. 33/1994, cu care se completează Legea nr. 198/2004 sau dacă concesiunea a încetat anterior prin aplicarea art. 4.2.4 din licență, din culpa concesionarului sau a încetat ca urmare a neacordării autorizației de gospodărire a apelor din cauza lucrării de interes public; dacă titularul dreptului de concesiune este sau nu îndreptățit la despăgubiri în condițiile art.5 din Legea nr.198/2004 raportat la art. 22, art. 26 alin. (1) și art. 28 (3) din Legea nr. 33/1994 și la dispozițiile H.G. nr. 434/2009 sau poate pretinde despăgubiri de la concedent în condițiile art. 57 lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006 cu modificările ulterioare.

În același timp, Înalta Curte a statuat că instanța de apel va stabili dacă reclamanta este îndreptățită la repararea integrală sau doar parțială a prejudiciului, însă  numai după  stabilirea prealabilă a dreptului de a pretinde despăgubiri, cât și după stabilirea temeiului juridic corect de natură să justifice acordarea de despăgubiri, context în care instanța, în rejudecare, va evalua dispozițiile art. 5 din Legea nr. 198/2004 raportat la art. 26 alin. (1) și art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, H.G. nr. 434/2009, comparativ cu dispozițiile art. 57 lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006 cu modificările ulterioare.

În rejudecare, instanța de apel, a dispus efectuarea unei expertize care să stabilească: dacă perimetrul de exploatare al reclamantei, delimitat prin licența de concesiune, a intrat sau nu în perimetrul de realizare a obiectivului de interes public „Variantă de ocolire Caransebeș”, respectiv în perimetrul de protecție și interdicție; dacă terenul a fost afectat de procedura de transfer parțial sau total sau dacă a existat doar suprapuneri ale coordonatelor Stereo ale punctelor de colț care delimitează perimetrul de exploatare, cu planul de amplasament al Variantei de ocolire Caransebeș și în ce măsură și-a respectat-o conform Ordinului nr. 48/1998 pentru aprobarea normelor privind amplasarea și exploatarea balastierelor din zona drumurilor și podurilor, raportul de expertiză fiind anexat la dosar, cât și suplimentul cuprinzând răspunsurile la obiecțiunile formulate la raport.

Prin decizia nr. 129 din 24 iunie 2015, Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei SC C. SRL împotriva sentinței civile nr. 1750/2013 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin.

În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamanta a accesat procedura prevăzută de Legea minelor nr. 61/1998 în scopul obținerii unei concesiuni miniere, respectiv a unui drept acordat de stat prin intermediul A.N.R.M. pentru a efectua activități miniere în baza  unei licențe (art. 3 alin. 1 pct. 7 din lege), care să-i permită exploatarea  rezervelor de nisip și pietriș aferente unui teren proprietate publică a statului din perimetrul Orășeni, devenind titulara licenței de exploatare nr. xx70 din data de 31.03.2000, resemnată în data de 12.04.2002.

Instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. e) din Legea minelor potrivit cărora „accesul la terenul necesar efectuării activităților miniere se face în condițiile legii, prin concesionarea terenurilor proprietate publică. Conform art. 10 alin. (4) din lege licența de exploatare se acordă pentru maximum 20 de ani, cu drept de prelungire pe perioade succesive de câte 5 ani și intră în vigoare după aprobarea de către Guvern (art. 11 alin. (1) din lege). Totodată, art. 16 din lege face referire la natura dreptului obținut prin dare în concesiune, calificându-l ca fiind „un drept distinct de cel de proprietate asupra terenurilor”, iar art. 18 alin. (2) din lege prevede că „pentru exploatările de nisipuri și pietrișuri din albiile râurilor, permisele de exploatare se eliberează după obținerea avizelor prevăzute de legislația în vigoare în domeniul gospodăririi apelor”, iar alin. (3) al normei prevede că „perimetrele pentru care se acordă drept de exploatare se stabilesc și  se reînnoiesc anual de către autoritățile competente, la solicitarea celor interesați”.

Art. 21 din lege reglementează cazurile de încetare a concesiunii miniere, între care, sub lit. d) este prevăzut cazul de „survenire a unor evenimente care constituie cauze de forță majoră, definite prin licență”, iar în cuprinsul art. 3 pct. 14 legea definește forță majoră ca „un eveniment imprevizibil, inevitabil și insurmontabil care generează imposibilitatea temporară sau definitivă de executare, parțială sau totală, a obligațiilor titularului de licență”.

Coroborând această din urmă normă cu dispozițiile art. 21 lit. d) din lege rezultă că părțile contractante au libertatea de a defini prin licență cazurile de forță majoră. Sub acest aspect, Curtea a constatat că în art. XVI sub pct. 16.1.1 din licența de exploatare invocată de reclamanta în cauză, părțile contractante de comun acord au definit forță majoră ca fiind „un eveniment imprevizibil și insurmontabil, independent de orice control din partea titularului (licenței) ale cărei efecte se întind pe o durată mai mare de 12 luni și care generează  imposibilitatea temporară sau definitivă de executare parțială sau totală a obligațiilor titularului conform prevederilor prezentei licențe.

Art. 26 din lege prevede că în cazul în care survine un eveniment dintre cele prevăzute la art. 21 alin. (1) lit. d, titularul licenței notifică autorității competente – A.N.R.M. – situația, în termen de 15 zile de la producerea evenimentului, cu prezentarea documentelor justificative, în timp ce alin.(2) al normei prevede că în situația în care autoritatea competentă notifică titularului licenței refuzul său de a accepta  evenimentul invocat de titular ca fiind o cauză de forță majoră, provocând imposibilitatea definitivă a continuării executării activităților miniere, neimputabilă acesteia, titularul licenței poate cere instanței de arbitraj sau judecătorești, după caz, pronunțarea anulării unilaterale a licenței pentru caz de forță majoră, fără obligarea la plata de daune interese. S-a subliniat că autoritatea competentă notificată trebuie să răspundă titularului licenței într-un termen de 30 de zile, iar absența răspunsului în termenul prevăzut de art. 26 alin. (2) din lege echivalează cu refuzul de a accepta evenimentul invocat de titular, producând efecte juridice similare. Art. 27 alin. (2) din lege stipulează că la încetarea concesiunii pentru oricare din cauzele prevăzute la art. 21 lit. a) - c) exploatarea revine în proprietatea statului fără nici o indemnizație și liberă de orice drepturi sau sarcini, indiferent de natura acestora.

Instanța de apel  observă că, absența vreunei indemnizații este prevăzută de lege exclusiv pentru cazurile de încetare a concesiunii prevăzut la art. 21 lit. a) - c), nu și pentru cazul reglementat sub lit. d) - survenirea cazului de forță majoră astfel cum acesta este definit prin licență, prin acordul părților. Natura cazurilor de încetare a concesiunii prevăzut sub lit. a) - c)  justifică această abordare; lit. (a) expirarea duratei concesiunii; b) renunțarea de către titularul licenței, în condițiile art. 22 din lege; c) retragerea concesiunii de către autoritatea competentă, conform prevederilor art. 23 - 25 din lege).

Cazul prevăzut la art. 21 lit. d) din lege pune în discuție încetarea concesiunii pentru motive neimputabile titularului licenței de exploatare.

În speța de față, reclamanta pretinde faptul că, pentru anul 2009, nu a mai obținut autorizația vizată de art. 57 din Legea apelor nr. 107/1996 astfel că a fost obligată – în raport cu dispozițiile legale care condiționează activitatea de extracție a nisipurilor și pietrișurilor din albia minieră de existența unei autorizații de gospodărire a apelor, sens în care este clauza cuprinsă  sub pct. 4.2.4 din licența de exploatare – să sisteze exploatarea, în raport cu dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 61/1998, potrivit cu care „Pentru exploatarea de nisipuri și pietrișuri din albiile râurilor, permisele de exploatare se eliberează după obținerea avizelor prevăzute de legea în vigoare în domeniul gospodăririi apelor”.

Motivul invocat de reclamanta în cauză este cel identificat în legătură cu împrejurarea că Direcția Apele Române Banat, prin adresa din 25.09.2008, respectiv din 29.05.2009, a comunicat că emiterea autorizației de gospodărire a apelor este condiționată de obținerea în prealabil, în condițiile art. 33 alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996 a acceptului C.N.A.D.N.R. SA, care promovează în perimetrul aflat exploatării – obiect al licenței de exploatare în discuție proiectul de utilitate publică - „Variantă ocolire Caransebeș”. În acest context, în prezenta cauză s-a dovedit că Statul Român în calitate de titular al dreptului de proprietate publică asupra terenului, obiect al concesiunii în discuție a demarat construcția unui obiectiv de interes național – de utilitate publică – intitulat „Variantă ocolire Caransebeș” – sens în care a emis și HG nr. 577/2009 privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării „Reabilitare DN 6 Drobeta Turnu Severin – Lugoj, între Km 358 + 000 și Km 495 + 800” pe teritoriul localității Caransebeș, Buchin și Păltiniș.

Expertiza efectuată în cauza de față atestă că obiectivul astfel impus, ca arie, absoarbe și perimetrul de exploatare atribuit reclamantei, afectându-l pe o suprafață de 22.766 mp. În asemenea condiții, având în vedere că absența sau retragerea avizelor, autorizației de gospodărire a apelor conform legii și licenței de exploatare, atrage sistarea activității de extracție a nisipurilor și pietrișurilor din albia minieră (art. 18 alin. (2) din Legea nr. 61/1998 și clauza de sub pct. 4.2.4 din licență), instanța de apel a constat că autoritatea competentă să emită autorizația de gospodărire a apelor într-adevăr poate refuza motivat eliberarea autorizației de gospodărire a apelor, respectiv poate retrage o astfel de autorizație motivat, sens în care sunt dispozițiile art. 55 alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare. Aceeași lege, în art. 60, prevede că refuzul de acest tip poate fi contestat de cel interesat conform Legii nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Între obligațiile asumate de reclamantă, în temeiul raporturilor sale de concesiune cuprinse în capitolul 8.2 din licența de exploatare, sub pct. 8.2.1 este prevăzută obligația titularului licenței de a respecta Legea nr. 61/1998, respectiv normele, regulamentele și instrucțiunile emise în aplicarea legii, cât și prevederile Legii apelor nr. 107/1996.

Obligația de a obține avizul de gospodărire a apelor este înscrisă în clauza de sub pct. 8.2.10, iar obligația de obținere anuală a autorizației de gospodărire a apelor pentru exploatarea de nisipuri și pietrișuri din perimetrul stabilit prin programul anual de exploatare este înscrisă expres în clauza de sub pct. 8.2.11 din licența de exploatare. În egală măsură, sub clauza de sub pct. 8.2.23 este stipulată interdicția titularului licenței de a executa activități miniere fără autorizațiile prevăzute de lege și de licență.

Instanța de apel constată că reclamanta nu a uzat de dispozițiile art. 60 din legea apelor, respectiv nu a atacat refuzul Direcției Apelor Române Banat de a emite autorizația de gospodărire a apelor, în condițiile legii contenciosului administrativ, deși la data refuzului erau în vigoare atât dispozițiile art. 60 din Legea nr. 107/1996 cu modificările ulterioare, cât și Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, la care face trimitere însuși  art. 60, menționat.

Starea de fapt evidențiată de reclamantă pune cert în evidență  imposibilitatea continuării activităților miniere, obiect al licenței de exploatare, din motive independente de voința sa, context în care Curtea de Apel a stabilit legea aplicabilă litigiului de față, în strictă corelație cu observarea cadrului procesual fixat de reclamanta în cauză, în virtutea principiului disponibilității care guvernează materia civilă a litigiilor, pe de o parte, iar, pe de altă parte, în raport cu considerentele deciziei de casare cu trimitere spre rejudecare, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, printre altele a solicitat instanței de apel să stabilească legea aplicabilă litigiului.

În acest context, instanța de apel a constatat că licența de exploatare a fost emisă sub imperiul Legii nr. 61/1998 – legea minelor – care, prin art. 7, permitea concesionarea activității miniere persoanelor juridice române, potrivit Legii nr. 61/1998, sens în care sunt și dispozițiile art. 16 din lege.

Această lege permitea, în condițiile art. 6 lit. e) concesionarea terenului proprietate publică pentru activități de tipul celor care formează obiectul licenței de exploatare în discuție, prevăzând în art. 21 un caz de încetare a concesiunii miniere, când survine un eveniment care constituie o clauză de forță majoră, astfel cum aceasta este definită în licența de exploatare art. 21 alin. (1) lit. d) situație în care titularul licenței trebuie să notifice A.N.R.M. (art. 26 alin. (1) din lege cu referire la art. 29 din lege].

În speța de față, reclamanta invocă imposibilitatea continuării activității sale din motive independente de voința acesteia, instanța apreciind că acestea se înscriu în clauza cuprinsă în art. XVI pct. 16.1.1 din licența de exploatare, cu referire la art. 4.2.4 din art. IV din licența de exploatare, căci  lipsa autorizației de gospodărire a apelor produce efecte echivalente retragerii acesteia, cu precizarea că avizul Direcției Apelor Banat este unul conform, prevăzut imperativ de Legea apelor nr. 107/1996, iar mai apoi, expres prin art. 51 din Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare.

În raport cu această stare de fapt, Curtea a constat necesar a lămuri natura raporturilor juridice pretins existente între părțile împricinate în prezenta cauză, în raport cu normele juridice care reglementează licența de exploatare, stipulând drepturi și obligații derivate deopotrivă din clauzele contractuale, materializate în licența de exploatare, care este legea părților contractante. Sub acest aspect, s-a reținut că licența de exploatare în discuție este cârmuită nu doar de voința părților, ci preponderent și imperativ de legea care o guvernează, respectiv Legea nr. 61/1998, având în vedere specificul raporturilor dintre părțile contractante.

S-a avut în vedere și împrejurarea că, în speță, contractul de concesiune analizat este unul cu execuție succesivă, astfel că se supune deopotrivă normelor juridice în vigoare la diferite etape de derulare a activității de exploatare desfășurată de reclamanta în cauză. În acest context, s-a apreciat necesar a fi analizate și dispozițiile O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică aprobată cu modificări prin Legea nr. 22/2007, precum și dispozițiile H.G. nr. 168/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 54/2006. Sub acest aspect s-au apreciat a fi relevante dispozițiile art. 58 din HG nr. 168/2007, potrivit cu care, în cazul nerespectării  obligațiilor asumate de către una dintre părți sau al incapacității îndeplinirii acestora cealaltă parte este îndreptățită să solicite tribunalului să se pronunțe cu privire la rezilierea contractului  de concesiune, cu plata unei despăgubiri. Or, în speța de față, A.N.R.M. este în imposibilitate să asigure concesionarului–reclamant terenul proprietate publică al Statului Român în scopul exploatării la care s-a obligat prin licența de exploatare, dat fiind că suprafața de 22.766 mp din terenul obiect al licenței de exploatare este utilizat de Statul Român, prin intermediul C.N.A.D.N.R. SA pentru construirea unui obiectiv de utilitate publică, de interes național.

Reclamanta în cauză nu a uzat însă de acest remediu juridic și a chemat în judecată C.N.A.D.N.R. SA, deși nu are nici un raport juridic cu această instituție, dispozițiile art. 2-9 din Legea nr. 198/2004, art. 21–28 din Legea nr. 33/1994 nefiind incidente în speța de față pentru simplul motiv că terenul, obiect al licenței pe exploatare nu a fost expropriat de stat, ci se află în proprietatea publică a Statului Român.

Astfel, reclamanta nu și-a valorificat nici clauza contractuală prevăzut sub pct. 4.2.4 din contract, în raport cu refuzul Direcției Apelor Banat de a emite autorizația de gospodărire a apelor, căci potrivit art. 60 din Legea nr. 107/1996 cu modificările ulterioare refuzul de a emite avizele/autorizațiile de gospodărire a apelor, pot fi contestate conform Legii nr. 554/2004.

Or, reclamanta era obligată să-și valorifice drepturile în condițiile licenței de exploatare și ale legii care o guvernează, respectiv ale normelor juridice în vigoare la momentul la care a intervenit situația care îi „blochează” continuarea activității de exploatare, garantată de către cocontractantul său, respectiv A.N.R.M. Pârâta în cauză este străină de astfel de raporturi contractuale și nu poate fi obligată la plata vreunor daune derivate din imposibilitatea derulării obiectului licenței de exploatare, neavând nici o culpă în producerea prejudiciului reclamat de către reclamanta în cauză, astfel încât reclamanta nu poate  pretinde despăgubiri în baza legilor exproprierii.

Cât privește alte posibile obligații/drepturi derivate din licența de exploatare și Legea nr. 61/1998, relative la reamplasarea exploatării, vizată de Ordinul nr. 48/1998 pentru aprobarea normelor privind amplasarea și exploatarea balastierelor din zona drumurilor și podurilor, Curtea de Apel a constat că asemenea probleme pot fi ridicate exclusiv într-un cadru procesual în care figurează ca părți reclamanta și A.N.R.M., pârâta în cauza de față fiind străină de asemenea proceduri.

De asemenea, împrejurarea că terenul utilizat pentru construcția obiectivului de interes național „Variantă ocolire Caransebeș” a fost sau nu afectat de proceduri de transfer, cât și împrejurarea că mai multe persoane fizice ale căror terenuri din zonă, necesare construirii obiectivului de utilitate publică au fost expropriate, persoanele în cauză fiind despăgubite, în calitatea lor de titulari ale drepturilor de proprietate asupra unor parcele de teren afectate obiectivului de interes național menționat, în baza Legii nr. 198/2004, cu referire la Legea nr. 33/1994, sunt lipsite de relevanță, din moment ce terenul atribuit spre folosință reclamantei în scopul desfășurării activităților miniere prevăzută în licența de exploatare face parte din proprietatea publică a Statului Român, nefăcând obiectul exproprierii.

Nici natura dreptului izvorât dintr-un contract de concesiune nu are relevanță în prezenta cauză, în raport cu împrejurarea că terenul atribuit reclamantei nu a fost expropriat, făcând parte din domeniul proprietății publice a Statului Român, astfel încât, sub acest aspect, hotărârea atacată fiind complinită prin decizia pronunțată, iar apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC C. SRL, solicitând, în principal, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință, a acțiunii civile formulate și a obligării pârâtei intimate la plata sumei de 3.410.198 lei cu titlu de despăgubire, calculată conform raportului de expertiză tehnică judiciară contabilă; iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, și, urmare a rejudecării, admiterea apelului și, pe cale de consecință, a acțiunii civile formulate și a obligării pârâtei intimate la plata sumei solicitată cu titlu de despăgubire.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a formulat, în esență, următoarele critici:

Instanța de apel stabilește că licența de concesiune a încetat dintr-un caz de forță majoră, relevat de neobținerea autorizației de gospodărire a apelor, care se înscrie în clauza cuprinsă în art. 16.1.1 din licența, care definește cazurile de forță majoră. În accepțiunea instanței de apel, acest caz de forță majoră are legătură și cu clauza de la art. 4.2.4 din licență, întrucât lipsa autorizației de gospodărire a apelor produce efecte echivalente retragerii acesteia, întrucât avizul Direcției Apelor Banat este unul imperativ, conform art. 51 din Legea nr. 107/1996.

A considerat recurenta că soluția dată de instanța de apel este rezultatul schimbării înțelesului vădit neîndoielnic al art. 16.1.1 și 4.2.4 din licența, acestea neputând genera încetarea licenței de concesiune datorită neobținerii autorizației de gospodărire a apelor, care nu este un caz de forță majoră, în sensul alin. (2) al art. 16.1.1 care definește cazurile de forță majoră stabilite de părți.

Consideră că referirea instanței de apel la neobținerea autorizației de gospodărire a apelor ca fiind un caz de forță majoră în condițiile art. 16.1.1 din licența constituie o motivare ce cuprinde un considerent contradictoriu și străin de natura pricinii.

Recurenta a susținut și faptul că, instanța de apel reține greșit drept caz de încetare și prevederile art. 4.2.4 din licență întrucât neobținerea autorizației ar echivala cu retragerea licenței. Consideră că acest considerent reprezintă o motivare străină de natura, întrucât este bazată pe schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al clauzei 4.2.4 din licența de concesiune prin prisma art. 4.2.4 care face referire la retragerea autorizației de gospodărie a apelor datorită nerespectării prevederilor acesteia. Or, întreg materialul probator nu dovedește că reclamanta ar fi în culpă și că acest lucru ar fi generat retragerea respectivei autorizații.

A arătat că, și referirile instanței de apel la prevederile art. 8.2.10 și 8.2.11 din licență sunt străine de natura pricinii, întrucât acestea vizează raportul contractual dintre reclamantă și concedent. Neobținerea autorizație s-a datorat unor motive extracontractuale, astfel încât, fapta pârâtei intimate care a implementat lucrarea de interes public, a cărei activitate raportat la speța de față este reglementată de Legea nr. 198/2004, completată cu Legea nr. 33/1994, a fost cea care a generat neobținerea autorizației de gospodărire a apelor si, implicit, încetarea licenței de concesiune.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta a arătat că, în pofida art. 315 alin. (1) C.proc.civ., instanța de apel nu a analizat dacă pot fi pretinse despăgubiri în condițiile art. 57 lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006. Făcând referire la cuprinsul articolului menționat, recurenta a susținut că textul legal nu este incident speței, întrucât licența de concesiune nu a fost denunțată de concedent. Consideră că și art. 58 din H.G. nr. 168/2007 a fost greșit aplicat deoarece nu s-a demonstrat în cauză culpa contractuală a concedentului sau a concesionarului raportat la neobținerea autorizației de gospodărire a apelor. A susținut, astfel nelegalitatea hotărârii atacată deoarece instanța de apel s-a raportat la texte de lege inaplicabile spetei, devreme ce fapta pârâtei intimate de a promova lucrarea de interes public a fost cea care a generat neobținerea menționatei autorizații.

O altă critică subsumată motivului de recurs ce se referă la greșita aplicare a legii vizează reținerea inaplicabilității prevederilor art. 22, 26, 28 din Legea nr. 33/1994 și a prevederilor Legii nr. 198/2004 raportului juridic dedus judecații. A apreciat greșită concluzia instanței de apel deoarece pleacă de la premisa inexistenței unui raport contractual între reclamantă și pârâtă. A considerat că, aplicarea prevederilor Legii nr. 33/1994, respectiv a prevederilor Legii nr. 198/2004 asupra unui raport juridic presupune tocmai inexistența unui raport contractual. Scopul Legii nr. 198/2004 este acela de a crea un instrument de reglementare special menit a despăgubi persoanele prejudiciate de implementarea obiectivelor de interes public relevate de construcția de drumuri și autostrăzi. Cum activitatea pârâtei de construire a obiectivului „Varianta de Ocolire Caransebeș” a generat blocarea licenței de concesiune, prin imposibilitatea obținerii acordului pentru gospodărirea apelor, din cauze neimputabile părților contractante ale licenței de exploatare, ci din motive imputabile pârâtei intimate, împrejurare care în opinia recurentei atrage incidența dispozițiilor Legilor nr. 33/1994 și nr. 198/2004 pentru plata despăgubirilor solicitate.

Răspunzând solicitării deciziei de casare, instanța de apel conchide că nu este relevant faptul că terenul destinat licenței de concesiune a fost afectat de proceduri de transfer, fără însă a avea în vedere obiectul licenței. Sub acest aspect, recurenta a arătat că perimetrul de exploatare a fost supus exproprierii, contrar aserțiunii instanței de apel, iar, ca urmare a exproprierii s-a aflat în imposibilitate de a exploata zăcământul incorporat în terenul afectat de expropriere, aspect ce rezultă din raportul de expertiză topografică care relevă afectarea integrală a perimetrului de exploatare de procedurile de transfer realizate în urma exproprierii. Recurența subliniază importanța prevederilor art. 5 alin. (6

1

) teza finala din Legea nr. 198/2004, arătând că legea specială produce efecte și asupra terenurilor proprietate publică aflate în concesiune.

Cum perimetrul de exploatare a intrat sub incidența Legii nr. 198/2004, iar art. 28 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 nu distinge între concesiunea imobilelor proprietate publică și privată, recurenta  a apreciat că este evident dreptul său de a solicita despăgubiri în temeiul actelor normative menționate. Instanța de apel, pe lângă faptul că a aplicat greșit prevederile Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 198/2004, omite a observa relevanța materialului probator care denotă îndreptățirea reclamantei de a solicita despăgubiri, deoarece astfel cum rezultă din raportul de expertiză topografică, perimetrul de exploatare a fost afectat de proceduri de transfer, fiind astfel afectat și contractul de concesiune care viza zăcămintele terenurilor expropriate.

A susținut că instanța de apel a reținut eronat că dispozițiile art. 2-9 din Legea nr. 198/2004 și

art. 21-28 din Legea nr. 33/1994 nu ar fi incidente în speță pe motiv ca terenul, obiect al licenței de exploatare, nu a fost expropriat de stat, ci se afla în proprietatea publică a Statului Român. În mod evident legiuitorul prin includerea în art. 28 din Legea nr. 33/1994 a contractelor de concesiune, fără a distinge între proprietatea privată și publică, a avut în vedere acordarea de despăgubiri titularilor acestor contracte, obiectul concesiunii fiind proprietate publica (a statului sau a UAT-urilor).

Autorizația pentru gospodărirea apelor nu a putut fi obținută, datorita activității desfășurate de parata intimata, care, prin proiectul implementat a blocat dreptul reclamantei de a exploata terenul concesionat, situație în care nu poate fi reținută vreo culpă în sarcina acesteia privitoare la nerespectarea condițiilor impuse de Direcția Apelor. Evident că neobținerea autorizației, la care a făcut referire instanța de apel, s-a datorat activității pârâtei, care, între altele a fost notificată de concedent că reclamanta are un contract valabil în perimetrul în care CNADNR urma să implementeze proiectul "Varianta ocolire Caransebeș", aspect care justifică interesul legitim al reclamantei în a solicita despăgubirile care fac obiectul dosarului de față. A considerat, astfel, că argumentele prezentate justifică pretențiile formulate ce se circumscriu prevederilor Legilor nr. 198/2004 și nr. 33/1994.

În drept, reclamanta a invocat motivele de recurs înscrise în art. 304 alin. 1 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul reclamantei este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, deși reclamanta-recurentă și-a fundamentat recursul pe motivele înscrise în art. 304 alin. 1 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ., din expunerea cererii de recurs rezultă că anumite critici vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, cu consecința reevaluării situației de fapt. Aceste critici nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de art. 304 C.proc.civ. și, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C.proc.civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele de fond. Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor și schimbarea situației de fapt reținută în etapele procesuale anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie și nu pot face obiect ala controlului judiciar în recurs, urmând a fi analizate acele critici care se încadrează în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.proc.civ.

Printr-un prim motiv de recurs, reclamanta consideră că soluția instanței de apel este rezultatul schimbării înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic a clauzelor licenței de concesiune pentru exploatare nr. xx70 din 31.03.2000, renegociată la 12.04.2002, întrucât instanța a stabilit greșit că licența de concesiune a încetat dintr-un caz de forță majoră, relevat de neobținerea autorizației de gospodărire a apelor. Totodată, a apreciat că reținerea de către instanța de apel a împrejurării că neobținerea autorizației de gospodărire a apelor constituie un caz de forță majoră în condițiile art. 16.1.1 și art. 4.2.4 din licență constituie o motivare ce cuprinde un considerent contradictoriu și străin de natura pricinii.

În examinarea acestui motiv de recurs, a cărui dezvoltare face posibil încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 8 C.proc.civ., dar și în pct. 7 al aceluiași articol, Înalta Curte a constatat netemeinicia susținerilor formulate.

Motivul de nelegalitate înscris în art. 304 pct. 7 C.proc.civ. vizează ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Criticile formulate de recurentă, ce vizează teza a II-a textului legal evocat, sunt neîntemeiate.

Din perspectiva obiectului investirii instanței de fond, a motivelor de apel formulate de reclamantă și a îndrumărilor dispuse prin decizia de casare, se constată că motivarea hotărârii instanței de rejudecare cuprinde pe larg argumentele pe care aceasta se sprijină, fără a vădi motive contradictorii ori străine de natura pricinii, argumentația logico-juridică în exercițiul controlului judiciar găsindu-și exponențialul în soluția pronunțată.

Susținerea recurentei potrivit căreia decizia instanței de apel s-ar fundamenta pe considerente străine de natura pricinii nu poate constitui un motiv temeinic care să atragă nelegalitatea deciziei atacate, atât timp cât în exercitarea controlului judiciar instanța de apel a analizat coroborat, prin trimiteri punctuale, natura și înțelesul clauzelor înscrise în licența de concesiune pentru exploatare nr. xx79, examinare în urma căreia a concluzionat în privința legalității și temeiniciei soluției prin care acțiunea reclamantei a fost respinsă. În contextul situației de fapt reținută de instanța de apel, contrar susținerilor recurentei, argumentele instanței de apel în examinarea clauzelor contractuale, în consens cu dispozițiile art. 969 și 966 C.civ., nu se vădesc a fi contradictorii ori străine de natura pricinii, atât timp cât acestea sprijină și completează motivarea hotărârii atacate prin considerente proprii care clarifică chestiunile de drept stabilite, în sarcina instanței de rejudecare, prin decizia de casare.

Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte a constatat netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 8 C.proc.civ. Aceste dispoziții vizează încălcarea principiului potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante și, din acest punct de vedere, recurenta nu a demonstrat că, în cauză, instanța a schimbat natura ori înțelesul lămurit al actului dedus judecății.

Astfel, dispozițiile legale înscrise în Legea minelor nr. 61/1998 [art. 18 alin. (2)], care guvernează licența de concesiune pentru exploatare nr. xx79 din 31.03.2000, resemnată la 12.04.2002, precum și clauzele referitoare la obligațiile contractuale izvorâte în temeiul raporturilor de concesiune cuprinse la cap. 8.2 (respectiv 8.2.10 - 8.2.12, 8.2.23), dar și clauza 4.2.4 condiționează titularul licenței de a executa activități miniere de existența  autorizației de gospodărire a apelor, eliberată în conformitate cu art. 57 din Legea apelor nr. 107/1997.

Prin urmare, desfășurarea activității de exploatare de nisipuri și pietrișuri din perimetrul Orășeni, ce constituia obiectul licenței de concesiune, era condiționat de obținerea autorizației de gospodărire a apelor de către reclamantă, ca titular al licenței. La nivelul anului 2009, autoritatea competentă să emită autorizația de gospodărire a apelor a condiționat, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 107/1996,  emiterea autorizației de obținerea, în prealabil, a acceptului C.N.A.D.N.R. SA care derula în perimetrul supus licenței de exploatare un obiectiv de utilitate publică intitulat „Variantă ocolire Caraș-Severin”. În aceste condiții, cum absența sau retragerea avizelor, respectiv a autorizației de gospodărire a apelor atrage sistarea activității de exploatare minieră conform legii și licenței de exploatare și întrucât autorizația prevăzută de art. 57 din Legea nr. 107/1997 la nivelul anului 2009 nu a mai fost obținută de către reclamantă, aceasta s-a aflat în imposibilitate de a desfășura activitatea de extracție a nisipurilor și pietrișurilor din albia minieră.

Astfel, situația de fapt reținută în cauză, care nu mai poate fi reevaluată față de configurația actuală a articolului 304 C.proc.civ., denotă împrejurarea că instanța de apel a calificat corect împrejurarea ce a condus la imposibilitatea continuării activității recurentei în sensul că, evenimentul reclamat în cauză, se circumscrie unui caz de forță majoră în sensul clauzei 16.1.1 din licență.

Cazurile de încetare a concesiunii miniere au fost prevăzute în cuprinsul licenței de concesiune, printre acestea fiind menționat și cazul de încetare ca urmare a apariției unor evenimente care constituie cauze de forță majoră, definite prin licență (clauza 4.2.1. lit. c). În acest sens, reclamanta și A.N.R.M. au definit (clauza 16.1.1) forța majoră ca fiind „un eveniment imprevizibil și insurmontabil, independent de orice control din partea titularului (licenței) ale cărei efecte se întind pe o durată mai mare de 12 luni și care generează  imposibilitatea temporară sau definitivă de executare parțială sau totală a obligațiilor titularului conform prevederilor prezentei licențe”. Or, calificarea dată situației ce a produs imposibilitatea continuării activității drept caz de forță majoră nu reprezintă decât consecința efectelor și consecințelor pe care le generează cuprinsul clauzelor contractuale relativ la evenimentul survenit independent de orice control din partea titularului licenței în sensul că activitatea minieră este sistată în caz de absență ori retragere a avizelor legale.

Susținerea recurentei potrivit căreia neobținerea autorizației de gospodărire a apelor nu ar constitui un caz de forță majoră în sensul alineatului 2 al art. 16.1.1 ce definește cazurile de forță majoră nu poate fi primită, atât timp cât instanța de apel a analizat cauza care au generat imposibilitatea desfășurării activității reclamantei și consecințele acesteia din perspectiva condițiilor impuse de prevederile legale și clauzele contractuale, nu doar a mențiunilor înscrise în alineatului 2 al clauzei la care face referire recurenta și care vizează o serie de situații enunțiative și nu restrictive.

Prin urmare, întrucât continuarea activității miniere era condiționată de obținerea autorizațiilor

prevăzute de lege și de licență și întrucât avizul de gospodărire a apelor, ce se înscrie într-o obligație legală, nu a fost obținut în condițiile reținute, instanța de apel a concluzionat corect în sensul că starea de fapt evidențiată în cauză se circumscrie unui eveniment de natura celor prevăzute de părți în clauza 16.1.1 ce atrage imposibilitatea continuării activității miniere, atât timp cât autorizația de gospodărire a apelor condiționează desfășurarea activității, iar lipsa acesteia generează efecte echivalente cu retragerea acesteia. Trimiterea instanței de apel la cuprinsul clauzei înscrisă la pct. 4.2.4 constituie un argument care subliniază obligația legală și contractuală pentru obținerea autorizației de gospodărire a apelor în vederea desfășurării activității miniere în baza licenței, interpretarea clauzei fiind realizată în consens cu art. 57 din Legea apelor nr. 107/1996 conform căruia absența sau retragerea autorizației de gospodărire a apelor atrage după sine obligativitatea încetării activității.

Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte constată netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se invocă încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ. încât instanța de rejudecare nu a analizat dacă despăgubirile ar putea fi pretinse  în condițiile art. 57 lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006, text legal care, în accepțiunea recurentei, nu ar fi incident.

Critica recurentei nu este întemeiată, deoarece instanța de apel, în rejudecare, a exercitat corect controlul judiciar deoarece verificarea legalității și temeiniciei sentinței apelate a fost realizată în conformitate cu limitele cadrului procesual al investirii sale, dar și a îndrumărilor cu valoare obligatorie ale deciziei de casare nr. 2774/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, atât timp cât, potrivit art. 315 alin. (1) C.proc.civ., singura îngrădire adusă atribuțiilor judecătorilor de fond, care rejudecă procesul după casare,este aceea că hotărârile instanței de control sunt obligatorii cu privire la problemele de drept dezlegate, starea de fapt a procesului urmând să fie stabilită de instanța de trimitere.

În acest context, instanța de rejudecare a procedat corect la stabilirea completă a situației de fapt pe baza probatoriului ce a fost suplimentat în această fază procesuală, procedând judicios la verificarea legii aplicabile raportului juridic dedus judecății. Faptul că instanța de trimitere, soluționând toate aspectele de fapt și drept ale cauzei în raport de situația de fapt stabilită pe baza probatoriul administrat, a ajuns la aceeași concluzie cu cea inserată în hotărârea apelată, nu înseamnă că, în rejudecare, instanța de apel nu a respectat dispozițiile deciziei de casare în sensul art. 315 alin. (1) C.proc.civ.

Prin urmare, nu pot fi reținute condițiile pentru a atrage incidența motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., atât timp cât reclamanta, deși este titulara unui drept de concesiune, respectiv a unui drept real ce rezultă din „licența de concesiune pentru exploatare” încheiată la data de 31.03.2000 cu A.N.R.M., nu poate pretinde despăgubiri în condițiile Legii nr. 198/2004 și ale Legii nr. 33/1994 devreme ce, terenul atribuit spre folosință reclamantei în scopul desfășurării activității miniere, prevăzut în licența de exploatare, nu a fost supus exproprierii, fiind proprietate publică a Statului Român.

În acest context și în conformitate cu decizia de casare, instanța de apel a analizat relevanța dispozițiilor înscrise în O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică și HG nr. 168/2007 (art. 58) privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 54/2006 din perspectiva posibilității valorificării drepturilor în condițiile licenței de exploatare și a legii care o guvernează în caz de neexecutare a obligațiilor contractuale sau a incapacității îndeplinirii acestora de către una din părțile contractante. Faptul că instanța de apel a înlăturat susținerile reclamantei relativ la examinarea pretențiilor sale în temeiul legilor de expropriere evocate în justificarea acțiunii acesteia, nu înseamnă că, în rejudecare, instanța nu a respectat dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare potrivit art. 315 alin. (1) C.proc.civ.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 28 din Legea nr. 33/1994 și art. 3, 5, 6, 7 și 9 din Legea nr. 198/2004 în considerarea cărora, fiind titulara unui drept real, justifică un interes legitim în a solicita despăgubiri conform textelor legale evocate.

Critica recurentei nu poate fi primită.

Reclamanta este într-adevăr titulara unui drept real, respectiv a unui drept de concesiune ce rezultă din încheierea dintre aceasta și A.N.R.M. a unui contract denumit „licență de concesiune pentru exploatare” pentru o perioadă de 20 de ani, având ca obiect concesionarea dreptu